CÂNTECUL LUI ROLAND (La chanson de Roland)

Acest poem epic al evului mediu francez, con ținând aproape 4 000 de versuri de câte zece
silabe, a fost compus, după toate probabilită țile, între anii 997 - 1130 și se referă la
evenimente petrecute în secolul al VIII-lea.

Carol cel Mare, învingător al maurilor din Spania, îl trimite pe Ganelon ca sol la regele
Marsile al Saragozei, singura cetate maură care îi mai rezistă.

Ganelon î și trădează regele, convingându-l să se reîntoarcă în Fran ța sub pretext că Marsile

îi acceptă condi țiile.

Ariergarda francilor, în care se află viteazul Roland, este atacată de mauri în trecătoarea
Roncevaux din Pirinei și distrusă.

Rezistând eroic, Roland sună prea târziu din cornul său fermecat spre a chema în ajutor
grosul armatei, și Carol cel Mare, revenind, îl găse ște pe Roland mort.

Regele îi învinge pe mauri și îl pedepse ște pe Ganelon.

MOARTEA LUI ROLAND Când, printr-un înger, Dumnezeu îi spuse

171
Cum seama-și dă că și-a pierdut vederea,
Se scoală și puterile-și strunește
Și chipul său își pierde-mbujorarea.
În fața lui e-o piatră negricioasă;
De zece ori cu spada o izbește:
Scrâșnește-n ea, dar nici nu se știrbește.
Roland grăiește:”Ajutor, Fecioară!
Ah, Durendal, ce vitregă ursită !
Eu mor și nu-mi mai ești de trebuință.
Cu tine-am câștigat atâtea lupte
Și-atâtea necuprinderi, stăpânite
De Carol cel cu barba colilie.
În mâinile de laș să nu ajungi vreodată !
Un bun vasal te-a mânuit atâta.
Rămâi fără pereche în sfânta Franță !”
În mâna unui conte să te-așeze.
Și Carolmagnul m-a încins cu tine.
Bretania cu tine-o cucerii,
Anjou-ul, Poitou-ul și le Maine
Și libera Normandie de-așișderi,
Provența, Acvitania, Romagna,
Lombardia, Bavaria și Flandra,
Burgundia, Polonia întreagă
Și Țarigradul îi făcu-nchinare,
Și Saxa-n care face ce poftește,
Și Scoția și Galles și Irlanda,
Și Anglia - moșia de coroană.
Și-n toate aceste țări domnește Carol
Cel Mare și cu barba colilie...
Durere mare pentru ea mă-ncearcă,
Mai bine morȘ n-o las pe mâini păgâne.
De-așa rușine cruță, Doamne, Franța !

172 173

Roland izbește-n steiul de agată: Roland izbește-n steiul sur de-agată

Scrâșnește lama fără vreo știrbire.
Când vede că nu-i chip să-și rupă spada,
În sinea lui pornește s-o deplângă;
”ce mândră ești și lucie și albă:
Ca pălălaia strălucești în soare !...
În văi, la Maurienne, era-mpăratul,
Și-l spintecă mai mult decât pot spune.
Scrâșnește spada fără să se rupă
Și neștirbită către clavă sare.
Și molcom o deplânge-n sinea lui:
--------------------------
 174

Viteazul simte moartea ce-l cuprinde

Și de la cap spre inimă-i coboară.
Dă fuga, subt un pin stingher se-ntinde,
Cu fața spre pământ, în iarbă verde.
Sub el își pune sabia și goarna;
Spre păgânime capul și-l întoarse,
Ținând într-adevăr ca împăratul
Și toți ostașii lui francezi să spună:
”Ca un viteaz pieri vestitul conte !”
Păcatele-și destăinuie, smerit,
Dând pentru ele Domnului mănușa.

175

Roland își simte istovit veleatul.

Spre Spania, din vârful unei măguri,
C-o mână se izbește peste piept:
”Îndură-te și iartă-mi, Doamne, toate
Păcatele - mai mari sau mai mărunte -
Ce-am săvârșit de când venii pe lume
Și până azi când zac, lovit de moarte !”
Spre Domnul și-a întins mănușa dreaptă.
Un pâlc de îmgeri către el coboară.

176

Roland viteazul zace subt un pin

Cu fața către Spania întoarsă.
Încep prin minte amintiri să-i treacă:
Tot ce cu vitejie cucerise
Și dulcea Franță, cei cu el de-o viță
Și Carolmagnul, care îl crescuse...
Și plânsul și suspinele-l îmving...