Politici sociale si de sanatate.

Capitolul 5: Politici sociale si de sanatate

Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea strategiilor sociale si
imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate

Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii, ele protejeaza practic toata populatia tarii si anume
atât salariatii, cât si pensionarii, somerii, dar si persoanele care nu sunt salariate, dar au obligatia sa îsi
asigure sanatatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorita faptului ca asigurarile sociale de
sanatate functioneaza în regim obligatoriu, consecinta imediata este aceea ca plata contributiei de
asigurari sociale de sanatate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, în
cuantumurile si la termenele prevazute.În afara asigurarilor sociale de sanatate care functioneaza în regim
obligatoriu, pot functiona si alte forme de asigurari de sanatate care acopera riscuri individuale, în diferite
situatii speciale. De asemenea, se pot organiza si societati private de asigurari de sanatate. Aceste asigurari
nu sunt obligatorii. Este de mentionat ca reforma sistemului sanitar din tara noastra cuprinde majoritatea
componentelor acestuia, iar asigurarile sociale de sanatate obligatorii, adecvate economiei de piata si
practicilor din Uniunea Europeana, joaca un rol deosebit.

Principiile asigurarilor sociale de sanatate

Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si hotarâtor în sistemul
asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor sociale de sanatate este ca principiile acestora
sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurarile
sociale de sanatate functioneaza pe principiul solidaritatii si subsidiaritatii în colectarea si utilizarea
fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti cetatenii, indiferent de veniturile de care dispun au
dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile susceptibile de a fi acordate populatiei sunt definite prin lege si
este de la sine înteles, ca vor trebui gasite fondurile necesare pentru a le asigura finantarea si de a raspunde
conditiilor impuse de executarea prestatiilor.

Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din tara noastra îsi are
sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile sociale prin transferuri în flux, numite
si redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: platesti pe masura
ce câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile redistributive se bazeaza pe solidaritatea între generatii,
dar si între persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa sustine prin
contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei, sa fie sustinuta de generatia
activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate de organizare a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca
este deosebit de flexibila, se adapteaza usor la nevoile care apar. Principalul dezavantaj al acestui sistem
apare în cazul dezechilibrelor dintre generatii, când un numar mai restrâns de activi trebuie sa sustina un
numar sporit de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997 consacra un alt
principiu si anume principiul alegerii libere de catre asigurati a medicului, a unitatii sanitare si a casei de
asigurari de sanatate. În conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga
medicul de familie care sa le acorde serviciile medicale primare. Prin consacrarea acestui principiu, se
doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce consta în libera
alegere a practicianului sau stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri în dispensare,
policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca si pâna la aparitia legii nr. 145/1997. Asistenta
medicala de urgenta nu este conditionata de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3 alin. l din legea nr.
145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale în
mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii
medicale, fara a se tine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârsta, sex si de stare materiala.

Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62 din legea nr. 145/1997, de
catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii publice autonome, nelucrative si care desfasoara
activitati în domeniul asigurarii sanatatii.

În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul defineste

politica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o supraveghere de ansamblu. În

acest cadru, casele de asigurari de sanatate au o mare autonomie.

In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru individ cat si pentru societatea
din care face parte. Ea constituie premisa principala a indeplinirii rolurilor sociale de catre indivizi si o
resursa importanta a dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei.

Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si structurilor in care sunt
integrati indivizii.

Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si elaboreze un program, un
sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel incat sa asigure depasirea, ingrijirea si restabilirea
celor afectati.

Sistemele de sanatatea au aparut sub umbrela mai larga a programelor de protectie sociala, programe
elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al XIX-lea in tarile industrializate, sub presiunea
miscarilor sociale, muncitoresti, a diferitelor ggrupari politice, a grupurilor de presiune.

Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea conceptului de securitate sociala.
Cest concept a fost utilizat pentru prima data in legislatia S.U.A. , in Legea Securitatii Sociale(1935) si
initia programe de prevenire a riscului numai pentru batranete, moarte, handicap si somaj.

Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai printr-o serie de
masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea sau reducerea substantiala a
veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de asemenea, si asigurarea
ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii. Sintetizand aceste definitii,
securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre indivizii unei societati.

Organizatia Internationala Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952 stabilindu-i

urmatoarele componente:

1. – asigurarile sociale;

2. – asistenta sociala.
 Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale iar asistenta sociala are ca
principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de resurese in numele solidaritatii umane facandu-se apel
la responsabilitatea colectiva pentru a nu admite excluderea unor categorii sociale.

Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de traditiile istorice, de
optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea economica, dar si de distributia raporturilor de putere
si a relatiilor dintre diferite categorii sociale.

Sisteme de asigurari de sanatate

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;

• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;

• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în mod practic bazat pe
asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si dezavantajele sale.

I. Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si Germania, sistem ce a
constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de asigurari sociale din tara noastra.

Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat prin contributia în
general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de venit sau/si prin taxe generale.
Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este obligatorie ramân categorii de populatie fara acces la
prestatiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finantarea asigurarilor de
sanatate sunt dirijate spre organisme sau agenti care asigura gestiunea lor si care contracteaza cu spitalele
si medicii de familie ori medicii de medicina generala serviciile ce urmeaza a fi oferite
asiguratilor. Contractele cu pacientii au la baza taxa pe servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza
pe bugete adesea globale.

În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le implica sunt
cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile administrarii sale sunt mari.

Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la sfârsitul anilor '80 si începutul
deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase tari din Europa si America. Schimbarile urmaresc
eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atât în tarile democratice cu o economie de piata stabila, cât
si în tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat al factorilor de productie, cu un sistem de
planificare centralizat, rigid si de comanda.

Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de

sanatate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a medicilor si institutiilor
sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor politice si administrative.
Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de suportat, fara ameliorarea
substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii, absenta unor mecanisme
eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta elementelor de stimulare,
ineficienta manageriala etc.

Avantaje:

- transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;

- gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;

- finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;

- izolarea finantarilor de schimbarile politice.

Dezavantaje:

- reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;

- finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;

- costuri mari pentru agentii economici.

II. Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea razboi mondial si a fost
fondat de William Beveridge in Anglia.

In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera Comunelor in 1942,

Beveridge considera ca orice sistem de asigurari sociale trebuie sa se bazeze pe 3 elemente:

1.- alocatii pentru copii;

2.- serviciu national de sanatate;

3.- asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in masa.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este aplicat in tari ca Anglia,
Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile necesare sanatatii sunt colecate prin intermediul
fiscal existent in fiecare tara. Gradul de echitate depinde de modalitatea de impozitare aleasa: atunci cand
impozitele sunt in progres ele sunt progresive in raport direct cu cresterea veniturilor. Sumele alocate
asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata medicilor, in sistem Beveridge, are la baza fie
capitatia( plata in functie de numarul de pacienti inscrisi pe lista), fie salariul pentru medicul de spital.

Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.

Avantaje:

- echitatea in finantare;

- acoperirea larga cu servicii medicale;

- posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

Dezavantaje:

- lipsa participarii individului la deciziile de finantare;

- lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale aditionale;

- posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

III. Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea resurselor banesti de
catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari ca Rusia si Slovacia si a fost foarte eficient pe
timpul razboaielor deorece permitea o mai buna supraveghere a fondurilor alocate sanatatii de catre stat.
Sistemul de tip Semasko este prin excelenta un sistem sanitar socialist bazat pe planificarea centralizata
birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor cetatenilor .

Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de finantare , ci un model

predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii diferite toate celelalte.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

- gresita alocare a resurselor financiare;

- inechitatea accesului la serviciile medicale;

- ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;

- cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate sunt:

- echitatea in finantare;

- gama serviciilor pe care le acopera;

- gradul de acoperire al populatiei;

- eficienta;

- transparenta;

- libertatea de alegere;

- accesibilitatea;

- stabilirea formei de finantare.

 IV. Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A., Thailanda, Africa de Sud,
Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale europene.

Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii, prestarii de servicii
medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul particular si mecanismele pietei pot
functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si beneficii mai mari, fara presiune birocratica.

Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca au posibilitati
financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.

Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si liberalism. Voluntarismulpresupune

responsabilitatea familiala si a propriei persoane pentru bunastare, iar liberalismulpromoveaza unele
politici sociale centrate pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale saracilor.

Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate sociala sunt percepute
pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt percepute negativ. Protectia sociala ar crea o
mentalitate de „asistat”, lenes si dependent social.

Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau oferiteexclusiv
contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul asigurarilor particulare- Blue Cross si Blue
Shield care constau in contracte incheiate intre institutele de asigurari si patronii intreprinderilor.
Persoanele cu venituri reduse sau cele care nu faceau parte din campul muncii nu beneficiau de acest
sistem.

Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia Kennedy si Johnson in anii 1960 prin
care au luat fiinta 2 sisteme nationale de asigurare medicala:

1. – Medicaid-1965 - destinat persoanelor cu venituri reduse;

2. - Medicare-1965- program national de asigurari de baza a spitalizarii pentru persoane de

peste 65 de ani .