ELEMENTELE DE RELAŢIE

 Identitatea elementelor de relaţie

Caracterul distinct al elementelor de relaţie constă ȋn lipsa de conţinut şi
autonomie lexicală. Prepoziţia şi conjuncţia aparţin nivelului gramatical al
limbii, prin rolul pe care îl au, acela de a asigura desfăşurarea relaţiilor
sintactice: prepoziţia are rolul de legare a două elemente şi de aşezare a unuia
faţă de celălalt într-o relaţie de subordonare, iar conjuncţia ajută fie la legarea
a două unităţi (părţi de propoziţie/propoziţii) cu aceeaşi funcţie (conjuncţiile
coordonatoare), fie la legarea a două propoziţii cu funcţii diferite, aşezându-le
într-o poziţie de dependenţă una faţă de alta (conjuncţiile subordonatoare).

Prepoziţia
Semantic, prepoziţia se distinge de alte clase lexico-gramaticale prin
sensul abstract sau chiar prin lipsa de sens.
Prepoziţia, clasă de elemente invariabile, cu rol conectiv şi ierarhizator,
apare într-una dintre următoarele situaţii;
 fără sens, ca marcă (în anumite condiţii gramaticale şi stilistice) a
genitivului şi a dativului. Este cazul prepoziţiilor a şi la, care marchează
genitivul, respectiv dativul, fie în construcţii neliterare (uşa la sufragerie;
am dat la câine de mâncare), fie în construcţiile cu numeral cardinal
(prezenţa a două femei, dau la doi oameni);
 fără sens, ca marcă a complementului direct personal. Este cazul
prepoziţiei pe: Îl aştept pe Ion;
 fără sens, ca marcă a infinitivului. Prepoziţia a este morfemul infinitivului:
a scrie, a citi, a dansa;
 cu un sens foarte abstract, este fie impusă de regimul verbului/adjectivului
(a se teme de, a-i arde de, a se baza pe, apt de, invidios pe etc.), fie impusă
de anumite forme (de exemplu, pasivul selectează prepoziţiile de/de către
pentru introducerea agentului);
 cu sens local sau temporal, cerând complemente (în, sub, lângă, la,
deasupra, înaintea etc.).

 Inventar de forme
Din punct de vedere structural, prepoziţiile se grupează în trei clase:
 prepoziţii simple: pe, la, în, cu, lângă, prin, până, peste, spre, graţie,
mulţumită, datorită, asupra etc.
 prepoziţii compuse, alcătuite din două/trei prepoziţii simple: până la,
fără de, de la, de către, de lângă, de peste, de sub, până către, până spre,
pe la etc.
 locuţiuni prepoziţionale – grupuri de cuvinte, alcătuite din cel puţin o
prepoziţie şi un substantiv/adjectiv/adverb: locuţiuni formate pe baza
unui adverb: afară de, în afara, în josul, în susul, în dreptul, de dinaintea,
pe dinaintea, aproape de, înainte de, laolaltă cu etc., locuţiuni formate pe
baza unui substantiv: în locul, în dosul, cu excepţia, din cauza, din
pricina, din partea, în loc de, din cauză de, faţă de, cu privire la, în loc
de etc., locuţiuni formate din adjective şi prepoziţii: referitor la, privitor
la, cu toată, cu tot cu, conform cu etc.
Singurul termen variabil este locuţiunea cu tot. Adjectivul nehotărât tot
îşi schimbă forma în funcţie de genul şi numărul substantivului pe care îl
marchează:
 Cu tot ajutorul primit, tot n-an reuşit.
 Cu toată strădania, tot n-am reuşit.
 Cu toate eforturile depuse, tot n-am reuşit.
Ȋn gramatica tradiţională sunt incluse ȋn clasa locuţiunilor
prepoziţionale şi elemente ca aproape de, alături de. Ȋn studiile recente
(Gramatica de bază a limbii romȃne 2010: 322) acestea se analizează
separate, ca adverbe urmate de complemente prepoziţionale.
După origine, prepoziţiile se împart în două clase:
 prepoziţii primare, moştenite din latină (cu, de, în, la, fără, asupra etc.) sau
împrumutate din alte limbi (per, contra, împotriva etc.);
 prepoziţii formate prin conversiune, de la alte părţi de vorbire (de la
substantive: graţie, de la adjective: contrar, conform, potrivit, de la verbe la
participiu: mulţumită, datorită, de la adverbe: aidoma, asemenea,
împrejurul, înaintea, dedesubtul etc.)

 Restricţii de caz
După regimul cazual impus substantivului, pronumelui, numeralului,
adjectivului, prepoziţiile se grupează în trei clase, corespunzătoare celor trei
cazuri-regim din limba română:
 prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: în, de, cu, la, din,
lângă, către, pe, prin, peste, spre, sub, de la, de lângă, de pe, de prin, de
peste, de sub, pe la, pe după, pe sub, de pe la, până pe la, alături de, dincolo
de, dincoace de, înainte de, împreună cu, loalaltă cu, în caz de, în loc de, în
vreme de, din cauză de etc. Prepoziţiile primare simple, cu excepţia
prepoziţiilor asupra şi contra, toate compusele (din două sau trei prepoziţii),
locuţiunile prepoziţionale al căror element final este una dintre prepoziţiile
simple (exceptând prepoziţiile asupra şi contra) şi prepoziţiile provenite din
adverbele ca, decât, cât se construiesc cu acuzativul.
 prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra, deasupra,
contra, împotriva, dedesubtul, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul,
dinapoia, dindărătul, în faţa, în josul, în susul, din cauza, din pricina, în
ciuda, în pofida, în vederea, de-a latul, de-a lungul etc.
Prepoziţiile asupra, contra, în contra, locuţiunile prepoziţionale care au
în componenţă un substantiv/un adjectiv articulat (de tipul din pricina, în
dreptul), prepoziţiile provenite din adverbe şi din locuţiuni adverbiale, marcate
cu particulele deictice -a, -(u)l sau -le (înaintea, în dosul, în spatele etc.)
impun genitivul.
Prepoziţiile/locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv se utilizează
uneori în combinaţie cu adjectivul posesiv la acuzativ (deasupra mea,
înaintea sa, contra mea etc.) sau cu pronumele personal în dativ (asupra-mi,
înaintea-i, în locu-i etc.).

 prepoziţii cu regim de dativ: graţie, datorită, mulţumită, asemenea,

aidoma, contrar, conform, potrivit.

 Restricţii de articulare
Prepoziţia este ȋnsoţită de un substantiv nearticulat: Merg la
ţară/cumpărături. Dacă nominalul se apropie prin sens de un substantiv
propriu, acesta este articulat: Merg la mama/tata. De asemenea, substantivul
este articulat dacă primeşte determinant: Mă duc la magazinul de alături.
Conjuncţia
Ca şi prepoziţia, conjuncţia reprezintă o clasă de cuvinte invariabile,
lipsite de autonomie, care funcţionează ca instrumente sintactice.
Spre deosebire de prepoziţie, care marchează exclusiv relaţii de
subordonare, conjuncţia marchează atât relaţii de subordonare, cât şi relaţii de
coordonare.
La nivelul propoziţiei, acolo unde se întâlneşte cu prepoziţia, conjuncţia
exprimă numai relaţii de coordonare (leagă unităţi aflate pe aceeaşi poziţie
sintactică).
La nivelul frazei, conjuncţia marchează atât relaţii de coordonare, cât şi
relaţii de subordonare.

 Inventar de forme
Clasa conjuncţiilor este relative ȋnchisă. Conjuncţiile se grupează în trei
clase:
 simple: că, ci, dacă, dară, de, deşi, sau, şi etc.
 compuse – formate din două sau mai multe conjuncţii sau dintr-un adverb
şi o conjuncţie: ci şi, ca … să, cum că, precum şi, precum că etc.
 locuţiuni conjuncţionale: ca şi cum, chiar dacă, din cauză că, pe măsură
ce etc.
Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, din
care trebuie să facă parte fie o conjuncţie, fie alt element (adverb
relativ/pronume) cu valoare de conjuncţie.
Locuţinile conjuncţionale pot avea următoarea structură:
 adverb + conjuncţie: măcar că, chiar dacă, înainte să etc.;
 adverbul ca + conjuncţia şi + adverb relativ: ca şi când, ca şi cum;
 prepoziţie + conjuncţie: fără să, pentru că, pe lângă că, pentru ca să etc.;
 prepoziţie + adjectiv substantivizat + conjuncţie: cu toate că;
 prepoziţie + substantiv + conjuncţie: în loc să, din pricină că, din cauză că,
în caz că etc.;
 prepoziţie + pronume relativ: până ce, după ce etc.;
 prepoziţie + substantiv + pronume relativ: în timp ce, în vreme ce, din
moment ce, pe măsură ce etc.;
 adverb + pronume relativ: imediat ce, îndată ce, abia ce etc.;
 verb + conjuncţie: lasă că, las că, fie că.

 Clasificarea conjuncţiilor după rolul pe care ȋl au

După funcţia pe care o au, conjuncţiile se împart în două clase:
coordonatoare şi subordonatoare.
Conjuncţiile coordonatoare sunt cele care asigură şi marchează relaţii
de coordonare (între termeni echivalenţi sintactic). Acestea sunt:
 conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale copulative (cele care arată asocierea a
două sau mai multe elemente): şi, nici, precum şi, ca şi, şi cu, nu numai, …
ci (dar) şi, atȃt … cȃt şi;
 conjuncţii disjunctive (cele care presupun alegerea ȋntre două sau mai
multe posibilităţi): sau, ori, fie, au (pop.);
 conjuncţii adversative (cele care indică un contrast): dar, ci, iar, însă, or,
numai că, doar că, atȃt că;
 conjuncţii conclusive (cele care arată o concluzie): deci, aşadar, dar,
carevasăzică, vasăzică, ca atare, aşa că, prin urmare, ȋn concluzie, ȋn
consecinţă.
 Conjuncţiile subordonatoare, care asigură şi marchează relaţii sintactice
de dependenţă (între termeni sintactici care ocupă poziţii diferite: un termen
regent şi un termen dependent): să, ca … să, că, dacă, de, căci, deşi, încât etc.
Ȋn gramaticile recente, acestea se ȋmpart ȋn conjuncţii circumstanţiale (cele
care leagă circumstanţialele de regentele lor) şi conjuncţii necircumstanţiale
(cele care leagă completivele de regentele lor). Conjuncţiile necircumstanţiale
sunt numite ȋn studiile moderne şi complementarizatori.

 Clasificarea conjuncţiilor după gradul de specializare

Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale sunt, în funcţie de gradul de
specializare în exprimarea raportului de subordonare, polivalente
(atipice/nespecializate), cele care introduc mai multe tipuri de subordonate, şi
monovalente (tipice/specializate), cele care marchează anumite funcţii
sintactice cu realizare propoziţională.
Conjuncţiile polivalente au valori semantice diferite ȋn funcţie de
context: că, să, ca … să, dacă, de:

 Ştiu că ai ȋnvăţat. (completivă directă)

 Se ştie că a divorţat. (subiectivă)
 Gândul că s-a supărat mă preocupă. (atributivă)
 Mă bucur că ai venit. (completivă prepoziţională)
 Părerea ei este că aşa trebuia să se ȋntȃmple. (predicativă)

Conjuncţiile/locuţiunile conjuncţionale monovalente, specifice sunt

mărci ale unor funcţii sintactice:
 circumstanţial de timp: până când, până să, ȋndată ce, imediat ce, după
ce, abia ce, (ori) de cȃte ori;
 circumstanţial de mod: ca şi când, ca şi cum, faţă de cum, faţă de cât,
pe măsură ce, cu cât … (cu atât), de ce … (de ce/de aceea), pe cât … (pe
atât);
 circumstanţial de loc: de unde, dincotro, ori dincontro, oriunde, ri şi
unde, ori de unde, ori de pe unde, încotro, până unde, până pe unde;
 circumstanţial de cauză: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, de vreme ce,
din cauză că,din pricină că, din moment ce, o dată ce, pentru că;
 circumstanţial de scop: ca să (nu), ca nu cumva să, ca nu care cumva
să, pentru ca să;
 circumstanţial concesiv: deşi, chiar dacă, chiar de, cu toate că, chit că,
măcar că, măcar să, măcar de;
 circumstanţial cumulativ: după ce că, pe lângă că, plus că, lasă că, las’
că;
 circumstanţial opoziţional: în loc să;
 circumstanţial de excepţie: în afară că;
 circumstanţial consecutiv: încât.