Liviu Rebreanu, Ion

OPERA:
Nuvelistica

La începutul secolului al XX-lea, în anul 1912, Liviu Rebreanu își face apariția pe scena
literară cu volumul de debut intitulat Frământări. Odată cu acest volum de nuvele și schițe (care
include bucăţile de proză Golanii, Proștii), scriitorul introduce in literatură coordonatele unei lumi
dominate de țărănime și burghezie, aparținând cadrului rural și citadin.
Volumul următor, Golanii (1916), este o variantă îmbunătățită a Frământărilor, la care se
adaugă unele schițe din spațiul citadin (Cuceritorul, Strănutarea), rural (Cerșetorul, Dincolo) și
nuvela de război (Hora morții). Tot în 1916 vede lumina tiparului și volumul Mărturisire. În 1919,
un nou volum se adaugă în opera lui Rebreanu şi anume Răfuiala, care cuprinde nuvele și schițe
diverse, de la tema morții, fortuna labilis și importanța mare pe care aspectul fizic o are în societate,
până la o nuvelă ce face trimiteri la Biblie. Volumul Catastrofa (1921) este alcătuit din trei nuvele
care atacă tema războiului și drama eroului obligat să întoarcă armele spre frați de țară (Ițic Ștrul,
dezertor, Catastrofa). În 1927, Liviu Rebreanu își publică ultimul volum de nuvele și schițe,
intitulat Cuibul visurilor. Volumul se diferențiază față de celelalte prin prisma faptului că autorul
adaugă o notă personală în nuvelele sale, ce sugerează implicarea afectivă.

Teatrul

În 1919 Liviu Rebreanu își face debutul pe scena teatrului cu comedia în trei acte, numită
Cadrilul. Plicul (1923) este o tot o comedie în trei acte, care abundă în situații ce surprind
înșelătoria și corupția. Prin intermediul piesei de teatru, dramaturgul ne ilustrează o societate în
care șantajul și escrocheria sunt cele care guvernează acțiunile protagoniștilor. Personajele sunt
conduse de interesele personale într-un cerc vicios din care nu mai găsesc nici o cale de salvare.
Comedia Apostolii (1926) ne invită să explorăm coordonatele unui orășel de provincie, al
cărui fundal este colorat de personajele dornice să dobândească cât mai multă putere politică.
Cu toate că dramaturgia lui Rebreanu cuprinde un număr foarte redus de piese de teatru,
care, indiscutabil, nu se ridică la valoarea literară a romanelor, acestea nu au trecut neobservate.
 Romanele

Din 1908, data stabilirii lui la Bucureşti, Rebreanu a publicat mai multe romane, dar, de
fiecare dată a atacat teme noi (deşi sunt observabile anumite recurenţe) şi a modificat modalităţile
narative, scriind şi rescriind textul. A debutat cu romanul Ion în 1920, considerat capodopera sa.
Au urmat Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra- romane psihologice, Răscoala- frescă a României
în preajma răscoalei ţărăneşti din 1907, Adam şi Eva-roman de dragoste, Crăişorul- roman istoric,
Amândoi- roman detectivist şi Gorila- roman politic. Rebreanu deschide calea spre modernitate cu
fiecare nou roman. În toate, foloseşte analiza stărilor sufleteşti, neliniştea, obsesia, suferinţa,
mustrările de conştiinţă, surprinde cu ochi critic instincte primare şi psihologia colectivă a unor
grupuri diverse de oameni.

Romanul Ion, al cărui titlu este o metonimie a omului răpus de existenţă, este rezultatul
unei experienţe nuvelistice anterioare, care marchează o vădită preocupare a autorului pentru viaţa
satului. Cu siguranţă, atmosfera unora dintre întâmplările dramatice conturate în nuvele este
reluată în roman într-o viziune unitară care îi conferă şi aspectul monografic.
Cristalizare genetică: Procesul germinativ al romanului se bazează pe patru momente
succesive: 1.Într-o dimineaţă, Rebreanu însuși vede un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare
sărutând pământul ca pe o ibovnică;
2. O scrisoare primită de la sora sa, Livia, în care îi povestea că o fată înstărită din
localitate, Rodovica, a rămas însărcinată cu cel mai becisnic fecior din sat, fapt care a atras mânia
tatălui tinerei, care a bătut-o crunt. De altfel, această epistolă i-a sugerat autorului ideea celor două
planuri narative ale romanului: lumea satului şi lumea intelectualităţii rurale.
3. Discuţia cu un tânăr sărac, Ion Boldijar al Glanetaşului, care se văita că nu-şi poate
face un viitor, invocând drept cauză principală lipsa pământului pe care să îl muncească;
4. Ruperea logodnei dintre Livia şi preotul cu care urma să se căsătorească.
Evident, aceste elemente constituie numai un punct de plecare. Elaborarea noului roman
a fost îndelungată şi are la bază nuvelele Zestrea şi Ruşinea.
 Perspectiva obiectivă asupra lumii imaginate este realizată prin intermediul unui narator
omniscient şi ubicuu (omniprezent). El cunoaşte, asemenea divinităţii, gândurile şi destinele
personajelor şi se poziţionează în afara textului, relatând evenimentele la persoana a IIIa.
Perspectiva este deci heterodiegetică, iar viziunea este par derrirère (din spate, dindărăt),
auctorială, zero focalizare.
Rebreanu a creat universal ficțional printr-o succesiune de evenimente şi secvenţe
narative dispuse într-o anumită ordine temporală (respectând, prin urmare, cronologia
tradițională).
Structura romanului este binară, cele două părţi echilibrate, intitulate Glasul
pământului şi, repectiv, Glasul iubirii şi circulară, construind imaginea unui univers carceral
închis, din care nu se poate intra, dar nici ieşi, amintind de acela conturat de Ioan Slavici, în nuvela
magistrală Moara cu noroc.
Primul capitol se deschide prin cinci secvenţe succesive desfăşurate într-o zi de duminică:
drumul către satul Pripas, troiţa cu chipul lui Iisus spălat de ploi, prezentarea personajelor, cearta
dintre preot şi Vasile Baciu şi bătaia dintre Ion şi George. Ultimul capitol, antitetic, reia aceste
imagini în sens invers: uciderea lui Ion de către George, cearta dintre Vasile Baciu şi preot,
imaginea troiţeişi a drumului.
Conflictul epic. Evenimentele epice dirijează întreaga acţiune spre un punct culminant.
Există în roman un conflict exterior,puternic, desfăşurat între două sau mai multe personaje: Ion –
Vasile Baciu, Ion – George, preot – Herdelenii, Preot – Vasile Baciu. Acestea sunt dublate de
conflicte interioare puternice şi sfâşietoare: Ion descoperă iubirea profundă pentru Florica, iar Titu
are revelaţia înzestrării sale creatoare.
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri narative de egală importanţă, unul care
urmăreşte evoluţia (involuţia în plan moral şi decăderea lui Ion), iar celălalt schimbarea lui Titu,
de când se simte sărutat de muză.
Repere spațio-temporale. Desfăşurată în satul ardelean Pripas, acţiunea se duce şi pe
diferite planuri secundare care urmăresc destinul celorlalte personaje.Timpul este cuprins între
1906, când se desfăşoară alegerile pentru desemnarea unui candidat în Camera Deputaţilor de la
Budapesta, şi 1909, când are loc Congresul Societăţii Astra. Perioada este sintetizată în roman,
urmărind cerinţele timpului creaţiei, la un an şi două luni.
 Satul ardelean este surprins monografic sub toate aspectele, insitând asupra diferenţelor
date de apartenenţa la cele două clase sociale majore. Stratificarea socială este pusă în lumină de
la început în episodul horei din ograda Todosiei. Personajele se separă pe criterii sociale (ţărani/
intelectuali), economice (bogaţi/ săraci), de apartenenţă la gen (femei/ bărbaţi), de satus marital
(căsătoriţi/ necăsătoriţi) şi mai ales de tare (defecte) –aici săracii satului care şi-au pierdut averea
datorită lenei sau nebuna Savista, sluga lui George. Statutul de monografie este confirmat şi de
atenţia pe care Rebreanu o acordă elementelor etnografice (hora), cu precădere celor care
marchează momentele esenţiale (naşterea, nunta, moartea).
Personajele. Conform unei statistici, la acţiunea romanului participă numai puţin de 124
de personaje identificate fizic, dintre care, totuşi, 94 rămân nenominalizate. Prezenţa acestui număr
mare de personaje, de o imensă diversitate, imprimă romanului dimensiunea unei epopei naţionale.
Ion este, alături de Titu, personaj principal al romanului. Percepţia critică asupra lui a fost
antitetică. În timp ce Lovinescu l-a caracterizat drept un individ dominat de instinctul de posesiune,
de inteligenţă suplă şi viclenie procedurală, Călinescu l-a văzut drept o fire pur instinctivă
dominată de impulsuri elementare, violentă şi pătimaşă. Nicolae Manolescu îl vedea ca pe o
victimă inocentă și măreață a fatalității, supusă patimii, ca formă a instinctului de posesiune.
Romanul se construieşte pe un diptic contrastiv, cele două personaje având un rol important în
evoluţia subiectului. În cele mai multe ocazii, critica nu a observat că dinamismul şi tensiunea
interioară a construcţiei romaneşti se sprijină tocmai pe evoluţia antitetică a lui Ion versus Titu. În
prima parte, pasiunea lui Ion pentru pământ cunoaşte o gradaţie ascendentă pusă în slujba unui
scop. În acelaşi spaţiu temporal, Titu străbate traseul unei gradaţii descendente. În viaţa
amândurora se iveşte un moment de criză când fiecare este nevoit să mediteze asupra propriei
existenţe.
Interferenţa destinelor lor marchează atât o schimbare în plan personal, cât şi un punct
modal de tensiune în parcursul narativ. Instinctual şi brutal, Ion dispune de o isteţime naturală,
care se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. În primitivitatea lui, el are totuşi deschidere
spre respect şi omenie, care sunt însă treptat anihilate de patima achizitivă. Indisciplinat prin
educaţieşi vârstă, Ion se comportă reprobabil faţă de normele etice, dar toate faptele sale, oricât de
oribile ar fi, au acoperire estetică.
Prin antiteză, Titu nu străbate un spaţiu evenimenţial la fel de spectaculos. Cu intuiţie,
Rebreanu construieşte în acest personaj o variantă autohtonă a „omului fără însuşiri” a lui Robert
Musil. În primele capitole el este un personaj anonim, însă nu lipsit de un anumit relief care-l
individualizează în mediocritatea sa. Scrie poezii şi chiar publică în revista „Familia”, fapt pentru
care intelectualii i se adresau cu apelativul dragă poete. Asemenea lui Ion, este pus în mişcare de
o voce căreia, un timp, nu-i sesizează forţa. Abia după ezitări, tânărul intuieşte în structura sa
prezenţa unei vocaţii incipiente.
Aşa cum patima pentru pământ îl impinge pe Ion spre căsăstoria cu Ana, tot astfel
conştientizarea creativităţii îi imprimă lui Titu o direcţionare a energiilor spre o manifestare
personală, creatoare de valori. Deşi în prima parte înzestrarea lui voliţională nu se poate compara
cu a lui Ion, în a doua parte a romanului o egalează. Din clipa în care devine conştient că este
posesorul unui elan creativ, el are revelaţia destinului său apropiat de cel al României şi va scrie
pentru conturarea unui ideal.
Tehnica artistică: Sunt evidente două planuri ale structurii compoziţionale,
reprezentate pe de o parte prin Ion, căruia i se circumscrie imaginea satului, şi pe de altă parte, prin
Titu, ca reprezentant al intelectualităţii. Rebreanu şi-a mărturisit intenţia de a realiza o construcţie
sferică, tocmai pentru a sugera caracterul repetitiv al acţiunilor şi pasiunilor general-umane
(circularitatea romanului manifestată prin cele cinci secvenţe narative iniţiale preluate la final).
Există similitudini la nivelul personajelor: Ion şi Titu sunt târâţi de câte o pasiune,Vasile
Baciu şiHerdeleaîşi pierd valorile materiale prin intermediul lui Ion,Ghighişi Lauraîşi repetă
experienţa sentimentală şi amândouă o reiau pe cea a mamei lor, Ana şi doamna Herdelea sunt
legate de statornicia în iubire, dar şi de capacitatea de jertfă,Titu şi preotul Belciug împărtăşesc
pasiunea pentru poezie, în timp ce Ion şi socrul său dezvoltă acelaşi scenariu pentru a se îmbogăţi.
Autorul mizează pe forţa amănuntului revelator, gândit mereu ca o parte a întregului care
solidifică naraţiunea, în sensul că detaliile capătă o relevanţă aparte, cum se întâmplă de pildă cu
scena în care Ion intră cu brazda în terenul vecinului, gest care atrage după sine o avalanşă de
evenimente.
Cele două părţi ale romanului au o justificare interioară, deoarece fiecare personaj
răspunde chemării unei voci: Ana - iubirea, George – invidia, Baciu – instinctul de supravieţuire,
doamna Herdelea – îndatoririle matrimoniale. Personajele mai complexe răspund unor voci duale,
de multe ori contradictorii: Ion – patima achizitivă şi iubirea, Titu – creaţia poetică şi dragostea,
preotul – ura şi credinţa.
 Simetriile sunt vizibile şi în ceea ce priveşte raportul dintre titlul şi conţinutul capitolului
respectiv (avem în vedere capitole precum: Noaptea, sau Ruşinea (în care mai multe personaje
suferă diverse umilinţe). La aceste simetrii, se adaugă tehnica reluării (scena uciderii lui Ion).
Modalităţi narative. Edificat pe două subiecte paralele, romanul este organizat atât în
succesiune, cât şi în simultaneitate. Prozatorul creează o naraţiune dramatică în care motivele
statice (descrierile de natură, de interioare, biografiile, portretele) se subsumează motivelor
dramatice, unităţilor structurale mult mai dinamice, ce aduc o permanentă schimbare în
desfăşurarea conflictelor. Naratorul îşi păstreză constant impersonalitatea, identificându-se cu
vocea auctorială. Prozator omniscient, Rebreanu, limitează relatarea doar la acele informaţii pe
care cititorul nu le poate afla astfel: rezumă procesele psihice şi întâmplările prea mărunte pentru
a fi dramatizate, expune succint biografiile prin rapide incursiuni în trecut. În schimb, predomină
dramatizarea sau reprezentarea evenimentelor epice (surprinde faptele şi întâmplările în
desfăşurarea lor prin dialog). Dialogurile esenţiale au funcţie estimativă, de evaluare (personajele
se descriu pe sine prin propriile replici). Dacă de cele mai multe ori distanţa dintre narator şi
personaje rămâne variabilă, perspectiva din care se face descrierea trăirilor este inconştientul
personajelor, ceea ce s-ar traduce prin aşa-numita viziune „din abis”, ce permite cititorului scurte
viziuni în subsolurile conştiinţei (scena în care Ana contemplă gândul sinuciderii). La Rebreanu,
inima este seismograful care măsoară traumele morale.
Noutatea romanului este dată şi de utilizarea tehnicii cinematografice: prin
transfocalizare1, „operatorul” modifică mereu distanţele focale ale obiectivului pentru a apropia/
îndepărta subiectul de cameră. Feluritele forme ale planului îi permit să se oprescă asupra
personajelor pentru a reţine evenimente revelatoare. Prin planul de detaliu aduce în scenă părţi ale
unor obiecte sau elemente detaşabile de mediu. Prin utilizarea gros-planului2 se insisită asupra
feţelor pentru a sesiza intensitatea trăirilor sufleteşti. Se dezvăluie astfel adâncimile trăirilor
subconştiente, stărilor psihice obsesive, secvenţele fiind construite în acelaşi timp şi printr-o
mişcare travelling într-un singur plan (confruntarea dintre Ion şi Baciu). Prin prim-plan3 Rebreanu
recreează bunăoară feţele Anei şi ale Floricăi din perspectiva lui Ion în noaptea nunţii, iar

1
Transfocator: Obiectiv cu distanță focală variabilă continuu, cu ajutorul căruia se obține un efect de apropiere sau
de depărtare de obiectul filmat.
2
Gros-plan: Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața
personajului.
3
Prim-plan: Cadru cinematografic în care interpreții sunt filmați de aproape
fizionomia celor trei este surprinsă de George la propria căsătorie. Acesta este utilizat pentru a
individualiza trăsăturile comportamentale, atitudinile sau personajele episodice (vezi scena în care
se desfășoară hora). Se obţin efecte inedite pentru epocă prin utilizarea efectului transtrav
(modificarea perspectivei în condiţii neschimbate a obiectelor în prim-plan prin reglarea diferită a
distanţei focale a obiectivului, prin utilizarea concomitentă a travellingului4 și a transfocalizării).
Hora este păstrată permanent în centrul cadrului, dar sunt aduse în atenţie pe rând diferite grupuri:
fetele care rămân neinvitate, copiii ce privesc, grupurile de bărbaţi şi femei.
Toate secvenţele narative sunt însoţite de un plan sonor care oferă unitate a imaginii cu
acustica (prima scenă a uciderii lui Ion este exclusiv sonoră).
Stilul cenuşiu al lui Rebreanu, despre care exegeza a tot pomenit, echivalează cu o
percepţie totală, o modalitate de intensificare a senzaţiei de spaţiu şi volum a imaginii ca într-un
film alb-negru în care se utilizează toate tonurile de gri. Rebreanu obţine aceleaşi rezultate din
exploatarea elementelor naturale: brazde negre, praf dens de la horă sau tonalitatea alb-negru a
majorităţii secvenţelor narative (balul, cele trei nunţi sau moartea lui Ion).
Tehnica şi viziunea cinematografică contribuie hotărâtor la cristalizarea perspectivei
obiective, element inconfundabil naraţiunii lui Rebreanu.

4
Travelling: Procedeu de filmare sau de televizare cu ajutorul unui aparat mobil de luat vederi cu focar variabil,
folosit mai ales pentru scenele cu personaje în mișcare. 2. Dispozitiv care servește la deplasarea aparatului de luat
vederi prin travelling.