Sunteți pe pagina 1din 3

Expozițiune: Petru este unicul fiu al unui rege și regine care conduc autoriar un regat îndepărtat,

și tot autoritar fiecare aspect din viața copilului lor. În viziunea lor, viața prințului avea un viitor
bine-definit, urmând să fie următorul conducător al regatului. El nu suporta ideea de a avea
destinul controlat din orice punct de vedre, vrând să părăseacă regatul. Însă singurul mod prin
care se putea ieși din regat era dacă se trecea podul păzit de urs. Și nimeni nu trecuse acel pod
până atunci, darămite să știe ce se află dincolo. Însă Petru voia să facă asta, așteptând ziua
propice în care ar fi putut să înceapă să trăiască o viață plină de explorări și aventuri.

Jurnalul de căltorie stătea închis pe masa de mahon asupra căreia se răsfrângeau ultimele
raze ale lunii. Petru nu dormise toată noaptea, se zbătuse de pe o parte pe cealaltă, simțind cum
picioarele îi iau foc; voia să le miște, să alerge până nu le mai simțea.

Știa că atunci când soarele începea să se mijească, ursul se va duce la râu pentru a prinde
pești și asta i-ar da oportunintatea de a se furișa spre pod. Observase asta în fiecare dimineață, de
mai bine de 20 de ani. Timp de jumătate de oră podul rămânea nepăzit și deși ursul l-ar fi putut
vedea de la depărtare (câmpul liber era cel mai mare dezavantaj aici), s-a gândit că târâșul ar fi
fost cea mai bună opțiune.

Sări din pat, inspiră aerul rece al unei nopți lungi și anoste. Așteptase atâta timp pentru
clipa asta și nu îi venea să creadă că o face, că în mai puțin de câteva ore va deveni doar un nume
purtat din om în om, însoțit de regrete și îngrijorare.

Dar orice gând în plus l-ar fi tras înapoi, așa că se îmbrăcă în grabă, își luă sabia și sacul
în care puse jurnalul, niște cremene și puțină mâncare furată din bucătărie. Aruncă o funie pe
fereastră și se strecură afară. Ursul începuse rutina de dimineață și părăsise capătul podului,
intrând în râu și fixându-și privirea pe suprafața apei. Petru se puse pe burtă și începuse să se
târască, ușor și în liniște, precum un șarpe. Pironi cu privirea linia dintre iarba umedă și primele
pietre ale podului și părea că oricât de mult se apropia, ea rămânea la fel de departe. Toți mușchii
îi erau încordați, respira sacadat și pământul parca respira odată cu el. Simțea vibrații ușoare care
se amplificau cu fiecare secundă și până să își dea seama o umbră întunecă totul în jur. Apoi
prințul simți o izbitură puternică în spate care îl turtise de pământ și apoi alta în ceafă care îl lăsă
inconștient.

Se trezi legat de un copac pe care nu îl văzuse până atunci. În fața lui statea ursul care se
uita la el contemplativ. În mod inutil Petru începuse să se zvârcolească și simți cum funia parcă îi
strângea și mai tare pieptul și brațele.

- Uite, vezi? De asta nu te-am lăsat să treci.

După replica ursului baiatul înlemnise și deschise gura, reușind doar să articuleze:

- Ce?
- Nu pot lăsa mucoși ca tine, care se joacă de-a râmele prin iarbă și cred că pot trece
neobservați de un animal de pradă. Nu ești nici cavaler, nici arcaș și în niciun caz un vrăjitor care
să poată supraviețui într-o luptă cu mine, darămite dincolo de pod. Nu, după haine ești un băiețel
de viță nobilă, cu mâini fine și mintea necoaptă. Așa că alege. Ori îți dau drumul și te întorci
înapoi, ori rămâi aici legat până te mănâncă timpul.

După o pauză lungă, în care fața și corpul lui nu făcuseră niciun gest, Petru spuse,
schițând cu colțurile gurii un zâmbet rece:

- Sincer, mi-e tot una.

- Atunci mă întorc la pod să urmăresc oamenii care încă se uită curioși la mine, zise ursul
în timp ce dădea să se întoarcă.

- Și nu te plicisești să faci asta mereu?

- Asta nu contează, spuse ursul uitându-se încruntat. Eu doar îmi fac treaba și o fac bine.
De dinainte să fie regatul ăsta aici nimeni nu a trecut podul până acum și nici nu o va face.

- Asta înseamnă că și tu ești un prizonier al regatului meu, zise prințul zâmbind șiret.

- Da și nu. Eu am ales să fiu aici și am și trecut de partea cealaltă pe când voi sunteți
condamnați să trăiți aici.

- Și asta spune cine? replică baiatul cu aroganță.

- Legile naturii și ale timpului. De când stau aici și observ cum ați evoluat de când v-ați
născut, voi oamenii ați avut nenumărate șanse să deveniți mult mai mult însă mereu v-ați
impiedicat unii de alții sau v-ați complăcut în propria ignoranță. Aveți rațiune și nu știți să o
folosiți, vă mândriți prin cultura pe care ați dobândit-o însă ajungeți să puneți în vârf pe cei care
vor să o înăbușe și să vă vândă, țipând și bătându-se cu pumnul în piept, doar niște iluzii bine
împachetate. Vă hrăniți cu multe speranțe și credințe în mai bine însă nu sunteți niciodată în stare
să vedeți dincolo, adevărul complet. Așa că vă apăr și pe voi, ființe limitate, dar și lumea cealaltă
de a voastră.

- Iar tu ești cineva care știe adevărul?

- Nu. Dar măcar știu că nu sunt demn de acesta.

- Și cine este?

- Nu înțelegi. Dincolo nu sunt ființe care să fie finite, care să știe mai multe sau mai
puține. Ele sunt totul și nimic. Sunt viața și non-viața în același timp. Au adevăr și mister în ele și
nu vorbesc nicio limbă. Dacă te-ai întâlni cu ele le-ai percepe ca pe niște elemente din lumea ta,
dar îți vor arăta mult mai multe odată ce le vei cunoaște mai bine.
- Și tu ești o ființă ca acelea?

- Nu. Doar o bucățică dintr-o asemenea ființă care m-a lăsat aici să vă protejez.

La auzul acestui cuvânt, Petru începu să dea ochii peste cap; nici nu mai știa de câte ori
auzise cuvântul ăsta atât de la rege și regină cât și de la unii servitori.

- Și nu ai vrea să te întorci la întreg?

- Nu, răspunse ursul calm. Mă simt deja ca un întreg și dețin toate capacitățile pe care
acea ființă le are.

- Deci practic ești acea ființă?

- Nu. Dar mintea ta nu poate înțelege diferența dintre anumite grade ale infinitului.

- Atunci de ce există oamenii și lumea noastră?

- V-ați întâmplat. Finiturile se mai întâmplă. Iar noi am luat măsuri în privința asta.

- Și voi nu v-ați gândit că am vrea să devenim parte din infinit?

- Nu ați reușit nici măcar să faceți parte în armonie din voi înșivă și crezi că veți face asta
cu ceva ce nici măcar nu înțelegeți? Mai întâi să vă descoperiți complet pe voi, așa limitați cum
sunteți, și apoi să îndrăzniți să vă uitați spre pod.

Prințul intră în contemplare, iar cu o ușoară tristețe și oboaseală în glas spuse:

- În cazul ăsta dezleagă-mă și lasă-mă să îmi cunosc finitul și să îl stăpânesc așa cum
trebuie și după te voi căuta să îți cunosc lumea.

- Cum dorești.

Iar ursul îl dezlegă pe băiat. Acesta începu să traverseze câmpul luminat de primele raze
ale soarelui. Ciudat, parcă timpul stătuse în loc și escapada nici nu avusese loc. Însă simțea pe
piele urmele de la frânghie care să ateste furișatul spre granițele minții lui.