CURS 10 9.05.

2019

Un alt tip de simplificare în flexiunea nominală este generalizarea desinenței „i” de la plualul
masculinelor de declinarea a II-a și la restul declinărilor. Substantivele de declinarea a III-a la plural
în „es” ar fi trebuit să dea „e” – exemple: vulpes, vulpis; mons, montis; pisces, piscis. Se poate
observa că, la nivel dialectal, desinența „i” se regăsește și la femininele de declinarea I: casae
(română) > case > căși, căsi (la nivel dialectal).

Tendința de a încadra într-un sistem cât mai precis formele gramaticale a făcut ca unele
pronume să fie formate la plural cu ajutorul aceleiași desinențe (lat. nos > noi – „i” e analogic, marcă
de plural). La fel s-a întâmplat și la numeral, lat. dos > doi, lat. tres > trei.

În domeniul flexiunii verbale s-a generalizat desinența „i” de la persoana a II-a a indicativului
prezent la toate conjugările, de la conjugarea a IV-a care era, și este și astăzi, printre cele mai
productive. Tendința de diferențiere este determinată de nevoia de a preciza funcția gramaticală. Spre
exemplu, din forma imperfectului latinesc „laudabem”, „laudabas”, „laudabant” ar fi trebuit să avem
în română, chiar am avut la un moment dat, eu lăuda, tu lăuda, el lăuda, ei/ele lăuda – determinat de
căderea consoanelor finale. În română, pentru a se face o distincție între diferitele persoane, s-au
adăugat desinențe analogice care ajută la diferențierea persoanelor.

Legătura dintre schimbările fonetice și cele morfologice:

Între schimbările fonetice și cele gramaticale, cele morfologice, există o strânsă legătură de
interdependență, un rol primar fiind al celor dintâi. De obicei, formele structurilor gramaticale sunt
rezultatul acțiunii legilor fonetice, astfel modificările fonetice survenite în latină au repercursiuni
ulterioare în limbile romanice.

Căderea consoanelor finale a dus, în unele cazuri, la confuzii cazuale, de unde s-a ajuns și la
confuzii sintactice, însă asemenea probleme au fost rezolvate prin alte mijloace. De pildă, în
declinările latinești, terminațiile indicau cazurile, iar prin căderea consoanelor finale s-a ajuns nu
doar la confuzii cazuale, ci și de gen (ex: lat. neutru sg. folium pl. folia > fem. sg. folia > rom. foaie).
Latina populară a mai recurs la anumite mijloace pentru a evita anumite confuzii. De pildă, la veb s-a
întrebuințat pronumele pentru a se evita confuziile între persoane. În privința substantivului, s-a
recurs la întrebuințarea prepoziției pentru a se face diferențierea cazuală.
 Verbul „a învăța” în limba română, la indicativ prezent, persoanele I, II, III, își schimbă
vocala accentuată din rădăcină: învăț, înveți, învață.

Sextil Pușcariu a sesizat tendința spre alternanțe a limbii române susținând că există o
adevărată predilecție: stradă – strade – străzi; roată – roate – roți; școală - școale - școli.

În unele cazuri, simțul de simetrie e mai puternic decât legea fonetică, tendința de
simplificare și sistematizare realizându-se prin analogie. Astfel, o lege fonetică dintre cele specifice
limbii române e trecerea lui „o” neaccentuat la „u” (mor – murim).

În morfologie, se constată unele abateri de la această lege. Astfel, în exemplul „molarius”

trebuie să fi dat întâi „murariu” sau „murar”, însă sub influența lui „moară”, „mori” s-a trecut la
„morar”.

Forma literară „a dormi” și „dormi” cunoaște în unele graiuri, la persoana I plural, forma
„durmim”. Forma mai frecventă, considerată mai pregnantă, asimilează forma / formele mai puțin
întrebuințate.

Urmărind evoluția structurii gramaticale a limbii române, constatăm că ea este în esență

aceeași cu a limbii latine populare și, prin urmare, și categoriile morfologice sunt conservatoare.
Acest fapt nu trebuie să ne surprindă, pentru că morfologia e partea cea mai stabilă a unei limbi și
ajută la clasificarea acestora în familia de limbi.

Substantivul:

Flexiunea nominală în română păstrează, în esență, consecvent flexiunea nominală a limbii

latine. Astfel, româna are 2-3 cazuri, în timp ce în restul limbilor romanice avem o singură formă (în
vechea franceză existau 2 forme cazuale). De asemenea, limba română e singura care are 3 genuri:
masculin, feminin, neutru.

Categoria genului:

E o categorie veche a substantivului, fiind un produs al gândirii care s-a impus limbii. În
privința latinei, aceasta continuă situația din indo-europeană, când exista o opoziție între
substantivele animate și cele inanimate, însă în categoria însuflețitelor intrau nu doar nume de
persoane și animale, ci și numele de lucruri considerate ca forțe vii de către imaginația omului. Acest
fapt explică de ce în latină avem inanimate de genul masculin, ori inanimate de gen feminin. (es:
focus, ventus – masculine pentru că au forță; terra și acqua – feminine pentru că dau viață).

Granițele dintre cele două genuri coincideau în mică măsură cu cele naturale. Genul
gramatical era indicat în latină de comportamentul substantivului în acord cu adjectivul și de
distribuirea lui în vorbire.

Ținând cont de unele asemănări în structura fonematică a morfemelor de număr și caz,

substantivele masculine și feminine au fost incluse în clasa animatelor, opusă neutrelor inanimate.

În limbile romanice, distribuirea substantivelor pe genuri a luat o cu totul altă înfățișare decât
în latină, întrucât limbile neolatine au pierdut neutrele, păstrându-se doar câteva unelte gramaticale
care exprimau neutrul în latină (sp: algo, lo; franceză: pronumele demonstrative nehotărâte ori
relative; italiană: s-a conservat desinența „a” a neutrului latin de declinarea a II-a: le braccia sau
ossa).

Româna e singura limbă romanică care a păstrat categoria neutrului într-o nouă formă de
organizare.

În latina populară se constată trecerea substantivelor de la o clasă de distribuție la alta, acest

fapt datorându-se pierderii consoanelor finale.

La trecerea de la latină la română, nu au survenit schimbări majore în distincția feminin –

masculin, întrucât acestea se accentuează în perioada de trecere. Cu toate acestea, au avut loc câteva
schimbări importante și aproape toate femininele de declinarea a IV-a nume de arbori au devenit
masculine din cauza identității formei. (lat. fagus > fag/fagi, lat. fraxinus > freapsnin; lat. malus >
măr/meri; lat. pinus > pin/pini). Substantivul arbor, -is de declinareaa III-a a trecut din categoria
femininelor la masculine, prin analogie semantică.

Asemenea schimbări au determinat, probabil, și trecerea unor feminine de declinarea I la

masculin – ex: lat. tilia > tilius > tei; lat. spina > spinus > spin.

În latina populară, în special la substantivele de declinarea a III-a, uzul șovăia în privința

genului la unele substantive: lat. calis, funis, serpens – erau și masculine și feminine. Aceste ezitări
se reflectă și în evoluția de la latină la limba română: lat.masc. funis > rom. fem. funie; lat.masc.
panis > rom. fem. pâne; lat. masc, pons, pontis > fem. punte; lat. passer, is > rom. pasăre.
 Un număr de substantive masculine de declinarea a III-a în „or”, „os”, „oris” au trecut la
feminin. De exemplu, color, colorem (masculin) trece în română la „culoare” (feminin); flor, floris,
florem (masc) trece în română la floare (feminin); dolor, doloris, dolorem (masculin) trece la
duroare, durere (feminin).