Clubul Cocoşaţilor

Olimpian Ungherea

Volumul 1

Salt la trapez

CITITORULE,

Îngăduie-mi să aşez - cu smerenie - această lume, în care te pregăteşti să intri, sub

fulgerul pedepsitor al lui Eminescu:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

1
Motto:

Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Chiar când exagerează, uneori, presa ne
aduce un imens serviciu. Ne împiedică să ne pierdem minţile, să umblăm cărând cu noi
un soclu.

J.F. Kennedy
Preşedinte al S.U.A.

Declaraţie

Subsemnatul Ungherea Olimpian, autorul romanului „Clubul cocoşaţilor”, declar că

întreaga acţiune a acestei cărţi, personajele şi întâmplările ei sunt simple ficţiuni artistice.
Faptele, însă, din care m-am inspirat sunt reale. Strict autentice!
Le-am cules, în exclusivitate, din materialele jurnalistice publicate în cotidianul naţional
„ZIUA”. De altfel, toate Motto-urile cărţii nu sunt altceva decât texte preluate din acelaşi
celebru ziar.
Mulţumesc, pe această cale, întregului corp de ziarişti, în frunte cu directorul lor general,
domnul Sorin Roşca Stănescu, pentru enorma cantitate de informaţii - senzaţionale,
incendiare - puse la dispoziţie, prin intermediul paginilor de presă.
Drept pentru care, de bună voie şi nesilit de nimeni, mă iscălesc mai jos.

Olimpian Ungherea

2
Prolog

În ultima decadă, a ultimei luni, din ultimul an al anilor optzeci, din ultimul veac al celui
de-al doilea mileniu al Erei creştine, s-a deschis în România o sublimă poartă de altar.
Sanctuar în care istoria ne chema să pătrundem cu sufletul mântuit, cu mintea dezrobită,
despovăraţi de ură, de trufie, de invidie, lepădându-ne de răutate, de lene, de minciună,
pregătindu-ne să primim botezul libertăţii. Unii au trecut pragul porţii deschise. Alţii, nu.
Unii au intrat cu onestitate, cu iubire, cu toleranţă. Alţii au intrat, târând după ei vanitatea,
ipocrizia, vicleşugul, corupţia şi hoţia. Unii au rămas afară, temători de timpul cel nou,
înfricoşaţi, orbiţi de lumina prea puternică a libertăţii, ezitând să treacă pragul istoric.
Alţii au rămas afară, fără de ezitare, au rămas să denigreze, să spurce, să pângărească, să
hulească tot ce se afla dincolo de poarta altarului. Printre cei care au intrat, ca şi printre
cei care au rămas, se găsesc - deopotrivă - oameni buni şi oameni răi, deştepţi şi proşti,
secături şi altruişti, mitocani şi domni, înţelepţi şi nebuni, învingători şi învinşi, cutezători
şi laşi, nobili şi ignobili. Toţi sunt, însă, fraţii noştri! Să nu-i ponegrim. Să nu-i înjurăm.
Să nu-i îmbrăţişăm doar pe unii, iar pe alţii să-i detestăm. Şi dacă nu-i putem iubi pe toţi,
măcar să-i înţelegem pe toţi! Să fim înţelepţi, precum anticul Solomon. Să nu îngăduim
tăierea pruncului în două bucăţi: împărţite între Bine şi Rău! Să nu despicăm neamul
românesc în două tabere duşmane: Buni şi Răi! Ci, să redăm pruncul întreg Binelui. Iar
Răului, oriunde s-ar afla, să-i aşezăm în faţă o limpede oglindă şi să-i spunem:
Priveşte-te! Acesta eşti! Acesta este chipul tău cel hain! Acesta este sufletul tău cel urât!
Şi mai este încă vreme să te îndrepţi! Să devii frumos şi bun! Dar, până atunci, teme-te
pentru tot răul pe care l-ai făcut!

Autorul romanului „Clubul cocoşaţilor” doreşte, cu umilinţă, să aducă o astfel de oglindă

în faţa Râului. Cine are curajul să se privească în apele ei - şi nu-şi recunoaşte păcatele -
să-şi amintească de nemuritoarele cuvinte din Biblie: „Cine se crede fără de păcat, să
arunce primul piatra!” Pentru că numai astfel vom avea şansa să evadăm din Clubul
cocoşaţilor.

3
Prolog...............................................................................................................................................................3

VOLUMUL I
SALT LA TRAPEZ.................................................................................................9
CAPITOLUL 1................................................................................................................................................9
Intrare într-un coşmar canicular...................................................................................................................9
Un profesionist al informaţiei....................................................................................................................10

CAPITOLUL 2..............................................................................................................................................12
De doi bani aristocraţie..............................................................................................................................12
Bătrânul şi târfa..........................................................................................................................................14

CAPITOLUL 3..............................................................................................................................................15
Dobitocia în staulul deştepţilor..................................................................................................................15
Cele cinci porunci sacre.............................................................................................................................16
Presa nu iartă!............................................................................................................................................18
Scandal la Senat.........................................................................................................................................19
Pedeapsa de Apoi.......................................................................................................................................20

CAPITOLUL 4..............................................................................................................................................22
Gorile de cartier.........................................................................................................................................22
Îngerul fricii...............................................................................................................................................23

CAPITOLUL 5..............................................................................................................................................25
Curva din clepsidră....................................................................................................................................25
Carne de tun pentru presa de scandal.........................................................................................................27
Femeia şi şantajul.......................................................................................................................................29

CAPITOLUL 6..............................................................................................................................................31
Şpaga cu rame aurite..................................................................................................................................32
Salutări, Baronului!....................................................................................................................................34
Umbra lui Ceauşescu.................................................................................................................................35

CAPITOLUL 7..............................................................................................................................................37
Şarpele şi mangusta....................................................................................................................................38
Soţia contabilului de provincie îl încurcă în socoteală..............................................................................39

CAPITOLUL 8..............................................................................................................................................41
Vânătorul....................................................................................................................................................41
Spălătură de vase........................................................................................................................................42

CAPITOLUL 9..............................................................................................................................................44
Perversiunile senatorului............................................................................................................................44
Sfânta familie.............................................................................................................................................46

CAPITOLUL 10............................................................................................................................................48
Să nu te laşi folosit niciodată.....................................................................................................................48
Un informator nu aşteaptă Judecata de Apoi.............................................................................................51

CAPITOLUL 11............................................................................................................................................53
Ianus al ajunşilor........................................................................................................................................53
Capul plecat...............................................................................................................................................54

4
CAPITOLUL 12............................................................................................................................................55
Animalul de la Cotroceni...........................................................................................................................56
Sugestiile generalului Saharovski..............................................................................................................57
Puterea urii.................................................................................................................................................58
Basmul despre terorişti..............................................................................................................................59

CAPITOLUL 13............................................................................................................................................62
Partidul zăbăucilor.....................................................................................................................................62
Evadare rupestră.........................................................................................................................................63

CAPITOLUL 14............................................................................................................................................64
Microfonul din pantaloni...........................................................................................................................64
Clubul cocoşaţilor......................................................................................................................................65
Ucigaşul are perciuni castanii....................................................................................................................66

CAPITOLUL 15............................................................................................................................................67
Consiliul Suprem al Iluminaţilor...............................................................................................................67
Trădarea se plăteşte cu moartea.................................................................................................................69

CAPITOLUL 16............................................................................................................................................71
Un tip cu picioarele pe pământ..................................................................................................................71
Ion Brestoiu, de Ia „Bulina verde”.............................................................................................................73

CAPITOLUL 17............................................................................................................................................75
Beţia înălţimilor.........................................................................................................................................76
Băncile controlează politica lumii.............................................................................................................77
Tandreţe la Snagov....................................................................................................................................80

CAPITOLUL 18............................................................................................................................................81
Un oltean de Filiaşi....................................................................................................................................81
Gardă de corp cu fustă...............................................................................................................................84

CAPITOLUL 19............................................................................................................................................86
Religia puterii.............................................................................................................................................87
Ion Popescu în Ţara Minunilor..................................................................................................................88

CAPITOLUL 20............................................................................................................................................91
Chinezul din Voluntari...............................................................................................................................91
Spânzurat între cadavre vii.........................................................................................................................93
Amanta îndurerată......................................................................................................................................96

CAPITOLUL 21............................................................................................................................................98
Terapia râsului...........................................................................................................................................98
Departamentul treburilor murdare...........................................................................................................102

CAPITOLUL 22..........................................................................................................................................105
Era ticăloşilor...........................................................................................................................................105
Descindere la locul crimei.......................................................................................................................108
Mâncarea leului, pe clanţă.......................................................................................................................109

CAPITOLUL 23..........................................................................................................................................111
Daion de Pietricica...................................................................................................................................111
Vulpea în politică.....................................................................................................................................112

CAPITOLUL 24..........................................................................................................................................114

5
 Fraga de la Cabinet..................................................................................................................................115
Înjurături printre gene..............................................................................................................................117

CAPITOLUL 25..........................................................................................................................................118
666............................................................................................................................................................118
Avertismentul Bătrânului.........................................................................................................................121
Înregistrarea pe bază de biocurenţi..........................................................................................................122

CAPITOLUL 26..........................................................................................................................................124
Şofer spre Preşedinţie..............................................................................................................................124
Un ucigaş printre miniştri?.......................................................................................................................126
Ziarista cu şiş la strungăreaţă...................................................................................................................129

CAPITOLUL 27..........................................................................................................................................131
Singurătate pe panta de fugă....................................................................................................................132
Un bebeluş de ciocolată...........................................................................................................................134
Domnul foarte mult şi foarte prost...........................................................................................................137

CAPITOLUL 28..........................................................................................................................................139
Barul de la Galeriile lutherane.................................................................................................................139
Reconstituire pe casetă video...................................................................................................................140
Semnalul..................................................................................................................................................142

CAPITOLUL 29..........................................................................................................................................145
Băi, animalule!.........................................................................................................................................145
Bulimia de stres........................................................................................................................................148
O sinceritate vorace..................................................................................................................................149

CAPITOLUL 30..........................................................................................................................................151
Poliţistul şi hoţul......................................................................................................................................151
Informaţii colaterale.................................................................................................................................152

CAPITOLUL 31..........................................................................................................................................153
Ascensiunea lui Ovidiu Găman...............................................................................................................153
Anafură şi tămâie.....................................................................................................................................155
Te ascult, Bebe!.......................................................................................................................................156
Primul ministru e filatelist.......................................................................................................................157
Un scandal trăsnitor.................................................................................................................................157

CURRICULUM VITAE
OLIMPIAN UNGHEREA.........................................................................................................................159

Postfaţă........................................................................................................................................................160
Un roman politic de scandal....................................................................................................................160

DIN VOLUMUL II
ZAR DE FUGĂ...................................................................................................162
Fragmente....................................................................................................................................................162
Alegerile bat la uşă...................................................................................................................................162
Tribunul de la România Pitorească..........................................................................................................163
Afaceri cu petrol......................................................................................................................................164
Profetul.....................................................................................................................................................165
În loja Propaganda due.............................................................................................................................167

6
 Propunere de candidat..............................................................................................................................168
Cloşca cu ouă de cuc................................................................................................................................168
Un policier politic de scandal..................................................................................................................171

VOLUMUL II
ZAR DE FUGĂ...................................................................................................179
CAPITOLUL 1............................................................................................................................................179
Violenţa - alarmă de gradul zero..............................................................................................................179
Duminica orbului.....................................................................................................................................181
În lumea interlopă a manşetelor albe.......................................................................................................182
Pânza de păianjen.....................................................................................................................................183

CAPITOLUL 2............................................................................................................................................184
Bancul cu Bulă.........................................................................................................................................185
Desfrâul caracterelor................................................................................................................................186
O nebunie ca un cancer............................................................................................................................188
Surâsul unui diavol..................................................................................................................................191

CAPITOLUL 3............................................................................................................................................192
O conspiraţie neagră................................................................................................................................192
Contrabanda cu diamante.........................................................................................................................194
Rechinii tineri...........................................................................................................................................196
I cappo dei tutti cappi...............................................................................................................................197

CAPITOLUL 4............................................................................................................................................199
Înmormântarea.........................................................................................................................................199
Două crime, acelaşi asasin.......................................................................................................................200
Dacă vrei să fugi, eu sunt aripile..............................................................................................................201
O poveste încâlcită...................................................................................................................................204
Frumos e pământul, Doamne!..................................................................................................................205
Prăbuşire anunţată....................................................................................................................................206
Femeia fatală............................................................................................................................................208

CAPITOLUL 5............................................................................................................................................209
Profetul.....................................................................................................................................................209
Triumviratul Seniorilor............................................................................................................................212
Un veac de singurătate.............................................................................................................................216
Majestatea Sa Scrisul...............................................................................................................................218
Oamenii din spatele istoriei.....................................................................................................................218
Carpe diem!..............................................................................................................................................221
Amintirea zidului de la Târgovişte..........................................................................................................222

CAPITOLUL 6............................................................................................................................................224
Bătrânul şi întrebările...............................................................................................................................224
Ciudată şi tristă lume!..............................................................................................................................227
Vrei să cadă Guvernul pentru o bere........................................................................................................229
Care revoluţie, băi Gelule?......................................................................................................................232
Mustrare paternă......................................................................................................................................233

CAPITOLUL 7............................................................................................................................................234
Proştii sunt sarea pământului...................................................................................................................234
Şi trădători, şi patrioţi?.............................................................................................................................236
O judecată strâmbă...................................................................................................................................238

7
 Amfitrionul face cărţile............................................................................................................................241
Confesiunea crupierului...........................................................................................................................243
Mână de ucigaş profesionist.....................................................................................................................247
Eu sunt paznicul lupilor!..........................................................................................................................249

CAPITOLUL 8............................................................................................................................................250
Mesagerul şi Monseniorul........................................................................................................................250
Viaţa ca un război total............................................................................................................................252
Ultima spiţă a fanarioţilor........................................................................................................................254
Nume de cod: Weimar.............................................................................................................................257
Prizonierul nebuniei.................................................................................................................................260
Nitropental pentru Europa Liberă............................................................................................................262
Salvarea generalului Pacepa....................................................................................................................263
Glorie îndoliată........................................................................................................................................266
Mesajul este decodat................................................................................................................................268

CAPITOLUL 9............................................................................................................................................269
Întrebări pentru căpitanul Zavera.............................................................................................................270
Crima de la vila Negroponte....................................................................................................................272
Farmecul aşteptării...................................................................................................................................274
Mafioţi cu papion.....................................................................................................................................277
Stare excepţională....................................................................................................................................280

CAPITOLUL 10..........................................................................................................................................281
Casa Benedictinului.................................................................................................................................281
Dik şi Puştiul............................................................................................................................................282
Înţelepciune, forţă şi frumuseţe................................................................................................................283
Un agent KGB..........................................................................................................................................285
Indicatori pentru detectarea minciunii.....................................................................................................288
Lumea e făcută de nebuni, pentru ca înţelepţii s-o poată locui................................................................291
Domni şi mitocani....................................................................................................................................294

CAPITOLUL 11..........................................................................................................................................296
Legiunea străină.......................................................................................................................................296
Tripla crimă din cartierul Ferentari..........................................................................................................298
Un mecanism infernal..............................................................................................................................301
Legea talionului.......................................................................................................................................303

CAPITOLUL 12..........................................................................................................................................306
Un roman scris de alţii.............................................................................................................................306
O turmă de contradicţii............................................................................................................................308
Saul din Tarsul.........................................................................................................................................310
Un cadavru politic....................................................................................................................................312
Păcatul congenital....................................................................................................................................315
Sminteala puterii......................................................................................................................................317

CAPITOLUL 13..........................................................................................................................................320
O psihoză naţională..................................................................................................................................320
Asasinatul de la Terasa Anda...................................................................................................................321
Somatoscopul profesorului Stratan..........................................................................................................323
Un partid mafiot.......................................................................................................................................325
O întâlnire mizerabilă..............................................................................................................................328
Criminalistul şi ucigaşul..........................................................................................................................329
Indicativul 0444 sucombă........................................................................................................................331
Nu sfida pericolul!...................................................................................................................................333

8
 Ce, dracu, se întâmplă aici?.....................................................................................................................335
Povestea vânătorului de criminali............................................................................................................337
Plânsul disperaţilor...................................................................................................................................340

VOLUMUL I
SALT LA TRAPEZ
Motto:

Mai bine să ne fie frică, decât ruşine.

CAPITOLUL 1

Motto:

Sub bagheta PDSR, corupţia funcţionarilor publici şi a clasei politice conducătoare a

atins cote înspăimântătoare. Printre marii îmbogăţiţi ai tranziţiei româneşti, se află
numeroşi funcţionari publici. De la miniştri, până la funcţionarii din serviciile publice,
din regiile autonome, din societăţile comerciale, până la cei care dispun de dreptul de
control al operaţiunilor care antrenează circulaţia de capital, vom găsi o întreagă clasă
socială de purtători de ceasuri Rollex, ghiuluri, lanţuri de aur groase cât degetul,
telemobile şi arme de toate calibrele, instalaţi confortabil în limuzine de lux şi vile care
de care mai sclipitoare. Este jegul lustruit al oricărei societăţi în schimbare. Demnitarii
statului şi fruntaşii PDSR, în complicitate cu magistraţii şi poliţiştii corupţi, au acumulat,
prin rapt, uriaşe averi.

Sorin Roşca Stănescu

Intrare într-un coşmar canicular

Povestea noastră debutează în mijlocul unui infern canicular: iulie, 1994. Pretutindeni, o
vipie otrăvită. Ca un buboi fierbinte. Purulent. Zăduf de patruzeci de grade. Febră.
Bucureştiul - un coşmar de arşiţă, beton armat, mizerie şi zgomot. Bucureştiul - un
vacarm de tramvaie, troleibuze, autobuze, autoturisme şi autocamioane grele, toate
prăfuite, ruginite, lepădând în urma lor un aer pestilenţial: verde, stătut, sulfuros. Căldura,
sufocantă.
Dîmboviţa, cândva un râu romantic, străjuit de sălcii răcoroase, misterioase, a devenit, în
ultimii ani, o apă stătută şi tristă în goliciunea ei, încarcerată între maluri din beton pustiu,
sugrumată de gunoaie, mătasea broaştei şi sticle din plastic. Aţi observat? Plasticul îşi
pune amprenta peste tot, ca disperarea într-un lazaret de leproşi.
Radu Dunca aruncă un ochi scârbit către Dîmboviţa, traversă grăbit podul Izvor, trecu pe
lângă teatrul Bulandra, îşi consultă fugitiv ceasul de la buzunarul vestei, abia era trecut de
orele zece, la zece şi jumătate trebuia sa fie la sediu. La sediu, adică în centrala Ligii. La

9
zece şi jumătate fix, avea întâlnire cu doamna Dorneanu, şefa de cabinet a celebrei
conduceri bicefale a nu mai puţin celebrei Ligi: Liga Renaşterii Naţionale. Aşa a născut-o
Revoluţia decembriştilor: Ligă. Şi Ligă va rămâne până când aceeaşi Revoluţie îşi va
devora cândva propriile-i progenituri. Conducerea bicefală era o găselniţă ingenioasă, o
garanţie personală, un CEC în alb, pentru vremuri negre, semnat deopotrivă cu
premoniţie, viclenie şi artă de chiar fondatorul Ligii, excelenţa sa domnul Leon Lotreanu,
preşedintele Republicii. Cât timp Liga Renaşterii Naţionale - deocamdată, partid de
guvernământ - va avea o conducere bicefală, locul lui Leon în fruntea Ligii nu va putea fi
uzurpat de nimeni, niciodată. Acum este şeful statului, mâine însă, cine ştie, roata istoriei
se învârte al dracului de repede, încât habar n-ai când îţi zuruie ceasul debarcării, în
funcţia de preşedinte executiv al Ligii, Leon îl fixase - ca într-un uriaş insectar - pe
Ovidiu Găman, alias Bebe, un profesoraş de istorie, provincial din fundul Ardealului,
bătrân, somnoros.

Iar ca preşedinte, pe Daion Doroga, inginer, cercetător ştiinţific, fost şef de secţie la
Institutul de Transfer Tehnologic, un tânăr frumos, viguros, cu relaţii întinse în fosta
nomenclatură comunista. Preşedintele executiv al Ligii era, într-adevăr, bătrân, uzat,
obosit, dar încă îl mai bântuiau nişte ambiţii târzii, îndelung refulate, obedient însă până
la orbire faţă de Leon Lotreanu, pentru gestul generos al acestuia de a-l fi smuls din
praful anonim al provinciei şi aşezat, moţ, în fruntea partidului de guvernământ.
Preşedintele Ligii, un brunet veritabil, negru şi-n cerul gurii, cu talie de gay, abia săltat
peste patruzeci de ani, era un tip alunecos ca un şarpe, cultivat, vioi, cu ochii sclipind de
inteligenţă, avid de putere şi avere, era periculos, dar şantaj abil. Ovidiu Găman şi Daion
Doroga se roteau în jurul aceluiaşi pivot central, dar în sensuri diferite, şi se rodeau
reciproc, se anihilau reciproc, doua caractere profund opuse şi, totuşi, asemănătoare prin
destinul lor comun, ca două pietre de moară. Ovidiu Găman era prim-deputat. Daion
Doroga, prim-senator. Asemenea limbilor unui ceasornic, Daion Doroga şi Ovidiu
Găman marcau ora oficială a României: ora de glorie a Ligii Renaşterii Naţionale.
Ceasornicul propriu-zis, motorul care orienta limbile în spaţiu şi timp, voinţa de oţel care
punea în mişcare ciudăţenia aia bicefală se afla însă la Cotroceni: excelenţa sa domul
Leon Lotreanu. Alias Mătuşa. Preşedintele Republicii...

Un profesionist al informaţiei

Toate chestiile astea picante, jenante, dar riguros exacte, şi încă alte sute şi mii de
amănunte de pe eşichierul politic românesc, din culisele Revoluţiei decembriste, din
spatele uşilor închise, dincolo de care noii potentaţi ai zilei tăiau şi spânzurau, teşeau şi
deşirau intrigi apocaliptice, urzind o democraţie infernală, originală, toate chestiile astea,
suculente, colorate viu, ţipător de viu, ca nişte flori otrăvite, Radu Dunca le cunoştea
foarte bine. îi plăcea să fie informat - corect şi oportun şi copios.

Era un profesionist al informaţiei. Fost ofiţer de securitate în perioada 1965-1970, a

evoluat repede în spaţiul culturii, al presei, al literaturii, ajungând după 1970 şeful secţiei
de propagandă şi presă în Consiliul Politic din Ministerul de Interne. Câţiva ani mai
târziu, a optat exclusiv pentru presă, transferându-se la faimoasa revistă „Pentru Patrie”,

10
începând de jos, ca redactor, apoi redactor de rubrică, şef de secţie, secretar general de
redacţie, ultimii doisprezece ani fiind redactorul şef al reputatei reviste din Ministerul de
Interne. Exact când a împlinit cincizeci şi cinci de ani, în 1994 - adică timpul când
debutează povestea noastră -Radu Dunca a solicitat şi i s-a aprobat trecerea în rezervă.
Avea gradul de colonel, iar în urmă o lungă coloană de cărţi publicate: romane de spionaj
şi contraspionaj, romane poliţiste, povestiri poliţiste. Sub aparenta lui bonomie şi
blândeţe, dincolo de aerul său jovial şi cuminte, în spatele firmei pe care afişa un chip
rotofei, melancolic şi blajin, cu perciunii blonzi, uşor grizonaţi, cu privirile albastre şi
limpezi şi adânci în care să te rătăceşti ascultându-l povestind cozerii captivante, se
ascundea, de fapt, un temperament dur, oţeliu, ca o coardă de pian. Un caracter
deopotrivă puternic şi flexibil. Un rezonator sensibil, capabil să surprindă şi cele mai
tăinuite întâmplări omeneşti. Un observator feroce al condiţiei umane. Radu Dunca
pândea fiecare clipă, ca pe un eveniment extraordinar. Irepetabil. Unic. Se uita la fiecare
om cu aceeaşi uimire, cu acelaşi spirit ascuţit de observaţie. Apoi, din imperiul
observaţiei, ca dintr-un creuzet fabulos, îşi extrăgea informaţia necesară. Nudă. Crudă.
Fără fundiţe şi sclipiciuri. Verificată pe două sau trei linii de confruntare. După care,
stocată sub o frunte amplă, informaţia declanşa, la rândul ei, o alchimie uriaşă de gânduri,
proiecte, argumente, gesturi, judecăţi, sentinţe, speranţe, visuri şi sentimente. Pentru că,
trebuie să recunoaştem, Radu Dunca - alintat de prieteni cu apelativul Dudu - era, în
adâncul fiinţei sale, un visător incurabil. Şi un sentimental cenzurat. O combinaţie ciudată
de foc şi apă. De frig polar şi soare generos. De rigoare şi fantezie. O povară congenitală,
pe care Dunca o purta cu stoicism. Şi cu un farmec personal irezistibil. Asta era: farmecul
personal! Aici se afla punctul său forte. Puterea lui de atracţie. De persuasiune. De
seducţie.

Acum, Radu Dunca este aşteptat la sediul central al Ligii. Mai sunt douăzeci de minute,
până la orele zece şi jumătate. Atunci se va întâlni cu doamna Dorneanu, şefa de cabinet a
celor doi preşedinţi ai Ligii. Ştie pentru ce se duce. I s-a oferit funcţia de consilier de
presă. In urmă cu exact trei zile, fusese chemat la Cotroceni, îl primise chiar excelenţa sa
domnul preşedinte Leon Lotreanu: sec, fără protocol, direct la ţintă.
-Vrei să vii la noi?, îl întrebase scurt preşedintele, tutuindu-l familiar.
-Vreau!, răspunsese prompt Radu Dunca, hipnotizat parcă de privirea preşedintelui,
subţire, penetrantă, în realitate, fiind avizat cu mult timp înainte de către Baron, Radu
Dunca ştia bine ce are de făcut. Ştia că va fi chemat la Cotroceni. Şi ştia ce răspuns
trebuia să-i dea lui Leon Lotreanu.
-Atunci, a conchis preşedintele, ia legătura cu doamna Dorneanu de la Ligă. De astăzi,
eşti consilierul de presă al partidului. Felicitări!
Toată discuţia se consumase în picioare, în mijlocul salonului cât un hangar, durase mai
puţin de un minut, preşedintele îl îmbrăţişase, îl sărutase, îi surâsese larg - ah, surâsul lui
inconfundabil! - apoi dispăruse ca o nălucă dincolo de draperia imensă, numai valuri-
valuri, de culoarea muştarului. Asta a fost tot. A plecat, a doua zi a luat legătura
telefonică cu doamna Dorneanu, au fixat întâlnirea pentru azi, la orele zece şi jumătate.
Mai are la dispoziţie doar un sfert de oră. Bulevardul Kogălniceanu urlă disperat sub
presiunea sălbatică a pneurilor. Un fluviu rotitor de asfalt, cauciuc şi metal.
Monstruoasele maşini se scurg lent, bară la bară. Radu Dunca depistează în hărmălaia
dogoritoare a bulevardului capota unui taxi, îi azvârle un semnal imperativ, se apropie,

11
taxiul se opreşte, îşi absoarbe pasagerul şi demarează mai departe, către o ţintă precisa:
strada Arterei, numărul unsprezece. Sediul central al Ligii Renaşterii Naţionale.

CAPITOLUL 2

Motto:

În România, sub regimul iliescian, Marele Corupt seamănă, cel mai bine, cu un OZN:
apare, luminează fulgerător, paralizând circulaţia, undele radio, patrulele poliţiei,
Procuratura şi Justiţia, apoi dispare fără urmă, lăsând locul pârjolit, câinii speriaţi şi
vacile gestante. Nu poate fi prins.
Şi, totuşi, Marele Corupt nu e un OZN, e şi el om. Biografia lui, dintr-o anume
perspectivă, este exemplară. El a fost primul care s-a trezit din Buimăceala din
Decembrie 1989 şi a purces la treabă. Când noi eram ocupaţi cu manifestaţiile din Piaţa
Victoriei, din Piaţa Universităţii, cu mineriadele, cu „Jos Iliescu”, el înfiinţa SRL-uri,
făcea împrumuturi la bănci, organiza reţele de contrabandă, spăla bani murdari.
De ce nu poate fi prins Marele Corupt? Fiindcă, de fapt, nu mai există. El este astăzi un
onorabil om de afaceri, ministru, senator sau deputat, sponsor stereo de campanii
electorale, sau binefăcător de fundaţii, biserici, apariţii editoriale şi orfelinate.

Ioan Groşan

De doi bani aristocraţie

Cartierul Primăverii. Răcoros, aerisit, opulent. Stiluri diferite. Colo şi colo, lipsa de stil.
Adică, prostul gust. O aglomerare aristocratică, dar eterogenă. Aristocraţie autentică.
Aristocraţie de împrumut. Aristocraţie de doi bani. Banii, în sine, nu produc cultură. Nici
puterea. Totuşi, nu toţi oamenii bogaţi sunt nişte troglodiţi, nişte inculţi. Mai sunt şi
excepţii. Ca şi printre puternicii zilei. Unii au bun gust, alţii un ochi rafinat, alţii simţul
frumosului. Cei mai mulţi, însă, nu sunt decât nişte snobi siniştri, spirite gregare lipsite de
orice fior estetic. Uneori, cartierul Primăverii seamănă cu un uriaş talcioc: o capodoperă
de Aman se vinde alături de un maldăr de cartoane vopsite strident, de unde surâde galeş
aceeaşi ţigancă cu ţâţele provocatoare.
O cărare de nisip argintiu şerpuia către o clădire gigantică, veche, robustă, în stil
victorian, cu intrarea fastuoasă acoperită de un portic amplu, alb, susţinut de coloane
rococo din piatră lustruită. Faţada, tot din piatră, este presărată cu balconaşe ornamentale
din gips patinat, capete de animale fabuloase şi flori exotice stilizate. Mariana Bereciuc, o
brunetă rasata, tânără, elegantă, cu mersul felin ca de panteră la pândă, priveşte ţintă
înainte, în dreptul uşii, este aşteptată de un servitor în livrea albă, sub care se ghiceşte,
discret, hamul din piele în care se află prins un Magnum de calibrul 38. Privindu-i chipul
roşcovan, impenetrabil, ca o armură medievală din aramă şlefuită, tânăra femeie avu un
fior ascuţit, un spasm ca o incizie profundă. Parca înghiţise o lamă de ras. Mariana
Bereciuc era îmbrăcată într-o haină maro de piele Christian Lacroix, cu guler tare şi
mâneci brodate în fir galben. Pantalonii reiaţi, maro şi ei, din fetru subţire, cădeau lejer

12
peste pantofii negri, sclipitori, din piele Gucci, cu lănţişoare aurii. Părul, pana corbului,
tuns băieţeşte, dat cu gel. Era şocantă. Revoltătoare. Exotică. Păşi sportiv dincolo de
pragul casei. Străbătu iute un hol lung, apoi pragul altei uşi şi pătrunse în salon. Se uită
atentă în jur. Mariana Bereciuc - nevasta secretarului general al Guvernului - văzuse
multe case luxoase în viaţa ei, era fiică de fost ministru, dar salonul în care intrase
aproape în fugă o captivase.

Interiorul încăperii era fascinant: un Cupidon din bronz lustruit, mare, greu, masiv,
acapara privirea în dreptul ferestrelor; uriaşul candelabra de cristal părea că pluteşte în
mijlocul camerei, suspendat de un fir extrem de subţire; mobila veche, din lemn de tek,
avea o geometrie sofisticată, labirintică, în care te puteai pierde uşor; o casetă din lemn de
trandafir, plină cu bijuterii arabe, numai aur şi pietre scumpe; un tablou în ulei, mare, lat,
semnat Watteau, reprezenta oceanul răscolit de furtună, în care abia supravieţuia o barcă
cu doi oameni disperaţi; un lampadar, cu piciorul din mahon, se ascundea în spatele unui
fotoliu aiurit, adânc, scobit ca o găoace de ou. Bărbatul care a întâmpinat-o i-a arătat
fotoliul cu un gest scurt. Rece.
Dan Mircea Hariton, stăpânul casei, cel care o întâmpinase pe Mariana, era un tip trecut
de şaptezeci de ani, înalt, uscat ca o scândură, cu pârul alb, leonin, fruntea colţuroasă,
sprâncenele stufoase, zbârlite, nasul drept, lung şi subţire ca o lamă de pumnal; gura, doar
o singură tăietură aspră; bărbia, voluntară; ochii, glaciali. Purta un pantalon de casă, din
stofă uşoară, moale, de culoare neagră, pantofi de casă, negri şi ei, cămaşa albă, din pânză
topită, cu gulerul brodat, peste care înfăşurase un halat din mătase, de culoarea vişinei
putrede, cu cordonul desfăcut. Era imperial bătrânul. Prezenţa lui impunea. Privirile
subjugau. Se uita la Mariana Bereciuc cu un ochi necruţător, aproape rău. Ce caută
nenorocita asta la mine? se întreba îngândurat, înfuriat Dan Mircea Hariton, uitându-se
chiorâş la nevasta secretarului general al Guvernului, cuibărită în uriaşul fotoliu alb ca un
ou. De ce încalcă consemnul? Ştie că nu trebuie văzută în preajma mea şi, mai ales,
culmea!, chiar la mine în casă. Avem oameni de legătură, avem interpuşi, există
telefoane, există alte locuri, zone de taină, în care se pot organiza oricând întâlniri
învăluite într-un secret absolut. De ce nu m-a anunţat din timp? O târfă! conchise bătrânul
amfitrion, cu o grimasă de scârbă greu reprimată. Precis că iar a intrat în vreo încurcătură
de amor împuţit şi vrea s-o scap. Ar trebui s-o iau, dracului, de urechi şi s-o dau afară din
casă. Seamănă cu maică-sa: frumoasă, dar rea de muscă. Şi, brusc, peste bătrânul

Hariton au început să curgă amintiri fierbinţi. Fusese mulţi ani la rând prieten şi coleg,
într-unul din guvernele lui Ceauşescu, cu tatăl Marianei. Răposatul Teodor Petrescu.
Dumnezeu să-l odihnească. Mare om: muncitor, altruist şi devotat familiei. S-a prăpădit
înainte de Revoluţie. Păcat că nu a apucat şi el vremurile astea noi. Ar fi făcut carieră, sub
ochiul tandru al Mătuşii de la Cotroceni, ar fi făcut avere, aşa, ca toată lumea bună de
altădată. Petrescu fusese ministru la Comerţ, Hariton la Industrie. Doamne, ce vremuri!
Fuseseră prieteni nedespărţiţi. Pe patul de moarte, Teodor Petrescu îl rugase cu lacrimi în
ochi:
-Dane, ai grijă de curvele mele, ştii că sunt nişte nimfomane, nu le mai satură nici dracu,
dar au un suflet de aur. Spune-mi că ai grijă de ele şi mor liniştit.
Hariton i-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. De dragul lui Teodor, a vârât-o pe Agatha
Petrescu, o văduvă încă tânără, într-un fotoliu de director general, iar pe Traian Bereciuc,

13
bărbatul Marianei, în Guvern: secretar general al Guvernului. Dar le-a impus distanţă,
discreţie şi devotament. Cei tei celebri „D”. Iar acum, madam Bereciuc spulberă dracului
toate regulile şi dă buzna în casa lui, ziua în amiaza mare. O nebună! Asta e.

Bătrânul şi târfa

Dan Mircea Hariton, unul din cei mai puternici şi bogaţi oameni din România anului
1994, consilier prezidenţial şi, totodată, una din eminenţele cenuşii ale Ligii Renaşterii
Naţionale, ştie că, până la urma, se oţărăşte degeaba, se supără zadarnic, îşi face nervi de
pomană, că n-are încotro. Trebuie să se ajute între ei. Pentru că sunt legaţi, unii de alţii,
prin mii de fire nevăzute, dar vitale. Au un trecut comun, au interese comune. Trebuie să
se sprijine reciproc, de la măgăriile cele mai mici, mărunte, personale, până la marile
măgării de stat. Altfel, le fură alţii cozonacul de sub nas. Altfel, s-ar putea supăra chiar
Baronul. S-ar tulbura apele, iar lui nu-i plac apele tulburi. Cu Baronul, nu-i de glumiţi
Altfel, nu se poate. Altfel, nu vor rezista. De fapt, nici el însuşi, Dan Mircea Hariton, n-ar
fi făcut atâta avere şi n-ar fi acumulat atâta putere, fără umbrela Ligii

Fără ajutorul celorlalţi. Aşa s-a constituit Grupul. Sistemul! Să-i ţină Dumnezeu sănătoşi
pe toţi, în frunte cu Mătuşa, cum îi spuneau intimii, cu un duios alint, excelenţei sale,
domnului preşedinte Leon Lotreanu. Imediat după gălăgia aia a decembriştilor, din 1989,
toţi din garda veche au dat năvala în politică, au creat la pripeală Liga, apoi au
transformat-o în partid, s-au chemat unii pe alţii, prieteni, colegi, neamuri, s-au numit unii
pe alţii miniştri, preşedinţi, secretari de stat, directori generali, ambasadori. El, Hariton,
deşi membru fondator Ia Ligii Renaşterii Naţionale, nu s-a agăţat de politică, ci - la
sugestia Baronului - de afaceri. Persuasiv, Baronul. Şi franc. Chiar brutal.
-Măi, i-a zis el, între patru ochi, cu un aer îngheţat, nu puteţi face politică toţi! Trebuie să
mai rămână şi cineva pe dinafară. Ca să facă bani!
Şi Hariton a rămas să facă bani. Bani pentru Ligă. Dar şi pentru alte partide. Nu singur.
Au mai fost şi alţii. El, însă, s-a descurcat magistral. Magnific! Şi-a construit un imperiu
de societăţi comerciale, prin care putea cumpăra şi vinde orice, în orice condiţii şi cu
orice preţ - numai profit să iasă. N-a dispreţuit nici o cale de câştig, licită sau ilicită.
Devenise un specialist imbatabil în tot soiul de inginerii financiare. A ras orice
concurenţă. Unde n-a putut rade, a trimis Garda financiară, sau a creat diversiuni fiscale,
ori, pur şi simplu, pe idioţii ăia încăpăţânaţi care îl sfidau, care i se puneau de-a
curmezişul, i-a vârât în puşcărie. Nu pentru multă vreme, desigur. Doar două-trei luni şi
gata. Atât cât să-i sperie. Să le vâre frica în oase. Aşa se fac treburile astea. Averea nu se
face cu „săru-mâna”. Nici puterea, cu „bonjur”. Păi, nu?
Mariana Bereciuc tace, pitită în fotoliul ei alb, tace înfricoşată, încordata, gata să ţipe la el
ca o isterică. Tace şi-l priveşte pe Hariton cu ochi nebuni. Nerăbdători. Explozivi.
Hariton îi întoarce privirea şi surâde palid unui gând straniu. Toţi aşteptăm ceva, de la
cineva. Toţi aşteptăm să ni se dea ceva: un răspuns, o sentinţă, un zâmbet, o palmă peste
ochi, un şut în fund, un brânci pe tobogan, o mână de ajutor, un preţ pentru ceea ce
oferim, sau lucrul pe care deja l-a plătit dar încă nu l-a primit.

14
Toţi aşteptăm. Aşa aşteptase şi Hariton, în urmă cu doi ani, în 1992, primăvara, aşteptase
îngropat într-un fotoliu, în anticamera Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta,
din Roma, excelenţa sa domnul Fra Andrew Bertie. Şapte ceasuri a aşteptat, înţepenit în
fotoliul acela, să primească gradul de Prior al Ordinului, în România. A aşteptat cuminte,
şi Umil, şi supus, deşi plătise cash pentru toată afacerea asta o sută de mii de dolari
americani. N-a aşteptat degeaba. A plecat de acolo învingător: Prior al Ordinului
Cavalerilor de Malta. Fusese ideea Mătuşii. I-a zis, într-o zi, la ceas de taină, la
Cotroceni:
-Bagă-te, dragă, şi tu în Ordinul ăla al Cavalerilor de Malta, c-am auzit că, după Masoni,
ei ar fi cei mai daţi în mă-sa de pe piaţa finanţelor mondiale.
Şi Hariton, băiat cuminte şi receptiv, l-a ascultat. Şi bine a făcut. Pentru că aproape
jumătate din imensa lui avere a fost' făcută prin filiera Cavalerilor de Malta. A traficat
vapoare, benzină, ţigări, avioane, băuturi alcoolice, cafea, medicamente, grâu, droguri,
arme, maşini de lux. N-a făcut nazuri. N-a făcut mofturi. Punea mâna pe ce apuca. N-
avea nici un fel de complexe. Nici temeri. Se ştia apărat, protejat. Exact aşa cum ştie şi
Mariana Bereciuc că este ocrotită de el. De aia se şi uită ţintă la Hariton. S-o ajute! E
obligat s-o ajute, că, altfel, îl ia mama dracului, cât e el de Prior şi mare sculă la
Cotroceni! Mariana îl învăluia pe Hariton cu priviri oxidate de spaimă...

CAPITOLUL 3

Motto:

Complexul uzurpatorului, al lipsei de legitimitate, îi macină până în ziua de astăzi pe

comunişti, oricâtă putere ar deţine. Adevărul este duşmanul lor de moarte. Adevărul l-a
scos din minţi pe Ion Iliescu, exponentul minciunii, al violenţei şi al necredinţei.
Disperat, el a alimentat lupta de clasă. A reacţionat animalic. Barbar. Şi-a trimis hoardele
de mineri. Garda pretoriană a FSN-ului. Regimul Iliescu a adus infernul pe pământ. A
transformat statul român în Rău absolut, l-a asmuţit, demonic, pe români împotriva
românilor. Să se urască. Să se omoare între ei.

Răsvan Moldoveanu

Dobitocia în staulul deştepţilor

Ultima săptămâna, înainte de vacanţa politică de vară, fusese un balamuc. Un carusel

fierbinte. Ameţitor, îngrozitor, înconjurat de oameni proşti - aduşi în politică de talazurile
tulburi ale Revoluţiei decembriştilor, căraţi ca gunoaiele pe creasta valurilor furibunde,
împinşi de gestul generos şi orb al istoriei în decorul public al politicii româneşti - Daion
Doroga, preşedintele Ligii Renaşterii Naţionale, se simţea oribil, penibil, ca măgarul între
oi. Parcă tot timpul l-ar fi arătat cineva cu degetul: ia uite la băiatul ăla tânăr şi frumos şi
deştept, ce caută el printre proştii ăştia şi urâţi şi bătrâni? Daion ştia că nu toţi sunt proşti.
Nu toţi sunt bătrâni. Unii se aflau în puterea vârstei, erau şcoliţi, titraţi, isteţi, dar venali
până în măduva oaselor. Alţii, mai tineri, obraze subţiri, retori desăvârşiţi, îşi ascundeau

15
interesele meschine cu o rară viclenie. Unii foloseau politica doar pentru a-şi lua
doctorate, titluri universitare. Alţii erau atraşi, pur şi simplu, de putere, ca muştele, vara,
la un rahat aburit. Cei mai mulţi însă vroiau, doreau, urmăreau, în exclusivitate, să facă
avere. Pentru că, întotdeauna, prostia şi-a închipuit că, dacă are avere, are şi uşile
deschise în panteonul deştepţilor. Daion Doroga îşi reprima cu greu repulsia, convulsia
aceea interioară, viscerală, care îl ulcera ori de câte ori o hahaleră cu priviri de bou
încălţat, îl bătea pe burtă colegial:
-Ce mai faci, bă, Dorule?
Zile grele! Dar ultima săptămână parcă îl răstignise într-un coşmar. Pe întâi şi doi iulie
1994, avusese loc Plenara Consiliului Iraţional al Ligii. Un vârtej nebun, în care trebuia
să te mişti repede, foarte repede, altfel zburai din cărţi. Veniseră reprezentanţi ai Ligii din
toate judeţele: cu probleme, cu păreri, cu întrebări, cu interese divergente, colţoşi, răi şi
hotărâţi să înşface o halcă cât mai mare de putere. Isteria plutea în aer. Daion Doroga
simţise că oricând putea izbucni o explozie, un scandal, o rupere, ca şi atunci, în urmă cu
doi ani, în 1992, la Sala Polivalentă, când Liga plesnise în două, se fracturase în două
tabere duşmănoase: conservatori şi reformişti. Conservatorii, în frunte cu Mătuşa,
rămăseseră în Ligă.

Reformiştii - furioşi, frustraţi şi mai tineri -s-au aglutinat într-un partid nou: Alianţa
Democrată, în frunte cu Romul Petrean. A fost un dezastru pentru Ligă. Nu trebuia să se
mai repete niciodată. Iar Plenara Consiliului Naţional, de acum, înfierbântase iarăşi
spiritele. Oamenii se agitau, vociferau, cârcoteau. Desfăşurând un travaliu extenuat, dar
magistral pus în scenă, Daion Doroga i-a capacitat pe toţi, i-a liniştit pe toţi, i-a mulţumit
pe toţi. Plenara se încheiase cu brio. Calvarul însă nu se terminase. Se mutase doar, cu
arme şi bagaje, în altă parte: la Plenara Consiliului municipiului Bucureşti al Ligii. Toată
ziua de patru iulie, de dimineaţă până noaptea târziu, fuseseră o vânzoleală, şi-un fâţâit,
şi-o forfoteală la sediul municipal al Ligii, din Piaţa Palatului, ca la bâlci. Oamenii
deveniseră mai capricioşi, mai pretenţioşi, le sclipea boieria în ochi, nu se mai lăsau
călcaţi pe coadă, trebuia să-i surâzi fiecăruia, să-i arunci un gest colegial, să-i mângâi
orgoliul, să-i satisfaci interesele. Fostul inginer. Daion Doroga devenise un expert în
manipularea oamenilor. Plenara municipală fusese un succes pentru preşedintele Ligii
Renaşterii Naţionale, în ziua următoare, pe cinci iulie, se consumase şedinţa Delegaţiei
Permanente a partidului. Forul suprem. Aici, harţagurile erau şi mai teribile. Spiritele şi
mai arogante. Aici, trufia era la ea acasă. Daion se descurcase însă şi de astă dată
strălucit. Maestru în arta compromisurilor. Carul politic mergea mai departe. Hurducăind
sublim prin hârtoapele decembriştilor...

Cele cinci porunci sacre

Azi, adică în ziua a şasea a celei de a şaptea luni a anului 1994, prim-senatorul Daion
Doroga avusese acelaşi program încărcat, istovitor. Torid. Ca un galop nebun printr-un
labirint epuizant. Şi totuşi, trebuia să zâmbească, să fie fresh, să facă frumos, să scape
exact când trebuia nişte bancuri date dracului, de râdeai ca spart, cu lacrimi, cu hohote, cu
gura până la urechi, să spună o vorbă de duh, pe dungă, cu mai multe subînţelesuri, astfel
încât să existe oricând o poartă de ieşire, de evadare. De la tata-socru, Lazăr Marinescu,

16
nomenclaturist cu vechi state, fost ministru al Agriculturii pe vremea lui Ceauşescu,
Daion Doroga deprinsese, învăţase câteva lucruri esenţiale pentru cariera unui om politic.

Nu erau multe, doar câteva, trebuia însă să ţii cu dinţii de ele, cu ghearele, cu sufletul, cu
toată fiinţa, în primul rând, nu trebuie să fii obosit niciodată; să-ţi reprimi orice urmă de
vlăguire, de sleire, de surmenaj, ori de câte ori te afli în public, în al doilea rând, să nu te
enervezi niciodată, absolut niciodată, nici chiar atunci când ai toate motivele să fii
supărat, când simţi o nevoie viscerala să urli, să zbieri, să te iei la harţă cu toată lumea, în
al treilea rând, zâmbetul. Trebuie să-ţi creezi un anumit stil în a şti cum să zâmbeşti: să
fie un zâmbet nici prea şmecheros, nici prea superior, nici prea subtil, nici prea insinuant,
nici prea cuceritor, nici prea fermecător, nici prea autoritar, nici prea binevoitor; să nu fie
doar un zâmbet cordial, sau imperial, sau subţire, sau maliţios, ori misterios, ori şiret, ori
seducător, ori nelămurit, oblic, îngheţat, umil, trecător, visător sau zglobiu. Să fie din
toate câte puţin. Un zâmbet trebuie să fie ca o scânteie de inteligenţă. Nu ca zâmbetul
lăbărţat, unsuros, despicat până la ceafă, al Mătuşii de la Cotroceni. Daion Doroga
încercase o singură dată, cu tact, desigur, cu infinite precauţii, să-i spună, să-l prevină, să-
l pună în gardă:
-Domnule preşedinte, vă rog frumos, fiţi mai atent la zâmbetul dumneavoastră, mai
cenzuraţi-l, mai şlefuiţi-l, faceţi-l mai mic, mai scurt şi, mai ales, mai rar.
Cam aşa încercase Daion Doroga - politicos, respectuos - să-i sugereze preşedintelui,
animat de cele mai bune intenţii, dar Leon Lotreanu îl repezise brutal, tăios, cu un sclipăr
urât în priviri:
-Măi dragă, tu să-ţi păzeşti mai bine fundul, de care cam cleveteşte lumea prin târg, şi nu
te mai uita în gura altuia cum râde. Clar, Dorule?
Tânărul prim-senator al României simţise că se prăbuşeşte cerul peste el, se făcuse negru,
apoi vânăt, apoi încremenise într-o poziţie de drepţi, caraghioasă, ca un răcan care ascultă
umil muştruluiala căprarului. A fost pentru prima şi ultima dată, când Daion Doroga
încălcase cea de a patra poruncă sacră pe care trebuie s-o împlinească un om politic: să nu
spui niciodată ceea ce gândeşti, ci numai ceea ce trebuie.

S-a învăţat minte. Lecţie aspră. Dură! Totuşi, preşedintele nu se supărase prea tare, pentru
că încheiase tranşant:
-Clar, Dorule?
Or, „Dorule” nu-i spunea decât atunci când se afla în toane bune. Oricum, severul şi
neînduplecatul Lazăr Marinescu, tata-socru, când Daion îi povestise, seara, acasă, toată
chestia asta urâtă, bătrânul i-a aruncat peste umăr, sarcastic, un scurt:
-Ai fost un bou!
După care, l-a învăţat a cincea - şi ultima - regulă de fier a unui om politic rasat: să nu fii
niciodată spontan, să nu faci improvizaţii, să nu te laşi sedus de împrejurări, furat de
peisaj şi să debitezi prostii, ci să-ţi declami în exclusivitate rolul pe care l-ai învăţat. Atât
şi nimic mai mult!, se înfierbântase Lazăr Marinescu, fixându-şi ginerele cu un ochi
tiranic. Numai rolul trebuie jucat, trebuie spus. Rolul, pentru care te-ai pregătit. Atât!
Pregăteşte-ţi din timp discursul, intervenţiile, monologul, anecdotele, poantele haioase,
alunecoase, sclipitoare, dar spune-le astfel încât să pară inspirate chiar atunci, în clipa aia,
savuroase, percutante.

17
-Pentru-că omul politic trebuie să fie, înainte de toate, un mare actor. Un desăvârşit actor.
„Clar, Dorule?”, ca să citez din clasici.
Au izbucnit cu toţii în râs: nevasta, socrul, sora nevestei, sora lui şi chiar el, Daion însuşi;
râdeau cu toţii ca nişte căpiaţi, râdeau din rărunchi, din străfundul bojocilor, râsul lor
homeric bubuia în toată casa, la parter, la etaj, la mansardă, se revărsa dezlănţuit,
eliberator, ca o cură de dezintoxicare nervoasă, limpezind sufletele de urgia unei zile care
se încheia, defulant, în sânul familiei.
Aşa fusese şi ziua aceea din crugul verii - 6 iulie 1994: crâncenă, cumplită, ca un maraton
cu obstacole, cu meandre urâte, cu lovituri urâte, cu julituri, cu rateuri. Daion Doroga nu
se oprise însă niciodată. Alergase tot timpul, fugise neîntrerupt, până când, în sfârşit,
strigase victorios, seara, acasă, în salonul maur de la etaj: Am învins! După care, nu
sucombase fulgerător, precum soldatul din legendă, ci se apucase să desfacă tacticos,
migălos, prelungindu-şi o plăcere perversă, sforile unui pachet uriaş, plat, pătrăţos,
scoţând la iveala cele trei tablouri în ulei, trei pânze celebre, pe care le achiziţionase în
ziua aceea.

Le înşirase apoi pe scaune, de-a lungul peretelui, şi le privea hipnotic, extaziat, fascinat,
bântuit de o plăcere demonică.

Presa nu iartă!

Filmul zilei fusese demenţial. Debutase, dimineaţa, cu obişnuita conferinţa săptămânală

de presă, în care fusese înghesuit, hărţuit de ziarişti, vânat ca un hoţ de cai. S-au legat iar
de casele lui, de cele patru superbe vile din Bucureşti pe care le cumpărase în ultimii doi
ani, şi i-au cerut, colţoşi, explicaţii. Alţi ziarişti l-au întrebat despre „Afacerea grâului
infestat”, în care ar fi fost băgat socrul său, Lazăr Marinescu, fost ministru al Agriculturii
pe vremea comuniştilor, iar acum patronul unor SRL-uri care învârtesc afaceri de
miliarde cu pâinea statului. Apoi, o domnişoara de la „România liberă” l-a chestionat, cu
o candoare otrăvită:
- Domnule preşedinte, vă rugăm să fiţi amabil şi să ne spuneţi, pe banii cui s-a plimbat
doamna Darda Doroga, vreo două săptămâni, prin Japonia?
Mizerii! Ziariştii nu vânează decât mizerii, inventează cele mai ticăloase mizerii, după
care te somează să le comentezi, să răspunzi la cele mai puturoase întrebări. Trăim într-o
lume pestilenţială! Un ziarist de la „Ziua”, tânăr, imberb, elegant, nemulţumit de nu ştiu
ce întrebare, revenise ţâfnos, îl repezise cu o aroganţă brutală:
- De ce vă eschivaţi, domnule preşedinte? Eu v-am pus o întrebare precisă, iar
dumneavoastră aţi bătut câmpii, aiurea, fără să mă convingeţi. Vreţi să reformulez
întrebarea?
Asta era obrăznicie curată. Cine o fi derbedeul ăsta spilcuit? Ar trebui să-l iau de guler şi
să-l dau afară din sală! gândise fulgerător, năuc de furie, Daion Doroga. Dar îi zâmbise
serafic, ziaristului, adăugând pe un ton de şuetă:
- Dumneavoastră aveţi dreptul să-mi puneţi orice întrebare vreţi, iar eu am dreptul să
vă răspund ce vreau.

Şi aş dori să vă amintesc celebra regulă a lui Truman: Dacă nu-i poţi convinge, încurcă-i!

18
Daion se dorise spiritual, dar sala se cufundase brusc într-o tăcere de cavou. Cam aşa
decurgea conferinţa săptămânală de presă: un calvar! Trebuia să te umileşti, să te prefaci
că nu ştii nimic, că n-ai auzit sau că încă n-ai verificat, trebuia să fii atent la nuanţe, la
gesturi, la mimică, la registrul vocal. Un auto-control permanent. Draconic. Trebuia să
mintă frumos, persuasiv, rolul inocentului nu prea i se potrivea, încerca uneori să
zâmbească dulce, derutant, lansa apoi printre răspunsuri câteva bancuri suculente, un
cancan la modă, tachina pe cineva cu aplomb, ştia să fie acid, aluziv, spumos, cavernos,
caustic. Nu de puţine ori, ziariştii râdeau ca nişte diavoli dezlănţuiţi, la bancurile lui fără
perdea, sau murmurau satisfăcuţi de ultimele bârfe din lumea bună, ori se lăsau păcăliţi
de aerul lui uşor frivol, uşor băşcălios, dar vraja nu ţinea prea mult, se rupea brusc şi
reîncepeau tirul monstruoaselor întrebări, într-o conferinţă de presă, tânărul preşedinte
slăbea câteva kilograme. Pentru că de nimeni şi de nimic nu se temea domnul Daion
Doroga atât de mult, ca de presă. Presa era iadul său pe pământ. Coşmarul din care n-
avea să scape niciodată. Nici înainte de moarte, nici după. Pentru că, paradoxal,
eternitatea trece prin memoria presei. De când devenise om politic, învăţase acest adevăr
înfricoşător: presa nu iartă niciodată! Chestia asta nu i-o mai spusese socru-său, ci o
deprinsese el singur, pe pielea lui. De unde să ştie bătrânul Lazăr ce e aia presă? Ce, pe
vremea lui se făcea presă? Ăia nu erau ziarişti, ci nişte amărăşteni de funcţionari de stat,
care cântau după un singur dirijor: Dumitru Popescu, tartorul culturii, propagandei şi
presei, supranumit Popescu-Dumnezeu. Ehei, ce vremuri vor fi fost acelea! ofta din
rărunchi Daion Doroga, întrebându-se, pentru a nu ştiu câta oară în ziua aia, de ce naiba
nu mai apare odată ziaristul ăla de la Cotroceni? Sau scriitor. Sau ce dracu' o fi. De ce nu
mai vine? Lotreanu îi promisese că îi va trimite un consilier de presă. Cine o fi? De unde-
o veni? Ce hram o purta? Daion Doroga habar n-are. Dar să vină, dracului, odată! Să se
întâlnească el cu presa! Să se războiască el cu ziariştii!

Doroga se săturase de presa până în gât. I se acrise pana în fundul sufletului. Să mai guste
şi alţii din supliciul ăsta...

Scandal la Senat

După conferinţa de presă, scandalul s-a mutat la Senat. Acolo îl aştepta, cu o falcă în cer
şi alta-n pământ, senatorul Ion Paul Rogojanu, preşedintele Partidului România
Pitorească. Erau prieteni, se cunoşteau de mult, în Parlament se sprijineau reciproc, dar
acum Rogojanu parcă turbase. L-a luat în primire pe Daion, repede-repede, cu o gură
spurcată:
-Măi Dorule, ce pastele mă-si se întâmplă-n (ara asta? Nimeni nu mai are cuvânt, nimeni
nu mai ştie de ruşine, unde-i simţul de onoare, de altădată, al românului? De ce facem
jocul trădătorilor? De ce ne rupem pâinea, unul de la gura altuia? De ce, măi Dorule, ne
tragem şuturi în cur şi ne înjurăm de mamă şi ne furăm căciula, noi între noi? Vrei să vină
ţărăniştii şi liberalii la putere? Păi ăştia, măi fratele meu, ne mănâncă cu fulgi cu tot, ne
lasă în izmene, ne vâră în puşcării. Asta vrei? De ce crezi tu că s-a rupt Liga voastră în
două, cu doi ani în urmă? Auzi, Liga Renaşterii Naţionale şi Alianţa Democrată! Asta-i
schizofrenie politică. Un fâs tras la porţile balamucului. Pute ca un căcat, mă! Unora li se
rupe-n paişpe. De pildă, liberalilor. Dar Liga voastră, mă!? De ce s-a rupt? Păi, să ţi-o

19
spun eu, de la obraz, ca unui prieten. S-a rupt pentru că v-aţi înconjurat de jagardele, de
ţigani, jidani şi bozgori, numai de-ăştia cu râie pe creier. Aşa faceţi şi acum! Nu v-aţi
învăţat minte. Stai, Dorule! Te rog, nu mă întrerupe, că pleznesc, iau foc, îmi crapă inima
şi-mi rămân copiii pe drumuri. Vrei să-mi rămână copiii pe drumuri? Aşa cum mi-aţi
lăsat voi partidul pe drumuri? Te rog, lasă-mă să termin, să mă răcoresc, să mă descurc,
să vărs toate zoaiele astea din mine, că altfel o mierlesc. Şi e păcat, măi Dorule! Sunt
tânăr, sunt scriitor, sunt un mare scriitor, mă, şi ştii şi tu că încă nu mi-am scris toate
cărţile. Sunt, apoi, şeful unui partid parlamentar, ca şi partidul tău, suntem două partide
frăţeşti, de ce să rămână pe drumuri numai partidul meu? Nu înţelegi? Atunci, de ce
sediul de pe strada George Petri, pe care ni l-ai promis nouă, l-ai dat altora?

De ce, măi Dorule? Mi l-ai promis mie? Mi l-ai promis. Trebuia să-mi mut partidul din
magherniţa aia de pe bulevard, în sediul din George Petri? Trebuia. Atunci, de ce
căcănarul ăla de la Guvern a venit cu hârtie de la primul ministru Nae Coroiu, alt căcănar,
ca să-mi fure mie sediul de sub nas? Este Coroiu, beţivanul ăla de premier, omul vostru?
Este. Ei bine, dacă mă iubeşti, pune mâna pe telefon şi urlă la Trăscău să-mi lase sediul în
pace. Haide, Dorule, că tu ştii, eu te iubesc ca pe fratele meu. Eşti fratele meu, nu?
Suntem fraţi, mă, asta să nu uiţi niciodată! Hai, suni?
Iar Daion Doroga, căpiat, cu priviri interzise, incapabil de replică, a pus ca un somnambul
mâna pe telefon, l-a sunat pe primul ministru, Nae Coroiu i-a răspuns prompt,
preşedintele Ligii Renaşterii Naţionale a fost scurt, explicit, ferm:
Sediul din strada George Petri va reveni Partidului România Pitorească. Punct.
Ion Paul Rogojanu a sărit în sus de bucurie, ca un ştrengar - cu ochi parşivi, carnasieri,
satisfăcuţi - l-a îmbrăţişat, l-a sărutat, a dispărut apoi ca o fantomă dincolo de canaturile
uşii. Daion Doroga privea încă buimac în direcţia uşii, când secretara a intrat, tiptil, din
spatele unei uriaşe draperii, amintindu-i sec, profesional, că peste exact zece minute are o
întâlnire oficială cu un grup de africani. Doroga a mai avut răgazul doar să se spele, în
oficiu, cu apă rece pe faţă, să-şi schimbe cămaşa, cravata, sacoul şi s-a dus la întâlnire.
De fapt, un taifas lung, inutil şi plictisitor, o corvoadă - ca atâtea şi atâtea altele - depusă
pe altarul, mereu nesăţios, al politicii de pretutindeni. Negrii ăia africani vorbeau mai
mult ei între ei, într-o franceză bizară, barbară, parcă se certau, parcă se mirau de ceva,
râdeau ca nişte şcolari în recreaţia mare, gălăgioşi, expansivi, din când în când îl atingeau
pe Daion Doroga, parcă pipăindu-l uşor, delicat, cu degetele lor lungi, osoase, de culoarea
antracitului, şi iarăşi vorbeau între ei, sau îl întrebau ceva, ori îi arătau ceva, n-a înţeles
nimic, absolut nimic din toată întâlnirea aia - ce-au vrut? de ce-au venit? - când s-a
terminat, Daion aproape că a rupt-o la fugă, ca scăpat din puşcă...

Pedeapsa de Apoi

Ultima osânda din ziua aceea, care nu se mai termina, era să se ducă, să fie prezent, să
participe la lucrările Comisiei parlamentare de cercetare a evenimentelor din decembrie
1989. Trebuia să se ducă! S-a dus. Acolo, harmalaie ca într-o bombă din Pantelimon. Toţi
s-au repezit la el, cu întrebările în dinţi.
- Ce evenimente? Care evenimente? A fost Revoluţie? A fost lovitură de stat? A fost
răscoală? Sau rebeliune? Câţi oameni au murit? De ce au murit? Cine i-a împuşcat?

20
Ceauşescu? Lotreanu? Armata? Securitatea? Miliţia? Sau toţi la un loc? Ori flecare cât a
apucat? Terorişti? Ce fel de terorişti? Cine au fost teroriştii? Ai cui? Ai noştri? Ai lor?
Cine i-a trimis? Dar morţii? Dar răniţii? Câţi morţi au fost? Şi cine au fost morţii aceia?
Au fost identificaţi toţi? N-au fost? De ce? în ce ţară trăim? în Djibuti? în Pongo-Pongo?
Nu ştim nici câţi suntem? Nici câţi murim? Dar criminalii, asasinii, ucigaşii? Ei cine
sunt? Unde sunt? Au ajuns generali, miniştri, preşedinţi, şefi de partide, prosperi oameni
de afaceri? Ce face Justiţia? Doarme? A, e legată la ochi, de-aia nu-i vede pe ucigaşi? Sau
justiţie nu e deloc? Ori e vândută? Cine sunt cumpărătorii? Care e preţul trădării? Cine
sunt marii profitori? Avem un cimitir al eroilor, al martirilor? Avem! Dar al ucigaşilor?
Unde e cimitirul omorâtorilor de martiri? A, ăla nu se cheamă cimitir, ci panteon? Acolo
vor fi îngropaţi asasinii Revoluţiei, cu fanfare militare, cu discursuri oficiale, cu drapel
naţional? Ce strâmb e Dumnezeul dreptăţii! De ce tăcem? De ce nu ne împotrivim? De ce
nu vrem să aflăm Adevărul? Cum, care adevăr? Adevărul că suntem nişte tâmpiţi, dacă
ne închipuim că vom afla vreodată ce s-a întâmplat în decembrie 1989!
Prim-senatorul Daion Doroga privea în jurul său ca un lunatic, se uita la oameni, îi
asculta perplex, aiurit, s-a apropiat calm de masa lungă cât o zi de post, s-a aşezat pe
scaun, i s-a adus un dosar. Lumea parcă înnebunise. Scandalul era aproape copt. Din
Comisie făceau parte şi ţărănişti şi liberali şi alţi senatori din Opoziţie. Ei ţipau cel mai
tare, că Puterea vrea să îngroape adevărul, că Puterea îi ocroteşte pe ucigaşi, că de eroii
Revoluţiei nu se ocupă nimeni.

-Scoateţi asasinii din Armată! urlau ei la unison. Unde sunt acum torţionarii din miliţie şi
din securitate, care i-au masacrat pe demonstranţi? în poliţie? în SRI? La jandarmi? De ce
nu vreţi să spuneţi adevărul?
Spre seară, lucrările comisiei s-au mai potolit, s-au oprit, ca de obicei, în coadă de peşte,
s-au amânat, toţi erau ameţiţi, înfuriaţi, obosiţi. Singurul care avea un aer destins, vioi, cu
obrazul neted, privirea imperturbabilă şi gesturile calme fusese el, Daion Doroga.
Doamne-Dumnezeule, dar cu ce efort! Simţea că, de la o clipa la alta, se va prăbuşi. Abia
ajuns în birou, i s-au împleticit picioarele. S-a răsturnat într-un fotoliu, s-a abandonat în
braţele lui moi, catifelate, gemând uşor, cu o durere lăuntrică, difuză, risipită peste tot.
Deodată, tresări. Avu brusc senzaţia că nu se află singur. Aşa şi era. în celălalt capăt al
imensului birou, în dreptul ferestrelor întunecate, în picioare, îl aştepta - cuminte, tăcută,
mereu la datorie - Ada Genaru, garda lui de corp. I-a zâmbit uşurat, recunoscător, Ada era
umbra lui reconfortantă, ocrotitoare, nu-l incomoda niciodată, nicăieri.
Şi-a îngropat ceafa în spătarul pufos şi răcoros al fotoliului, a închis ochii, parcă se
învârtea tavanul cu el - iute, tot mai iute - a aţipit numaidecât câteva clipe lungi-lungi. L-a
trezit Ada, cu glasul ei plăcut, relaxant:
-Dorule, a venit Ninel cu un pachet.
Ninel? Pachet? Aha!, ştia despre ce era vorba. A fost singurul lui moment superb, singura
secundă sublimă din infernul acelei zile. Nicolae Beldiman, zis Ninel, o aşchie de bărbat,
slab, pirpiriu, fără vârsta, pe care Daion Doroga îl scăpase cândva de puşcărie, devenise
unul din oamenii lui de încredere. De taină. Prin el, colecta cadourile, plocoanele,
comisioanele. Oare ce-o fi în pachetul ăla? Trepida de emoţie, de curiozitate, de o plăcere
enormă, fremăta ca o iapă în călduri, simţind în apropiere armăsarul. Se hotărî să meargă
acasă. Ada a luat pachetul - mare, pătrăţos - l-a aşezat cu grijă în portbagajul

21
Mercedesului, s-a aşezat apoi şi ea lângă şofer, Daion s-a urcat în spate. Au plecat. Au
ajuns. Şi abia în salonul maur, sus, la etaj, după ce a rămas singur, Doroga s-a repezit sa
desfacă pachetul.

Erau trei splendide tablouri în ulei. Originale. Clasice. Divine. O avere! Toata urgia
acelei zile se topise dintr-o dată. Lumea era iarăşi frumoasă. Merita să trăieşti, atâta timp
cât pe pământ mai sunt şi opere de artă. Daion Doroga avea o pasiune sălbatică,
nesăţioasă: colecţiona pânze celebre. Iar acum, în faţa lui, se răsfăţau privirilor, într-
adevăr, trei picturi celebre: „Spălătoreasă” lui Ciucurencu, „Pendula neagră” de Cezanne
şi „Odalisca” lui Aman. Sărbători ale spiritului. Ale ochilor. Nu se mai sătura privind la
ele. Frenetic. Pătimaş. L-a smuls din contemplare, din reverie, telefonul. A ridicat
automat receptorul.
- Doroga?, se auzi, îndepărtată, grea, vocea unui necunoscut.
- Alo, da, eu sunt! Cine e la telefon? se interesă, sec, Daion Doroga.
- Îţi plac pânzele? pocni dur, ca un foc de pistol, întrebarea de la capătul firului.
- Sunt magnifice! aproape că ţipă isteric Daion, adăugând exaltat: în seara asta, mă simt
egalul lui Dumnezeu! îşi reveni, însă, repede, precaut, repetând întrebarea: Dar, cine e la
telefon?
-Doroga, dragă, se auzi clară, fermă, cu accente metalice, vocea necunoscutului, te rog,
ascultă-mă cu foarte mare atenţie! Peste exact o săptămână, are loc licitaţia de vânzare a
unui lot de douăzeci de vapoare, din flota comercială. Lista cu ofertanţii de preţuri se află
la Ministerul Transporturilor. Vreau să câştige licitaţia firma de la poziţia patru. Repet, de
la poziţia patru. Dacă nu vrei, sau nu ştii, sau nu poţi să faci acest lucru, trimite-l pe Ninel
cu tablourile înapoi, de unde le-a luat. Ştie el unde să le ducă. Sau facem târgul? E, ce
spui, Doroga? Eşti de acord?

CAPITOLUL 4

Motto:

Lui Ion Iliescu i-au murit toţi Dumnezeii: Marx, Engels, Lenin şi Salin. Şi, de comunist
ce era, în loc să se declare orfan, s-a înscris la liber-cugetători.

Roland Cătălin Pena

Gorile de cartier

Clădirea era aşezata pe colţ. înalta, albă, triunghiulară. Parter şi trei etaje. Somptuoasă.
Cu drapel la poartă: un imens cearşaf din mătase albastră, înstelat cu trandafiri roşii -
steagul partidului. Sub steag, stema partidului: un buchet stilizat din şapte trandafiri, tot
roşii, pe fond albastru, peste care era proiectată sigla Ligii Renaşterii Naţionale. De ce
şapte? Daion Doroga răspunsese, cândva, cu un zâmbet secret în colţul gurii, într-un
interviu televizat: „Simplu! Pentru că şapte este numărul magic, purtător de noroc”.

22
Una din laturile elegantului edificiu se afla pe strada Arterei, la numărul unsprezece,
cealaltă latură pe strada Tuberozelor, ultima latură dădea spre curtea interioară. Sediul
central al Ligii Renaşterii Naţionale. Partidul de guvernământ. Undeva, peste drum, mai
la vale, locuia primul ministru Nae Coroiu: mărunt, osos, vânos, cărunt, slab ca un ţâr
afumat; zis şi Trăscău, pentru că fără eterna lui fiolă de palincă, n-ar fi fost în stare să
urce nici măcar scările Guvernului.
Mai sus, pe Tuberozelor, se ridica, între arbori seculari, vila prim-deputatului Ovidiu
Găman, zis Bebe, pentru haloul său de copil bătrân, bleguţel şi veşnic somnoros.
Un alt deputat al Ligii, Sion Dolcanu, fost profesor de istorie în Bănia oltenilor, cu o
figură impozantă, scremută, gravă, pleznind de trufie, cu barba tunsă cioc, a la Cuza, şi
perciunii pigăliţi meticulos cu foarfecă, încercând să şterpelească din istorie un chip
ilustru, cardinal pentru naţiunea română, locuia tot pe strada Arterei, dar mai către Piaţa
Dorobanţi.
George Guguleanu, alintat de prieteni, măi Ghiţă, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie,
stăpânea un minipalat, cu turnuleţe, cu creneluri, cu ziduri până la cer, pe strada Parisului,
care se întretăia cu Arterei exact la o aruncătură de praştie de sediul Ligii.
Iar câteva case mai în spate, spre Bulevardul Aviatorilor, îşi avea reşedinţa ministrul
Finanţelor, sâsâitul ăla de Georgin Florescu, zis Coco, pentru aerul său de papagal
tomnatic, care nu fusese însurat niciodată. Peste tot, numai lume bună.

Obraze subţiri. Cartier select. Undeva, în apropiere, la o răspântie de străzi, chiar se afla
un restaurant cu acest nume: „Select”. Acolo îşi făceau veacul mahării de la Partidul
România Pitorească, camarazi de arme cu Lereniştii. Binomul roşu: aşa era supranumită
alianţa parlamentară dintre LRN şi PRP. Istorie! O istorie încâlcită. Aberantă. De jur-
împrejur, disimulaţi în decor, jandarmi, sepepişti, poliţişti. Câţiva în uniforme, cei mai
mulţi fără. Dar toţi, absolut toţi, înarmaţi până-n dinţi. Ochiul îndelung exersat al lui
Radu Dunca îi depistase în câteva clipe, imediat ce coborâse din taxi, zâmbise strâmb,
zâmbise acru, fărâmând febril nişte gânduri urâte. „De cine, mama dracului, se tem ăştia,
de şi-au plantat gorilele peste tot? Să fie, oare, prezenţa paznicilor unul din semnele
puterii? Să fie doar snobism? Să fie aroganţă? Prost gust? Veleitarism? Mârlănie? Sau,
pur şi simplu, frică? Nu! Cred, mai degrabă, că este un melanj sinistru cu toate-aceste
ingrediente otrăvite. Doamne, în ce lume intru?!” - se întrebase contrariat, vexat, Radu
Dunca, îndreptându-se calm, cu pasul său elastic, lejer, către uriaşa poartă din fier forjat a
sediului central al LRN.

Îngerul fricii

Sus, la etajul întâi, se aflau cabinetele celor doi preşedinţi: Ovidiu Găman şi Daion
Doroga. Iar între ele, mai mare, mai spaţios, mai luminos, cabinetul secretarei: Fraga
Dorneanu. Secretară fusese la început, cu aproape un an în urmă, când venise de la
Cotroceni, când fusese trimisă de acolo, aici, la sediul Ligii, să organizeze administraţia,
să aducă oameni, să facă echipa, să pună pe picioare cabinetele celor doi preşedinţi, ale
celor cincisprezece vicepreşedinţi, să repartizeze încăperile pe funcţii, să facă rost de
logistica necesară, să înceapă să se mişte, să funcţioneze ceea ce se cheamă sediul central
al partidului. Atunci, la început, da, fusese, secretară. Acum, însă, când se pregăteşte să-l

23
întâmpine pe proaspătul consilier de presă al partidului de guvernământ, nu mai este o
simplă şi banală secretară, ci ditamai doamna director, şefa Direcţiei Secretariat.

Aşa scria şi pe cartea ei de vizită: Liga Renaşterii Naţionale, Consiliul Naţional, Fraga
Dorneanu, director. Era o figură interesantă, extrem de interesantă, această Fraga.
Şocantă chiar! Croită din contradicţii. Corpolentă, durdulie, planturoasă, cu guşiţă,
şolduri masive şi pieptul generos, se mişca surprinzător de repede de-a lungul culoarelor
întortocheate, labirintice, aluneca parcă, în sus şi-n jos, ca o umbră, pe nesfârşitele scări
ale clădirii, se strecura rapid, silenţios, prin birouri, printre oameni, ca o pisică sălbatică
mereu flămândă, cu privirile arse de fiorul pândei. Ochii! Ochii acelei femei aveau o
vigoare bizară, fierbinte, scânteind, erau încărcaţi de o permanentă vibraţie lăuntrică, de
un foc adânc, teribil, ce nu se stingea niciodată. Nici când era obosită. Nici când era în
toane bune. Şi nici măcar atunci când o terorizau nişte vechi şi rebele dureri de cap. Deşi
trecută binişor de jumătatea serialului - cum ar fi zis Radu Dunca, fluturând pişicher un
strop de zâmbet coroziv - Fraga Dorneanu avea, totuşi, uneori, momente stranii, aiurite,
când se alinta ca o fetiţă, debita prostioare cuminţi şi făcea un botic haios, caraghios, uşor
bosumflat, întrebând asistenţa cu buzele ţuguiate: “Da mie nu-mi aduce nimeni nici-o
prăjiturică?” şi se găsea numaidecât cineva s-o zbughiască jos, la parter, la bufetul
partidului, şi să revină apoi - servil, umil - cu un carton doldora de prăjituri. Nimeni n-o
văzuse la birou, înghiţind vreodată altceva decât prăjituri, cafele şi tutun. Alteori, se
ducea în uriaşul salon, în care se ţineau lunar şedinţele, întotdeauna nocturne, ale
Delegaţiei Permanenţe, forul suprem al LRN, între congresele naţionale, şi strângea
acolo, în scaunele acelea înalte şi moi, capitonate cu piele neagră, aduna acolo câţiva
salariaţi ai Ligii, îi rânduia frumos, riguros, ca la şcoală, şi începea să le povestească,
înfiorată de fantasmele ei, ca ea este os din neamul Cantacuzinilor, os domnesc, întins
peste trei veacuri, că are un arbore genealogic ilustru, din strămoşii ei ridicându-se mai
mulţi voievozi, miniştri, generali, academicieni şi artişti, că însuşi tatăl ei a fost un avocat
celebru, a fost unul din avocaţii Curţii Regale, avea acasă pian cu coadă şi tablouri de
Grigorescu şi Ghiaţă pe pereţi, că ţineau servitori în casă şi că ea a fost trimisă la celebrul
pension de fete “Carmen-Silva”, de la Buzău, şi, când s-a întors, în vara lui 1952, şi-a
găsit toată casa spulberată, iar familia vârâtă în puşcării. Basme!

Alteori, mistuită de nişte sumbre suspiciuni, i se punea pata pe cineva din subordine, îl
chema în birou, îl ţinea smirnă în picioare, în faţa ei, câteva minute agresive, îl privea de
jos în sus cu ochi dogoritori, sticloşi şi îl întreba brusc, sacadat, cu o răutate uriaşa:
-Am observat că ţie nu-ţi este frică de mine. Că tu nu te temi deloc de mine. Aşa-i? De ce
nu-ţi e frică, Puiule? Aud? Oare, tu nu ştii că frica este cel mai puternic sentiment uman?
Spaima ne inhibă toate tâmpeniile pe care le-am putea săvârşi. Toate trădările. Frica este
îngerul nostru păzitor. Tu de ce nu te temi? îmi ascunzi ceva? Pui la cale ceva? Vrei să-f i
dau eu motive de spaimă? îţi dau, Puiule, dar să ştii că te nenorocesc pentru toată viaţa.
Te fac din om, neom! Pricepi? Te strivesc ca pe o muscă, dacă vreau. Ştii că am această
putere. Iar ţie nu-ţi este teamă de mine. Bravo, Puiule!
După care, Fraga Dorneanu îl expedia cu un dispreţ suveran, întreg aparatul administrativ
al Ligii Renaşterii Naţionale se temea de privirea ei, ca de muşcătură de şarpe.
în ziua aceea, însă, madam Dorneanu făcuse risipă de zâmbete prin birouri, se fâţâia de
colo-colo veselă, binevoitoare, surâzătoare, în mătăsurile ei viu colorate, parfumate, în

24
pantofii cu scârţ, zornăindu-şi când şi când, cu un gest frivol, bijuteriile din aur masiv,
greu, patinat, care-i atârnau de urechi, de gât, de degete. Fuma ţigară după ţigară. Kent.
Terminase a treia ceaşcă de cafea. Ceasul de perete, din faţa biroului, preciza că mai sunt
doar două minute până la orele zece şi jumătate.
“Ce, Paştele măsii, face boul ăla, de nu mai vine?“, se trezi Fraga murmurând încordată,
înţepată, scuturându-se ca de un frison. Apoi, îşi reaminti cele câteva date pe care le
culesese, în pripă, de la Cotroceni, de la Ministerul de Interne, despre Radu Dunca:
militar de carieră, absolvent al câtorva facultăţi, specialist redutabil în propagandă şi
presă, în criminalistică, în arta informaţiilor; publicase câteva rafturi de cărţi poliţiste, de
spionaj Şi contraspionaj; fusese, până de curând, redactor-şef al celui mai popular
mensual ilustrat din România, revista “Pentru Patrie”; dispunea de relaţii întinse în lumea
presei, a poliţiştilor, a sereiştilor, este un tip imprevizibil, energic, inteligent, precaut,
greu de pătruns, greu de ţinut în frâu.

Un soi de pur-sânge pentru curse lungi. Cam atât aflase Fraga Dorneanu despre Radu
Dunca, puţin, foarte puţin, deocamdată bun şi-atât. Fraga nu prea avea legături apropiate
la Ministerul de Interne, iar de la ăştia, ca să afli ceva confidenţial, oficial, trebuia sa scoţi
cuvintele cu cleştele, în clipa aceea, ceasul din perete a bătut jumătatea lui de oră, sunetul
melodios, electronic, suprapunându-se exact peste un ciocănit discret în tocul uşii. Fraga
Dorneanu a sărit ca arsă, şi-a compus iute figura ei de zile mari - un pic galeşă, un pic
timidă, un pic extravagantă - s-a apropiat, a deschis uşa. în pragul ei, un bărbat blajin,
blond, plinuţ, cu tâmplele uşor grizonate, ochelari de soare mari, pătrăţoşi, întunecaţi,
elegant, cu lanţ de argint la buzunarul vestei, cu ghiul de aur la mâna stângă, în dreapta cu
o casetă diplomat: Radu Dunca. “Ăsta să fie soiul ăla de pur-sânge pentru curse lungi?”...

CAPITOLUL 5

Motto:

Explozia crimei organizate în lume, extinderea ei la scară globală, diversificarea

activităţilor criminale nu mai sunt simple subiecte de presă. Ele au devenit preocuparea
principală a autorităţilor din multe ţări, dacă nu din întreaga lume. Mai mult, crima
organizată şi globalizarea ei sunt acum teme ale ştiinţei politice, ale studiilor de strategie,
securitate şi relaţii internaţionale. Ca de obicei, reacţia autorităţilor de la Bucureşti este
una întârziată.

Dan Pavel

Curva din clepsidră

- Dane, te implor, nu te mai uita aşa de urât, că fac pipi pe mine. Tu ştii că sunt o
emotivă. O sensibilă! izbucni, printre lacrimi, Mariana Bereciuc, ghemuindu-se şi mai
adânc în fotoliul ei alb.

25
- Ştiai că nu trebuie să vii niciodată aici? o întrebă calm, cu ochi îngheţaţi, Dan Mircea
Hariton. Şi răspunse, repede, tot el: ştiai!, adăugând numaidecât, pe un ton ritos, sacadat:
Eşti nevastă de ministru. Troian al tău e secretarul general al Guvernului. Iar eu, un om
de afaceri prosper. Şi un consilier prezidenţial respectabil. Temut. De ce să ne expunem
riscului? Trăim într-o lume nesigură. Alunecoasă. O lume de nisipuri mişcătoare. Ne
vânăm unii pe alţii. Nu suntem doar noi în ţara asta. Mai sunt şi ceilalţi. Duşmanii noştri
de moarte. Ei stau cu ochii pe noi, ca o haită. Ei ne monitorizează fiecare mişcare. Fiecare
privire. Fiecare cuvânt. Ei ne vânează. Şi sunt necruţători. Aşa cum am fost şi noi cu ei,
altădată. J-am vârât prin puşcării, l-am lăsat fără slujbe. Fără case. Fără pământ. Le-am
pus în gură un pumn cât Caraimanul. Aşa se fac treburile astea, de când lumea şi
pământul. Nimic nou, sub soare. Istoria se repetă, într-o cumplită banalitate. Atâta doar
că, atunci, în celelalte vremuri, noi eram vânătorii, noi deţineam şi puterea. Acum,
puterea tot noi o deţinem, dar vânătorii sunt ei. Iar jocurile astea, nu noi le facem. Ci alţii,
mai puternici decât noi. Infinit mai puternici. Sunt cei care declanşează războaiele
mondiale. Şi păcile mondiale. Cei care stabilesc, zilnic, preţul aurului pe mapamond. Cei
ce fac şi desfac ţări, popoare şi guverne. Sunt cei care, când au vrut ei, au spulberat
comunismul. Au făcut puf! şi gata. Ca şi cum ai sufla într-o lumânare. Tu pricepi o iotă
din toată istoria asta? Puterea n-am luat-o noi. Ni s-a dat! Pentru cât timp? Nu vom şti
niciodată. Nu vom şti, până când nu vom primi semnalul: căraţi-vă! Atunci, ne vom da la
o parte. Dar, până atunci, trebuie să ne păzim pielea. Să ne apărăm, noi între noi. Pentru
că Dumnezeu te iartă, dar, dacă eşti prost, nu te scapă şi de puşcărie. Tu înţelegi, măi fată
dragă ce spun eu? înţelegi ce se va întâmpla cu noi, dacă, Doamne fereşte, mâine va fi
Judecata de Apoi?

Pentru că asta, ce construim noi, acum, în România, nu-i democraţie, ci oligocraţie.

Politică? De stânga? De dreapta? Astea-s tâmpenii electorale. Baloane de săpun. A fi de
stânga sau de dreapta, înseamnă a alege unul dintre nenumăratele moduri care i se oferă
omului pentru a deveni imbecil. Puterea nu are decât o singură culoare: interesul comun
al celor puternici. Atât. Restul nu-i decât praf sclipitor, amăgitor, în ochii vulgului.
Suntem un Grup restrâns. Un Grup puternic. Am creat un Sistem şi am f acut o înţelegere
între noi. Guvernăm cu ochii în patru, ca pe front, suntem legaţi unii de alţii într-o
structură ermetică, şi ne-am înţeles cu uşurinţă să radem totul în urma noastră, să nu
rămână semne, documente, mărturii, urme compromiţătoare pentru mai târziu. De ce să
riscăm? Vrei să ni se arunce ţucalul cu rahat în cap: corupţie, trafic de influenţă,
contrabandă, evaziuni fiscale? Am casa plină de servitori. Ştiu eu care o fi informator a
SRI, la IGP, la PNL, la PNŢ, la mama dracului? Ştiu? Nu ştiu!
Dan Mircea Hariton se opri brusc din peroraţia Iui nervoasă, ultimele cuvinte fuseseră
retezate sec, scurt, la gura ţevii, râmase o clipă îngândurat, oftă prelung, după care
continuă cu glas strunit, imperativ:
- Mariana, ţine minte ce-ţi spun şi învaţă, Dumnezeule, o dată pentru totdeauna, că dacă
vrei să fii puternic, dacă vrei să fii liber, dacă vrei să fii şi să rămâi propriul tău stăpân,
trebuie să-ţi priveşti duşmanul tot timpul în ochi, să-l îmbrăţişezi şi, dacă nu poţi să-l
sugrumi, sărută-l! Nu trebuie să ştie niciodată, în nici o împrejurare, ce gândeşti, ce simţi,
ce păreri ai, ce planuri, ce slăbiciuni. Nu trebuie să laşi în urma ta nici un gest, nici un
cuvânt, nici o urmă compromiţătoare. Să nu-i laşi duşmanului nici o şansă ca să te aibă cu
ceva la mână. E aşa de greu, măi fată dragă, să faci acest lucru?

26
- Exact prostia asta am făcut-o, Dane!, prinse iute Mariana, din zbor, un fir de justificare.
- Sunt sigur c-ai făcut o prostie! o repezi tăios bătrânul amfitrion. Dar nu despre asta
discutăm. Şi nu aici trebuia să vii.

Ce să caute nevasta secretarului general al Guvernului în casa mea? Condiţia primordială

a Grupului nostru este aceea de a rămâne secret. Strict secret. Dacă ne afişăm în public,
ne tăiem singuri craca de sub picioare, înţelegi?! Despre asta discutăm acum, nu despre
prostia pe care ai făcut-o! Nu simţi, de când ai intrat în casa mea, o stare neobişnuită de
iritare, de epuizare, de nervi care stau gata să plesnească? Ei bine, şi eu simt la fel, şi încă
e mult mai grav pentru mine. Pentru că am fost obligat, tu m-ai obligat, să pun în
funcţiune cele două staţii de bruiaj electronic şi ultrasonic. Ca protecţie. Ca măsură de
prevedere. Să nu putem fi ascultaţi, interceptaţi de nimeni, absolut de nimeni, îţi
imaginezi, măi fată, cât de greu suport eu, la vârsta mea, aceste agresiuni sofisticate
asupra sistemului nervos?
Dan Mircea Hariton devenise stacojiu, transpirase, se plimba de colo-colo prin uriaşul
salon, ca un lup hăituit, îl hăituiau gândurile, întrebările, prostia oamenilor. “Ce-o mai
vrea şi paraşuta asta?”, se întreba febril. “Ce mizerie o mai fi lăsat în urma ei, pe care tot
eu trebuie s-o curăţ?”

Carne de tun pentru presa de scandal

- Dane, aproape că ţipă, cu ochi isterici, Mariana Bereciuc, iartă-mă! Abia acum mi-am
dat seama cât am greşit. Dar sunt o impulsivă, întâi fac gestul şi abia apoi vine şi gândul
care l-ar fi putut cenzura. Ce să fac? Ce să mă fac? Asta sunt!
Tânăra femeie îşi frânse glasul, aproape gâfâind, îşi trase sufletul de câteva ori, adânc, din
rărunchi, după care continuă să ţăcăne mărunt - mărunt, ca o mitralieră în mâinile unui
disperat.
-Simt că înnebunesc, Dane! Te rog, ascultă-mă! Judecă-mă, oricât de aspru ai fi, dar
ascultă-mă şi caută să mă înţelegi. N-am unde să mă duc. Nu ştiu unde să mă duc. N-am
cui altcineva să-i spun ce am pe suflet, în ce căcat împuţit am intrat. N-am! Şi n-are cine
să mă ajute altcineva, Dane, decât tu. întotdeauna m-ai ajutat, întotdeauna m-am gândit la
tine, ca la tata, Dumnezeu să-l odihnească. Tata mi-a spus, într-o clipă, în ultima lui clipă
de luciditate, înainte de a muri, mi-a spus atunci cu şoapte arse de febra morţii: “Mariana,
ori de câte ori vei avea nevoie de ceva, să ieşi din vreun necaz, du-te la Dan.

Am vorbit cu el. Şi mi-a promis că te va ajuta întotdeauna. Pentru că eu, de-acum înainte,
am alte treburi”. Şi a închis ochii şi s-a dus. Au fost ultimele lui cuvinte. Asta e blestemul
tău, Dane, legământul tău, în faţa morţii, că vei fi ocrotitorul meu. Şi că trebuie să mă
ajuţi. Tu ştii că sunt o zvăpăiată şi că am un talent grozav de a călca în străchini, de a
intra în tot soiul de belele şi încurcături idioate. Dar, repet: asta sunt! Iar tu m-ai înţeles şi
m-ai ajutat întotdeauna, până acum. Uneori, m-am mai descurcat şi singură, dar din
căcatul ăsta scârbos numai tu mă poţi scoate. Mi-e frică! Şi spaima mă înnebuneşte. O să
căpiez. O să intru în balamuc. Sau îl omor, bag cuţitul în cretinul ăla de Mişu şi intru în
puşcărie. Pricepi cât mi-e frică? Sunt înspăimântată, cum n-am mai fost niciodată în viaţa
mea. Mă aflu într-o situaţie demenţială, într-un cerc vicios, fără ieşire. Cui să mă plâng?

27
Cine să mă ajute? încotro s-o apuc? Ce să fac, Dane? S-ajung de râsul lumii? Carne de
tun pentru presa de scandal? Mai bine mă omor şi gata. Scapă lumea de o nebună, de o
zurlie, de o târfă. Dacă află mama de toată porcăria asta, face un atac de inimă, şi crapă.
Tu ştii, stă cu sufletul în pioneze. Traian nu va supravieţui nici el uriaşului scandal.
Desigur, nu va supravieţui ca om politic, pentru că, în ceea ce-l priveşte ca soţ, îl doare în
cur de mine. I se flutură! Se uită la mine ca la un stâlp. Omul meu cu cununie nu mă mai
regulează de câţiva ani. Nu m-a iubit niciodată, s-a prefăcut, umbla cu limba scoasă după
mine ca un ogar în călduri, dar nu era decât calcul meschin, m-a luat din interes, cine s-ar
mai fi uitat la un pută de contabil din Bacău? L-am adus la Bucureşti, casă boierească,
maşină la scară, l-am făcut ministru, i-am făcut şi doi copii, degeaba, după ce s-a văzut cu
sacii în căruţă, se uită la mine ca la un dulap. D-aia m-a şi lăsat să-mi fac de cap, să
călăresc pe unde vreau şi cu cine vreau, nu mi-a cerut niciodată socoteală unde mă duc,
ce fac, cu cine mă culc. Nimic. A fost, ca să zic aşa, în această privinţă, un domn. Salon!
parcă aşa se zice, nu? Mariaj modern. Fără mofturi conjugale, f ară constrângeri sexuale.
Şi tata s-a purtat cu mama 'o fel: un amestec bizar de tandreţe, toleranţă şi nepăsare. Nu i-
a reproşat niciodată escapadele ei furtunoase, cu ofiţeri tineri, prin hoteluri de lux.

Mama se dă în vânt după militari chiar şi acum, i se scurg ochii după uniformele kaki, e
fiică de ilegalist, fast general în Divizia “Horia, Cloşca şi Crişan”. A lucrat de tânără în
aparatul Comitetului Central, la o chermeză l-a cunoscut pe tata, s-a înfipt în el ca o
nebună, l-a luat de la strung, un ţâşti-bâşti de la Uzinele “Republica”, l-a spălat, l-a săltat
în lumea bună, l-a trimis la carte, în câţiva ani l-a făcut ministru. Coleg cu tine, Dane.
Pentru că şi tu ai fost ministru. După cum vezi, în familia noastră, tradiţia a respectat
întocmai reţetarul. Putea el, dragul de tata, să se supere pe mama?! Să-i facă vreun
reproş? Toţi trebuie să plătim un preţ, pentru locul pe care-l ocupăm în lume. Iar tata a
plătit cu prisosinţă. Mai devreme sau mai târziu, toţi trebuie să ne achităm poliţele. Dar
copiii mei -Cristian şi Valeriu - de ce să plătească pentru prostiile mele? De ce să sufere?
Ce vor face ei, când va izbucni scandalul? Se vor umili! Vor intra în pământ de ruşine! Se
vor simţi trădaţi, abandonaţi! De ce să plătească ei pentru faptele altuia? De astă dată,
Dane, trebuie să plătesc eu! Mi-a venit rândul şi mie la plată. Şi alt preţ, decât viaţa mea,
nu ştiu. Nu am. Dacă nu veneam la tine, dacă nu te găseam, mă omoram, aşa să ştii. Dacă
nu mă ajuţi, îmi iau viaţa, Dane, tu mă auzi? Mă crezi? Am acasă un flacon cu verde de
Paris, o înghiţitură şi gata, scapă dracului lumea de o idioată ca mine. Mă ajuţi, Dane?
şopti stins Mariana Bereciuc, cu lacrimi amestecate cu rimei. Lacrimi urâte.
Dan Mircea Hariton o ascultase tot timpul, atent, foarte atent, desluşise printre cuvintele
ei, printre gesturile ei, o panică îngrozitoare, o frică reală, viscerală, paralizantă, Mariana
nu se înspăimânta aşa de uşor, o cunoştea bine, era trecută prin lume, prin ciur şi prin
dârmon, ştia să manipuleze, în folosul propriu, oameni şi împrejurări, curvă era, dar
proastă nu, ea îşi alegea bărbaţii, nu ei o cucereau, ea-i sucea şi-i răsucea şi-i ameţea,
până făceau sluj la picioarele ei. Hariton o cunoştea foarte bine, încă de pe vremea când
Mariana spărgea cu praştia ferestrele de la grădiniţa, era băieţoasă, impulsivă şi
cutezătoare, avea un temperament fierbinte şi exploziv, n-o inhiba nimeni, iar dacă ea se
înfricoşase acum, înseamnă că, de astă dată, era într-adevăr ceva grav.

Grav de tot. Un pericol pentru Sistem. Pentru Grup. Pentru ei toţi. Fata simţise primejdia
şi alergase într-un suflet la el, trecând peste consemn, peste prudenţa, iar el, nărod bătrân

28
ce este, a primit-o ca la uşa cortului: tămbălău, reproşuri, nervi, înjurăturile mai lipseau.
Hariton stătuse, tot timpul, în picioare, până atunci, se agitase, se fâţâise prin somptuosul
salon ca un titirez, deodată se opri, smulse de undeva un scaun, se apropie de fotoliul alb,
se aşeză în faţa Marianei, o privi îngăduitor, cu blândeţe, întrebând-o simplu, direct,
curios:
-Ce s-a întâmplat, măi fată dragă? Dacă vrei să te ajut, trebuie să ştiu ce s-a întâmplat.
Exact ce s-a întâmplat. Bob cu bob. Te ascult!

Femeia şi şantajul

Abia atunci lacrimile Marianei Bereciuc se transformaseră într-un hohot de plâns nervos,
sfâşietor, cu sughiţuri. Bătrânul amfitrion a lăsat-o să plângă, să se elibereze, să se
calmeze, după care a ascultat o poveste cumplită, ca un vaier sfâşietor, ca un ţipăt prelung
în faţa primejdiei...
Cu prilejul uneia din numeroasele şi opulentele recepţii oficiale, unde Traian Bereciuc,
secretarul general al Guvernului, îşi ţâra nevasta, de fiecare dată, după el, întru salvarea
aparenţelor, ca să vadă lumea bună cât de fericiţi sunt şi ce cuplu grozav fac, Mariana
cunoscuse un bărbat şarmant, galant, tânăr, abia săltat peste treizeci de ani, pus la patru
ace, frumos, politicos, plin de bani. Ochii lui focoşi, inteligenţi, manierele rafinate,
timbrul baritonal al glasului, virilitatea sportivă, tenul uşor măsliniu, discreţia care se
ghicea în gesturile lui, parfumul fin Pacco Rabanne, toate o subjugau irezistibil. L-a
plăcut din prima secunda. Dragoste la prima vedere. Desfrâul simţurilor. Mariana l-a
sedus numaidecât, ea aşa crezuse, că l-a robit ea, nu c-ar fi fost vrăjită de el, înfiripându-
se repede între ei un amor clandestin. O iubire zurlie. Zvăpăiată. Vinovată. Tipul se
numea Mihai Negulescu, alintat de prieteni cu apelativul scurt Mişu. Mariana avea să
afle, puţin mai târziu, că Mişu era patron peste mai multe magazine, restaurante de lux şi
hoteluri. Un holding extrem de profitabil.

Un imperiu financiar. Mihai Negulescu era unul din proaspeţii miliardari crescuţi pe
cadavrul comunismului. Până în 1989, lucrase la Ministerul Comerţului Exterior, era unul
din nepoţii celebrului Bobu, din camarila Ceauşeştilor. Revoluţia decembriştilor îl
prinsese cu nişte afaceri de armament tocmai în Republica Sud-Africană, nu s-a grăbit să
revină în patrie, s-a întors de acolo cam pe la jumătatea anului 1990. A stat liniştit, retras,
o vreme, nu prea mult, vreo două-trei luni, după care, sprijinit de un fost coleg de
minister, cuibărit pe la etajele superioare ale puterii, a intrat în afaceri pe cont propriu.
Apoi, se lansase agresiv în embargoul de pe Dunăre. Şi, deodată, a ţâşnit impetuos, pe
firmament, un magnat proaspăt, vioi, tânăr, una din marile speranţe ale capitalismului
românesc. Chiar a doua zi după ce l-a cunoscut, Mariana i-a picat în braţe, a căzut la pat,
amor nebun. Câteva săptămâni oarbe. Tânăra femeie se vârâse în aventura asta ca o
căpiată, trăia într-un extaz permanent, era fericită, era iubită, aseară însă picase trăsnetul.
Brusc. Devastator, în cuibuşorul lor de nebunii. După obişnuita partidă de amor frenetic,
după gingăşiile de rigoare, Mişu i-a cerut, la un moment dat - franc, imperios - să
intervină pentru el, la Traian, la Guvern, pentru a obţine, în exclusivitate, nişte licenţe de
import-export, pentru came şi produse din carne. Mariana a tresărit, s-a supărat şi i-a
răspuns tranşant că nu încurcă dragostea cu afacerile. Mişu i-a replicat explicit, răbdător,

29
ca e o conjunctură extrem de favorabilă, care trebuie exploatată imediat, ca ar putea
deţine monopolul la carne pe piaţa internă, ar fi o afacere de anvergura, din care şi-ar lua
şi ea, Mariana, partea leului, la mijloc sunt multe milioane de dolari, o avere uriaşă pe
care şi-ar împărţi-o numai ei, Mişu şi Mariana, ar fi un bum în lumea facerilor, iar pentru
Traian Bereciuc e un fleac să obţină licenţele alea. Mariana nu şi nu, s-a înfuriat, s-a
ambalat rău de tot, l-a dat dracului, s-a ridicat, s-a îmbrăcat, a vrut să plece. Mişu o
privise dintr-o dată duşmănos, cu o ură neagră, zbierând la ea: “Stai!”, după care o
împinsese violent în direcţia patului răvăşit, Mariana se aşezase perplexă, Mişu
introdusese în aparat o casetă-video aflată la îndemână. Iar când, pe ecranul monitorului,
a apărut chiar ea - Mariana călărind un mascul vânjos, pietros, brunet, cu pârul numai
cârlionţi, unul din bodyguarzi lui Mişu, tânăra femeie a crezut că leşină.

Bereciuc - goală puşcă, excitată, despicată în două, în mijlocul unei palpitante partide de
sex, S-a stăpânit. A înţeles, într-o clipă, dezastrul. Căzuse, ca proasta, într-o capcană
oribilă.
într-adevăr, scena era strict autentică. Mariana nu rezistase tentaţiei: într-o seară, îl
aşteptase pe Mişu, ca de obicei, la unul din hotelurile sale, într-un apartament micuţ,
cochet, luxos, timpul trecea greu, Mişu nu mai apărea, se făcuse târziu, apoi a venit
Tomiţă, una din gorilele lui Mişu, un tip mişto, numai fibră şi energie, viril până-n vârful
unghiilor, şi i-a spus că şeful regretă profund, îşi cere scuze, mii de scuze, că nu mai
poate veni, că se află într-o şedinţă de afaceri la Sofitel, o întâlnire neprevăzută cu nişte
bancheri arabi; după care, Tomiţă, prevenitor, afabil, a servit-o cu un pahar, în care
turnase ceva dintr-o sticlă borţoasă, de la micul bar de lângă fereastră, Mariana a ras
repede paharul, expertă, dintr-o înghiţitură, era palincă de Zalău, autentică, pură, s-a
scuturat înfiorată, posedată de o enormă plăcere, peste câteva clipe a simţit că-i vine să-l
încalece pe Tomiţă. Bodyguardul nu s-a codit, nu s-a fâstâcit, a răspuns prompt
avansurilor ei, s-au iubit năprasnic, sec, torid. Abia acum înţelesese, nefericita de ea, că
totul nu fusese decât un aranjament, o înscenare mârşavă: absenţa lui Mişu, apariţia
frumosului Tomiţă, palinca aia cu cine ştie ce drăcii afrodisiace, filmarea secretă a
peisajului adulterin şi şantajul care a urmat.
Mişu a privit-o greţos, cu ochi ticăloşi, corupţi, cu sufletul stricat de puterea malefică a
banilor. Şi i-a explicat numaidecât - aţos şi rău - că asta e viaţa, o permanenta luptă, o
veşnică hărţuire, un război murdar, care pe care, nu există milă, nu există îndurare, nu
există compasiune; morala e pentru proşti! Puterea - absolut orice putere - nu crede în
morală, în lumea celor puternici, nu e loc pentru sentimente, acolo cârmuind, suveran,
doar interesul: rece, dur, inflexibil. Imun la orice morală. Ce-a crezut ea, Mariana? Ce-a
aşteptat ea de la Mişu? Iubire? Sinceritate? Tandreţe? Amor gratuit? Galanterii?
Altruism? A fost o idioată incurabilă, o cretină patentată, o gâsculiţă de mahala, dacă şi-a
putut dori astfel de inepţii.

E măritată, are doi copii, nici prea tânără nu mai e, ce şi-a închipuit? Că i-a căzut cu tronc
lui Mişu? Că moare Mişu după fundul ei? El care poate regula oricând orice prospătură, o
miss, o regină între frumoasele pământului? Mihai Negulescu o privea necruţător,
strigându-i, urlându-i în faţă adevăruri cumplite: ea, speriată, oripilată, încremenită pe
marginea patului, unde fusese îmbrâncită brutal; el, în dreptul uşii, lângă televizor, în
picioare, încordat, transpirat de un teribil efort interior, transfigurat de concentrare, ca un

30
asasin de profesie care nu vrea să-şi rateze victima. Cuvintele lui Mihai se furişau adânc
în mintea Marianei şi explodau acolo, făcând ţăndări lumea în care se învârtise până
atunci.
- Dar, ce, voi faceţi altfel? o întrebase Mişu, retoric, ironic, muşcător. Vă purtaţi altfel cu
oamenii? Aveţi scrupule? Sunteţi morali? Justiţiari? De la voi am deprins arta războiului
total. A raptului total. De la voi am învăţat cum să fac bani şi cum să-i folosesc. Lotreanu
ăla, zâmbăreţul ăla de la Cotroceni, cu ce crezi că a ajuns preşedinte? Cu banii de la mă-
sa? V ax! Să-i pupe-n cur pe Gorbi de la Kremlin şi pe Costea de la Paris, pentru
puşculiţa cu dolari. Dar Liga voastră din ce trăieşte? Din cotizaţii? Din pomeni? îţi
amintesc eu: din bani murdari. Adică, furaţi: comisioane grase, evaziuni fiscale,
împrumuturi nerambursabile, contrabandă, taxă de protecţie. Furaţi ca la drumul mare. în
mod sistematic! Organizat. Urlă toată presa din ţara asta despre structurile de tip mafiot
patronate de Guvern, însuşi Şarpele cu ochelari, mahărul ăla de la SRI, luându-l gura pe
dinainte, a recunoscut public că există o piaţă neagră subterană, cu o cifră de afaceri
depăşind jumătate din volumul pecuniar al pieţei legale, la vedere. Păi, vezi? Cine
controlează aceşti bani, când voi guvernaţi ţara de aproape cinci ani? Sunteţi nişte tâlhari!
Bref! Ca şi mine. Voi aţi inventat însă o denumire oficială: specialişti în inginerie
financiară. Dar poponarul ăla de Daion Doroga, prim-senatorul României, de ce crezi că
l-a un: pe Troian Bereciuc secretar general al Guvernului? Pentru ochi lui frumoşi şi
alunecoşi? Nu, l-a pus acolo, ca să facă bani. Ban pentru partid. Toţi furăm! Toţi ne
războim pentru aceeaşi pradă.

Aşa că, daţi-mi şi mie partea care mi se cuvine. Latinii erau mai deştepţi decât voi, şi mai
generoşi, când spuneau în gura mare, în senatul lor: “Daţi Cezarului, ce-i al Cezarului”.
Voi însă vreţi tot. Nu se poate! Din tortul puterii vreau şi eu, pentru că şi eu am pus
umărul ca să ajungeţi voi la guvernare. Iar acum, felia mea de tort s-a întâmplat să fie
chiar licenţele alea pentru produse din carne, pe care trebuie să mi le semneze Guvernul,
adică Troian al tău. Altfel, toate posturile particulare de televiziune vor primi câte o copie
de pe această fermecătoare video-casetă şi, adio, se duce dracului toată şandramaua. Asta
e, fetiţo! încheiase Mişu, privind-o rece, sticlos, cu ochi de peşte mort. Scăpare nu există!
Şi-acum, cară-te! Mâine, te aştept cu licenţele semnate.

Apoi, Mihai Negulescu o dăduse pur şi simplu afară, umilită, înjosită, făcută zob. De-aia
alergase ea într-un suflet, a doua zi, la Dan Mircea Hariton, confidentul şi protectorul ei.
“Mă ajuţi, Dane?” ţipau înfricoşate privirile Marianei Bereciuc. Iar bătrânul amfitrion ştia
de-acum că, pe tarlaua lui, cineva dezgropase securea războiului.

CAPITOLUL 6

Motto:

România este pândită de un pericol mortal. România riscă să cadă într-un dublu colaps:
economic şi moral. Un colaps care să bulverseze toată scara valorilor.

Adrian Pătruşcă

31
Şpaga cu rame aurite

- De acord! răspunse într-un târziu, la telefon, aproape gâfâind, respirând zgomotos,

domnul prim-senator Daion Doroga, preşedintele Ligii Renaşterii Naţionale. După care,
simţi nevoia să precizeze: Va câştiga firma de la poziţia patru!
De la celălalt aparat telefonic, cine ştie de unde, din ce punct geografic al Terei - poate
chiar din Bucureşti, sau din provincie, ori din altă ţară, sau de pe alt continent - un bărbat
necunoscut, cu o voce de stentor, în timbru metalic, începu să râdă uşor, binevoitor,
satisfăcut. Apoi, râsul se stinse treptat, făcând loc cuvintelor:
-îţi mulţumesc, Doroga! Eşti un băiat de ispravă. Poate, cândva, o să te cunosc şi
personal. Aici, printre noi, ai nişte referinţe excelente, îţi prevăd un viitor strălucit, în
omniprezenta şi onorabila noastră familie. Cineva, un prieten, chiar îmi spunea zilele
trecute, că eşti predestinat a fi un învingător. Iar eu ţi-aş aminti prima lecţie a
învingătorului: să nu te laşi niciodată robit de sentimente! Prea îţi lucesc ochii de
nebunie, când te uiţi la pânzele alea pe care ţi le-am trimis. Mă înţelegi, Doroga? Sper că
ai priceput exact ceea ce am vrut să spun. Ei, hai, pa şi s-auzim de bine. Salutări
Baronului! A urmat numaidecât un declic electronic, îndepărtat, apoi tonul neutru al
telefonului.
Daion Doroga tresări puternic, parcă pleznit peste faţă cu un dos de labă grea, aşa, la
mişto, în piaţa Matache Măcelaru, de râdeau toţi zarzavagiii de el, şi florăresele, şi
brânzarii, râdeau cu răutate toţi tarabagiii de el, sticlindu-şi dinţii ca o haită flămândă,
gata să-i devoreze spre hazul lor brutal.
“Spălătoreasă” Iui Ciucurencu parcă se hlizea şi ea sarcastic, aplecată asupra rufelor din
albie, întorcându-i un fund batjocoritor. “Ce dracu' se-ntâmplă?”, se întrebă, scuturându-
se uluit Daion Doroga. Parcă omul acela de la telefon l-ar fi văzut, într-adevăr, ar fi fost
lângă el, în salon, şi i-ar fi observat sclipirea de sminteală din ochi, plăcerea maladiva,
când s-a uitat la cele trei tablouri, înşirate pe scaune, de-a lungul peretelui, înseamnă că
personajul acela misterios îl cunoştea bine, chiar foarte bine. Cine o fi? De unde o fi
vorbit? Ninel Beldiman, care i-a adus pânzele, l-o cunoaşte?

Mâine o să-l întrebe, dar precis că Ninel a ridicat pânzele de la vreo consignaţie, unde
altcineva plătise preţul. Cine? Ce fel de om era? Cât de bogat era? Cele trei tablouri în
ulei valorau, la cursul pieţei, toate la un loc, peste un milion de dolari, înseamnă, pe cale
de consecinţă - cum ar fi zis Darda, nevastă-sa, avocat de meserie - că profitul de la
licitaţia celor douăzeci de vapoare, din flota comerciala, era de cel puţin zece ori mai
mare. Ce preţ o fi oferit firma de la poziţia patru, din catalogul ofertanţilor? Desigur, un
preţ ridicol de mic. Ce firmă o fi? A cui? Mâine, va discuta toată povestea asta, punct cu
punct, întâi cu Traian, secretarul general al Guvernului, apoi cu Nae, premierul. Afacerea
trebuia rezolvată întocmai, rapid şi cu maximă discreţie. După aia, presa putea să urle
până în pânzele albe. N-are decât. Câinii latră, caravana trece! Exista, se înţelege, şi un
comision oficial. Acela ar fi revenit Ligii. Iar el rămânea cu pânzele. Era o chestiune
ireversibilă. Invers, nu se va mai putea niciodată. Vorba lui Adam Michnik, nu?, parcă el
spusese odată, la un simpozion politic, că este foarte uşor să faci dintr-un acvariu cu peşti
o ciorbă de peşte. Dar invers? Al dracului polonez. Subtil. Şi parşiv. Auzi: Dar invers?

32
Daion Doroga se îndepărtă de măsuţa telefonului, se prăbuşi într-un fotoliu, vizavi de
cele trei tablouri, înşirate pe scaune: “Odalisca” lui Aman, “Spălătoreasă” lui Ciucurencu
şi “Pendula neagră” de Cezanne. După ce le fixă îndelung cu ochi posesivi, extaziaţi, îşi
roti privirea perversă prin salonul maur.
Deşi era spaţios, larg, amplu, cu pereţii înalţi, salonul maur - care ocupa aproape tot etajul
întâi al somptuoasei vile -iradia totuşi un aer intim, care îndemna la retragerea în sine, Ia
meditaţie. Geometrismul luxuriant al arabescurilor - aurii, albastre şi roşii - de pe tavan,
de pe suprafaţa pereţilor, simetria riguroasă a motivelor, combinaţiile savante de
meandre, triunghiuri, pătrate, trapeze, poligoane, structurate armonios cu frunze de acant
sau de ferigă, cu vlăstare de plante exotice sau viţă de vie, stilizările capricioase de
animale fabuloase, jocul sublim şi policromatic al liniilor, toate acestea produceau un
efect magic, reflexiv, asupra privitorului.

Universul de arabescuri care părea, la prima vedere, un joc de linii şi culori la voia
întâmplării, a improvizaţiei necontrolate, era în realitate o compoziţie de un echilibru
perfect, de o surprinzătoare precizie.
Pe unul din pereţi, se răsfăţau două uriaşe panoplii, din brocart sângeriu, cu arme de
epocă, de pe vremea cuceritorilor berberi ai Spaniei: o spadă enormă, dreaptă, cu teaca
încrustată în sidef şi aur, două iatagane cu lama curbată, trei săbii subţiri, înguste şi lungi,
două vârfuri de lance, un scut, un buzdugan, o secure de luptă şi cinci pumnale diferite,
scânteind, toate având mânerele acoperite cu un filigran adânc de complicate arabescuri.
Pe celălalt perete, de vizavi, se rezemau câteva vitrine din lemn de nuc, acoperite cu
cristaluri veneţiene, sub care se odihneau, în casete întunecate, din lemn de balsa, o
colecţie numismatică de pe vremea abasizilor, alte monezi emise de emirii almohazi din
Sevilla, altele din epoca omayyadă. Deasupra vitrinelor, spânzura o mini-simeză de
tablouri vechi, în ulei, reprezentând scene de ospăţ, cu muzicanţi şi dansatoare, scene de
vânătoare, de turnire, de călătorie, din glorioasa perioadă a marelui vizir Al-Mansur.
Cel de-al treilea perete era ocupat , în întregime, de o bibliotecă imensă, ridicată până în
tavan, din care sclipeau, colo şi colo, cotoarele aurite ale unor tomuri groase cât
cărămizile.
La intrare, în dreptul uşii, te întâmpina o enormă blană de tigru, în dreptul draperiilor,
care mascau ferestrele, erau rânduite simetric, în potcoavă - celebrul arc maur - biroul
masiv, canapeaua tapiţată cu piele neagră, de Cordoba, două fotolii din acelaşi material
exotic, cu picioarele sculptate în labe de leu, şi mai multe scaune cu spătarul înalt, drept,
toate din lemn de tek, întunecat, lustruit, dur ca oţelul. Parchetul din lemn de cireş era
acoperit cu un superb covor de Zaragoza.
Daion Doroga se întinse lenevos, în fotoliul adânc, de-i pârâiră oasele, era obosit, era
singur, nevasta dormea, copiii dormeau, servitorii dormeau, Ce le pasă lor .de
frământările lui? Ştiu ei, au ei habar prin câte furci caudine este el obligat să treacă,
zilnic, de mai multe ori? Le pasă lor de nervii lui? De sufletul lui? De spaimele lui? Ei nu
se înghesuie decât la bucurii, satisfacţii, bani.

Ar fi vrut s-o scoale şi pe Darda, nevastă-sa, doamna avocat - cum îi plăcea să i se spună
în orice împrejurare - şefă de secţie la Baroul din Bucureşti. Daion ar fi vrut sa împartă
enorma bucurie şi cu ea, să-şi desfete şi ea ochii cu pânzele alea dumnezeieşti, să guste şi
Darda din fiorul sublim al primei încântări în faţa eternului mister artistic. După care, îl

33
subjugase brusc un imperios sentiment de egolatrie, un egoism feroce îl oprise, îi
spulberase resortul generos, atunci şi acolo, în miezul acelei nopţi caniculare. Bucuria
trebuia să fie a lui, numai a lui. Exclusiv a lui. Ceilalţi din familie n-au decât să se bucure
altădată. Mâine, poimâine, peste o mie de ani, n-avea importanţă când. El trebuia să fie
primus inter pares, întâiul degustător al acelei pătimaşe plăceri.

Salutări, Baronului!

Apoi, gândurile îi zburară în altă parte. “Salutări Baronului!” Nu întâmplător, deloc

aleatoriu, necunoscutul de la telefon îşi luase rămas bun, de la Doroga, în acest fel. Era un
semnal încifrat. Vroise, de fapt, să spună, să sublinieze pregnant ceva anume. Ce? Că îl
cunoaşte pe Baron? Că se află în anturajul Baronului? Că ştie şi Baronul despre afacerea
vapoarelor? Necunoscutul ţintise cu precizie. Ştia cu o diabolică exactitate, că nici Daion
Doroga, nici Lazăr Marinescu, nici Traian Bereciuc, nici chiar Nae Coroiu nu l-ar fi putut
deranja niciodată pe Baron cu o întrebare atât de imbecilă: “Ştiţi cumva cine a cumpărat
cele douăzeci de vapoare?” Sau: “Aveţi salutări de la un domn, care a cumpărat cele
douăzeci de vapoare, ştiţi cumva cine este, cum se numeşte?” Cu asemenea idioţenii n-ar
fi îndrăznit nimeni să apară în faţa Baronului. Poate doar Mătuşa de la Cotroceni, dar
puteai să-l implici pe Lotreanu într-o poveste ca asta? Aşadar, enigmaticul ăla de la
telefon spusese simplu: “Salutări Baronului!”, dar, de fapt, ţintise departe. Ţintise în altă
parte. Vruse să spună: Măi băieţi, fiţi atenţi, să nu mă trageţi în piept, că mă duc cu jalba.
la Baron şi vă ia mama dracului pe toţi. Aţi auzit? Acesta fusese mesajul, iar Daion
Doroga trebuia să-l recepţioneze, să-l decripteze corect. Şi să-l transmită, mai departe, cu
aceeaşi teribilă corectitudine.

Cu Baronul nu glumise nimeni, absolut nimeni, niciodată. Cu atât mai mult să fi încercat
cineva, vreodată, să-i tragă preşul de sub picioare.
Baronul! Aşa i se spunea numai de către iniţiaţi, în sferele cele mai înalte ale puterii. In
realitate, avea cel mai banal nume din România: Ion Popescu. De o desăvârşită eleganţă
şi ţinută falnică, aproape solemnă, reticent şi sobru, învăluit într-un aer deopotrivă
suveran şi misterios, Baronul trăia retras, într-o casă boierească de la marginea marelui
oraş, nu se afişa pe micile ecrane, nici în coloanele de presă, nici chiar pe marile
bulevarde ale Capitalei. Ieşea arareori, pe o alee periferică de parc, sau pe o străduţă
liniştită, ori pe una din cărările răsfirate prin pădurea Băneasa, de obicei seara, în amurg,
o jumătate de oră, o oră cel mult, însoţit, la picior, tăcut şi sumbru, de un uriaş dog
german negru, în urma lui - la câţiva paşi zdraveni în spatele lui - păşeau ca nişte fantome
gărzile de corp: trei gorile înarmate până în dinţi. Puţini oameni îi văzuseră chipul. Şi mai
puţini ştiau cine este, cu ce se ocupă, din ce trăieşte, unde locuieşte, cu cine se întâlneşte,
dacă e însurat sau nu, ori e văduv, dacă are sau n-are copii, nepoţi, alte neamuri. Daion
Doroga nu-l văzuse decât o singură dată, la o recepţie de gală, organizată de proaspătul
ambasador american. Baronul se aflase în compania consilierului prezidenţial Dan
Mircea Hariton. Altă eminenţă cenuşie. De fapt, Daion Doroga ştia de la Lazăr
Marinescu, socru-său, că toate treburile importante din România sunt conduse de un
triumvirat ocult. Triumviratul seniorilor, în fruntea căruia se afla Baronul. Toţi, bătrâni.
Toţi, trecuţi de şaptezeci de ani. Toţi, cu biografii încărcate de un mister absolut. Sau, cel

34
puţin, aşa se presupunea? se bănuia, mai mult se bârfea decât se bănuia, pentru că pe
ceilalţi doi membri ai Triumviratului nu-i cunoştea nimeni. Nu-i văzuse nimeni.
Niciodată! Doar Baronul licărea, când şi când, în public, o dată sau de două ori pe an, la o
recepţie diplomatică, la un simpozion internaţional, era tobă de carte, vorbea toate limbile
oficiale titularizate de ONU, inclusiv chineza, nu se lăsa fotografiat, nu dădea interviuri,
nu primea şi nici nu făcea vizite amicale, nu avea prieteni, nu avea duşmani, persoana lui
impunea un respect aproape mistic.

Ca şi presupusul Triumvirat. “Parcă ar fi nişte marţieni!”, zisese cândva, la un pahar de

vodcă, Nae Coroiu, apoi se bătuse brusc cu palma peste gură, cu un gest de spaimă, de
regret profund ca spusese o aşa de mare prostie. Cert este că nimeni nu ştia cine erau
ceilalţi doi. Se cunoştea doar existenţa lor. Se bănuia. Numele? Persoanele? Misterul era
total. Prezumţii - o grămadă. Unii ziceau că unul din ei ar fi însuşi Leon Lotreanu, celebra
Mătuşă de la Cotroceni, că are relaţii întinse de la Moscova, la Paris. Alţii că ar fi chiar
întunecatul Dan Mircea Hariton, Prior al Ordinului Cavalerilor de Malta şi consilier
prezidenţial, pentru că are un spate din beton armat, pe care scrie, cu litere de-un stânjen,
clar pentru toată lumea: KGB. Alte vorbe îl dădeau ca sigur pe Corneliu Coposu, seniorul
ţărăniştilor, patriarhul de necontestat al întregii Opoziţii, pentru că ar fi fost unul din pro-
marii maeştrii ai Masoneriei din România. Nimic sigur. Vorbe. Presupuneri. Pe cine să
crezi? Pe cine să întrebi? Cine se încumetă să-ţi dea un răspuns limpede, concis? De cine
să te apropii, ca să afli adevărul? De Hariton? De Baron? Ar fi curata sinucidere.

Umbra lui Ceauşescu

Despre Baron, umblau cele mai extravagante zvonuri. Absurde. Tainice. Evazive. Că Ion
Popescu fusese general de securitate, pe deplin conspirat - ziceau unii - că fusese umbra
lui Nicolae Ceauşescu, omul său de taină, păstrătorul uriaşelor averi ale dictatorului,
îngropate sub cifru secret în bătrânele bănci elveţiene, devenind peste noapte, după
homicidul de la Târgovişte, unul din cei mai bogaţi oameni ai Terrei, deci şi unul din cei
mai puternici. Alţii spuneau că ar fi fost, într-adevăr, general, dar al spionajului rus, cu
numele conspirativ “Baronul”, cel mai valoros agent al lui Gorbaciov, din România, că el
ar fi organizat toată hărmălaia aia din decembrie 1989, că el ar fi ordonat lichidarea
Ceauşeştilor şi, tot el, înscăunarea la Cotroceni a fostului profesor de sport Leon
Lotreanu. Mai exista şi o alta prezumţie, cu largă audienţă prin cabinetele de sus ale
puterii, care-i atribuia Baronului calitatea de membru al Consiliului Suprem al
Iluminaţilor.

Şi că acest Consiliu nu ar fi altceva decât o organizaţie mondială, ultrasecretă, întemeiată

cu aproape două milenii şi jumătate în urmă, pe vremea lui Alexandru Macedon, în
Mesopotamia, sub numele de “Frăţia şarpelui”, având ca menire iniţială distrugerea
colosalului imperiu al lui Alexandru cel Mare, ce se întindea de la Dunăre, până la fluviul
Ind; şi că prima victorie a Organizaţiei a fost chiar distrugerea faimosului imperiu,
asasinarea lui Alexandru cel Mare fiind începutul sfârşitului. Ulterior, “Frăţia şarpelui” s-
a transformat în Consiliul Suprem al Iluminaţilor care, la scară planetară, se compunea
din 99 de membri aleşi pe viaţă, prin cel mai desăvârşit vot secret. Presupuneri,

35
închipuiri, păreri. Poate chiar iluzii. Năluciri. Sau, de ce nu, o sofisticată dezinformare.
Vorba lui Umberto Eco, îşi spuse uşor trist, un pic amuzat, Daion Doroga: Oamenii pot fi
controlaţi şi stăpâniţi prin energie, prin hrană şi dezinformare. Iată un element
fundamental al manipulării: dezinformarea! Să fie Baronul doar un mit? O legendă? Un
bluf? Oricum, Doroga auzise despre Ion Popescu încă din 1990, când Baronul, cu o
francheţe brutală, le spusese lui Corneliu Coposu, boss-ul ţărăniştilor, şi lui Radu
Câmpeanu de la liberali, să stea cuminţi în bancă, să nu mai zornăie discordia prin Piaţa
Universităţii, prin Parlament, să nu mai agite lumea, că va veni, peste câţiva ani, şi
vremea lor, acum e vremea Ligii Renaşterii Naţionale. Dar oamenii nu l-au înţeles. Nu l-
au crezut. Sau n-au fost în stare să-i priceapă mesajul. Mai ales, Radu Câmpeanu, şeful
liberalilor, şi Ion Raţiu, vicele de la ţărănişti, l-au luat în răspăr, peste picior, i-au zis
ritoşi: “Ia mai lasă-te, dom'le, de bancuri politice, că astea au făcut epocă doar pe vremea
Piticului!” Zadarnic a încercat Corneliu Coposu - un tip mai înţelept, mai versat, cu un
mai ascuţit spirit al observaţiei - degeaba s-a străduit el mai târziu să-i potolească pe
ceilalţi doi, să-i tempereze, să plece urechea la sugestiile Baronului, ei nu şi nu, Radu şi
Raţiu au ţinut-o pe-a lor, ca gaia maţu, i-au râs în nas, i-au dat cu tifla şi au plecat. Băţoşi.
Orgolioşi. Iar Baronul, hotărât să le administreze o lecţie dură, nu i-a făcut decât un semn
- discret, dar imperativ - lui Gelu Voican Voiculescu, ăla cu metafizica, clitorisul şi
pistolul la brâu, tipul i-a transmis apoi semnalul mai departe lui Leon Lotreanu, iar
Mătuşa de la Cotroceni lui Miron Cozma, vătaful din Valea Jiului şi, câteva zile mai
târziu, Bucureştiul a fost brusc invadat de negura sângeroasă a minerilor.

“O porcărie, desigur! Dar o porcărie necesară!” i-ar fi zis Baronul domnului Preşedinte,
care le-a şi mulţumit dealtfel, în mod public, invadatorilor. Toate chestiile astea, dincolo
de orice fabulaţii, Daion Doroga şi le amintea foarte bine, cu o vigoare percutantă, le
trăise personal, se aflase în mijlocul acelor sinistre evenimente. Atunci învăţase ABC-ul
unei noi meserii, care avea să-l propulseze cu forţă în fruntea partidului, în fruntea
Senatului, în fruntea bucatelor: politica. Bănoasă meserie! Dar puturoasă! Pute ca la
tractir. Şi ce-i altceva partidul, decât un bordel înţesat cu târfe de lux? Tânărul preşedinte
al Ligii Renaşterii Naţionale simţi acut un soi de greaţă adâncă, urcându-i din rărunchi,
revărsându-i-se în suflet. “Probabil că ăsta e preţul puterii!”, se scutură înfiorat Daion
Doroga, gândindu-se, de fapt, la puterea Baronului. Care o fi preţul puterii lui? O fi
Baronul fericit? O fi nefericit? Şi ce este, la urma urmei, fericirea? Oare, când deţii
puterea, mai e loc şi pentru fericire? Puterea îşi este sieşi suficientă!, conchise obosit
Doroga. Atât şi nimic mai mult. Şi-şi aminti iarăşi, ca pe un frison sideral prin şira
spinării, puterea năprasnică a Baronului. Prin toamna lui 1992, începuseră să-l ia peste
picior pe venerabilul bătrân chiar unii membri din conducerea Ligii, îşi luaseră nasul la
purtare, erau de-acum miniştri, erau senatori, erau deputaţi, aveau pe mâna lor armata,
poliţia, jandarmeria, justiţia, ce le mai pasa lor de un bătrân ramolit, scos din cărţi, un
Popescu oarecare care se dă grande, cel mai tare din parcare, şi face pe deşteptul cu ei? la
să-i lase, domnule, în pace cu fasoanele şi sfaturile lui inutile! Iar Liga risca să intre într-o
fundătură istorică, să scape de sub control, să se umfle ca un cancer până la sinucidere.
Şi, aşa cum, în 1990, îi potolise pe ceilalţi, cu invazia lămpaşelor, apoi cu spargerea PNL-
ului în trei-patru cioburi de buzunar, la fel şi acum Baronul s-a folosit de acelaşi principiu
vechi de când lumea -divide et impera! - spărgând Liga în două bucăţi perfect antagonice:

36
Liga Renaşterii Naţionale şi Alianţa Democrată. De atunci, n-a mai îndrăznit nimeni,
absolut nimeni, să treacă peste cuvântul Baronului, peste voinţa lui demonică.

Era teribil bătrânul, era însă modest şi nu cerea nimic pentru sine. Dar cu atât mai mult
puterea lui fascina, subjuga, neştiind nimeni cu precizie care este izvorul acelei
formidabile puteri.
Iar el, Daion Doroga, carevasăzică, avea să-i transmită nişte salutări.
-De la cine? va întreba, desigur, curios Baronul.
-De la ăla care a cumpărat vapoarele! va răspunde prompt, şcolăreşte, tânărul prim-
senator.
-Ce vapoare? se va mira sec Baronul.
-Cele douăzeci de vapoare din flota comercială! va preciza tainic, aluziv, Daion Doroga.
-Flota comercială?! se va ului tot mai abitir Baronul. Ce -flotă comercială? se va răsti el.
-Poziţia patru, de pe lista ofertanţilor! se va încăpăţâna să insiste preşedintele Ligii.
-Ce listă? Ce fel de listă? va exploda perplex bătrânul Baron. Mă băiatule, tu ai băut, eşti
drogat, ce ai, de ce baţi câmpii? îi sărise Baronului muştarul dintr-o dată. Unde vrei să
ajungi? Ce vrei să insinuezi? De ce nu-ţi vezi tu, mai degrabă, de partidul tău, de Liga lui
peşte, care foşgăie de şobolani, de fripturişti, de canalii, şi dai buzna peste mine, ca un
cretin, nu eşti cretin, faci pe cretinul, te crezi abil, te dai şmecher, vii la mine şi-mi arunci
nada: salutări de la dracu'! Mă, pezevenghiule, nu-ţi mai ajunge locul pe care stai? Vrei
unul mai înalt? Mai moale? Mai cald? Unde vrei să baţi cu salutările astea aberante,
inventate de la un cap la altul? Te ştiam mai finuţ, Dorule, mai cu imaginaţie, am avut tot
timpul impresia că eşti un băiat isteţ, loial, iar tu acum te dai la mine? Faci pe iezuitul?
Sau nu eşti decât un intrigant ordinar?, se răţoia furios, dezlănţuit, agresiv Baronul. Vrei
să-mi forţezi mâna? Vrei să mă faci părtaş la potlogăriile tale? Sau vrei să mi te vâri pe
sub piele şi nu ştii cum? Ce urmăreşti? Putere mai mare? Avere mai multă? Cine te-a
trimis la mine? Mătuşa? Bebe? Trăscău? lătra sacadat Baronul. Sau }i-ai făcut echipă de
unul singur şi vrei să ieşi din Sistem?.

N-ai ştiut că din Sistem nu se iese decât pe năsălie? N-ai ştiut că trădarea Sistemului n-are
decât un singur preţ: moartea? N-ai ştiut? Ai ştiut! Atunci de ce, mama dracului, ai mai
venit Ia mine? Mai bine te duceai să te spânzuri! Sau, dacă \i-e frică, dacă eşti un laş
mizerabil, alegeai varianta poliţie, renunţai la imunitatea parlamentară, te duceai la
poliţie, le spuneai cine eşti, de ce te-ai dus la ei, cât ai furat, cât ai înşelat, cât ai jefuit, le
cereai apoi o pereche de cătuşe, ţi le puneai singur
şi...
Aici, Daion Doroga se trezi brusc, lac de sudoare, răsturnat în fotoliu, cu capul lăsat pe
spate, cu gura larg deschisă, horcăind de o spaimă nebună, nebună, nebună...

CAPITOLUL 7

Motto:

Situaţia dezastruoasă actuală din sistemul bancar este rezultatul unui jaf organizat. Se
poate numi jaf organizat, pentru că realitatea trăită de unele bănci constă înfăptui că atât

37
cei care au oferit credite, cât şi cei care le-au cerut nu au avut de gând să mai dea banii
înapoi. Guvernul Văcăroiu practică intens subvenţiile mascate. Un prim-ministru care
telefonează directorului unei bănci de stat şi-l obligă să acorde un credit face o crimă,
pentru că banii sunt ai populaţiei.

Petre Roman

Şarpele şi mangusta

Interior cu doi bărbaţi: unul tânăr, celălalt bătrân. Mihai Negulescu şi Dan Mircea
Hariton. Amândoi eleganţi, parfumaţi, îmbrăcaţi la “Ştefanei”. Risipă de lux. Distonau
dezagreabil cu încăperea sobră în care se întâlniseră. Camera era mobilată spartan. Un aer
auster plutea printre cele câteva mobile din lemn de brad geluit, natur, vechi. Şi trainic.
Dan Mircea Hariton era îmbrăcat într-un costum gri-pearl, peste o cămaşă albă Oxford şi
cravată galbenă, de mătase, cu batista asortată. Şosetele de mătase, din pantofii Gucci,
erau de asemenea galbene. La mâna stângă, ceasul-brăţară Rollex. Hariton arăta exact
ceea ce era: un om foarte bogat. Bătrânul magnat avea un zâmbet de funcţionar bancar:
rece, reţinut, stilat.
Mihai Negulescu purta un sacou verde, puf de piersica, dedesubt o cămaşă sport, lila
deschis, marca Lacoste, pantofi negri, din piele de crocodil, şosete albe, pantaloni negri,
cu dunguliţe argintii, prinşi cu o curea lată, din piele, Pierre Car din, cu catarama din
chihlimbar masiv. Ochelarii de soare Rayban, mari, întunecaţi, eliptici, îi acopereau
aproape jumătate din chipul frumos, viril, dar infatuat. Arăta ca un gigolo de lux, trufaş şi
stupid, iar nicidecum ca unul din marii patricieni ai mafiei postdecembriste: un rechin al
finanţelor, deosebit de viclean, crud, imprevizibil şi iute ca argintul viu.
Se salutaseră cordial, se aşezaseră faţă în faţă, pe două scaune tari, cu spătarul drept, în
jurul unei mese rotunde, îşi spuseseră banalităţi, se întrebaseră de sănătate, de familie, de
afaceri. Fleacuri! în realitate, se pândeau reciproc. Cu o graţie aparentă, dincolo de care
se întrezărea brutalitatea loviturii finale. Fatale. Un cuplu fioros. Ca şarpele cu mangusta.
Uneori, moare şarpele. Alteori, mangusta. Depinde cine muşcă mai repede. Şi mai adânc.
Invitaţia venise din partea lui Hariton, fără nici o explicaţie, fără nici o motivaţie, era însă
imperativa, Negulescu acceptase imediat întâlnirea în această vilă rustică de pe malul
lacului Snagov, locul era retras, umbros, sălbatic, aproape pustiu, sosise prompt, fără
întrebări inutile, fără cârdul de gorile după el, doar el şi şoferul. Ca şi bătrânul amfitrion.

Aşa fusese consemnul. Mihai Negulescu auzise despre Hariton, dar nu-l cunoscuse
personal, ştia că era un om putred de bogat, extrem de inteligent, perfid, puternic,
puternic fusese şi înainte de Revoluţia decembriştilor, fusese ministru, acum era unul din
marii nomenclaturişti de altădată, umblau vorbe că, după 1989, devenise Prior al
celebrului Ordin al Cavalerilor de Malta, că învârte dolarii cu lopata, că e uns cu toate
alifiile, că ar fi una din eminenţele cenuşii ale Cotrocenilor. Ce vrea de la el? De ce l-a
chemat? Să-i vândă vreun pont? O afacere? Să-i ceară un ajutor? Un sfat? Să-l recruteze
în garda lui pretoriană? Sau, pur şi simplu, să-l lichideze, în pustietatea asta de la
marginea Bucureştilor. Negulescu era şi curios, şi temător, dar şi uimit. Era surprins. Era
perplex. Ce căuta el în combinaţia asta? De ce venise? De ce dăduse curs invitaţiei, în

38
condiţiile dure impuse de Hariton? Să i şefi întins vreo cursă? Fusese avertizat să nu
poarte vreo armă asupra lui, în timpul întâlnirii. De altfel, când trecuse pragul casei,
observase montat, discret, în tocul uşii, un detector de arme, sofisticat, ultramodern,
trecuse prin bariera lui electronică cu pasul sigur, aparatul nu declanşase alarma,
musafirul era curat, bătrânul amfitrion îi zâmbise politicos, invitându-l apoi cu un gest
larg, protocolar, în camera aia cu aerul ei rece. Spartan. Mihai Negulescu era, însă, un tip
precaut, şiret, avea totuşi asupra lui o armă minusculă, o armă teribilă, necruţătoare, o
sarbacană din plastic, abil camuflată într-un pix din plastic, cu aer comprimat şi
microproiectile tot din plastic, ascuţite, subţiri, cât vârful unui bold, otrăvite cu sinistra
otravă mexicană currara. Şi mai dispunea, camuflat în centura lată a pantalonilor, şi de un
micro-reportofon marca BRW-7, fabricat în întregime din materiale compozite care nu
excitau senzorii detectoarelor de metale, cumpărat anul trecut de pe piaţa neagră
americană. Era deja pornit. Putea înregistra, neîntrerupt, timp de ore. Surâse gândurilor,
ascultând fariseic banalităţile lui Hariton. Flerul îi spunea însă că, de undeva, din spaţiul
acelei întâlniri, îl pândea pericolul. “Ce vrea bătrânul? Ce-i trebuie de la mine?” Şi
Negulescu era puternic. Şi el avea bani. Foarte mulţi bani.

Dar Hariton, desigur, nu vroia nici puterea lui, nici banii lui, Simţea lucrul acesta iradiind
din toată făptura lui Dan Mircea Hariton. Atunci, ce vroia? De ce nu rupe, dracului, o
dată lanţul acesta monoton, derutant, de false politeţuri, truisme, platitudini? Ce vrea? Ce
vrea? se întreba cu o panică, perfect cenzurata, Mihai Negulescu. Şi aproape că tresărise,
fulgerat de un fior glacial, când Dan Mircea Hariton îşi schimbase brusc registrul vocal,
devenise ţeapăn, ostil:

Soţia contabilului de provincie îl încurcă în socoteală

- Domnule Negulescu, printre mafioţi am învăţat un lucru îngrozitor de simplu şi de

exact: nimic nu este întocmai ce pare a fi. Oamenii nu-şi arată niciodată adevăratul chip.
Nu ştii, până nu muşti adânc. Până nu vezi din ce este făcută păpuşa, cât de lung este firul
şi unde se ascunde păpuşarul. Pentru că, niciodată nu ştii, când apuci un fir şi tragi de el,
pe cine deranjezi. Ca să afli, trebuie să mergi până la capătul firului. Dar dumneavoastră,
stimate domn, nu aţi mers. V-aţi mulţumit doar cu ceea ce aţi avut sub nas, la vedere,
adică două păpuşi, două marionete: o aiurită de nimfomană, care aleargă cu limba de-un
cot după băieţi, o pipiţă frumoasă, focoasă, un hârdău de foliculină cu craci mişto:
Mariana Bereciuc; şi un personaj din carton, fost contabil la Bacău, subţirel, finuţ,
amabil, dar mediocru, ajuns, vorba Poetului “prin protecţie de fuste”, în fotoliul de
secretar general al Guvernului: Troian Bereciuc. Şi, de aici, planul de şantaj era ca şi
copt.

Puteaţi să vă obţineţi, însă, nenorocitele alea de licenţe, pentru comerţul cu carne, şi fără
presiunea şantajului, apelând direct la Traian Bereciuc, sau la ministrul finanţelor
Georgin Florescu, ori la prim-deputatul Ovidiu Găman, sau la ministrul de Interne Dinu
Iocan Turtureanu, avocatul ăla rău de gură, ca un câine gata să rupă lanţul în curtea
Guvernului, ori la prim-senatorul Daion Doroga, sau chiar la Nae Coroiu. Toţi ştiu că

39
dumneavoastră sunteţi un om generos şi plătiţi prompt comisioane grase. Fie pentru
puşculiţa partidului. Fie pentru buzunarul personal.

Dar dumneavoastră doreaţi, de fapt, o poliţă de asigurare pentru mai târziu. O monedă
forte, de schimb, pentru vremuri mai grele. Concurenţa e mare, clientela numeroasă,
guvernanţii au de unde alege. Dacă plăteşte altul mai mult, şi vă fură plăcinta de la gură?
Aşa că mai bine să aveţi pisica pusă la păstrare, pe care s-o arătaţi apoi şobolanilor doar
atunci când încep să vă ronţăie interesele. Zău, domnule Negulescu, chiar nu l-aţi citit
niciodată pe Caragiale? Pe vremea lui, te puteai compromite scriind, cui nu trebuie, o
banală epistolă de amor. Astăzi, compromisul se poate realiza pe cale electronică: video-
caseta. Numai că, de astădată, dragă domnule, aţi atins butonul interzis. Aţi pătruns într-o
zonă extrem de toxică. Firul păpuşarului duce departe, foarte departe, acolo unde accesul
dumneavoastră este interzis cu desăvârşire. Acolo se află Grupul nostru. Sistemul! Vă
rog, domnule Negulescu, să nu mă întrerupeţi, nu vă agitaţi, nu vă enervaţi, suntem - nu-i
aşa? - doi oameni civilizaţi, care avem o întâlnire de afaceri. Şi, ca în orice afacere,
cineva câştigă şi altcineva pierde.

Deci, v-aţi gândit Ia un plan de şantaj şi l-aţi organizat în cele mai mici amănunte: cunosc
toată povestea. Şi, într-un fel, vă admir. Şi eu am folosit şantajul. Dar, ca să parafrazez un
ilustru om politic din istoria Franţei, iubesc şantajul, însă îi detest pe şantajişti. Mai ales
pe cei proşti. Pentru că dumneavoastră faceţi parte din categoria şantajiştilor proşti. Dacă
aţi fi avut inteligenţă şi răbdare şi aţi fi mers mai departe pe firul păpuşarului, mai sus,
dincolo de marionetele aflate la scenă deschisă, aţi fi ajuns la păpuşar: supremul trăgător
de sfori! Şi v-aţi fi înfricoşat de moarte! V-aţi fi oprit la timp! Dar, timpul dumneavoastră
a trecut. Lovind în Mariana, aţi lovit în Traian, iar mai sus, mai departe, lovitura a fost
resimţită de Sistem. Aţi atins unul din firele extrem de sensibile ale Sistemului. Aici,
voltajul este uriaş. Electrocutarea, mortală. Arde! Nu lasă absolut nici o urmă. Suntem
organizaţi, domnule Negulescu - ca şi dumneavoastră - exact pe structura de tip mafiot,
despre care i-aţi tot vorbit - iresponsabil şi orgolios - Marianei Bereciuc. Şi dacă v-am
lăsat şi v-am ajutat să vă îmbogăţiţi, a fost pentru că aţi ştiut să depuneţi, periodic, unde
trebuie, tributul necesar. Noi suntem beneficiarii comisioanelor dumneavoastră. Noi
suntem puterea!

Noi suntem focul! Dumneavoastră, fluturele! Şi, de astădată, v-aţi ars aripile. Nu mă
credeţi? Poftiţi celularul meu şi telefonaţi chiar acum la birou şi veţi fi informat, cu
spaimă, că celebra dumneavoastră Consignaţie de opere de artă, de pe bulevardul Carol,
este mistuită de flăcări. Telefonaţi apoi la “Bancorex” şi veţi afla că, în urmă cu o oră, v-
au fost blocate toate conturile. Luaţi legătura şi cu poliţia sanitară, de unde veţi fi
informat că “Lebăda Neagră”, cel mai mare restaurant al dumneavoastră, începând de
mâine, va fi închis. La celelalte societăţi comerciale, am trimis Garda financiară.
Domnule Negulescu, dacă, în cel mult două ore, aici, în această cameră, nu veţi aduce
personal toate videocasetele - originalul şi copiile -deseară veţi fi arestat pentru evaziune,
corupţie şi contrabandă. Veţi fi judecat şi condamnat la ani grei şi lungi de puşcărie. Vi se
va confisca toată averea. Sau, şi mai simplu, veţi fi lichidat ca indezirabil. Sunt atâţia
oameni care vor să scape de dumneavoastră! Nici nu vă închipuiţi câţi duşmani 'de
moarte aveţi! Şi toate aceste cumplite nenorociri, pentru că - fudul şi vanitos - aţi atins un

40
fir, la capătul căruia se afla, amorsată, o maşină infernală. Sistemul trebuie protejat,
domnule Negulescu. Protejat cu orice preţ! El nu pierde niciodată.

CAPITOLUL 8

Motto:

Statul comunist a fost duşmanul naţiunii române. Duşmanii statului comunist au fost
prietenii naţiunii române. Cei care au slujit până în ultima clipă statul comunist român, au
trădat naţiunea. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii conştient, alţii inconştient. Unii din
convingere, alţii din oportunism. Dar toţi au trădat. Şi şi-au ascuns crima. Fie în spatele
jurământului de credinţă, fie în spatele jurământului militar, fie în spatele Constituţiei
statului totalitar şi al unor legi anti-democratice. Fie în spatele unui fals patriotism. Fie în
spatele raţiunii de stat. Fie în spatele abandonării de către Occident a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est. Fie în spatele raţiunii autoconservării, a laşităţii, care este, şi ea,
umană. Fie în spatele grijii pentru supravieţuirea celor dragi. Fie în spatele minciunii unei
pretinse lupte din interiorul sistemului. Aceştia nu au fost victime. Nici chiar atunci când
aberaţiile sistemului terorismului de stat i-au condus, chiar şi pe unii călăi, în faţa
plutonului de execuţie. Adevăratele victime au fost cei închişi, cei torturaţi, cei îngropaţi
„la comun”, cei deportaţi şi uriaşa masă chinuită a cetăţenilor privaţi de libertate, de
drepturi elementare, de şansa de a trăi o viaţă normală.

Sorin Roşca Stănescu

Vânătorul

Celebrul bar de ia Galeriile lutherane era plin de muşterii. Majoritatea tineri: elevi,
studenţi, vânzători de ziare, funcţionari, buticari, tarabagii, chilipirgii, şmenari. O lume
zgomotoasă, viguroasă şi nepăsătoare. Toţi purtau şepci de baseball, adidaşi, blugi, geci,
cămăşi cadrilate, ochelari de soare, cercel în ureche şi nişte rucsacuri caraghioase, negre,
agăţate de umeri. Geci şi blugi. Peste tot, numai tineri în geci şi blugi. Parcă era o
uniformă aberantă. Moda blugilor nu mai avea absolut nici un farmec. Scânteia de
nonconformism, de voluntarism de altădată dispăruse cu desăvârşire, făcând loc unui nou
conformism mai apăsător, mai strivitor. Căpitanul de poliţie Andrei Zavera se întrebă
obosit: “Oare, de ce toată lumea asta tânără vrea să arate ca golanii din mahalalele
Detroit-ului?”
Faimosul criminalist şedea singur la o masă ovală, roşie, lucioasă, extraordinar de curată,
în faţă cu un pahar transparent, înalt, plin cu un lichid portocaliu. Aromat. Răcoros. Era
chiar suc de portocale, dar nu simplu, ci înnobilat cu elixirul ţarilor: vodcă Sankt
Petersburg. De jur-împrejur, curăţenie desăvârşită. Nici o pată, nici un fir de praf. O
eleganţă rafinată, aseptică, era nota dominantă a oricărui stabiliment care purta marca
Galeriile lutherane.
Criminalistul Andrei Zavera îşi dăduse întâlnire, aici, cu mai vârstnicul şi bunul său
prieten Radu Dunca. Sau, pe scurtătură, Dudu, cum îl apelau amicii. De vreo două luni,

41
Dudu era mare logofăt peste cancelaria de presă a Ligii Renaşterii Naţionale. Se
cunoşteau de aproape douăzeci de ani şi cam tot de pe-atunci erau prieteni. Buni.
Nedespărţiţi. Parcă ar fi fost fraţi. Aveau un aer comun, gusturi comune, păreri care se
completau reciproc, gânduri care rezonau la fel, se înţelegeau adeseori numai din priviri,
sau din gesturi, ori din două-trei cuvinte. Aveau până şi aceeaşi grupă sanguină, rară,
complicată, ca o formulă algebrică: AB4 - Rh negativ. Multe din cărţile scrise de Radu
Dunca fuseseră inspirate din cazurile soluţionate de criminalistul Andrei Zavera.

Fost discipol al bătrânului Dumitru Ceacanica - reputatul vânător de asasini, dispărut în

lumea drepţilor pe la jumătatea anilor 80 - Andrei Zavera îşi făcuse din meserie, destin.
Munca în poliţie este chemare şi spirit de sacrificiu. Iar căpitanul Andrei Zavera îşi
îngropase în poliţie cei mai frumoşi ani. Nu era căsătorit, nu avea familie. Nu era decât
poliţist. Criminalistica îl acaparase total. Se afundase tot mai adânc în tenebrele lumii
interlope, făcându-şi magistral meseria. Nu ratase nici un caz. Devenise celebru.
Devenise legendă. Nu-l întrebase, însă, nimeni, niciodată, ce preţ sinistru plătise pentru
această glorie. Câtă suferinţă. Doamne - Dumnezeule, îţi vine uneori să plângi în hohote,
ca un disperat, sau să strângi din dinţi, din pumni, ca să nu urli de furie, de durere, de
neputinţă. Văzuse odată doi puşti încăierându-se, ca doi câini turbaţi, apoi unul din ei a
scos şişul, l-a spintecat pe celălalt, i-a scos maţele afară, i-a înfipt mâna în intestinele
sângerânde, palpitând şi a început să râdă sălbatic, fioros. Altădată, într-un apartament
din cartierul Pantelimon, a descoperit trei cadavre cu capetele retezate: mama şi doi copii.
Asasinul era unul din concubinii femeii. Când l-a prins, criminalistul s-a cutremurat: era
o aşchie de bărbat, slab, osos, pipernicit, nevolnic. Ochii lui însă speriau. Privise şi în alte
rânduri în ochii reci şi răi ai ucigaşilor şi avusese aceeaşi senzaţie ameţitoare: parcă se
uita în adâncul unui ocean. Acei oameni nu aveau nici urmă de suflet, nu aveau nici o
scânteie umană în ei. Căpitanul experimentase toate acele abisale trăiri: cruzime,
încrâncenare, egoism feroce, agresivitate, bestialitate, perversiune, răutate telurică. Se
confruntase cu Răul. Cu Răul absolut. Ştia, acum, că existau oameni pe lumea aceasta,
care erau, din naştere, ca nişte fiare, ca nişte păsări de pradă. Nu puteau distinge între
bine şi râu. Sânge, durere, putere, chin, disperare, iertare, lacrimi, milă, frică - nu îi
impresiona nimic. Andrei Zavera cunoscuse copii de treisprezece ani cu privirile pustii,
goale, albe, care puteau omorî pe oricine, oricând, pentru un motiv banal. Aceasta e
lumea în care trăim. Nici lume bună, nici lume rea. Ci, pur şi simplu, lume. Lume bună?
Care lume bună? Cu vreo câteva luni în urmă, aşa, cam pe la mijlocul primăverii, când
toata Gradina Cişmigiu era o risipă de flori, iar Dudu încă redactor-şef la revista aia plină
de hoţi şi de vardişti, discutase, aşa, ia un pahar de vorbă, cu Radu, despre lumea bună.

Se aflau la restaurantul “Gambrinus”, peste drum de Cişmigiu, la o bere neagră, amară,

binecuvântată. La un moment dat, Radu Dunca îl înghesuise cu nişte întrebări - exacte,
categorice - despre lumea interlopă, că de lumea bună, prin care se învârte zilnic, e sătul:
e lumea lui. Atunci îi sărise ţandăra lui Andrei Zavera, se uitase cu nişte ochi parşivi la
Dunca, şi-l repezise prieteneşte, cu o francheţe dură:

Spălătură de vase

42
- Lumea bună? Care lume bună? Tu, Dudule, n-ai să faci parte niciodată din lumea bună.
De altfel, cred că nici nu ai o reprezentare prea clară a ceea ce înseamnă, acum, în
România, lumea bună. Ca să faci parte din această lume bună, trebuie să înveli câteva
lucruri, pe care tu încă nu le ştii. De pildă, că politeţea fi înşelăciunea provin din aceeaşi
atitudine. Fie că înşeli, fie că eşti înşelat, trebuie să fii mereu politicos. Nu poţi înşela
întotdeauna şi nu poţi fi înşelat la nesfârşit. Oricum ar fi, ştii că, până la urmă, nu poţi fi
tu câştigătorul. Pentru că, în lumea bună, nimeni nu câştiga. Nimeni nu e fericit. Este, în
esenţa ei, o lume tristă, Dudule. Şi pedantă, de la un capăt la altul. O lume făţarnică,
buimacă şi degradată, o lume dubioasă, perversă, ridicolă şi cu sufletul putred. E numai
lustru. Iar sub lustru, un imperiu de jeg. Aşa-zisa lume bună este o lume profund ipocrită.
Zâmbetul săţios, surâsul opulent, mulţumirea afişată ostentativ nu sunt decât aparenţe.
Eternele aparenţe! Uită-te la bărbatul acela de lângă fereastră, cu chelie, ochelari de
vedere şi mustaţa pe oală: este director general într-un minister economic, are două
licenţe, în ştiinţe economice şi în Drept, dar, totodată, este şi şeful unui clan mafiot care
se ocupă cu traficul de carne vie, droguri, alcooluri falsificate. Se bate pe burtă cu nişte
generali din aviaţia militară, folosindu-le aeroporturile pentru contrabanda cu tutun. Nu
plăteşte fisc, nu plăteşte taxe, nu achită nici un fel de impozite. Doar comisioanele
copioase vârâte în buzunarele generalilor, ale parlamentarilor, ale miniştrilor.

Ăsta l-a corupt şi pe Dumnezeu, pentru că prea line cu el. Câştigă enorm. Un munte de
hani. Murdari! Dar întreţine şi trei orfelinate cu banii lui, iar, recent, a construit şi o
biserică pentru amărăştenii din cartierul Balta Albă. Pe fond, e un tip religios, se duce în
fiecare duminică să asculte liturghia la Patriarhie, se închină smerit, pupă icoanele, {ine
posturile, deşi are multe crime pe conştiinţă. Crime, Dudule! Nu doar nişte infracţiuni
economice, ci asasinate. Unele ordonate, altele săvârşite chiar cu mâna lui. E bine? E rău?
Răspunde tu. Am, la birou, un raft întreg din fişet plin numai cu dosarele lui penale. De
trei ani umblu după e! să-l prind. De două ori [-am arestat şi de două ori Parchetul l-a
eliberat. Are martori, arc alibi, are susţinere printre mahării politici. Oricum, tot de mâna
mea va intra în puşcărie. Dar nu acum. Ci când vom avea, acolo sus, pe meterezele
puterii, într-adevăr o lume bună. Asta de acum nu-i decât un surogat mizerabil, pe care tu
zici că o cunoşti şi că eşti sătul de ea. Vax! Nici n-ai gustat-o, darămite să te .saturi...
Discuţia aia avusese loc atunci, la “Gambrinus”, cu câteva luni în urmă. între timp, însă,
Radu Dunca cunoscuse o evoluţie surprinzătoare. Nici nu plecase bine din Ministerul de
Interne, la pensie, că îl şi agăţaseră şefii cei mari de la Liga Renaşterii Naţionale.
Devenise consilierul de presă al Ligii, se învârtea săptămânal pe la Cotroceni, pe la Senat,
pe la Camera Deputaţilor, printre miniştri - adică, numai lume bună. Ţinea conferinţele de
presă ale partidului de guvernământ, apărea frecvent la televizor, la radio. Ce mai, se
fâţâia printre grangurii zilei, ca păstruga printre rechini. Şi trecuseră aproape două luni,
de când făcea cărare, zilnic, până în strada Arterei, la numărul unsprezece - sediul central
al Ligii Renaşterii Naţionale...
Andrei Zavera vorbise cu Radu Dunca, la telefon, în câteva rânduri, îl felicitase, alteori
bârfiseră, luaseră viaţa la bani mărunţi, dar de întâlnit nu se mai întâlniseră. Până ce
criminalistul se împotmolise într-o afacere poliţistă. Adică, nu se “Împotmolise, ci se afla,
cum se spune, la furca-drumului, trebuia sa 'a o hotărâre. O hotărâre gravă, fermă,
definitiva. Şi înţeleaptă. Şi cu cine să se consulte, dacă nu cu Dudu? Cui să-i ceară un sfat
atât de delicat?

43
Cine să-l asculte? Cine să-l înţeleagă? Cine să-l ajute? Mai ales că afacerea putea până
sus, la palierele din vârf ale Puterii. Putea de te trăsnea. Pe cine să cheme în sprijin? Păi,
pe cine altcineva, dacă nu pe bunul şi vechiul său prieten: Radu Dunca? Tot se învârte el,
acum, prin sferele înalte, prin lumea bună de astăzi, ia să iasă la vedere cu nişte sfaturi
sănătoase. A, uite-l că vine. Salut, Dudule!

CAPITOLUL 9

Motto:

Adevărul despre conspiraţia condusă de Ion Iliescu şi complicii săi - în decembrie 1989 -
a început să iasă încet-încet la iveală. Piesă cu piesă. Mărturie cu mărturie. Dovadă cu
dovadă. Crimă cu crimă. Acest personaj, cu mentalitatea sa de prim-secretar al PCR, se
mai crede încă un „simbol al Revoluţiei”. Lucrurile trebuie clarificate, măcar pentru
membrii de rând ai PDSR. Ion Iliescu este, într-adevăr, un simbol, dar nu al Revoluţiei,
pe care a petrecut-o în pijama, la adăpost, ci al loviturii de stat de la sfârşitul anului 1989.
Adică, un simbol al diversiunii, al minciunii, terorii şi morţii, în zilele acelea în care au
murit o mie de oameni, simbolul - Iliescu anunţa, cu mândrie, că au fost arestaţi sute de
terorişti, care „trăgeau din toate poziţiile”, şi care urmau să fie judecaţi pentru sângele
vărsat. O minciună ordinară! Nici un terorist nu a fost vreodată arestat, pentru că
niciodată nu a existat vreun terorist ceauşist. Totul a fost o diversiune profesionistă, un
război psihologic, o sinistră păcăleală, o bătaie de joc naţională, comandată de capetele
bolnave de putere ale loviturii de stat.

Răsvan Moldoveanu

Perversiunile senatorului

Uneori, se simţea luat de val. Avea un sentiment complex: de pierdere, de alienare, de

captivitate, de claustrare, de penitenţă. Un sentiment ceţos. Ameţitor. Deprimant. Dar,
totodată, sentimentul acela obscur şi adânc îl fascina, îl acapara. Era un sentiment
agresiv, impulsiv, stenic şi rapace, sadic şi măreţ, deopotrivă tragic şi misterios:
Sentimentul Puterii. O putere stranie - dulce şi amară - care îi fura viaţa, secundă cu
secundă, cantonându-l într-un univers de griji devorante...
îl furau grijile Senatului, grijile partidului, grijile Guvernului. Grijile lui personale. Grijile
personale se numeau interese şi aveau prioritate absolută. Oameni, instituţii şi griji. Şi în
mijlocul lor, el: Daion Doroga. Gravita în jurul lui un roi de oameni - bărbaţi şi femei - ca
în preajma unei regine, ascultându-i poruncile, îndeplinindu-i deciziile, zburând fiecare
pe traiectorii riguros exacte, servindu-l, slujindu-l, încercând să-i ghicească ordinul dintr-
un sfert de cuvânt şi dorinţa dintr-o fugara privire. S-ar fi putut spune că Doroga era un
om fericit. Mulţumit. Satisfăcut. Avea la picioarele lui o lume. Era, după Mătuşa de la
Cotroceni, al doilea om în stat. Şi totuşi, Daion Doroga simţea acut că devine, tot mai
mult, robul unui sistem, sclavul acelor oameni care depindeau de voinţa lui. Dar ce

44
valoare mai poate avea voinţa unui om care nu mai are timp? Care nu mai poate dispune
de viaţa lui? De timpul lui? Fericire? Care fericire? se întreba adeseori Daion Doroga,
turmentat de glorie, dar cu sufletul pustiu. Ce soi de fericire mai e şi aia, când nu-ţi mai
aparţine? Când timpul nu-ţi mai aparţine? Viaţa lui Doroga era strict planificată de o
armata de secretare, consilieri, specialişti, experţi. Nu putea face nicăieri un pas, de unul
singur. Era permanent îndrumat, aşteptat, dirijat spre undeva. Permanent însoţit, îşi
alesese garda de corp dintr-un pluton de fete ale SPP-ului. O chema Ada Genaru. Era
gorjeancă de-a lui, fostă campioană naţională la tir, deţinând totodată centura neagră în
artele marţiale. Tăcută ca o umbră, se confunda cu decorul, plutind ocrotitoare în jurul
lui, ştiind să se facă utilă exact la momentul oportun.

Dar ceilalţi badyguarzi de la SPP - o întreagă haită de gorile - care îl însoţeau

pretutindeni? Îl păzeau? Sau îl pândeau? Nu de puţine ori, Doroga avea halucinanta
senzaţie ca, de fapt, el era prizonierul lor. Şi totuşi, trebuia să recunoască, măcar în
propria-i intimitate, că trăia o plăcere enormă. O plăcere secretă şi inefabilă. Era o plăcere
stranie şi diabolică să se ştie păzit, ocrotit, servit în orice clipă. Era o plăcere perversa, să
străbată marile bulevarde, răsturnat pe canapeaua din spate a Mercedes-ului său - negru şi
silenţios ca o panteră - în faţă şoferul şi Ada, şi mai în faţă maşina poliţiei cu girofarul
scânteind stroboscopic printre muritorii de rând, iar în spate, bară la bară, Land Rover-ul
încărcat cu gorilele înarmate ca pentru război. Plăcerea puterii! Dar cât de monstruos era
tariful ei. De ce îl plătea? De ce se lăsa robit puterii? De ce beţia puterii era ca un nectar
otrăvit? De ce drogul acesta are un preţ atât de ticălos: aneantizarea propriei persoane?
Nu-şi mai aparţinea. Nu mai era el, Daion Doroga, care se ştia dintotdeauna: cu defectele
şi calităţile lui, cu visurile lui, cu certitudinile, îndoielile şi întrebările lui, cu universul lui
particular care îl definea ca om. Acum, nici nu mai era om. Ci doar o funcţie, în peisajul
sălbatic al puterii. Iar oamenii din jurul său, nişte funcţionari şi atât: respectuoşi,
politicoşi, serviabili, supuşi. Şi linguşitori. Oare, aşa se nasc dictatorii? se cutremură
Doroga de un gând aiurit. Şi atunci, abia atunci, realiza îngrozit că el însuşi, luat de valul
puterii, organizase acel univers sufocant din jurul său. Tresărea frisonat de gânduri
contradictorii, se gândea la Baron - cu sufletul înţepat de întrebări otrăvite - pradă încă
amintirii celor trei zile petrecute împreună prin pustiul Bucegilor, subjugat încă de tot ce-i
spusese bătrânul, de poarta pe care i-o deschisese către o lume invizibilă, o lume
fabuloasă, paralelă, ca într-o poveste fantastică. Ce să caute el în lumea aia? Ce vruse, de
fapt, Baronul de la el? De ce resimte Daion Doroga, încă şi acum, o oboseală îngrozitoare
gâtuindu-l, sufocându-l?
Abandona numaidecât Mercedes-ul, trimitea poliţiştii cu girofarul lor la plimbare,
sepepiştilor le dădea liber câteva zile, pe Ada o alunga în concediu, se urca în bătrâna lui
Dacie albastră, evada în Piaţa Amzei, cumpăra un braţ de trandafiri albi, îşi burduşea
buzunarele cu batoane de ciocolata şi se ducea acasă. La nevastă şi la copii...

Darda se uita la el, în primele clipe, cu priviri interzise, apoi exploda într-un râs zglobiu,
reconfortant, i se arunca în braţe şi-l săruta ca în vremurile lor bune. Iulian şi Măria,
copiii - băiatul în clasa a patra, fetiţa într-a treia - strigau, pe rând, fiecare din camera lui.
“Mama, s-a-ntâmplat ceva?” După care, auzind mare veselie mare jos, în camera de zi,
înţelegeau brusc că în casa lor se întâmplase ceva mirabil, părăseau cărţile, caietele sau
televizorul, galopau pe lângă salonul maur, coborau scările chirăind de bucurie, Daion îi

45
întâmpina ca un cavaler din poveste, care plecase undeva departe - departe şi acum se
întorsese victorios şi încărcat de daruri. Daion Doroga se lăsa buzunărit de baloanele de
ciocolată, Darda se uita la ei cu lacrimi în ochi. Lacrimi de fericire. Fericirea, adevărata
fericire, vizitându-i rar, tot mai rar, în ultima vreme...

Sfânta familie

Daion şi Darda încă se mai iubeau. Cu o pasiune cuminte. Blândă, îşi adorau copiii. Se
luaseră, cu doisprezece ani în urmă: ea, juristă la faimoasa fabrică de confecţii Apaca; el,
inginer, cercetător ştiinţific la Institutul de Transfer Tehnologic. Dar Daion Doroga -
recunoaşte el astăzi cu o tristeţe disperată -nu se însurase cu Darda din dragoste. Ci, din
interes. Din calcul. Din nevoia de putere. O nevoie atroce. Imperioasă. Mai ales după
căderea din prima lui căsătorie, simţise acut, aproape maladiv, nevoia să fie puternic. Să
ajungă printre puternicii zilei. Iar Darda - fiică de ministru - era exact ce-i trebuia.
Pârleazul către putere. Dragostea venise mai târziu. O dată cu copiii. Dar atunci, la
început, nu fusese decât o meschină socoteală: să ajungă să facă şi el parte din camarila
puterii absolute, să nu se mai teamă că orice activist ar pofti la muierea lui. Daion mai
fusese însurat. Se însurase imediat după terminarea facultăţii, i se aprinseseră brusc
călcâiele după o balerină blondă, i-a tras clopotele vreo două luni, apoi s-au dus la
Primărie, s-au cununat, după nici o săptămână şi-a prins nevasta, în propriul pat conjugal,
cu un activist de la Comitetul Central al PCR.

Omul era mai în vârstă, era unul din barosanii lui Ceauşescu, s-a îmbrăcat calm, tacticos
şi, pe când îşi punea fulgarinul, i-a rânjit lui Daion, fioros şi rău, şoptindu-i că, dacă face
scandal, îl rade din Bucureşti şi-l trimite la Căcărezenii din Deal, să numere şuruburile de
la tractorul ceapeului. Doroga s-a uitat la ei, ca un bou, a tăcut, n-a zis nimic, n-a făcut
nimic. A plecat, a divorţat, a rămas singur. Singur şi cu sufletul gol. Pustiu. Devenise
apatic, îngândurat, înstrăinat. Parcă se rupsese ceva în el, şi prin ruptura aia se scurgea, se
topea în neant. Apoi, a dat în darul beţiei. Ura femeile. Ura bărbaţii bătrâni. Ura activiştii.
Ură de moarte.

Atunci, în perioada aceea neagră din viaţa lui, a eşuat în lumea homosexualilor.
Fascinantul univers gay. Cunoscuse, într-o bombă nocturnă din Ferentari, câţiva tineri
frumoşi, focoşi, misogini înrăiţi. Băieţii organizau întâlniri secrete, numai ei între ei, şi
trăgeau nişte chefuri monstruoase, într-un total desfrâu. A intrat şi Daion în jocul lor, în
cercul lor, s-a lăsat sedus, ura lui faţă de femei devenise aproape viscerală, organică, s-a
lăsat furat de valul urii - precum, mai târziu, de valul puterii - şi a făcut cu tipii ăia nişte
porcării greţoase.

Când s-a trezit, după câteva luni, ca dintr-un coşmar, a rupt-o la fugă, înspăimântat de
hăul în care alunecase, orbit de ură şi de un impuls mizerabil. Pusese punct -sau măcar
punct şi virgulă - unui capitol urât, foarte urât, din viaţa lui. De femei, însă, tot nu se
putea apropia. Se temea încă de femei. Le ocolea. Le dispreţuia. Până când a dat peste
Darda Marinescu: fiica tovarăşului ministru al Agriculturii. Abia atunci a înţeles Daion că
ura lui nu fusese, de fapt, decât o nevoie refulată, îndelung refulată. Nevoia de putere. Iar

46
amintirea barosanului ăluia de la Comitetul Central, călare pe balerina lui, nu fusese
practic decât scânteia care aprinsese în el un foc natural: nevoia de putere! Un foc mocnit.
Se născuse cu acel foc. Trebuia să-i dea curs. Să-l întreţină. Altfel, va pieri o dată cu
focul acela lăuntric. Acesta era blestemul vieţii sale. Şi, deodată, devenise alt om. Daion
Doroga ştia, de-acum, ce are de făcut. Providenţa îi dăduse un semn. După câteva
săptămâni de curte elegantă, rafinată, Darda i-a căzut în braţe.

După alte câteva săptămâni, s-au cununat. Darda l-a iubit încă de la început. Daion a fost
atins de fiorul iubirii, mai târziu. După venirea copiilor. Acum s-a decantat o altă iubire.
O pasiune blândă. Cuminte. Daion Doroga îşi priveşte familia - tandru şi visător şi uşor
uimit - de parcă atunci ar fi descoperit pe lângă ce sfântă comoară trecea el zilnic, în fugă
şi nepăsător: familia lui...

Daion Doroga e fericit. Mâine, sâmbătă, se vor duce cu toţii la Snagov. La vila
“Gemenii”. Cu toţii, adică: familia lui Daion, socrii Lazăr şi Beatrice Marinescu,
cumnaţii Ion şi Catrinel Jugureanu, şi Corina, sora lui Daion, rămasă fată bătrâna. Lazăr
şi Ion au, şi ei, tot Dacii, ca şi Daion: a Marineştilor roşie, a Jugurenilor argintie. Singură
Corina are o marcă străină, un Ford Capri decapotabil, sport, gălbui-roşcat, stropit cu pete
negre, circulare, ca o blană de jaguar.
Când vroia să dea cu tifla Bucureştiului, să fugă de lume, de telefoane, de faxuri, de
microfoane, când dorea să uite deliciile şi supliciile puterii, Daion Doroga evada la
Snagov. La vila “Gemenii”.

“Gemenii” erau o casă curioasă. Pompoasă. Solemnă. Aproape trufaşă. Era construită din
două corpuri impozante, identice, de fapt două case gemene, legate între ele printr-un
culoar comun, un fel de cordon ombilical care unea două clădiri construite din lemn, oţel
şi marmură. Corpul “E” şi corpul “N”. Chiar aşa şi scria pe frontispiciul lor, cu litere
uriaşe din bronz şlefuit. Fusese cadoul făcut de Elena Ceauşescu, camaradului ei de
putere, cel mai iubit Nicolae din Carpaţi, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. O
fantezie de prost gust - scumpă, făloasă, simandicoasă - devenită, după “episodul
Târgovişte”, casă de oaspeţi pentru noii potentaţi ai zilei.
Acolo îşi ducea, de fiecare dată, Daion Doroga întregul clan, atunci când se trezea -
pentru o zi, două - din coşmarul febril al puterii, în corpul “E” se instalau Lazăr
Marinescu, venerabila doamnă Beatrice, nevastă-sa, precum şi Catrinel, fiica lor,
împreună cu soţul ei Ion Jugureanu. Corpul “N” era ocupat de Daion şi Darda de copiii
lor, Iulian şi Măria, şi sora lui Daion, Corina.

Acesta era clanul Doroga. Nouă suflete, unite prin legătura sângelui, sau prin taina sacră
a cununiei: sfânta familie! Nu ieşeau, la iarbă verde, decât împreună. Simţul posesiv al
familiei îl imprimase, de la bun început, bătrânul Lazăr Marinescu. Devenise regula.
Apoi, obişnuinţă. Mai târziu, un mod de viaţă. “Numai în familie, eşti exact aşa cum eşti!
obişnuia să spună Lazăr. Oriunde, în altă parte, eşti cum vrei, cum doreşti, în altă parte,
pari! In familie, eşti! Distanţa dintre familie şi restul lumii, este distanţa dintre esenţă şi
aparenţă. Este singura certitudine pe care te poţi baza, în orice împrejurare a vieţii.
Familia! Deasupra familiei, nu stă decât Dumnezeu!” încheia el sentenţios. Doamne, ce
curios suna cuvântul “Dumnezeu” în gura unui ministru comunist. Daion îl privea cu o

47
admiraţie necenzurată. Se surpindea, adeseori, că îi copia principiile, gesturile, gusturile,
gândurile...

CAPITOLUL 10

Motto:

Întreaga structură politică românească, aflata la putere, este lovită de secretomanie. Nici
musca nu intră acolo unde liderii PDSR, care ne guvernează, fac politică. Iar singurele
comunicate de presă permise sunt cele, nu menite să informeze opinia publică, ci să vâre
pumnul în gura ziariştilor prea curioşi care au avut tupeul să-şi întindă antenele până în
budoarele politice. Şi care riscă orice, pentru a-şi informa cititorii. Chiar şi un război cu
Puterea.

Adrian Pătruşcă

Să nu te laşi folosit niciodată

Andrei Zavera şi Radu Dunca s-au îmbrăţişat, şi-au strâns mâinile, s-au privit îndelung,
Dudu şi-a luat şi el un pahar cu eterna licoare portocalie, înnobilată cu Sankt Petersburg,
s-au aşternut pe taclale. Elegantul bar de la Galeriile lutherane zumzăia ca un stup, era
aglomerat şi, deşi soarele de sfârşit de august încă mai pârjolea aerul metropolei, înăuntru
adia o briză răcoroasă, reconfortantă, cu un uşor parfum de eucalipt. Iar peisajul interior
era ideal pentru o întâlnire prietenească -publicul, nepăsător - unde nimeni nu se interesa
de nimeni, ci fiecare numai de sine. Doar Andrei Zavera se interesa şi de Radu Dunca,
întrebându-l, iscodindu-l. Ce l-a determinat să intre în viaţa politică, ce resort l-a împins
în Liga Renaşterii Naţionale? De ce tocmai în Ligă? Pentru că era partid de guvernământ?
Urmărea Radu vreun scop pecuniar? Mercantil? Fripturist? Alt motiv? Şi de ce musai
Liga? S-a lăsat influenţat? Manipulat? Oare, a uitat el, Dudu, ultimele cuvinte ale lui
Erasm din Rotterdam, spuse pe patul de moarte: “Să nu te laşi folosit niciodată!” Oare...
Radu Dunca l-a oprit cu un gest blând, înţelegător. Bănuia, nu bănuia, ci era sigur că nu
pentru întrebările astea îl invitase Andrei Zavera la un suc de portocale, la Galeriile
lutherane, dar aşa era el, se dădea pe după piersic, ocolea, zăbovea îndelung, până spunea
ce-l doare cu adevărat. Şi totuşi, trebuia să răspundă şi acestor întrebări tampon -
interogaţii fierbinţi - pe care, de altfel, şi le pusese şi el însuşi, în repetate rânduri. De ce
s-a dus la Liga Renaşterii Naţionale? De ce a acceptat funcţia de consilier de presă? Cum
să-i spună, lui Andrei, adevărul? Cum să-i explice cine este Baronul? Sunt lucruri, pe
pământ, pe care nici în vis nu trebuie să le spui, nici îngerilor şi nici chiar Dumnezeului
însuşi. Lui Dumnezeu nu i le spui pentru că, oricum, el fiind cel atotputernic, le ştie pe
toate. Iar îngerii nu trebuie să afle tot ce ştie Dumnezeu. Cu atât mai puţin oamenii. ®e ce
s-a dus la partidul care guvernează? întâi şi-ntâi, să lămurim termenii ecuaţiei!, se
burzuluise, un pic şmecheros, un pic serios, Radu Dunca.

48
Nu s-a dus, ci a fost chemat. L-a chemat chiar excelenţa sa, domnul preşedinte Leon
Lotreanu, la Cotroceni, l-a luat din scurt, sec şi i-a oferit funcţia aia, apoi l-a expediat la
sediul central al Ligii. Acceptul a fost şi mai scurt decât întrebarea: “Vrei să vii la noi?”
întrebase preşedintele. “Vreau!,, răspunsese franc Radu Dunca. Unde să se fi dus? La
liberali? La ţărănişti? La Partidul România Pitorească? Cu Ion Paul Rogojanu,
preşedintele PRP, era prieten încă de pe vremea venerabilului Eugen Barbu, tocmai de-
aia nu s-a dus la PRP. Să piardă o prietenie, pentru un moft politic? La liberali nu s-a dus,
pentru că ăştia s-au făcut ţăndări, s-au spart ca o farfurie aruncată într-un perete de
orgolii: Radu Câmpeanul Din PNL-ul de altădată, nu mai rămăseseră decât nişte cioburi.
La ţărănişti? Ei, cu ţărăniştii era o poveste mai veche. Mai delicată. Mai nostimă. Chiar
patetică, dacă nu cumva ciudată şi tulburătoare. Prin 1991, toamna târziu, sosise la
redacţia revistei “Pentru Patrie” un mesager din partea domnului preşedinte al PNŢ,
teribilul Corneliu Coposu. Era o duduie tânără, elegantă, sobră, a intrat la redactorul-şef
al revistei, adică la Radu Dunca, şi i-a transmis următoarea rugăminte: Domnul
preşedinte Corneliu Coposu ar dori să-l vadă, să poarte o discuţie cu dânsul - o discuţie
sinceră, confidenţială şi lămuritoare - şi, dacă domnul Dunca este de acord, să fixeze
chiar el ziua şi ora întâlnirii la sediul central al PNŢ. Radu Dunca a fost mirat, a fost
uluit, curiozitatea era uriaşă, a doua zi s-a dus la întâlnire. Domnul preşedinte Corneliu
Coposu l-a primit cu un protocol afectuos, s-a ridicat de la biroul lui amplu, somptuos, de
lângă perete, abia atunci observase Radu cât era de înalt şi de impunător patriarhul
ţărăniştilor, i-a strâns mâna cu un gest firesc, cald, l-a invitat într-un fotoliu, în celălalt se
aşezase domnul Corneliu Coposu. Preşedintele PNŢ a intrat numaidecât în subiect, fără
ocolişuri, fără reticenţe, spunându-i în mod direct că îl preţuieşte deosebit de mult pe
Radu, că i-a citit o parte din cărţi şi că citeşte cu regularitate şi revista pe care o
păstoreşte. De asemenea, ştie că, în tinereţe, pentru o scurtă perioadă de timp, domnul
Radu Dunca a fost ofiţer de securitate, apoi, vreme de peste douăzeci de ani, a lucrat în
presa din Ministerul de Interne, că are gradul de colonel şi anii de pensie şi că, oricum,
într-un an sau doi, va fi trecut în rezervă, adică la împlinirea vârstei de cincizeci şi cinci
de ani.

Deci, domnul preşedinte Coposu era un tip informat, foarte bine informat, solicitându-i în
final, tot aşa direct, ca o concluzie finală a întrevederii, ca domnul colonel Radu Dunca sa
redacteze un raport de trecere în rezervă de la Ministerul de Interne şi să vină la PNŢ, să
preia conducerea ziarului “Dreptatea”, încheind tranşant: întreaga conducere a PNŢ are
deplină încredere în talentul, în caracterul şi în capacităţile de muncă ale domnului Radu
Dunca. Dudu recunoaşte şi acum că a fost unul dintre cele mai ciudate şocuri din viaţa
lui. Dar un şoc plăcut. Ca o bucurie amară, pe care n-o poţi opri din vârtejul ei ameţitor,
decât oftând cu dinţii strânşi. Radu Dunca a oftat adânc, din băierile sufletului, s-a gândit
încordat câteva clipe lungi-lungi, după care i-a mulţumit, respectuos, domnului
preşedinte. Şi a refuzat. Politicos. Dar ferm.

-Domnule preşedinte, îi spusese Radu Dunca atunci, cu obrajii învăpăiaţi de emoţie, n-am
să mă pot simţi în apele mele, în largul meu, cel puţin o perioadă de timp, destul de lungă,
în prezenţa unor oameni care au suferit - sângeros şi tragic - ororile comunismului, care
şi-au petrecut tinereţile prin puşcăriile comuniste, oameni care, practic, toată viaţa lor au
fost hăituiţi, maltrataţi de Securitate, în vreme ce eu însumi am fost câţiva ani, în perioada

49
1965-l970, ofiţer de securitate, apoi ofiţer de presă în cadrul Ministerului de Interne. N-
am să-mi pot desfăşura întreaga energie, o bună bucată de vreme, alături de acele ilustre
personalităţi din PNŢ chinuite de comunişti, n-am să-mi pot da nici măsura talentului,
nici puterea mea de muncă, pe care aş dori-o nealterată, dar este imposibil. Poate că ratez
o şansă extraordinară a vieţii mele, nu ştiu, dar acum, vă mărturisesc cu toată sinceritatea,
domnule preşedinte, n-aş putea duce, n-aş putea purta această povară. Cred că mă
înţelegeţi exact ceea ce vreau să spun...
Corneliu Coposu a surâs cu o tristeţe aparte, o tristeţe pe dunga, era şi nu era de acord cu
cele spuse de Radu Dunca, cu refuzul său dureros, amar, l-a înţeles totuşi, i-a mulţumit
pentru sinceritate, şi-au luat rămas bun, s-au despărţit...

Cam aşa s-au petrecut lucrurile cu ţărăniştii. Au trecut de atunci trei ani, iar societatea
românească a devenit tot mai labila, tot mai precară, fluctuantă, nestatornică, tot mai
alunecoasă, ca nişte nisipuri mişcătoare. Au apărut hoţi cu papion şi manşete albe, lichele
cu imunitate parlamentară, derbedei cu Mercedes şi telemobil, puşlamale cu secretare şi
fir scurt, naţionalismul extremist ne împinge într-o fundătură istorica, corupţia face
carieră de stat. Perorăm, ne lăudăm peste tot că edificam un stat de drept. Ăsta este stat de
drept? se întreba retoric, amorsat, Radu Dunca. Afacerile de contrabandă se întind ca un
pojar naţional, munca Ia negru a devenit de bon-ton, pentru că se câştigă mai bine şi nu se
plătesc impozite. Evaziunea fiscală se urzeşte la lumina zilei, Garda financiară, Poliţia şi
Vama luându-şi partea grasă a leului. Se înalţă mii de construcţii ilegale, răsar peste
noapte vile princiare: pe banii cui? Proprietăţile confiscate de comunişti încă nu au fost
redate proprietarilor de drept. O lege a lustraţiei încă nu s-a votat, dosarele secrete ale
Securităţii sunt folosite ca monedă de şantaj, morala se vinde la taraba intereselor strict
personale, în transportul în comun, călătorii care plătesc biletul au ajuns o minoritate
indezirabilă. Serviciile publice, lăsându-se copios mituite, au generat o economie
subterană sălbatică, devoratoare de enorme lichidităţi, care ar fi trebuit să ajungă la
Bugetul de stat. Crima organizată a proliferat ca un cancer, însuşi raportul real, firesc, de
valori a fost răsturnat, a fost mistificat, premisele în viaţă nemaifiind onestitatea,
competenţa şi talentul, ci exclusiv banii. Toate acestea n-au nici în clin, nici în mânecă,
cu statul de drept. Ci cu statul mafiot. Am devenit un stat mafiot! punctase ritos şi febril
Radu Dunca, pe un ton grav, dovadă că stăpânea perfect, cunoştea foarte bine mersul
bezmetic al societăţii româneşti, în anul de graţie 1994, de după Christos. Adică, anul 5,
de după Revoluţia decembriştilor. Trăim într-un loc tot mai pustiu. Un loc unde speranţa
a murit. Criptocomunismul se conservă admirabil în cabinetele ultrasecrete ale unor
parlamentari, ale unor miniştri, sărăcim de la o zi la alta, ne furăm căciula singuri, unii
altora, şi nimeni nu ne ajută.

El, Radu Dunca, ce să facă? Să stea cu braţele în sân? Să se refugieze la masa de scris,
dând cu tifla tuturor? Nu se poate resemna! Nu poate fugi de oameni! Ar însemna să-şi
trădeze milioanele de cititori. Pentru cine să mai scrie, despre ce să mai scrie, autoexilat
într-un turn de fildeş, de unde nu va mai putea evada niciodată? Să privească lumea cu
mâinile în buzunare? S-o contemple? Să-şi ronţăie liniştit şi nepăsător pensia militară? Să
călătorească? Să se distreze? Să citească munţii ăia de cărţi rămase necitite? Să scrie?
Toate astea le poate face şi în iad. Aşa că a ales iadul de pe pământ: adică, Liga
Renaşterii Naţionale. Partidul de Guvernământ. Mai precis: Puterea. Şi mai precis:

50
Focarul puterii, în care ard, deopotrivă, oameni şi demoni. Drepţi şi cocoşaţi. Cine sunt
drepţii? Cine, cocoşaţii? Vom vedea, mai târziu, la masa de scris. Iată, cam din aşa ceva
se compune resortul acela care l-a împins către Liga Renaşterii Naţionale. Cu o subliniere
strict necesară: a fost chemat, nu s-a dus! “Asta e, Andrei!, încheiase Radu Dunca,
surâzând îngândurat, percutant. Şi-acum, spune-mi tu ce ai pe suflet. Te cunosc eu foarte
bine. Uite-aşa ai o pipotă de mare. Şi plină. Spune-mi, te pot ajuta cu ceva?”

Un informator nu aşteaptă Judecata de Apoi

Radu Dunca şi Andrei Zavera: amândoi durdulii, amândoi blonzi, amândoi cu acelaşi aer
comun, potolit, blajin, grav. Andrei se apropia vertiginos de 40 de ani, Radu abia săltase
peste 55. Dudu purta perciuni stufoşi, uşor încărunţiţi, chică leonină. Andrei, mai sportiv,
se tundea fără perciuni, cu părul mai scurt, pieptănat â la Cicero, de la stânga la dreapta.
Radu Dunca purta ceas de buzunar şi ghiul la mâna stângă, ceasul era un Atlantic” din
argint, cu lănţişor tot din argint, ghiulul din aur masiv, cu monogramă. Avea şi Andrei
Zavera ceas de buzunar, dar era o rablă rusească, “SDELANO V SSSR”, o tinichea veche
Şi durabilă, o lovise de toţi pereţii şi nu se stricase niciodată, ura bijuteriile, singura
podoabă pe care o tolera în jurul său fiind ghiulul lui Dudu.

Privirea lui Zavera era mai agresivă, mai posesivă, avea un halou marţial; în ochii lui
Dunca, accentul cădea pe şiretenie, era spiritual, poznaş, dar şi mefistofelic. Amândoi
aveau un zâmbet uşor mucalit, jovial, ironic, uneori însă devenea îngheţat. Gesturile lui
Andrei Zavera erau evazive, convenţionale, prudente, ale lui Radu Dunca desenau arcuri
ample, energice, persuasive, subliniind exact ideea formulată prin cuvânt. Andrei era un
gurmand, om al plăcerilor, senzitiv şi senzual. Radu era mai mofturos. Amândoi fuseseră
dăruiţi cu un spirit ascuţit, incisiv, analitic. Fire de boem, Zavera era caustic, corosiv, dar
şi concesiv. Dunca dispunea de un uriaş rezervor de fantezie, avea o imaginaţie
dezlănţuită, rebelă, exprimându-se adeseori metaforic. Amândoi stăpâneau o dicţie
limpede, retorica, manifestând în orice împrejurare o enormă stăpânire de sine. Aceştia
erau cei doi prieteni, Radu Dunca şi Andrei Zavera: doi păcătoşi frumoşi, imperfecţi,
talentaţi şi deştepţi, asemănându-se şi deosebindu-se în acelaşi timp, superbi şi banali
deopotrivă, iluştri şi anonimi, în concluzie, doi ţipi daţi dracului.

Se uitau unul la altul, pe deasupra paharelor înalte, transparente, pline cu lichidul acela
portocaliu - erau la al treilea rând de suc de portocale îndoit cu elixirul ţarilor - se studiau
bântuiţi de gânduri diferite: Radu Dunca aştepta ca Andrei să-şi descarce pipota aia a lui
doldora de nişte sumbre îndoieli, întrebări, neputinţe; Andrei Zavera se gândea cum să-i
relateze lui Dudu, succint, dar cât mai clar, despre cazul acela insolit, supranumit
“Profesorul'' intenţionând să insiste mai ales asupra punctului mort în s re ajunsese. Şi-a
adunat gândurile şi l-a pus numaidecât în temă cu toată afacerea poliţistă - puturoasă ca o
hazna răscolită cu lopata – din sfera crimei organizate. După câteva luni de zile nervoase,
chinuitoare, făcând un slalom periculos printre miniştri şi parlamentari, ocolindu-i pe
unii, inhibându-i pe alţii convingându-i pe ceilalţi, criminalistul Andrei Zavera ajunsese
în sfârşit, la un personaj - cheie, un tip proeminent, influent, reţeaua spălătorilor de bani
murdari: Antonie Zărnescu. Profesor universitar. Doctor în economie internaţională. Om

51
cu întinse relaţii printre vârfurile celor patru puteri ale statului: Legislativul, Executivul,
Justiţia şi Presa. Era un nod vital, în circuitul ilegal de valută forte.

De la răspântia Zărnescu, se putea ajunge foarte repede la mahării cei mari, care tăiau şi
spânzurau în afacerile cu bani murdari. Căpitanul Andrei Zavera dispunea de probe
indubitabile, relevante, avea martori serioşi care l-au incriminat fără ezitare pe domnul
profesor Antonie Zărnescu, existau documente oficiale, fotografii, mărturii, extrase de
cont bancar, declaraţii care se susţineau reciproc. Profesorul avea să fie arestat,
criminalistul îl avizase deja pe procurorul Horia Neamţu, mâine se va duce la el să-i
semneze ordinul de arest, tot mâine îi va pune şi cătuşele lui Zărnescu, şi va începe de-
acum să deşire, fir cu fir, o diabolică structură politico-financiară: crima organizată. Şi
deodată, întregul caz a luat o altă turnură. Spectaculoasă. Pe frontispiciul ei scria clar:
pericol! Ce se întâmplase? Unul din consilierii domnului Virgil Măgureanu, alintat de
presă Şarpele cu ochelari - directorul Serviciului Român de Informaţii - l-a abordat pe
Andrei Zavera abrupt, repede, făţiş. Antonie Zărnescu era unul din cei mai bine plasaţi
informatori ai SRI, în domeniul crimei organizate. Pur şi simplu, prin el controlau, în cea
mai mare parte, fenomenul evaziunii fiscale din România. Graţie profesorului Zărnescu,
au fost readuse la Bugetul statului mai multe zeci de miliarde de lei, au fost, de asemenea,
recuperate sume uriaşe de dolari care dispăruseră peste graniţă. Că Antonie Zărnescu nu
era nici el curat? Că nu era, în realitate, decât un hoţ cu ştaif de profesor universitar? Că
fura şi el cu acte măsluite? Că nu era uşă de biserică? Dar care informator, în lumea
aceasta, e curat, e cinstit, e limpede ca lacrima? Pescuim în ape tulburi, domnule căpitan!
îi şoptea calm, stăpânit, consilierul. Toată lumea informaţiilor procedează aşa. Ca să-l
parafrazez pe Albert Camus, nici un informator nu aşteaptă Judecata de apoi, pentru că ea
are loc zilnic. El riscă enorm. Clipă de clipă. Este judecat şi condamnat în fiecare clipă.
Doar execuţia întârzie. Sau nu se pronunţă. Sau se amână. Până când? Până unde? Cine îl
va împinge, pentru o sută de ani, într-o celulă din beton armat? Sau, cine va apăsa pe
trăgaci? Şi, mai ales, când? Informatorul nu ştie niciodată. Peste tot, în lumea largă, narii
informatori nu sunt deloc persoane onorabile, dar aduc servicii imense ţării. Cât pierdem?
Cât câştigăm? Exact nu vom şti niciodată.

Oricum, profitul adus la Bugetul statului este enorm. Domnul profesor Antonie Zărnescu
dispune de oculte şi înalte relaţii în lumea finanţelor internaţionale. Vreţi să vă spun
ceva? Apropiata vizită a liderului unei gigantice bând transnaţionale - scrie şi în presa de
azi - este vorba despre domnul Wolf Emerson, a fost facilitată, în exclusivitate, prin
diligenta domnului Zărnescu. Iar excelenţa sa, domnul Emerson, vine în România nu cu
mâinile goale. Ci cu sacul plin. De aur. Că profesorul Antonie Zărnescu este o canalie, că
este un mafiot, e adevărat. Dar este şi ceea ce v-am spus eu, în mod strict confidenţial.
Adică, neoficial. Eu nu vă pot impune să nu-l arestaţi. Este dreptul dumneavoastră legal.
Amândoi cunoaştem foarte bine legea. Amândoi suntem profesionişti ai legii. Numai
dumneavoastră, însă, singur, domnule căpitan, veţi hotărî finalul acestei istorii murdare,
foarte murdare, dar profitabile pentru statul român. Adeseori, în meseria noastră,
distincţia dintre bine şi râu este greu, îngrozitor de greu de făcut...

Ei, şi acum, tu, Dudule, ce mă sfătuieşti să fac? întrebase, după o pauză pustie, cu ochi
obosiţi şi gravi, căpitanul Andrei Zavera. Să-l arestez sau nu?

52
CAPITOLUL 11

Motto:

Reţelele de tip mafiot au proliferat sub regimul lui Ion Iliescu, atingând cota maximă de
risc. Mafia financiară şi politică se află în relaţie biunivocă cu reţelele central şi est-
europene care, la rândul lor, coexistă cu organizaţiile continentale şi intercontinentale.

Sorin Roşca Stănescu

Ianus al ajunşilor

Septembrie 1994. Sâmbătă. Splendidă. Soarele, deopotrivă măreţ şi blând. Snagovul,

divin. O lumină aurie se prefira printre coroanele arborilor, se pierdea în covorul de iarba,
se topea într-un verde întunecat pe sub sălciile de pe marginea lacului. De jur-împrejur,
linişte. Desăvârşită. Copiii aţipiseră în hamacurile lor, bătrânii Lazăr şi Beatrice jucau
liniştiţi şi calmi eternul tabinet, Darda şi Corina răsfoiau o revistă de modă, preocupate,
tăcute, şoptindu-şi rar, foarte rar, câte un cuvânt, Catrinel şi Ion căraseră cu ei o sacoşă de
romane poliţiste şi acum le devorau într-o tăcere sepulcrală. Singur Daion Doroga,
răsturnat pe salteaua lui pneumatică, cu mâinile încrucişate sub ceafă, cu ochii înfipţi
adânc în azurul-auriu al cerului, se lăsase pradă unor gânduri teribil de încurcate. Era şi
bucurie printre gândurile lui, şi izbândire era, şi orgoliu, şi o satisfacţie secretă; era şi
curiozitate, şi încântare. Dar era şi o teamă uriaşă. Frică. Aşa, ca un abur polar,
înfăşurând toate celelalte gânduri...
În ce fel de lume trăim? Ce fel de lume construim? Dar lumea zidită de părinţii noştri, de
părinţii părinţilor noştri, ce fel de lume a fost? Care este istoria ei adevărată? De ce în
lume se întâmplă un anumit ceva, şi nu altceva? Cine determina întâmplările din istorie?
Cine le gestionează? Cine le planifică? Oare, totul se petrece spontan? Nu amorsează
nimeni acele întâmplări? Şi, atunci, ce să mai înţelegem din raportul cauză-efect? Ştim,
cu adevărat, cauzele? Cunoaştem, întocmai, efectele? Suntem, într-adevăr, moştenitorii
timpului trăit de părinţii noştri? Avem, oare, măsura lui exactă? Se spune că un împărat
roman a furat un secol întreg din istorie. Dintotdeauna, culisele puterii au ascuns o altă
lume? în cabinetele ultrasecrete ale puterii, se scrie o altă istorie a lumii? Calpă?
Adevărată? Care să fie chipul real al lumii? Oare, aşa să fi fost lumea mereu: un Ianus?
Un Ianus etern? Un Ianus universal, precum protectorul antic al porţilor, un chip azvârlit
afară, dincolo de porţi, şi alt chip înăuntrul porţilor? Zeul cu două chipuri! Istoria cu două
chipuri! Oare, ar trebui rescrisă întreaga istorie a lumii? se întreba înspăimântat Daion
Doroga.

Se întreba bulversat, sideral de ceea cei se întâmplase în ultima săptămână...

Fuseseră trei zile de fantastice revelaţii. Trei zile absurde. Incredibile. Şi dacă n-ar fi fost
micro-casetofonul ala, negru, lucios, compact, cât o cutie de chibrituri, cu căştile lui
minuscule, ca nişte ventuze, care nu se puneau la urechi, ci se lipeau de tâmple, şi dacă n-

53
ar fi ascultat şi reascultat, apoi, tot dialogul acela bizar, năucitor, ce dialog, n-a fost nici
un dialog, a fost aproape un monolog interminabil, monoton, punctat ici şi colo de
interjecţiile lui Daion, sau de întrebările lui scurte, nevralgice, Doroga ar fi crezut că cele
trei zile petrecute în compania Baronului nu au fost decât o nălucire. Un vis. O reverie
cumplită. Dar toată întâmplarea aceea fusese de un realism crud. Provocator. Trăise trei
zile încheiate, alături de bătrânul Ion Popescu, supranumit de către iniţiaţi Baronul. Trei
zile, l-a târât Baronul după el, prin munţii Bucegi, într-o călătorie fantastică, nu fantastică
datorită peisajului - dealtfel sublim, fabulos şi fermecător - ci fantastică prin porţile
secrete pe care Ion Popescu i le deschisese, altruist, către un alt tărâm. O altă lume. Către
un alt chip al lumii: tainic şi grav. Cel de-al doilea chip al lui Ianus. Chipul secret. Chipul
din interiorul porţilor. Din interiorul cercului. Chipul la care nu aveau acces decât cei
aleşi.
De ce? De ce făcuse Baronul acest gest? De ce îl alesese tocmai pe el, pe Daion Doroga?
De ce îl iniţiase tocmai pe el în istoria secretă a puterii? Ce urmărise? Să-i confere mai
multă putere? Mai multă încredere? Sau doar să-l supună la nişte teribile încercări? El,
Doroga, ce să facă? Să se bucure? Să se mândrească? Ori să se înfricoşeze? Oricum,
sentimentul de frică era dominant. Paralizant...

Capul plecat

Azi este sâmbătă. Exact cu o săptămână în urmă, în cealaltă sâmbătă, fusese sunat pe firul
scurt, în cabinetul de la Senat. Era obosit, era nervos, ridicase automat receptorul,
mormăise un “alo” impersonal, plictisit, bărbatul de la celălalt capăt al firului telefonic
dăduse respectuos “bună ziua”, apoi se recomandase sec:
- Popescu!

Care Popescu? Ce fel de Popescu? fusese gata-gata să explodeze Doroga, dar făcu reflex
o pauză, iar celălalt întrebase precaut:
-Domnul Daion Doroga e la telefon?
Daion îşi revenise brusc, îşi cenzurase magistral iritarea, doar nu fitecine îl putea suna pe
firul scurt, se stăpâni, răspunse afabil, aproape afectuos, că da, el este Daion Doroga, dar
cu cine are onoarea? se interesase el, apoi, un pic hâtru, un pic milităros.
-Am spus: Popescul, pocni, în rafale scurte, răspunsul celuilalt. Şi, deodată, Daion
îngălbeni. Zvâcni în picioare. Ţeapăn. Câteva pixuri metalice se răsturnaseră cu un
zgomot infernal pe tăblia din cristal a biroului, îşi încleşta fălcile, înghiţi un nod cât
pumnul, când deschise gura se auzi întrebând cu o voce stinsa pe care nu şi-o mai
recunoscu:
-Domnul Ion Popescu? Baronul?
Răspunsul venise tăios:
-Exact!
Din clipa aceea, viaţa domnului Daion Doroga, prim-senatorul României şi preşedintele
Ligii Renaşterii Naţionale, care călărea ţara de aproape cinci ani, căpătase o turnură
uluitoare. Baronul îl invitase prompt, fără nici o explicaţie, începând de luni, la o excursie
de trei zile prin munţii Bucegi. Amândoi. Doar ei. Singuri în pustiul măreţ al munţilor.

54
-De altfel, chiar ai nevoie de o mini-vacanţă, să te aeriseşti, să te decuplezi de la toate
prizele de presiune, să evadezi, să-ţi reîncarci bateriile! punctase, în final, sfătos, bonom,
Baronul. După care, precizase tranşant: Te iau luni dimineaţa, la orele opt fix, de lângă
Arcul de Triumf. Nu laşi vorbă nimănui, absolut nimănui, unde anume te duci şi cu cine
te duci. Fabulează, Daion, inventează orice scuză, orice motiv, spune cui vrei, ce vrei, dar
nu adevărul! Ai priceput, Daion? Şi încă ceva: nici un fel de bagaj, în afară de o geantă cu
strictul necesar personal. Atât. Şi, mai ales, te rog să nu-ţi faci nici un fel de gânduri
urâte. În fond, ce e aşa de rău că doi prieteni fac o excursie, de câteva zile, prin cei mai
frumoşi munţi europeni Bucegii?

Salut, ne revedem luni! încheiase retezat Baronul. Sub Daion, parcă se surpase tot
pământul...
Până luni, timpul cursese ca un mâl: greu, exasperant de greu. Abia târându-se. Doroga
lansase legenda că se duce la o vânătoare, că fusese invitat la o vânătoare de urşi, undeva
prin pădurile Gorjului, va dispare trei zile, începând de luni, pa şi n-am cuvinte L.
Ce dracu vrea Baronul? Ce vrea cu el? Ce gânduri are? Ce intenţii? De ce vrea să-l care
după el, hai-hui, printre pietrele Carpaţilor? Are să-i reproşeze ceva? Să-i ceară ceva?
Sau, pur şi simplu, vrea să-l cunoască mai bine? Şi de ce, mă rog, să-l cunoască mai bine?
Auzi la el: “Ce e aşa de rău că doi prieteni fac o excursie?” Doi prieteni? Cum, adică, el,
Daion Doroga, este prietenul Baronului? Ce-a vrut să spună bătrânul? I-oi fi dat un
semnal, iar el, ca prostul, se învârte în jurul cozii şi nu pricepe nimic? Dar dacă o fi vreo
chestie infectă în legătură cu tablourile alea? Licitaţia se terminase de mult, firma de la
poziţia patru de pe lista ofertanţilor câştigase cele douăzeci de vapoare, comisionul
intrase în haznaua Ligii, el a rămas cu tablourile. Toată lumea a fost mulţumită. Să mai
clămpănească cineva că nu facem privatizare! surâse onctuos Doroga.
Apoi, tresărise la un alt gând, iute, ascuţit ca o lamă de stilet: “Salutări Baronului!”
Glasul acela îndepărtat, în registru metalic, îi plasase telefonic nişte “salutări Baronului”,
iar el, Daion, ca un bou, se inhibase şi nu trimisese salutările la destinatar. Chiar s-o fi
supărat Baronul pe chestia asta tâmpită? Daion o să fie cinstit. O să-i zică franc, că nu a
avut curajul să-l sune şi să-i spună că cineva îi trimisese nişte salutări. Cine? Ei, uite,
tocmai asta e, nu ştie cine a fost la telefon, atunci, şi de aia nu a îndrăznit să-l deranjeze
pe domnul Ion Popescu cu salutările alea anonime. Punct! Capul plecat, sabia nu-l taie...

CAPITOLUL 12

Motto:

Nimic nu-l scoate mai tare pe un activist de partid din papuci, din ţâţâni şi din propriul
limbaj de lemn, decât o stare de nervi. Dacă reuşeşte să rămână calm, activistul de partid
e un om desăvârşit, întruchiparea însăşi a perfecţiunii aparatului care l-a produs. Daţi-mi
un activist tenace şi liniştit şi voi răsturna lumea - ar putea spune orice filozof marxist.
Forţa lui stă în seninătatea lui şi dacă această seninătate e sprijinită şi de o mare încăpere
dreptunghiulară umplută de o masă masivă şi prelungă la capătul căreia activistul
odihneşte ascultându-ţi imperturbabil măruntele păsuri -impresia e copleşitoare. Tu,

55
petiţionarul umil, te simţi o gânganie şi te-ntrebi dacă ai, în fond, dreptul să deranjezi
atâta măreţie.

Dar, ia enervează-l puţin, nu mult, pe activist şi vei avea imediat imaginea umanităţii lui,
a vulnerabilităţii lui fireşti şi expresive. Spune-i sau mai bine zis sugerează-i cu gingăşie
că nu e decât un activist nenorocit şi vei savura imediat un spectacol sufletesc inubliabil.
Din acest punct de vedere, aş putea zice că eu unul chiar ţin la domnul Ion Iliescu. Mai
rar persoană distinctă în propria-i enervare ca Domnia Sa. Când i se inflamează nervii,
trebuie să te ţii pe-aproape, cu ochii măriţi şi urechile ciulite. E greu de estimat ce va
rămâne din notabila sa carieră politică. Eu înclin să cred că doar un şir de expresii: “cu
voia dumneavoastră, ultimul pe listă” - “lasă-i să fiarbă în suc propriu” - “cu sula-n
coaste” - “măi, animalule”. Şi cam atât. Mult? Puţin? Istoria va judeca.

Ioan Groşan

Animalul de la Cotroceni

În ultima vreme, îşi luase obiceiul să se plimbe de unul singur - îngândurat şi trist - fără
cravată, cu haina pe umeri, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, cu
privirea pierdută undeva de-a lungul zidurilor înalte, uriaşe, ridicate parcă până la cer,
care împrejmuiau, deopotrivă brutal şi protector, ca un brâu de puşcărie, celebrul parc al
Cotrocenilor. îmbătrânise. Se simţea bătrân. Se cocoşase. Bătrâneţea venise brusc, se
iscase aşa, ca un cutremur care te zdruncină din temelii, care te schimbă fundamental. Te
uiţi în oglindă şi abia te mai recunoşti în personajul acela bătrân şi uimit şi năuc. Pielea i
se uscase. I se pătase. Devenise scorţoasă. Când îşi pipăia obrazul, tenul foşnea aspru, ca
un pergament prăfuit. Şi parcă tremura mereu ceva adânc, visceral, în făptura lui. Iar
faimoasa lui agitaţie, din timpul furtunoaselor şedinţe din Ligă, devenise o bâţâială
caraghioasă, pe care şi-o reprima greu, tot mai greu. îşi privea adeseori palmele,
răsucindu-le uluit în faţa ochilor, strângându-le pumn sau zbârlindu-şi degetele nervoase,
ca pe nişte fiinţe vii, independente de trupul său, străine de făptura lui, din simbioza lor
de altădată rămânând tot mai puţin, îngrozitor de puţin. Dintotdeauna, mâinile nu-l prea
ascultaseră. Gesticulau aiurea. Gesticulau haotic, mai ales când animalul politic din el se
lansa în peroraţii lungi, în discursuri savante, în dizertaţii laborioase, exact atunci mâinile
lui o luau razna, zburând în jurul său ca nişte păsări negre, spintecând aerul cu viraje
scurte, tocate mărunt - mărunt, până când cineva îi şoptea iritat: “Nu mai da din mână!”
Se controla rapid, îşi cenzura prompt gesturile, zâmbea apoi larg, provocator - ah,
zâmbetul lui sediţios! - după care, plonja iarăşi în oceanul cuvintelor pe care şi le
închipuia idei. Putea vorbi ceasuri nesfârşite - elocvent, patetic - fără să spună nimic.
Absolut nimic. Această meserie - el o numea retorică - o deprinsese la Moscova, în cei
patru ani bătuţi pe muche, ca student, imediat după 1950, la Institutul Internaţional de
Ştiinţe Politice. Ştia să-şi strunească cuvintele. Niciodată, gesturile. Cuvintele le
stăpânea. Mâinile, nu. În ultimul timp, începuseră chiar să-i tremure. Să vibreze dureros,
ca nişte aripi împuşcate.

56
Mâinile îl terorizau. Se zbârciseră. Se umpluseră de nişte pete maronii. Se lăsaseră
cotropite de o zbatere inutilă, nu era inutilă, parcă mâinile lui încercau să-i transmită un
semnal, se înverşunau să-i spună ceva, el nu înţelegea nimic, şi atunci - disperat şi
perplex - şi le vâra adânc în buzunarele pantalonilor, plimbându-se însingurat prin parcul
Cotrocenilor...

Sugestiile generalului Saharovski

Deşi ordonase să nu fie însoţit de nimeni, să nu vadă pe nimeni în preajma lui, se ştia
totuşi pândit - păzit de o armată de ochi, care vegheau necontenit la securitatea lui. A
Preşedintelui Leon Lotreanu. Surâse trist unui gând aiurit: un regiment de gardieni păzind
un singur deţinut - Preşedintele. Exact acesta era gândul care îl covârşea tot mai teribil în
ultimii ani: că nu era altceva decât un prizonier, condamnat să rămână singur. Un singur
deţinut, într-o puşcărie de lux: Cotrocenii. îşi aminti, frisonat, că un tâmpit chiar scrisese
o carte pe chestia asta: “Condamnat la Cotroceni”. Doamne-Dumnezeule, şi cât de mult
îşi dorise să ajungă în vârful puterii! Fusese crescut, fusese educat, fusese pregătit să
ajungă în vârful piramidei, încă din 1962, însuşi bătrânul general Saharovski,
întemeietorul Securităţii române şi viitorul şef al spionajului sovietic, îi spusese la
Moscova, la un pahar de vodcă:
-Tovarăşe Lotreanu, noi avem nişte gânduri mari cu dumneata. Cu zece ani în urmă, ai
fost studentul nostru cel mai hun. Astăzi, eşti rezerva noastră secretă. Mâine, asul din
mânecă, şi, parafrazând vorbele unui american celebru, aş mai adăuga că Salin a murit de
mult, Hrusciov e şi el pe drojdie, nici Dej al vostru nu se simte prea bine. înţelegi?
Cum să nu înţeleagă Leon? Despre tovarăşul Leon Lotreanu, pe atunci prim-secretar al
uteceului român, se putea spune orice, dar că e prost, nu! Fusese, la Moscova, într-adevăr,
un student eminent. Premiantul promoţiei. De-acum, destinul său fusese pecetluit. Destin
de conducător. Semnase un angajament la Kremlin.

Era pregătit. Trebuia să fie pregătit. Pregătit pentru orice variantă. Comunismul îşi devora
propriii eroi, cu voracitate. Trebuiau pregătiţi alţii. Cu orice sacrificiu. Şi nici un
sacrificiu nu era prea mare, dacă era pus în slujba comunismului. Comunismul nu e un
sistem politic, nici măcar o ideologie nu e - cum încercase Marx să ne vâre pe gât tezele
lui imbecile - nici administraţie nu e, nici democraţie şi nici dictatură. Ci putere. Puterea
pură. Puterea absolută. Este acea putere care nu are nimic omenesc în ea, după cum în
Dumnezeu nimic nu e omenesc decât chipul. La fel şi chipul comunismului, arată
profund uman, dar în interiorul său sălăşluieşte singură Puterea. Puterea eternă. Puterea
totală. Universală. Pentru că întreg Pământul se va afla, la un moment dat, într-un viitor
nu prea îndepărtat, sub puterea comunismului. Iar pentru înfăptuirea acestui măreţ ideal,
nimic nu este imposibil. Nici un gest nu trebuie exclus. Nici un compromis. Nici un
scenariu. Dacă vrei să aspiri către această putere, niciodată să nu foloseşti cuvântul
“niciodată”, în lupta pentru puterea supremă, “firescul” poate deveni oricând “nefiresc”.
Şi invers. Lucrurile se schimbă, lumea se schimbă, istoria se schimbă, comunismul
-adică, esenţa puterii - rămâne. Toate chestiile astea, deopotrivă înfricoşătoare şi
captivante, Leon Lotreanu le aflase de la acelaşi general Saharovski, dar cu alt prilej şi la
un alt pahar de vodcă, sub poalele Kremlinului: “Ţine minte, tovarăşe Lotreanu, una din

57
regulile de fier din sfera puterii: ceea ce ţi se pare ţie astăzi normal, mâine poate deveni
lucrul cel mai bizar din lume”. După care urmase invariabilul “înţelegi?” Leon dăduse din
cap ca un şcolar conştiincios, înţelesese. Şi-i plăcea la nebunie puterea. Ca un pericol
veşnic incitant. Ca o primejdie care te ţine cu simţurile încordate. Excitate. Otrăvite de
drogul puterii. Au urmat ani de zile de conservare. De aşteptare. Şi, aşa cum prevăzuse
Saharovski, după nici trei ani Dej a lăsat tronul gol, răpus de un cancer galopant. Leon
ştia, însă, că nu are nici o şansă în faţa lui Ceauşescu. Dar, tot la fel de bine ştia că îi va
urma. îi va succede. “ va moşteni sceptrul puterii. Trebuia doar să aibă răbdare. Timpul
lucra în favoarea lui. A lui Leon Lotreanu...

Puterea urii

Ce dracu se întâmplă cu mine? M-am ramolit? Mă las furat de amintiri? Am început să

evadez în trecut? bombănea arţăgos Preşedintele, singur pe aleile parcului Cotroceni.
Când începi să te agăi de umbrele trecutului, e semn rău. Suntem abia în 1994. Până la
alegeri, mai sunt încă doi ani. Şi tu ce faci? îţi scoţi spaimele la plimbare? Te laşi hăituit
de amintiri? Ştii cum ţi se spune deja pe culoarele tainice ale palatului? Mătuşa. Mătuşa
de la Cotroceni! Sau, alteori, Cucuveaua. Mătuşa îţi spun prietenii. Cucuveaua, duşmanii.
Când eşuezi în trecut, e rău! E semn rău!
-Ce te holbezi aşa la mine, domnule?, ţipă el deodată răguşit, inflamat, la un tânăr ofiţer
SPP, care ţâşnise brusc de undeva, din decorul vegetal, exact în mijlocul aleii, la câţiva
paşi în faţa lui. Ofiţerul împietrise câteva clipe lungi, apoi se reculese şi raportă sec:
-Mi s-a părut că vorbiţi cu cineva, domnule Preşedinte, iar dumneavoastră aţi ordonat să
nu vă însoţească nimeni, să nu vă deranjeze nimeni. După care, salută scurt şi dispăru ca
o nălucă în tufişurile de pe marginea drumului.
-Asta-i bună! îşi zise, oţărât de tot, excelenţa sa domnul Leon Lotreanu. Am început să
vorbesc şi singur. Simte că ceva ciudat se petrece cu el. Alienare? însingurare? Oboseală?
Nici măcar Irina, nevastă-sa, nu-l mai înţelege ca altădată, îl priveşte, adeseori, lung-lung,
fără să-i spună un cuvânt, dar simte un gol imens în ochii ei. întotdeauna femeia lui
fusese de o discreţie reconfortantă. Prezenţa ei îl calma. Irina îi înţelesese toate frustrările,
toate refulările, toate dorinţele, îl susţinuse cu tact şi delicateţe în toate ambiţiile lui,
fusese alături de el, până în decembrie 1989. După Crăciunul acela însângerat, ceva parcă
se frânsese în sufletul ei şi privirea i se pierdea într-un gol uriaş. O singură dată îi zisese
nevasta, într-o noapte de nesomn: “Prea mulţi morţi, măi bărbate. Prea multă duşmănie.
Şi prea multă sângerare. Treaba ta, tu ştii mai bine ce faci, dar ai grijă, ai mare grijă de
rine”. Atât i-a spus. Şi de atunci, între ei, s-a căscat golul acela trist.

Cu cine să te mai înţelegi pe lumea asta, dacă şi nevasta se uită la tine ca la o stafie? Cine
să te mai înţeleagă? Miniştrii? Parlamentarii? Consilierii? Colegi nu mai are. Prieteni nu
mai are. Nu mai are decât subalterni. Preşedintele surâse larg, haios. Era şi un soi de
mulţumire bizară în surâsul sau. Ajunsese singurul om din România care nu avea decât
subalterni. Şefi, nu! Fusese visul său de-o viaţă. Visul care l-a ţinut în picioare. Visul din
care nu se va trezi niciodată. Şi pentru că Ceauşescu năvălise, tropăind ca un barbar, prin
visul acesta al lui, încercând să i-l spulbere, Lotreanu îl urase. Doamne, cât îl urase! îl
urase de moarte. Şi, deodată, la acest gând, Preşedintele se lumină, se opri şi pocni din

58
degete: Asta era! Ura!! Toata formidabila lui energie de dinainte de 1990 se născuse din
ură. Fusese urzită din ură. Se hrănise cu ură. Ura îi conferise vigoare. Tărie. Speranţa.
Abia după ce Nicolae Ceauşescu îl mazilise la Bacău, apoi la Hunedoara, apoi la Casa
Scânteii, încercând să-i frângă cerbicia, să-l îngenuncheze, să-i stingă visul, realizase
Lotreanu cât de mult îl urase. Acum este sigur, teribil de sigur, că fără ura aceea neagră,
fără suportul acela energetic interior, fără puterea demonică a urii, n-ar fi ajuns niciodată
şeful statului. Ceauşescu făcuse o eroare fundamentală, atipică pentru un dictator: îl
alungase pe Lotreanu din camarila lui. Dacă l-a fi ţinut, în continuare, sub aripa lui
sufocantă, Leon n-ar fi avut niciodată curajul şi forţa să-şi detroneze stăpânul. Aşadar,
indirect, Ceauşescu lucrase pozitiv la destinul lui Leon Lotreanu. Şi, la ce bun? se întreba
Preşedintele, macerat de gânduri masochiste, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele
pantalonilor, păşind posac pe asfaltul din grădina Cotrocenilor. La ce bun? De ce atâta
risipă de energie? De ce atâţia ani irosiţi? De ce atâţia morţi? Ca de obicei, Irina spune o
întreagă poveste, în doar câteva cuvinte: “prea mulţi morţi, măi bărbate!” O poveste
sângeroasă. O poveste scrisă cu sânge. Iar scriitorul am fost eu. Eu am fost Povestitorul.
Oare, mă vor ierta vreodată cititorii? Prieteni, prieteni adevăraţi, nu mai am niciunul.
Linguşitori, o armată întinsă. Duşmani, o armată şi mai întinsă. Iar între linguşitori şi
duşmani -pustiul. Şi în acel pustiu, el, Leon Lotreanu.

Preşedintele. Singur. Singur cum nu a mai fost niciodată.

Basmul despre terorişti

Şi totuşi, acum, nu sentimentul singurătăţii îl torturează. Singurătatea o poate înfrunta.

Frica, nu! Locul urii de altădată a început să fie ocupat, invadat de frică. O frică rea,
reală, rece. O frică obsesiva, încet-încet, se strecurase în el o frică adâncă. Se furişase în
sufletul său o frică oarbă. Morbidă. La început, l-a asediat doar. I-a dat târcoale. Se urca
pe ziduri şi urla ca o hiena flamandă. Frica agresivă. Acum, frica l-a cucerit. II ţine,
captiv, în ghearele ei. S-a instalat printre gândurile lui, în visele lui. Nu se poate lepăda de
frică, nici în somn. Ce să facă? Spre ce orizont se îndreaptă? Ce alternativă are? Cineva,
undeva, într-o carte, chiar scrisese despre el că trăieşte un destin tragic: “Dacă-şi dă
drumul de pe creastă, se îneacă; dacă rămâne, se sufocă”.
-Aşa este! aproape că strigă Preşedintele, privind speriat coroanele arborilor seculari. Ce
vă pasă vouă? Ce ştiţi voi ce-i frica? ridică el pumnul către lumea vegetală din jur. Frica
îi paralizează. Nu poate gândi. Nu poate dormi. Nopţile îi sunt bântuite de vedenii
macabre. Fantasme cu morţi împuşcaţi. Nu spintecaţi. Nu spânzuraţi. Doar morţi
împuşcaţi. Şi un vacarm îngrozitor. Ca de război nesfârşit. Iar colo şi colo, incendii
devastatoare, colosale, şi urlete metalice, şi trupe negre mărşăluind peste cadavrele
împuşcate. De ce l-a ascultat pe Gorbaciov? O veche vorbă din bătrâni zice că
întotdeauna trebuie să te fereşti de oamenii însemnaţi pe frunte. El, Leon Lotreanu, de ce
nu s-a ferit? De ce l-a ascultat orbeşte? De ce a mers, ca un habotnic, pe mâna lui? Pe
directivele lui? Şi ce dacă semnase atunci, cu treizeci de ani în urmă, angajamentul acela
la Kremlin? Atunci era altă lume, alţi oameni, altă istorie. Gorbaciov a fost un idiot. Asta
a fost. S-a crezut Mesia. Marele Mântuitor al ruşilor. Providenţialul. Reformatorul.
Rahat! Ce să reformezi? Comunismul? înseamnă să-l spargi, pur şi simplu. E ca şi cum ai

59
sparge un ou! Când spargi un ou, e spart şi gata. Nu-l mai poţi reforma. Nu mai poţi face
alt ou din el. Aici, Salin se dovedise mai isteţ, rânjind superior în faţa unor ziarişti
occidentali, care îl înghesuiseră cândva cu nişte întrebări despre Gulagul sovietic: “Dar
voi ce vreţi, măi oameni buni, să faceţi şi omletă şi să rămâneţi şi cu ouăle întregi!”

Gorbaciov, însă, nu făcuse nici omletă, dar nici oul sovietic nu mai era întreg.
Complicatul eşafodaj perestroikist se dovedise, până la urmă, un fiasco. Total. Mizerabil.
La drept vorbind, ca să fie sincer cu sine însuşi, sincer până la capăt, Leon avusese nevoie
de Gorbaciov. Şi nu invers. Ideile lui Gorbaciov se mulaseră perfect peste ambiţiile
politice ale domnului Leon Lotreanu. Vroise puterea, cu orice preţ. Servindu-şi, de fapt,
propriile interese, Lotreanu urmase, punct cu punct, riguros, toate prevederile secrete ale
faimosului plan “Dnestr”, întocmit de KGB încă din 1978 şi avizat recent de Gorbaciov.
Conform planului, întâi şi-ntâi, Leon organizase Liga. Liga Renaşterii Naţionale. În al
doilea rând, pusese Armata şi Securitatea sub aceeaşi caschetă kaghebistă: generalul
Nicolae Militaru. în al treilea rând, pentru captarea simpatiei internaţionale, Leon
inventase povestea cu teroriştii, lansând, simultan, zvonul că dictatorul şi teroriştii lui au
ucis zeci de mii de demonstranţi, în al patrulea rând, a informat permanent Moscova
asupra stadiului loviturii de stat. în al cincilea rând, a solicitat posibilitatea intervenţiei
militare a URSS, în caz că lucrurile ar fi scăpat de sub control. Singurul lucru care nu se
afla prevăzut în planul “Dnestr” era asasinarea soţilor Ceauşescu. Această operă fusese
integral numai a lui, a lui Leon Lotreanu. Săvârşită în numele valorilor umane ale
comunismului, întinate de fostul tiran.
-Vorbe! îşi zicea, de astădată resemnat, Preşedintele. Eufemisme! Poleială de virtute,
peste gestul răzbunării.
Leon se răzbunase pentru douăzeci de ani de umilinţe. Gestul ucigaş fusese exclusiv
rodul uriaşei uri care se cuibărise în germinând acolo, crescând, otrăvindu-l. Lotreanu, în
România, !Şi făcuse datoria cu prisosinţă.
-Dar Gorbaciov? Ce-a făcut Gorbaciov? A devastat cea mai grandioasă construcţie a
veacului douăzeci: ţară Sovietelor. A făcut-o ţăndări. Oare, să fie şi aici tot mâna
Consiliului Suprem
al Iluminaţilor? se întreba trist, îngrozitor de trist, Preşedintele, plimbându-şi dureroasele
amintiri prin grădina Cotrocenilor.

La urma urmei, Gorbaciov îşi încheiase şi el menirea şi plecase. Maurul îşi făcuse
datoria! Iar domnul Leon Lotreanu rămăsese singur-singur. Rămăsese de izbelişte, în faţa
lumii întregi, de parcă ar fi rămas în curul gol. A fost, atunci, un sentiment infernal de
prăbuşire. Gorbaciov plecase la mama dracului, lăsând în urma lui o bulibăşeală
cumplită. Leon rămăsese, ca prostu-n târg, cu toate păcatele năruindu-se asupră-i: Liga,
teroriştii, Securitatea, Armata, 1104 morţi, 3352 răniţi, incendii sinistre, care mistuiseră
edificii naţionale, şi cu ţara împărţită în două imense tabere duşmane. Ce să facă? Ce
trebuia să facă? Leon trebuia să iasă cumva din această fundătură istorică. Să abjure? Să-
şi recunoască eşecul? Să se lepede de comunism? Să regrete? Să se căiască? Nu i-a fost
deloc uşor. A încercat din toate, câte puţin. Leon Lotreanu se trezise deodată singur în
faţa istoriei. Atunci a simţit, pentru prima dată, frica, dându-i târcoale, ca un stol de corbi
flămânzi. De atunci, visează numai oameni împuşcaţi, împuşcaţi în gât. în gură. în albul
ochilor, împuşcaţi în inimă, împuşcaţi în mijlocul frunţii. Exista o precizie stranie în toate

60
acele împuşcături letale. Nu fuseseră gloanţe rătăcite. Ci punct ochit, punct lovit. Şiruri
înspăimântătoare de cadavre, şiruri nesfârşite de răniţi se târau prin visele lui, sângerând,
gemând sau tăcuţi ca nişte statui.
Un avocatei de Slobozia
Gata! şi-a zis, la un moment dat, proaspătul Preşedinte al României. De-acum, gata!
Morţii cu morţii şi viii cu viii. Viaţa merge înainte. Cu -sau fără Gorbaciov. Cu sau fără
Moscova. -România trebuia guvernată. Prezidată. Puterea forată -;asemenea banilor
murdari - trebuia spălată repede, cât mai lepede. Trebuia albită. Oficializată. Lui Leon îi
trebuia numaidecât o echipă. Şi-a făcut echipă. Şi şi-a reamintit atunci un proverb
chinezesc, auzit încă de pe vremea când era student la Kremlin: “Politica este asemenea
unei curtezane: se uită galeş la tineri, dar se oferă bătrânilor”. Cum, adică, să se
înconjoare numai de bătrâni? Sa vadă numai mutre de moşnegi în jurul său?

Numai vechituri? Boşorogi? Ia mai dă-i dracului de chinezi! Ăştia întotdeauna văd
lucrurile aiurea. Răsturnate. Şi şi-a croit echipă tânără. Exact ce-i trebuia: tinereţe.
în fruntea Guvernului, l-a pus pe Romul Petrean, un bărbat stilat, abia săltat peste 35 de
ani, frumos ca un gigolo, şcolit prin ţâri străine, fiu de ilegalist, dotat cu un şarm
irezistibil. De fapt, Romul Petrean îi fusese oarecum impus. Fusese voinţa Baronului. Dar
asta era altă poveste. Ceilalţi miniştri însă emanaseră exclusiv din voinţa lui Lotreanu. La
Interne, l-a aşezat, deasupra unei turme de generali, pe Dinu Iocan Turtureanu, un
avocatei de Slobozia, tânăr şi el, guraliv şi iute ca argintul viu. La Externe, a plantat un
bărbat înalt, prezentabil, afabil, care nu împlinise încă 40 de ani, dotat cu o charismă
cuceritoare: Doru Veleşcanu. La Securitate, pardon SRI - adică, Serviciul Român de
Informaţii - l-a adus pe mai vechiul său prieten, fostul căpitan de Securitate Virgil
Măgureanu, un tip rasat, trecut de 40 de ani, dar cu o mutriţă de adolescent şmecheros,
zâmbind subţire şi cordial, afişând un aer de boem, de sub care însă te perfora o privire
fixă, rece, ca de cobră regală. La Finanţe, l-a chemat pe un ţâşti-bâşti cârlionţat, uşor
peltic, celibatar încă la 37 de ani, tobă de carte: Georgin Florescu.
Liga o lăsase pe mâna unei conduceri bicefale: preşedinte - Daion Doroga, un flăcău
serios, studios, ambiţios, dar şantajabil, ginerele lui Lazăr Marinescu, fost ministru al
Agriculturii pe vremea comuniştilor; preşedinte executiv - Ovidiu Găman, un profesoraş
somnolent, molâu şi cu priviri veşnic spăşite, ca un şcolar prins cu fiţuica pe banca. Tot ei
- Doroga şi Găman - tăiau şi spânzurau în cele două camere ale Parlamentului. Şi lista era
lungă. Lungă şi tânără. Lotreanu ţinuse, totuşi, pe lângă el şi câţiva venerabili din vechea
gardă: Nicolae Militam, Jean Moldoveanu, Vasile Ionel.
-Extraordinar! tresări violent Preşedintele, în mijlocul unei alei şi la capătul unui gând.
Extraordinar!! Toţi cei trei bătrâni păstraţi lângă el erau generali. Generali bătrâni.
Trecuţi Prin instrucţia Moscovei. Trecuţi prin dârmonul KGB-ului. Bref: oameni
verificaţi. De nădejde. Pe care poţi conta oricând.

Avuseseră dreptate chinezii cu proverbul ăla al lor. De ce nu-l înţelesese? De ce nu-l

aplicase în practică? De ce dăduse politica pe mâna tinerilor? Din spirit de frondă? Din
prostie? Sau pentru că lui însuşi îi era teamă de bătrâneţe? Oricum, avea să plătească, mai
târziu, cu deziluzii cumplite nesocotirea acelei înţelepciuni din ţara Kitailor. Trădarea
tinerilor!

61
Marea schizmă, în urma căreia Liga se despicase în două cioburi enorme: Liga Renaşterii
Naţionale şi Alianţa Democrata. Tot ceea ce zidise în doi ani, fusese gata-gata să se
spulbere, sub forţa turbulentă, devastatoare a unor tineri, pe care chiar el, Leon, îi ridicase
din anonimat, din neant, din nimic şi-i făcuse mari demnitari. Profund dezamăgit, dar şi
furios pe eşecul său, domnul Leon Lotreanu recursese la eternul scenariu al mineriadelor.
Mai organizase deja trei în 1990. încă una, în 1991, îi va alunga pe trădătorii din Palatul
Victoria. Iar în fruntea trădătorilor, nimeni altul decât primul ministru. Romul Petrean.
La amintirea acestui nume, Preşedintele aproape că icni, se poticni din mersul său băţos,
nervos, apoi se opri numaidecât, stană de piatră, cu privirea fixată în pământ, fulgerat de
arsura unei necruţătoare întrebări:
-Oare, Romul Petrean mă urăşte tot aşa de crunt, cum l-am urât eu pe Ceauşescu? şi nu-şi
putu reprima un fior de spaimă, amintindu-şi de zidul însângerat de la Târgovişte.

CAPITOLUL 13

Motto:

Sub patronajul lui Răzvan Temeşan, unul dintre artizanii dezastrului financiar al
României, de la Bancorex s-au furat două miliarde de dolari. Cea mai mare parte din
aceşti bani a ajuns în buzunarele PDSR.

Bogdan Comaroni

Partidul zăbăucilor

Luni dimineaţa. Arcul de Triumf. Fix la orele opt, un BMW superb, cafeniu-metalizat, a
oprit lin, parcă plutind, lângă bordura trotuarului, la un pas de Daion Doroga. La volan,
Baronul. L-a salutat, i-a deschis portiera din faţa. Daion s-a prelins sportiv înăuntru, şi-au
strâns mâinile, geanta de voiaj a aruncat-o pe canapeaua din spate. Baronul a demarat în
trombă. Şofa impecabil. Relaxat. Doroga nu se mai aflase niciodată atât de aproape de
enigmaticul şi temutul domn Ion Popescu, despre care chiar şi Mătuşa de la Cotroceni
vorbea cu un soi de sfială evlavioasa. Temându-se, desigur, mai puţin de Dumnezeu,
decât de Baron...
Până la Ploieşti, au bârfit despre politică, despre ţărănişti, despre liberali, despre social-
democraţi, despre stânga, despre dreapta, despre centru, despre extreme, au făcut
amândoi un haz nebun despre Partidul România Pitorească. Apoi, deodată, Baronul a
devenit sever, afirmând imperativ, fără drept de apel, ca dacă nu ar fi existat pe eşichierul
politic românesc un astfel de partid ca România Pitorească şi un astfel de lider precum
Ion Paul Rogojanu, tribunul pitoreştilor, ar fi trebuit inventaţi. Neapărat inventaţi! Pentru
că, fără aşa ceva, nu se poate.
-Pricepi, Daion? îl întrebase grav, furându-l scurt, cu coada ochiului, bătrânul de la volan.
Apoi, adăugase şnur. profesional: Un astfel de om şi un astfel de partid coagulează în
jurul lor toţi disperaţii şi declasaţii unui popor. Toţi zăbăucii, îi disciplinizează. Le
conferă un ideal. Le întreţine o iluzie, nelăsându-i să se disipeze în trupul social.

62
Oprindu-i să se împrăştie, să explodeze în punctele cete mai sensibile, cele mai
vulnerabile ale societăţii. Ci, polarizându-i, strângându-i cu o putere demonică sub
umbrela unui partid, şeful lor suprem, tribunul, conducătorul lor îi lasă, când şi când, să
urle, sa hulească, să se descarce de otrava neputinţei, de răutate, >'? gânduri turbate,
oferindu-le imensa plăcere de a înjura pe toată lumea, după care, energia lor malefică
subţiindu-se, diluându-se, se liniştesc, nu mai constituie un pericol politic. Trebuie să
recunoşti şi tu, Doroga dragă, că Rogojanu este un tip dat dracului sau, dacă vrei,
providenţial!

Pentru că, fără el, fără Partidul România Pitorească, am fi avut multe şi sângeroase
tulburări în ţară. Nu te-ai întrebat niciodată, de ce extrema dreaptă din România aproape
că a sucombat? Pentru că au sufocat-o pitoreştii lui Rogojanu. I-au luat aerul. Uită-te la
alte ţări care nu au un astfel de partid şi să vezi ce ravagii au făcut extremiştii. Germania,
de pildă, sau Anglia, ori Italia, Franţa sau Statele Unite: explozii, atentate, maşini
infernale, clădiri aruncate în aer, masacre. Desigur, nu este un simplu raport, ca de la
cauză la efect. Realitatea este mult mai complexă. Dar, poţi să nu recunoşti funcţia de
asanare socială a unui tip ca Ion Paul Rogojanu? Nu poţi. Dacă nu era el, trebuia să
inventăm noi înşine unul. Sau, poate mai ştii, chiar noi l-am inventat! conchise Baronul
pe un ton pişicher, de om care le ştie pe toate.

Evadare rupestră

Trecuseră de Ploieşti. Urcau spre Câmpina. Au oprit în Buşteni. Lângă poalele munţilor,
pe un drumeag periferic, la umbra unui pâlc de brazi. Acolo au coborât amândoi din
maşină, s-au întins, s-au dezmorţit, Baronul a scos din portbagaj două echipamente pentru
excursii montane: bocanci uşori cu crampoane din oţel, pantaloni bufanţi, hanorac, şepci
cu cozorocul lat cât o streaşină, ochelari de soare, câte un piolet pe post de baston şi
rucsacul în spinare. Hainele noi veneau exact pe măsura lui Doroga. Se schimbaseră în
tăcere, repede, milităreşte, aşa echipaţi arătau mai tineri, Daion parcă era un student, iar
Baronul un profesor de sport, amândoi cotropiţi de vraja munţilor. Au abandonat BMW-
ul, au plecat, Doroga nu întrebase nimic, Baronul nu-i spusese nimic. Au apucat
numaidecât firul unei cărări, afundându-se în pădurea de brazi, ca într-un templu fabulos,
cu acoperişul înalt, ciclopic, de un verde întunecat.
Cărăruia îngustă, şerpuitoare, se înfige adânc în coastele muntelui, trece pe lângă celebra
Urlătoare, acolo unde apa unui izvor prăbuşindu-se din ceruri iscă un zgomot infernal,
ajunge pe un mic platou neted, cenuşiu, zgrunţuros, ca o piatră arsă - chiar

Arsura se numeşte locul acela - urcând abrupt în sus, tot mai sus, către imperiul
prăpăstios al jnepenilor. La Crucea de pe Caraiman, Baronul şi Doroga vor ajunge după
prânzul cel mare. Mâine, vor fi la Babele şi Cabana Bolboci. Poimâine, miercuri, vor
poposi la Observatorul astronomic de pe vârful Omul, iar seara vor coborî, vor reveni în
Buşteni, de unde vor pune cap-compas Bucureştiul. Miercuri noaptea, vor ajunge acasă.
Dar până miercuri noaptea, mai era parcă un veac. Un veac de singurătate. Şi câte lucruri

63
nu poţi afla, nu poţi descoperi într-un veac trăit în singurătatea captivanta şi covârşitoare
a munţilor?

CAPITOLUL 14

Motto:

Interesele structurilor crimei organizate - care se dezvoltă ca un cancer galopant sub

guvernarea Văcăroiu - nu cedează, niciodată, în raport cu interesul naţional. Agresivitatea
acestor structuri pune în pericol siguranţa naţională, în cel mai înalt grad. Complicii lor
sunt infiltraţi până în cele mai înalte sfere ale clasei politice, ale administraţiei centrale şi
locale, ale tuturor instituţiilor, de la Justiţie, până la Serviciile secrete.

Sorin Roşca Stănescu

Microfonul din pantaloni

Ziarele şi televiziunea nutreau o fascinaţie morbidă faţa de crima organizata. Se ghicea,

adeseori, printre rânduri tipărite, printre imagini difuzate, un soi de admiraţie bizara.
Extravagantă. Se vorbea despre afacerea grâului, despre afacerea vapoarelor, despre
firmele - căpuşă, despre evaziunea fiscală, despre economia subterană, se vorbea despre
delapidarea băncilor. Presa descria cu lux de amănunte, înfierând marile tunuri financiare,
noile imperii de tip mafiot, luxul ridicol al miliardarilor de carton, dar se ghicea, totodată,
dincolo de cuvintele corozive, acuzatoare, şi o admiraţie abil disimulată...
Mihai Negulescu, alias Mişu, ştia că, dincolo de aparenţe, presa poate fi de partea lui. Era
încă un om puternic. Foarte puternic. Dispunea de resurse de putere, despre care Dan
Mircea Hariton nu avea habar. Ce-o fi crezut boşorogul ăla colţos şi infatuat, că îl pusese
pe Mişu la pământ? Că-l jucase în picioare? Că îl înspăimântase de moarte? Mihai
Negulescu ştia despre sine că este un os greu de ros. Un dumicat greu de înghiţit. Ştia că
era făcut dintr-un material dur. Casant. Greu de ronţăit. Greu de digerat, „îşi va rupe
dinţii în curul meu!”, gândise încrâncenat Mişu, după ce-i predase lui Hariton toate
video-casetele cu Mariana şi Tomiţă. Originalul şi cele trei copii. Nu se va lăsa! Hariton
va plăti scump această umilinţă, îngrozitor de scump. Mihai Negulescu pierduse un
restaurant, o consignaţie, câteva buticuri. Adică, un fleac. Reţeaua de afaceri a lui Mişu
se întindea, însă, mai departe, către zone obscure, pe care Hariton nici nu Ie bănuia! Ce-şi
închipuise bătrânul ăla arogant şi nebun'.' Că e mare pută în nu ştiu ce Sistem? Dan
Mircea Hariton îi vorbise despre un anumit Sistem, al cărui buton interzis fusese atins de
Mişu. Ei, şi? Are şi Mişu Sistemul lui. Butoanele iui. Dovada: toată discuţia dintre
Hariton şi Mişu fusese înregistrată, mot-a-mot, pe un micro-reportofon disimulat în
centura pantalonilor. Mişu se umilise, se conformase întocmai dorinţei imperative a
bătrânului, plecase, se întorsese, îi adusese toate video-casetele alea, în care nevasta
secretarului general al Guvernului se regula cu unul din bodyguarzii lui.

64
Toate video-casetele? Aşa ceva numai tâmpitul ăla de Hariton îşi putea închipui. Pentru
că Negulescu îşi mai păstrase o copie. Pentru presă. Tot pentru presă, avea în buzunar şi
caseta micro-reportofonului. în faţa lui Dan Mircea Hariton, Mişu coborâse fruntea supus,
dar sub fruntea lui germinau, roiau gânduri răzbunătoare. Mişu devenise robul acelor
gânduri. Va fi o răzbunare cumplită. Teribilă. O răzbunare pedepsitoare. Să se ştie - o
dată pentru totdeauna - că lui Mihai Negulescu nu-i este frică de nimeni. Şi chiar dacă ar
fi să piardă totul, chiar de-ar fi să piară, va pieri de gât cu Hariton. Cu tot Sistemul lui.
Presa îi va zdrobi pe toţi în malaxorul ei uriaş. Ii va mistui. Vor fi transformaţi apoi în
dejecţii, îngropate adânc în uitare. Lui Mişu nu-i este frică. Nu i-a fost niciodată frică.
Nici măcar atunci, pe Dunăre, în mijlocul Dunării, în mijlocul nopţilor geroase,
furtunoase şi, de jur-împrejurul lui, grănicerii înarmaţi până în dinţi. Ehei, prin ce vremuri
câinoase trecuse el! Contrabanda cu benzină. Clisura Dunării. Celebră pe vremea
embargoului. Acolo se născuseră mulţi miliardari, stipendiaţi politic tocmai de la
Bucureşti. Mihai Negulescu îşi reaminti cu o plăcere perversă, posesivă, de vremurile
acelea nu prea îndepărtate. Barca de mare viteză, pe care o cumpărase de la un neamţ,
avea două motoare Mercury, de 275 cai putere, parbriz de sticlă antiglonţ, vâsle puternice
din duraluminiu, în caz de avarie, şi o mitralieră Browning de calibrul cincizeci. Prindea
peste 150 km pe oră şi era mai rapidă decât orice ambarcaţiune a poliţiei de frontieră. Nu
fusese prins niciodată. La început, avusese o barcă, apoi cinci, apoi douăzeci. Aşa făcuse
o avere enormă, îşi plătise, la rându-i comisioanele grase, risipite prin buzunarele unor
miniştri. Aşa ajunsese Mişu unul din cei mai respectaţi miliardari din România. Nu
miliardar de carton, ca Ilie Alexandru, boul ăla din Slobozia, ci miliardar din aur. Aur
curat. Curat, pentru că şi operaţiunea de spălare a banilor murdari se încheiase cu un
succes enorm. Iar acum, moş Pârţ ăsta de Hariton vrea să-mi tragă preşul de sub tălpi?
Mie? Se întreba Mişu vexat. Insultat. Tocmai mie? Vrea să mă doboare? Să mă
răstoarne? E un cretin, dacă îşi închipuie aşa ceva. Un cretin, cu Sistemul lui cu tot...

Clubul cocoşaţilor

Era noapte. Abia se înnoptase. Mihai Negulescu mergea pe stradă, cu mâinile vârâte până
la cot în buzunarele fulgarinului uşor, mătăsos, şi se trezi fredonând melodia aia ciudată,
obsesivă, din serialul “Zona crepusculară”. Renunţase la maşină, ia bodyguarzi, de dragul
acelei scurte plimbări pe jos. Când se plimba pe marile bulevarde, cu trotuarele lor
doldora de pietoni, când se strecura anonim printre ceilalţi oameni, simţea mai bine
pulsul cetăţii, mai viu, gândea mai limpede. Era mai lucid. Mai ales când avea o întâlnire
importantă, Mişu se ducea pe jos. Singur. De astă dată, avea întâlnire cu o ziarista de la
un cotidian central. Ziar de scandal. Ziar de spaimă. Un soi de groapă de gunoi - uriaşă,
puturoasă - în care erau tăvăliţi, de-a valma, politicieni, popi, generali, miniştri,
funcţionari publici. Nu scăpa nimeni. Tirajul era imens. Patronul publicaţiei - unul din
magnaţii presei din România - recunoscuse el însuşi, cu un dezarmant cinism, într-unul
din editorialele sale: „Aşa cum banii nu au miros, nici ziarul meu nu are culoare politică.
Nu are stăpâni. Singurul ei stăpân este cititorul. Iar în relaţia dintre mine şi cititor,
spânzură principiul Şeherazadei. Eu trebuie să-i servesc cititorului poveşti care de care
mai captivante, altfel îmi taie gâtul. Adică, nu mai mă cumpără nimeni. Şi pier. Iar, ca să
nu pier, îi servesc exact basmele pe care le vrea. Şi ce sunt altceva scandalurile publicate

65
de mine, decât basmele de altădată din celebra carte „O mie şi una de nopţi”? Dacă presa
va prelua scandalul Mariana-Hariton, el, Mişu, va fi răzbunat. Răzbunat! Pentru că trăim
într-o lume rea! îşi zicea el înfiorat de gânduri fierbinţi. Râul ne înconjoară de
pretutindeni. E statornic. Binele e doar pasager. Un pasager grăbit. Foarte grăbit. Şi foarte
zgârcit. Este o lume urâtă. O lume cocoşată. Ca un sinistru club ai cocoşaţilor.
Deopotrivă, sinistru şi tragic. Nu contează, orice am face noi. Nu putem scăpa de
cocoaşă. Câştigă întotdeauna cel mai rău. Asta e clubul pe care ni l-am construit noi
înşine. Aşa a fost la început. Ne-a plăcut. Acum pute. Pute al dracului de urât. Ne place
sau nu, acum nu mai putem evada din Clubul Cocoşaţilor.

Pentru că am devenit urâţi. Şi răi. Şi răutatea noastră se vede de la o poştă, ca o cocoaşă.

Purtăm răutatea cu noi, în noi, ca pe o funestă povară. Iar dacă cineva îţi spune că nu este
adevărat, înseamnă că e un mincinos. Mihai Negulescu mai avea câteva minute până la
locul întâlnirii: restaurantul “Solaris”, în inima târgului. Palatul telefoanelor e în faţă, pe
dreapta, dincolo de el, puţin mai departe, pe stânga, domina cupola argintie a
stabilimentului de lux “Solaris”...

Ucigaşul are perciuni castanii

Restaurantul era full. Numai lume bună. Gusturi rafinate. Cosmopolite. Interiorul era
luminat de un stroboscop violet, efectul fiind extraordinar, reflectat în pereţii îmbrăcaţi cu
sticlă fosforescentă. Dansatoare foarte tinere, în costume Lycra, se fâţâiau pe o scenă
micuţă, cât un fund de farfurie. Boxele vibrau greoi, lepădând în aerul electrizant una din
melodiile lui Prince. Cârnăciorii olteneşti, pastrama şi jumătăţile de pui rumenite din
farfuriile Wedgwood potoleau foamea muşteriilor. La fel supa de pasăre şi caviarul
Beluga malossol caspian de pe platourile din argint patinat. Iar sticlele de Krugs Clos du
Mesnil erau aliniate ca nişte bodyguarzi de serviciu. O picoliţă apetisantă, cu trup de
fotomodel într-o uniformă albastră, impecabilă, plutea printre mese cu un platou uriaş, pe
care se răsfăţau trei cupe de cristal Bohemia şi o sticlă de Courvoisier VSOP. Nu mai
cânta Prince. Cânta Madonna celebrul şlagăr “Holiday”. Lângă bar, un grup de senatori,
cu guşile revărsate peste gulerele albe, cu dungi albastre. Nevestele senatorilor, în rochii
lungi, decoltate, sclipitoare, înzorzonate cu perle şi diamante veritabile, se hlizeau la
sceneta pe care evoluau, de astădată, doi bărbaţi sexy, aproape goi, şi chirăiau excitate, ca
nişte vânzătoare în piaţa Matache Mâcelaru.
în acelaşi restaurant, lângă intrarea tivită cu baldachin auriu, se mai afla şi un bărbat
tânăr, cu perciunii castanii, stufoşi, cu un aer distins de intelectual fin, care se cufundase
în lectura unei reviste. Era îmbrăcat într-o haină gri, peste o cămaşă albă, 'maculată,
închisă până la gât. Fără cravată. Pantalonii negri.

Ochelarii de vedere Morgan, mari, pătrăţoşi, cu lentile umbrol, îi acopereau cu

desăvârşire ochii. Aştepta de zece minute, singur la masă, în cârciuma aia de lux, plantată
exact vizavi de Cercul Militar. Sorbise o singură dată din paharul auriu: Grasă de Cotnari.
Era vinul lui preferat. Dar acum, nu pentru preferinţele sale venise. Avea de executat un
ordin. De fapt, un contract, încasase preţul. Trebuia să livreze serviciul. Deodată, auzi
vocea lui Edith Piaf cântând “La vie en rose” din boxele stereo ale localului. Era

66
semnalul. Se ridică, îşi scoase calm pistolul cu surdină, de la brâu, ţinti scurt în fruntea lui
Mişu care tocmai îşi făcuse apariţia în restaurant, trase, omul se prăbuşi, parcă se
împiedicase de ceva. Altcineva se aplecă rapid asupra lui Mişu, îl buzunări, găsi ce
trebuia găsit, se ridică, pluti parcă printre mese, către bar, dispăru în grupul senatorilor.
Asasinul era deja afară, pe motocicleta lui ultrarapidă. Dispăruse şi el. Somptuosul
“Solaris” se transformase într-o hărmălaie de spaimă nebună...

CAPITOLUL 15

Motto:

Eu nu cred deloc în mitul presei care poate modifica situaţia politică. Nu! Dimpotrivă, am
convingerea că presa spune exact ce gândeşte cetăţeanul de rând şi amplifică la maximum
un sentiment dominant. Nimic mai mult decât atât. Restul sunt exagerări, orgolii sau
neputinţă.

Bernard Guetta
directorul hebdomadarului politic francez „Le nouvel observateur”

Consiliul Suprem al Iluminaţilor

Feerie în piatră. Piatră şi brazi. Şi cerul înalt. Pur. Geana orizontului - limpede şi clara -
închipuia un filigran uriaş ţesut din arabescuri fantastice. Departe, în vale, siluetele
geometrice ale caselor, ale grădinilor, ale drumurilor captau privirile cu liniile lor
perfecte, suspendate parcă între cer şi pământ. Priveliştea era adâncă. Solemnă. Daion
Doroga nu mai fusese niciodată înfiorat de asemenea emoţii superioare. Purificatoare. Se
simţea extraordinar. Făcuseră popas pe un tăpşan cât o prispă. Baronul se răsturnase pe
spate, cu ochii înfipţi în catapeteasma celestă. Daion, încă în picioare, înmărmurit de
priveliştea captivantă de la poalele Bucegilor...
- Lumea aceasta a noastră, de când există ea, de când există istorie şi de când există bani,
deci cam de vreo cinci milenii - începuse, la un moment dat, să-i povestească Baronul, în
popasul acela din pleasna munţilor. Doroga îl asculta cuminte, concentrat, expresiv,
Baronul îşi desfăşura expozeul amplu, întortocheat, făcea ocoluri lungi, se pierdea în
amănunte, aparent se pierdea, revenea apoi cu explicaţii, unele palpitante, altele stufoase,
o aglomerare doctă de cifre, date, nume, locuri, evenimente, exemplifica o idee, o
concluzie, un principiu, sărea cu gândul în altă parte, făcea o precizare, puncta o
întâmplare, un sentiment, o întrebare retorică, se întorcea apoi pe firul lucid al povestirii,
legând, închegând la un loc o planetă de gânduri rostite cu glasul domol, persuasiv,
gânduri diferite, gânduri contradictorii, gânduri disperate şi totuşi configurând, ca într-
un enorm mozaic, un singur chip al Puterii, chipul ei secret, ocult, chipul interzis
muritorilor de rând, refuzat celor de dincolo de porţi, celor dinafară cercului de iniţiaţi,
chipul iluminat al Puterii.
- aşadar, de când există istorie scrisă şi de când există bani, repetase stăruitor Baronul,
lumea nu a fost condusă nici de regi, nici de împăraţi, nici de preşedinţi, nici de prelaţi,

67
nici de dictatori, nici de parlamente şi nici de guverne, ci de Iluminaţi. Dintotdeauna,
lumea a fost condusă de Iluminaţi. De oameni care nu se afişează niciodată în public. De
oameni care nu se bat niciodată cu pumnul în piept, în faţa maselor isterizate de vraja
unei idei.

De oameni care niciodată nu depăşesc pragul umbrei. Ei sunt eminenţele cenuşii ale
speciei umane. Ei guvernează. Ei controlează din culise tot ceea ce se face, la vedere, pe
scena lumii. Pe scena politică. Pe scena economică. Pe scena militară, culturală,
religioasă. Şi totuşi, Iluminaţii nu sunt supraoameni. Nu sunt fiinţe perfecte. Nu provin
dintr-o rasă privilegiată. Ci sunt oameni, pur şi simplu. Din toate rasele, din toate
culturile, din toate straturile sociale. Dar care aparţin unei singure organizaţii mondiale
secrete, absolut secrete: Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Puterea lor, imensa lor putere,
consistă într-un anonimat desăvârşit. Iar instrumentul acestei puteri - dragă Daion -
teribila forţă, arma temerară care poate lovi oricând, oriunde şi pe oricine, sunt banii. O,
sancta simplicitas!, olia Baronul. Cât de simplu e: banii! Cea mai terifiantă invenţie a
omului. Cea mai cumplită. Cea mai fecundă. Banii - o invenţie deopotrivă sublimă şi
diabolică. Specia umană a produs o singură invenţie cu adevărat gigantică, genială: banii.
Pricepi, Daion, ce vreau eu să-ţi spun? Aş dori să înţelegi sensul exact al acestor lucruri.
Poftim, hai să ne ducem, pentru câteva momente numai, hai să pătrundem într-un teritoriu
care îţi este perfect familiar: marxismul. Aminteşte-ţi că Marx - pe numele său real
Mordehai Levi - a scris undeva o frază celebră: “Am descoperit un secret istoric:
comunismul trebuie să triumfe, pentru că duşmanul său capitalismul îi aduce triumful”.
Ţi-ai amintit? Fraza aceasta a făcut de mai multe ori înconjurul pământului. Pe seama ei,
s-au scris biblioteci întregi de tratate. Ca să vezi cum se pot prosti nişte oameni deştepţi,
cultivaţi şi de bună credinţă. Pentru că Marx a fost, într-adevăr, genial. Dar şi diabolic.
De ce? Simplu: aşa a fost manipulat de Iluminaţi. Marx era unul din membrii marcanţi ai
lojei “Alianţa Drepţilor”, care nu era altceva decât o filială a organizaţiei secrete “B' nai
b' rith”, adică Fiii Alianţei”, al cărei maestru - conducător făcea parte din Consiliul
Suprem al Iluminaţilor. Ulterior, loja “Alianţa Drepţilor” s-a transformat în loja
“Comuniştilor”, iar în 1847, la Londra, a devenit “Liga Comuniştilor”, de unde s-au
născut apoi alte partidele comuniste ale lumii. Dar asta este deja istorie. Să nu divagăm
prea mult.

Aşadar, diabolicul Marx, la sugestia Iluminaţilor, a reuşit să-i păcălească pe toţi oamenii
de ştiinţă care s-au aplecat asupra operei sale. întrucât în germenele tezei sale se afla
însuşi resortul autodistrugerii. Ca o maşină infernală, magistral camuflată. Ca o bombă cu
efect întârziat. Ca şi cum ar fi vrut să spună: “Nu vă atingeţi de capital, pentru că acesta
ne va aduce plocon comunismul”. Şi comunismul a tot crescut, s-a lăţit, s-a lungit, s-a
îngrăşat, aşteptând să triumfe. Până când maşina aia infernală a făcut “pod”, iar
comunismul a fost înghiţit, cu fulgi cu tot, de acelaşi etern demon: capitalul. Adică, banii.
Quod erat demonstrandum!
Hai să ne apropiem, acum, de Revoluţia decembriştilor noştri, din 1989, şi să ne aplecăm
cu un ochi rece, atent şi avizat asupra acelor apocaliptice evenimente. Ce observăm? Ce
descoperim? în vreme ce poporul inundă străzile şi urlă surescitat lozinci: “Ole, ole,
Ceauşescu nu mai e!” - “Jos comunismul!” - “Jos Lotreanu!,, - “LRN - KGB” ele.; în
timp ce oameni disperaţi ocupau Piaţa Universităţii, ori alţii făceau liste cu guverne în

68
Piaţa Revoluţiei, sau nişte actori tembeli ordonau incendierea Bibliotecii Universitare; în
vreme ce unii chemau hoarde de mineri pentru a se răfui cu adversarii politici, iar alţii
mărşăluiau în nesfârşite şi belicoase manifestaţii, ori ocupau Televiziunea sau azvârleau
cu cocteiluri Molotov în sediul pustiu al Ministerului de Interne; în vreme ce unii trăgeau
cu pistoalele -mitralieră din ură, sau din frică, sau din răzbunare, sau din ordinul criminal
al unor idioţi avizi de putere, iar alţii mureau ca proştii, purtaţi de avântul ameţitor al
revoltei, scandând cu o sfântă inocenţă: “Vom muri, dar vom fi liberi!”; în timp ce unii
telefonau la Moscova şi raportau îndeplinirea planului “Dnestr”, iar alţii furau documente
secrete din dosarele Securităţii, pentru şantajele de mai târziu; în vreme ce unii se băteau
pe ciolanul politic, înjurându-se ca la uşa cortului, iar alţii perorau în Parlament, sufocau
Parlamentul cu lungi tirade populiste; ei bine, în tot acest timp, a existat un grup restrâns,
foarte restrâns, de oameni iniţiaţi, de intermediari ai Iluminaţilor, care au pus mâna pe
putere. Pe adevărata putere. Puterea magică a finanţelor. Şi au înfiinţat bănci. Acolo, în
acele bănci, se află toată puterea României.

Puterea absolută. Ai văzut cum arată Bucureştiul după nici cinci ani de zile? Zeul păgân -
adică, banul - şi-a înălţat temple somptuoase aproape la fiecare colţ de bulevard. Cele mai
elegante, cele mai luxoase şi ultramoderne edificii sunt sediile băncilor. Băncile! Un
veritabil stat în stat. Acolo, se câştigă cele mai mari lefuri din ţară. Acolo, se pune la cale
destinul României, iar nu în Parlament. Stăpânii acelor bănci sunt şi stăpânii ţării,
conducătorii ei temuţi, iar nicidecum voi, politicienii. Acolo, în imperiile financiare, se
urzesc cele mai sofisticate planuri. Totul decurge legic, logic şi controlabil. Nimic nu se
află sub aripa hazardului. Parafrazându-l pe Roosevelt, am putea spune că în lumea
finanţelor, nimic nu se petrece întâmplător. Când se petrece ceva - un fenomen, sau un
fapt, sau un gest - putem fi siguri că a f os t riguros plănuit. Hai să mai coborâm puţin
prin istorie, după alt exemplu. În 1940, primăvara, Churchill era ministrul Marinei în
Guvernul britanic. Prim-ministru era Chamberlain, care refuzase, încă din 1938, fotoliul
de mare maestru al “Ordinului de Orania”. De asemenea, refuza să-i asculte pe mesagerii
Iluminaţilor care îi sugeraseră, în mai multe rânduri, să declanşeze războiul împotriva lui
Hitler. Chamberlain amâna, tergiversa. Practic, se opunea dorinţei Consiliului Suprem al
Iluminaţilor. Trebuia schimbat. Urgent! Şi, astfel, Iluminaţii l-au desemnat pe Churchill,
mason în grad înalt încă din 1927, să ocupe fotoliul de prim-ministru al Angliei. El ar fi
declanşat imediat războiul împotriva lui Hitler. Prin vocaţie, Churchill era un luptător. Un
războinic. Dar, ca persoană particulară, nu era decât un încurcă-lume, un pedant, un falit
datorând băncilor britanice aproape opt milioane de lire sterline. Această datorie
constituia o piedică serioasă pentru a ajunge prim-ministru. Atunci, Iluminaţii i-au cerut
lui Beneş, preşedintele Cehoslovaciei, Mare pontif în “Ordinul Cavalerilor de Malta”, să
rezolve problema. Beneş l-a solicitat, la rându-i, pe un miliardar ceh, Max Loeb,
proprietarul mai multor mine de diamante în Africa de Sud, să-i achite datoriile lui
Churchill. Max a executat prompt rugămintea prezidenţială şi aşa a ajuns Churchill prim-
ministru. Banii! Banii, dragă Daion. Aceasta este Puterea suverană care pune în mişcare
şi controlează planeta numită Om.

Trădarea se plăteşte cu moartea

69
Baronul se ridicase în capul oaselor, era suplu, era elastic, se aşezase apoi în poziţia
“lotus”, atât de binecunoscută de practicanţii Yoga. Privea în susul muntelui, detaşat,
interiorizat, cu nişte ochi limpezi, extraordinar de limpezi. Doroga se aşezase şi el pe un
colţ de stâncă, îşi întinse picioarele, îngândurat, încordat, pierzându-şi privirile în hăul
prăpăstios de sub buza tăpşanului din piatră. Asculta fascinat. Baronul îşi reluă
monologul, pe acelaşi ton amical. Confidenţial.
-Dacă oamenii ar fi lăsaţi de capul lor, lăsaţi să se dezvolte liber, în mod natural, ar sfârşi,
inexorabil, prin a se ucide unii pe alţii. Pentru motive eminamente străine întregului regn
animal: ură, invidie, gelozie, lăcomie, rapacitate, plăcere. Omul fiind singurul animal care
ucide din plăcere, în ultimii trei mii de ani, în lumea întreagă, s-au consumat douăzeci şi
şapte de mii de războaie, în care au murit măcelăriţi peste cinci miliarde de oameni.
Adică, aproape actuala populaţie a Terrei. De pildă, numai în anul 1991 au fost 51 de
războaie locale. Şi numai în secolul nostru, al douăzecilea, au existat 104 ideologii
contradictorii, exclusiviste, care nu urmăreau altceva decât exterminarea reciprocă.
Fascismul a făcut peste 100 milioane de victime'. Comunismul, de trei ori mai multe.
Singură China a sacrificat pe altarul ideologiei comuniste aproape 80 de milioane de
fiinţe umane. Şi toate aceste grozăvii au fost posibile în condiţiile când există deja
Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Există de aproape cinci milenii. Şi totuşi au fost
asasinaţi cinci miliarde de oameni. Dar dacă n-ar fi fost Iluminaţii? Nu exagerez deloc
când afirm că specia umană ar fi dispărut de mult. Sau ar fi fost pe cale de dispariţie. Ei
bine, Daion dragă, tocmai din spiritul de conservare al speciei umane s-a născut
necesitatea unei organizaţii mondiale, puternice, secrete, omniprezente, care să frâneze,
pe cât posibil, impulsul ancestral de autodistrugere al oamenilor. Aşa au apărut
Iluminaţii. Apoi, Consiliul Suprem...
Când vorbea despre Iluminaţi, chipul Baronului se transfigura, zbârciturile vârstei
dispăreau ca sub vraja unei lumini interioare, ochii îi străluceau de o energie stranie,
subtilă, tainică, făptura lui întreagă vibra, gesturile lui deveneau scurte, tăioase,
înfăşurându-l pe Doroga cu o privire hipnotică.

-Primele începuturi ale Iluminaţilor au apărut în epoca sumeriană, îşi derula mai departe
bătrânul Baron solilocul său calm, cumpănit, în al treilea mileniu, înainte de Christos, în
Sumer, sub conducerea generalului Lugalzagissi, s-a născut întâia grupare de Iluminaţi
care, din umbră, au preîntâmpinat prăbuşirea şi destrămarea legendarului regat sumerian.
Dar când, mai târziu, Lugalzagissi ajungând rege, Iluminaţii l-au sfătuit să-şi ţină în f râu
lăcomia şi trufia, regele s-a înfuriat şi şi-a decapitat propriii sfetnici, crezându-se
atotputernic. După nici doi ani, a sfârşit însă şi el tot sub sabie. Iar de atunci. Iluminaţii,
reorganizându-se, au trecut în cea mai neagră clandestinitate. Nu au mai operat decât prin
intermediari. Au devenit anonimi. Invizibili. Invizibili au fost şi în Mesopotamia, pe
vremea lui Alexandru cel Mare, când purtau numele de cod “Frăţia şarpelui”. De atunci,
de pe vremea lui Alexandru Macedon, Iluminaţii s-au organizat în loji pe deplin
conspirate, în loji sunt organizaţi şi astăzi, deşi lojile nu mai sunt învăluite în misterul
absolut de altădată, ci mai degrabă într-o discreţie densă: fie că se numesc Masoni, Iezuiţi
sau Cavaleri de Malta, Grupul Bilderberg, înţelepţi ai Sionului, Templieri sau membri ai
Clubului Rotary. înţelegi, Daion? se întoarse, pentru o clipă, Baronul către mai-tânărul
său însoţitor, împungându-l uşor cu degetul în plexul solar, înţelegi? Vreau să te fac să
înţelegi nu doar cu mintea aceste adevăruri, ci cu toată fiinţa ta. Dar, să revenim la

70
Iluminaţi. La Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Şi nu aş. vrea să insist, acum, mai mult
asupra perioadei antice. Mai târziu, poate, cu alt prilej, ne vom găsi timpul necesar să
scormonim şi prin istoria captivantă a acelor vremuri. Acum, insă, avem nevoie de
prezent. Trebuie să ne oprim asupra Prezentului. Să înţelegi perioada modernă şi, mai
ales, cea contemporană a Iluminaţilor. Cine sunt Iluminaţii veacului douăzeci? Pe ce
organizaţii se sprijină ei? Trebuie să ştii că există o structură bine pusă la punct.
Impecabilă. Un Sistem impenetrabil.

Viu! Ca un organism viu. După toate regulile artei şi ştiinţei unui front secret. Precum
arta informaţiilor. Sau ştiinţa guvernării. Când e nevoie ca un secret, un anumit secret sau
un pachet de secrete să fie scoase la lumină, să fie servite publicului veşnic avid de
senzaţii tari, o fac Iluminaţii înşişi. Cu un scop precis, riguros calculat: acela de a induce
frica. Pentru că niciodată oamenii nu au fost şi nu pot fi conduşi cu duhul blândeţii. Ci cu
frica. Frica de lege. Frica de moarte. Frica de foame. Frica de pierdere. Frica de durere.
Frica de sărăcie. Frica de singurătate. Frica de pedeapsă. Chiar şi religiile tot pe frică se
bazează: frica faţă de Dumnezeu. De-a lungul tuturor veacurilor, suverană a fost doar
frica. Iar chintesenţa ştiinţei oricărei guvernări este exact frica...
Astăzi, Iluminaţii sunt organizaţi într-un for mondial: Consiliul Suprem. La baza căruia
se află aşezate anumite structuri, bine definite, desfăşurate fie pe zone şi regiuni
geografice, fie pe o sumă de vectori de putere, de influenţă, de decizie. Toate aceste
structuri sunt organizaţii de tip secret sau discret. În care nu pătrund decât iniţiaţii. Adică
acei oameni ce se supun jurământului de moarte. Odată intrat într-o astfel de organizaţie,
râmai prizonierul ei pentru toată viaţa. Pentru că nimeni nu te obligă să te duci, să intri, să
faci parte dintr-un Sistem. Te duci singur. Te duci, pentru că aşa vrei tu. Decizia este
numai şi numai a ta. îţi aparţine cu desăvârşire. Dar, după ce te-ai decis, cale de
întoarcere nu mai există. După o vreme însă, dacă ai motive întemeiate, poţi să nu mai
activezi în organizaţia de care te-ai legat pe viaţă: intri în conservare, în aşteptare, în
rezervă. Dar dacă trădezi, preţul este unul singur: Moartea.

CAPITOLUL 16

Motto:

Lucrurile trebuie privite în faţă, fără menajamente şi fără estompări de circumstanţă:

România lui Iliescu are un nivel subafrican, este subminată de racile enorme, dominată de
o mizerie cruntă, de o murdărie cruntă, de o iresponsabilitate cruntă, de un troglodism
crunt. Calitatea vieţii e la pământ, structurile economice sunt desfigurate, administraţia e
paralizată de indolenţă şi corupţie, mediul înconjurător e sufocat de poluări extreme.
Nimic nu merge normal, iar standardele europene se află undeva dincolo de orizont.

Radu Budeanu

Un tip cu picioarele pe pământ

71
Înserarea se lăsa lent asupra Bucureştilor, iar aerul poluat sclipea violet-portocaliu. Radu
Dunca alergase toată ziua, ca un cal de curse. Se deplasa, pe cât era posibil, pe jos sau cu
Metroul. Rar apela la autobuze, tramvaie, troleibuze, taximetre. Şi mai rar, la Volvo-ul
gri-metalizat, aproape nou, pe care domnul Daion Doroga, preşedintele Ligii, i-l pusese la
dispoziţie. Nu-i plăcea volanul. Avea oroare să şofeze. Unul din “fixurile” lui Dudu.
Avea chiar şi o teorie a lui, fistichie, pe care, mai în gluma, mai în serios, o servea oricui
vroia să-l asculte:
-Domnule, când mergi pe jos, eşti cuplat la pământ, la cosmos, la energiile cosmice. Când
te sui în maşină, te decuplezi. Toate legăturile se duc dracului. Şi atunci energiile din tine,
atomii din tine o iau razna. Te umpli de ioni pozitivi. Adică, de uzură. De boală. De
cancer. S-a făcut chiar şi un studiu: morbiditatea scade invers proporţional cu numărul
paşilor făcuţi pe jos. Şi am de gând să înfiinţez un club: Clubul pietonilor! E cineva
împotrivă? Se abţine cineva?” Ăsta era Dunca: un tip cu picioarele pe pământ. Şi la
propriu, şi la figurat...
Radu Dunca traversă sportiv scuarul din faţa Ambasadei Germane şi se apropie de sediul
central al Ligii Renaşterii Naţionale. La scară, erau trase două limuzine superbe: un
Mercedes negru 380 SE şi un Rolls-Royce verde Phantom. Mercedesul era al lui Daion
Doroga. Când Doroga pleca din Capitală, întotdeauna îşi lăsa Mercedesul în faţa sediului
central al Ligii, ca un fel de emblemă, de simbol care să stoarcă privirile trecătorilor.
Dudu surâse coroziv: “Aşa, ca felinarul roşu în faţa unui bordel!” Apoi, preţ de câteva
secunde, zbură cu gândul în altă parte: “Oare, unde o fi dispărut Doroga?” Azi e marţi.
Marţi seara. Şi nici ieri, toată ziua, nu l-a văzut nimeni. Nici la Senat, nici la partid. Fraga
Dorneanu, care de obicei ştie şi când trage un mort un fâs, zicea, pe un ton uşor
conspirativ, că Doru i-a lăsat vorbă că pleacă undeva, pentru trei zile, prin munţii
Gorjului, la o vânătoare de mistreţi. “Poate dă peste mistreţul ăla cu colţi de argint!”, rânji
maliţios Dudu, necrezând o iotă din povestea cu vânătoarea.

Dar Rolls-ul uriaş al cui o fi? Curios, foarte curios, Dudu urcă scările sprinten, câte două
trepte deodată, până la etajul întâi, unde îşi avea cabinetul. Când trecu prin dreptul
Secretariatului, cu uşa larg deschisă, dădu cu ochii de Fraga. Şefa de cabinet a conducerii
bicefale a Ligii: preşedinte - Daion Doroga, preşedinte executiv - Ovidiu Găman. Fraga
se îmbrăcase într-un costum Calvin Klein simplu, cu tăieturi clasice, elegant, cafeniu, cu
exact un centimetru deasupra genunchiului. Oricât bârfeau unii pe socoteala ei, tipa avea
un rafinament înnăscut. Un simţ nativ al proporţiilor. Al armoniilor. Stătea picior peste
picior şi asculta o “fugă” de Bach. De fapt, pândea culoarul, să nu-i scape nimic din tot ce
se strecura, prin această trecătoare obligatorie, către cabinetele din vârful partidului,
aşezate la rând, ca nişte cuşete într-un vagon de dormit. Şi iarăşi surâse, dat dracului,
Radu Dunca. Chiar că semăna sediul central al Ligii Renaşterii Naţionale cu un uriaş
vagon de dormit. Tăcere. Calm. Somnolenţă...
Zărindu-l pe Dunca în mijlocul culoarului, Fraga sări din fotoliu, se întinse ca o pisicuţă
şi, cu mersul ei felin, fu într-o clipă lângă el. Consilierul îi spuse amical “sărut-mâna”,
Fraga îi zâmbi, îl apucă numaidecât de mână şi-l trase în cabinetul spaţios cât un hangar.
După care, închise uşa, făcându-i vânt cu piciorul. Când pocnetul sec al uşii se stinse,
Fraga începu să-i şoptească ceva, repede-repede, făcând un botic misterios şi gesticulând
iute, tăind aerul în felii subţiri-subţiri. Radu Dunca avea capacitatea de a gândi simultan
în planuri paralele: o asculta pe Fraga, dar se gândea, totodată, şi la stilul extraordinar de

72
personal al acestei femei, care-l tutuise din prima clipă, propunându-i o prietenie, o
camaraderie sinceră, fără mofturi, fără fasoane: “Eu sunt Fraga, tu eşti Dudu, noi toţi din
echipă suntem prieteni, ne tutuim, ai ceva împotrivă, Dudule?”, turuise atunci Fraga ca o
mitralieră. Dunca intrase instantaneu în joc, îi convenea, nu avea nimic împotrivă. De
altfel, nu agrease niciodată relaţiile cu barieră, cu Ştaif protocolar, în care zâmbetul e pe
scenă iar înjurătura în culise. Şi au rămas prieteni. Din mesajul alambicat, stufos, pe care
Fraga Dorneanu i-l desfăşurase conspirativ la ureche, Radu Dunca înţelese că dincolo, în
celălalt capăt al coridorului, în anticamera cabinetului său, îl aştepta domnul Ion Brestoiu.

Patronul de la “Bulina verde”, cum îi ziceau, deopotrivă amici şi inamici, scandalosului

dar temutului ziar bucureştean “Subiectul zilei”.
Radu Dunca îl cunoştea de vreo douăzeci de ani, de pe vremea când Ion Brestoiu lucrase
la ziarul “Scânteia Tineretului”, apoi la “Suplimentul” acelui ziar, apoi îl întâlnise în mai
multe rânduri pe holurile imense ale Ministerului de Interne, în compania profesională a
unuia şi aceluiaşi ofiţer de securitate: maiorul Mihai Bran, astăzi ditamai general la
Serviciul Român de Informaţii. Aşadar, ce-o vrea Ion Brestoiu? De ce nu şi-o fi anunţat
din timp venirea? Cu ce gânduri sosise? Să vândă? Să cumpere? Să se sfătuiască? Să
verifice vreo informaţie? Să solicite un interviu? Să ceară protecţie? Despre Ion Brestoiu
umbla vorba că n-are mamă, n-are tată. Asta vrând să însemne că tipul nu avea absolut
nici un fel de scrupule. Dorea să câştige bani, cât mai mulţi bani, iar pentru această
dorinţă maladivă era în stare de orice porcărie. Şantaja, corupea, făcea presiuni, promitea,
ameninţa, tăia în carne vie. Crestase de câteva ori - urât de tot - şi obrazul Ligii, înfierase
Guvernul. O pusese pe Mătuşa de la Cotroceni, la stâlpul infamiei. Nici pe socialişti nu-i
iertase. Nici pe ţărănişti. Nici pe liberali. Trăgea în toţi. Dar nu la grămadă, ci, selectiv.
Adică, numai atunci când era plătit. Cash! Fraga îşi epuizase mesajul, Dudu îi mulţumi,
ieşi pe culoar, strigă sonor an “pa!” peste umăr şi dispăru în direcţia cabinetului său.

Ion Brestoiu, de Ia „Bulina verde”

“Salut!” - “Salut!”, Brestoiu îl aştepta în picioare, îi auzise desigur glasul de stentor, îşi
strânseră mâinile ca doi bătrâni colegi de breaslă. Dudu îl invită în cabinet, îl întrebă din
mers, cu aplomb şi generozitate de amfitrion respectabil: “Un ceai, o cafea, o bere, fanta,
vodcă imperială, mai am şi o jumătate de sticlă de şampanie Tokay, ce dorinţe?” Brestoiu
se fixă asupra unei vodci cu fanta, Dunca desfăcu pentru sine o bere, ciocniră, se
interesară reciproc de afaceri, de politică, de sănătate. Preludiu! Ion Brestoiu se fâţâia
ţanţoş prin birou, într-un costum verde (“Ca şi Rolls-ul de afară!”, nu se putu abţine
Dudu), cravată galbena de mătase Nina Ricci şi ceas brăţara Cartier.

Rotofei, mărunt, guşat, cu gura uşor strâmbată spre stânga, cu părul negru, lucios, dat cu
gel, pieptănat lins peste cap, cu ochii uşor exoftalmici, lătăreţ şi greoi în mişcări, Ion
Brestoiu părea într-adevăr un “ardei umplut”, aşa cum îl botezase “tribunul” Ion Paul
Rogojanu din spatele unui microfon public. Dudu îl privea relaxat, aparent relaxat,
aştepta. Pândea. Brestoiu continua să povestească nişte întâmplări caraghioase cu
“liberalii ăia care se făcuseră ţăndări”, Dunca îl asculta, îl fura cu coada ochiului şi
deodată îi descoperi, uimit, mâinile. Mâinile domnului Ion Brestoiu parcă nu făceau parte

73
din făptura lui, parcă erau smulse în afara trupului mătăhălos, umflat, erau mâini de o
nemaipomenită delicateţe, mâini frumoase, nobile, ca de artist: cu degetele lungi şi moi,
unghii netede, rozalii, cu semicercuri albe, perfecte şi marginea subţire, clară, ca un fir de
mătase albă. Brusc, Dudu îşi dădu seama ce anume îl deranjase acut, insistent, până
atunci, fusese ceva ca o sâcâială, ca un bâzâit iritant, ca un iz ascuţit, penetrant, răscolitor.
Parfumul! Celebrul parfum, Verssaille pour homme. Ion Brestoiu pufea a Verssaille de te
trăsnea.
După ce domnul Ion Brestoiu îşi consumă vodca şi fanta, depuse grijuliu paharele pe
marginea mesei, se aşeză grav. Băţos. Şi rece. Ca un veritabil om de afaceri.

-Domnule consilier, atacă frontal Ion Brestoiu, am câteva informaţii interesante. Trăsnet!
Informaţii de scandal. Informaţii producătoare de capital. De fapt, dispun în exclusivitate
de acest capital - aur pur - şi nu ştiu cum şi unde să-l investesc. Nu ştiu. încă nu ştiu!
repetă el, accentuând cuvântul “încă”. Acum exact 47 de minute, îşi consultă el Cartierul
brăţară, la restaurantul Solaris a fost ucis un om. Un singur foc de pistol în mijlocul
frunţii. Mână de profesionist. Asasinul a dispărut de la faţa locului. Rapid şi silenţios.
Propriu-zis, nici nu ştim dacă a dispărut, într-adevăr, pentru că nimeni nu l-a văzut. N-a
văzut nimeni nimic: nici ucigaş, nici armă! Nici măcar focul de armă nu l-a auzit nimeni
din local. Iar restaurantul era plin. Bref; pistol cu surdină; ucigaş profesionist. Lumea nu
a văzut decât mortul. Victima: cunoscutul om de afaceri Mihai Negulescu.

Alintat de prieteni, Mişu. Miliardar curat. Adică, fără vreun dosar penal. Mişu tocmai se
ducea să se întâlnească cu nişte ţipi. Nu-i ştiu, dar aflu eu. Deci - încerca să fie cât mai
explicit domnul Ion Brestoiu, dar şi cât mai concis - un barosan al afacerilor se duce la o
şuetă, într-un local de lux. Şi o mierleşte exact când deschide uşa restaurantului. Pac şi
gata. Mort! Asasinat de un ucigaş plătit. Un killer! Cine o fi plătit ucigaşul? se întrebă
retoric domnul Ion Brestoiu.

Consilierul de presă Radu Dunca ridică din umeri neajutorat. Dar şi curios, cât cuprinde.
-Aici e aici! punctă sec domnul Ion Brestoiu. După care, continuă rar, persuasiv, cu o
dicţie perfectă: noi deţinem informaţii verificate că domnul Mihai Negulescu era amantul
doamnei Mariana Bereciuc, nimeni alta decât Sofia distinsului secretar general al
Guvernului, excelenţa sa domnul Traian Bereciuc. Iar domnul Bereciuc este, în acelaşi
timp, şi unul din vicepreşedinţii Ligii Renaşterii Naţionale. Domnule consilier! îşi
schimbă timbrul vocii patronul de la “Bulina verde”, tuşind cu subînţeles de câteva ori.
Domnule consilier, acesta este capitalul pe care dorim să-l investim. De fapt, tot ce v-am
prezentat eu nu reprezintă decât partea vizibilă a aisbergului. Deci, o câtime foarte mică.
şi mă întreb, încă nehotărât: Unde să-l investim? în Ligă? La ţărănişti? în altă parte?
Concurenţă serioasă, domnule consilier! Oare, cine va plăti mai mult? se întrebă el cu
ochi parşivi.

Radu Dunca îl privi lung-lung, ca pe o insectă scârboasă, lipicioasă, care i se urcă pe

picior, îşi reprimă cu greu un gest de repulsie, de parcă ar fi strivit o libarcă. Domnul Ion
Brestoiu merita cu prisosinţă o lecţie dură.
-Mă Ioane, îl luă din scurt, abrupt şi rău, consilierul Radu Dunca. Te ştiam mai subtil.
Mai finuţ. Unele din editorialele tale chiar le-am gustat cu plăcere. Cu o reală plăcere.

74
Dar acum te-ai purtat ca un rândaş, care a privit pe geam, în casa popii, şi a văzut-o pe
coana preoteasă în braţele primarului. Te duci la popă şi-l întrebi: ce-mi dai părinte, ca
să-[i spun că muierea matale se regulează cu primarul comunal? Nu râde Ioane, că am
dreptate. Uite, îţi spun eu ce să faci cu capitalul ăla.

Îl duci plocon la ţărănişti, sau la liberali, sau la hotentoţi, unde vrei tu. Numai la noi, nu!
Te duci, îi investeşti şi aştepţi dividendele. Iar între timp, la ziarul “Ziua” - un ziar serios
pentru un om serios!, cum sună un slogan publicitar - va apărea un serial captivant despre
“Bulina verde”, cu următoarele capitole: Unu - dezvăluiri palpitante în legătură cu cele
două containere din portul Constanţa, dana trei, sosite săptămâna trecută. Unul încărcat
cu ţigări, celălalt cu cafea. Aşa scrie în acte. Taxele au f ost plătite, marfa ridicată şi
adusă în Bucureşti, la firma S.C. “Ager” S.R.L., ai cărei proprietari sunt prea amabilii soţi
Ion şi Teodora Brestoiu. Numai că cele două containere au fost tixite, în realitate, cu
materiale electronice de vârf: computere, servere, imprimante. Introduse în ţară
clandestin. Pagubă în buzunarul statului: câteva miliarde bune. Ei, ce zici, Ioane, facem o
descindere la “Ager”? Doi - scoaterea ilegală din ţară a unui milion de dolari, preluaţi de
la Bancorex printr-o ingenioasă inginerie financiară - şi depuşi la Banca “Vallors” din
Berna, pe numele, stai să mă uit în agendă. Dudu făcu o pauză, trase un sertar, scotoci,
scoase o agendă groasă, grea, îmbrăcată în piele, o răsfoi, citi aproape silabisind: pe
numele Elenei Bragadiru, soră-ta, Ioane. Trei - contractul de închiriere cu proprietarul
clădirii unde ai sediul redacţiei a expirat de doi ani. Chiria nu s-a plătit tot de doi ani. în
schimb, domnul Iosif Avramescu, unul din funcţionarii proprietarului clădirii, primeşte
lunar un ciubuc consistent din partea ziarului “Subiectul Zilei”. Patru -aminteşte-ţi, Ioane,
că ai importat 1500 tone de hârtie de ziar din Belgia, dar pe factură scrie hârtie de
ambalaj. Hârtia, adusă fraudulos în (ară, ai depozitat-o în comuna Voluntari, la o firmă
patronată de chinezi. Deci, evaziune fiscală. Cinci...
- Stop! ţipă deodată isteric domnul Ion Brestoiu. Ţipase subţire, neverosimil de subţire.
Se ridicase în picioare, ţeapăn. Stacojiu, încercă un surâs supus, conciliant, dar nu reuşi
decât un rânjet cavernos. Spuse cu o voce de copil tembel, prins cu praştia Băgând în
porumbei.
-Domnule consilier! Dar dumneavoastră chiar m-aţi luat în serios? Chiar vorbiţi serios?
Eu am glumit, domnule consilier.

După care, oftă din rărunchi. Nu mai poate omul să bârfească, să glumească, să...
-Exact asta-i diferenţa dintre noi, Ioane. Eu nu am glumit! Apoi, schimbând brusc tonul
glacial, uscat, cu acela de plăcut amfitrion: Eu parcă aş mai bea o bere. Dumneavoastră
mai doriţi o vodcă? Tot cu fanta?

CAPITOLUL 17

Motto:

Creşterea continuă a fenomenului crimei organizate poate să declanşeze, la un moment

dat, un uragan social mai violent, mai crud şi mai distructiv decât însuşi sistemul care l-a
declanşat.

75
Prof. univ. dr. A. C. Germann (S.U.A.)

Beţia înălţimilor

-Crucea de pe Caraiman este o capodoperă a geniului românesc. Un simbol. Un spirit,

încheagă, în structura ei maiestuoasă, spiritul unei naţiuni: credinţă, putere, mândrie,
durată.
Daion Doroga reţinuse cuvintele acestea ca pe o strofă dintr-un imn naţional. Ion Popescu
le rostise încet, grav, privind adânc în sus, cu palma streaşină la frunte. Daion îşi
aminteşte că stătuseră acolo, până seara târziu. Apusul soarelui, văzut din înaltul
Caraimanului, era o privelişte magnifică. Tulburătoare. Oraşul Buşteni, scrutat de sus,
transmitea un fior cosmic, pe care senatorul nu-l mai încercase niciodată în călătoriile lui
cu avionul, când se uitase, prin hublou, către geometria stufoasă, colţuroasă a oraşelor. Se
întunecase şi Daion îşi aminti că Baronul se lamentase mai devreme:
-De fiecare dată, uit câte ceva, când plec într-o călătorie. Acum, mi-am uitat lanterna cu
halogen. E vânătorească, am cumpărat-o de la o cabană, din Alpi, bate la 200 de metri. E
ca un proiector militar. Păcat că am uitat-o. Merita s-o vezi, cum face pârtie prin noapte.
O să ţi-o arăt, altă dată. Apoi, revenise cu discuţia iarăşi la Iluminaţii ăia ai lui. Era
interesant ce spunea bătrânul. Teribil de interesant. Am spus, interesant? Nu, altceva, cu
totul altceva simţise Daion. Un şoc ciudat. Brutal. Şi mai ales un roi de întrebări
nelămurite, dar cu atât mai agresive, plutea în jurul lui ca un stol de păsări de pradă: De
ce? De ce-i spunea Baronul acele lucruri? Ce gânduri are? Ce urmăreşte? De ce tocmai el,
Daion Doroga, trebuie să asculte, să afle acele cumplite adevăruri? Cu ce scop? Ce-i
rezervă destinul? Ce vrea, de fapt, Baronul?
Doroga se trezi rapid din întrebările lui rotitoare, afară se întunecase repede, aşa cum cad
nopţile pe creasta munţilor. Lângă falnica Cruce nu mai rămăseseră decât ei doi, Baronul
şi Doroga, ceilalţi turişti plecaseră mai devreme, mult mai devreme, cabana de la Cruce
era închisă, era pustie, pustiu era de jur-împrejur, până hăt-departe. Până la cabana
Babele, mai aveau drum de-un ceas.

Poate mai mult. Cum să mergi însă pe cărarea muntelui, în bezna nopţii, până la cabana
Babele? Era sinucidere curată...
Daion privi curios, întrebător, dar şi temător către Baron, îl admiră tăcut cum se ridică
iute, aproape svâcnit, de pe platoul stâncos, îi auzi apoi îndemnul scurt: “Hai să
mergem!” Daion se ridică şi el încordat, bântuit de gânduri aiurite. Ghirlanda scânteind
de becuri electrice, care desenau conturul Crucii pe canavaua cerului nocturn, Ie va
ajunge pentru zece minute, poate un sfert de ora. Dar mai departe? Era un întuneric de
puteai să-ţi bagi degetele în ochi. Doroga îl urma supus, tăcut, la câţiva paşi distanţă, pe
Baron. Şi abia avu timp să observe, preţ de câteva secunde, cum se apropiase de Ion
Popescu, ca o fantomă desprinsă din tenebrele pădurii, o matahală neagră, uriaşă,
răzbătură vag câteva şoapte, matahala îi întinse Baronului i lanternă electrică, tip auto,
lată, pătrăţoasă, apoi dispăru ca o părere. Baronul aprinse din mers lanterna, nu spuse
nimic. Daion nu-l întrebă nimic, dar înţelese dintr-odată că bătrânul său camarad de
drumeţie era protejat, în fiecare clipă, de puternice forţe invizibile. Şi îl inundă, atunci, o

76
stare de bine, o stare euforică, aproape bahică. Sa fie beţia muntelui? Beţia puterii? Până
la cabana Babele, au făcut mai puţin de o oră. Acolo, în aceeaşi cameră austeră, cu două
paturi simple, soldăţeşti, aproape până spre zori, Baronul îşi continuase netulburat
excursul său profesoral despre lumea puterii, aşezată între esenţe şi aparenţe...

Băncile controlează politica lumii

-Consiliul Suprem al Iluminaţilor îşi transmite deciziile, se informează, acţionează - într-

un cuvânt, operează - printr-o reţea de structuri secrete, organizaţii discrete, despre care
toată lumea ştie câte ceva şi nimeni nu ştie nimic. Experienţa Multimilenară ne-a
demonstrat că secretul cel mai straşnic păzit este acela despre care umblă prin lume, aşa,
un abur de zvonuri, de păreri contradictorii, de presupuneri care de care mai fanteziste,
realitatea fiind astfel tăinuită în adâncuri insondabile.
Una din aceste organizaţii - a precizat, la un moment dat, Baronul, ridicând un deget în
sus, ca un semn de exclamare, de avertizare - una din aceste organizaţii este “Comitetul
celor 300”, creat în anul 1729, la iniţiativa Ordinului “înţelepţii Sinonimului”, cu nucleul
în Europa, dar cu ramificaţii în lumea întreagă.

Ca să înţelegi mai bine ce hram poartă acest înalt “Comitet”, aş vrea să-ţi spun, dragă
Daion, că printre cei 300 de membri ai lui se află şi Şir John J. Louden. Cine este Şir
Louden? Simplu, te rog să reţii: este preşedintele Băncii N.M. Rotschild din Londra;
preşedinte al Băncii Chase Manhattan, banca familiei Rockefeller; preşedinte „al
Companiei Royal Dutch Petroleum; director al holdingului Shell Petroleum Company; şi
administrator general al Fundaţiei Ford. Ai reţinut? se interesă, uşor ironic, mai mult
grav, Baronul. Simplu ca bună-ziua! Şi încă un exemplu: tot în “Comitetul celor 300” îl
aflăm şi pe Lordul May or, regele absolut al City-ului din inima Londrei...
Dincolo de ocean, în SUA, îi servesc pe Iluminaţi două organizaţii deosebit de puternice.
Este vorba de “Comisia Trilaterală” şi de “Council of Foreign Relations”, mai cunoscut,
printre iniţiaţi, cu abrevierea CFR. “Comisia Trilaterală” a fost înfiinţată în anul 1975,
prin prestaţia inspirată a doi mari bărbaţi ai veacului nostru: profesorul Zbigniew
Brzezinski, consilier pentru Securitatea Naţională în administraţia Carter, şi milionarul
Rockefeller. Ei au lansat, atunci, cu acel prilej, şi faimosul concept de “Noua ordine
mondială”. Comisia cuprinde un lung şir de capete luminate, care guvernează diplomaţia
lumii. Un singur exemplu, edificator: din “Comisia Trilaterală” face parte însuşi Papa
Ioan Paul al II-lea, pe numele său adevărat Carol Voitila Katz. De altfel, bătrânul părinte
al Sfântului Scaun mai este şi şeful lojii secrete “Opus Dei”, membru al celebrului club
“Rotary”, precum şi guvernator, ales prin vot secret, al etanului Rockefeller...
CFR-ul a fost creat în 1921, subordonându-şi, în numai câţiva ani, principalele agenţii de
presă, ziare, reviste, edituri, posturi de radio şi televiziune americane. Reputatele agenţii
de presă “Reuters”, “Associated Press” şi “United Press” sunt controlate în exclusivitate
de CFR. Ca şi ziarele cu tiraje de masă: “Wall-street Journal”, “New-York Times” sau
“Washington Post”. Precum şi prestigioasele posturi de radio şi televiziune: “ABC”,
“CBS” şi “RCA”.

77
De asemenea, sub umbrela CFR stau bănci de faimă mondială: Banca “Morgan”, Banca
“Schiff”, Banca “Baruch”, sau Banca “Warburg”. Ori firme uriaşe: “Standard OH”,
“IBM”, “XEROX”, “PAN AMERICAN”, “EASTMAN KODAK” sau “U.S. Steel”. Iar
printre membrii CFR întâlnim nume sonore, ca: Rotschild, Bill Clinton, Ford, George
Bush, Koffy Anan şi alte somităţi din ţara unchiului Sam.
Tot o structură patronată de Iluminaţi este şi Organizaţia “Bilderberg”, care îi cuprinde pe
conducătorii principalelor puteri ale lumii. Un veritabil Guvern mondial ocult. Aici se fac
şi se desfac toate scenariile politice planetare, pe termen scurt. Se iau hotărâri urgente. Se
pun la cale acţiuni fulger. Organizaţia “Bilderberg” a fost înfiinţată în anul 1954, la
hotelul “Bilderberg”, din localitatea olandeză Oosterbeek, de către prinţul Bernard al
Olandei, soţul Reginei Juliana. De fapt, ideea a pornit încă din 1947, de la faimosul
doctor Retinger. Pe numele său complet, Joseph Hieronim Retinger. Supranumit
“Dirijorul”. La acea vreme, Retinger îndeplinea funcţia de secretar general al Mişcării
Europene, organizaţie creată, finanţată şi controlată în exclusivitate de CIA. Retinger se
învârtea prin cancelariile europene şi americane, ca un om de-al casei. Era prieten cu
Papa, cu generalul polonez Sikorski, cu premierul francez Clemenceau, cu Regina Juliana
a Olandei, cu generalul atât de temut Walter Bedel Smith, directorul CIA, cu preşedintele
Eisenhower, cu miliardarul David Rockefeller. îmi aduc aminte şi astăzi, după 34 de ani,
cuvintele rostite de Şir Edward Bedington Behrens, în 1960, la moartea lui Retinger: Nu-l
voi uita niciodată pe acel Retinger,. în Statele Unite, care punea mâna pe telefon, fixându-
şi imediat o întâlnire cu Preşedintele. De asemenea, în Europa avea acces nelimitat în
oricare cerc politic select”.
-Şi poate că n-ar fi rău să-ţi aminteşti, dragă Doroga, că Mişcarea Europeană, al cărei
secretar general a fost Retinger, s-a transformat, sub aceeaşi baghetă magică, în Consiliul
Europei. Era anul de graţie 1949. Organizaţia “Bilderberg” este un club eminamente
închis, care se reuneşte anual, furnizând '“formaţii hotărâtoare pentru activitatea
Consiliului Suprem al Iluminaţilor, întrunirile “Bilderberg” se află sub cultul secretului
absolut.

Participanţii vin cu propriii lor şoferi, bucătari, medici. Securitatea este asigurată de statul
care găzduieşte reuniunea. Poliţia, jandarmeria, serviciile secrete, toate forţele de
protecţie şi gardă sunt mobilizate în misiune de “gradul zero”. Nu se face nici un fel de
publicitate. Abia după sfârşitul conferinţei, se emite un comunicat de presă evaziv.
Ultima conferinţă “Bilderberg”, aceea de anul trecut, a întrunit 120 de participanţi. Şi este
cât se poate de relevant faptul că, printre aceştia, s-au numărat 17 preşedinţi de state, 5
regi, 29 de prim-miniştri, 15 laureaţi ai Premiului Nobel şi 23 de bancheri. Ce este
organizaţia “Bilderberg”? Aşa cum îţi spuneam, un adevărat Guvern Mondial. De altfel,
el a şi hotărât, în conferinţa din 6-9 iunie 1990, toate detaliile atacului - blitz din Golful
Persic. Casa regală din Kuweit a fost informată, preventiv, să părăsească rapid ţara, cu
întregul aparat de serviciu şi imensa ei avere personală. La fel s-a procedat şi cu
intermediarii Iluminaţilor, care operau în Kuweit. După care, a urmat invazia irakienilor,
ordonată de nebunul ăla de Saddam. Primul simptom al schizofreniei este complexul lui
lisus Christos. Aşa şi este cunoscut în toate manualele de medicină. Fiecare dictator se
crede, în esenţa lui, un lisus Christos. Mesia! Mântuitorul!! Aminteşte-ţi lungul şir de
dictatori ai veacului nostru: Salin, Hitler, Mao, Ceauşescu, Pol-Pot, Ghaddafi, Castro ori
Saddam. Sau, de ce nu, hai să ne gândim şi la Ion Paul Rogojanu al nostru, tribunul de

78
Dâmboviţa. Toţi au un numitor comun: complexul lui lisus Christos. Şi afirmă cu patos,
despre ei înşişi: “Am îmbrăcat cămaşa morţii!” Se cred izbăvitorii lumii. Paradoxal, ei nu
sunt nişte şarlatani. Ci nişte oameni bolnavi. Uşor, foarte uşor de manipulat. Aşa s-a
întâmplat şi cu Saddam, asupra căruia s-au concentrat anumiţi vectori de presiune, de
influenţare, veniţi din partea Iluminaţilor. Pentru că ei, Iluminaţii, l-au determinat să
invadeze Kuweitul. Iar George Bush, preşedinte al Statelor Unite, dar şi membru al
organizaţiei “Bilderberg”, a trecut în forţă la executarea planului hotărât: declanşarea
intervenţiei din Golf şi readucerea lui Saddam la kilometrul zero, adică pe poziţiile
iniţiale. Acest război - fulger a adus în băncile Consiliului

Suprem al Iluminaţilor un profit net de 200 miliarde dolari. Şi astfel au fost echilibrate
conturile bancare ale Orientului, care începuseră să genereze grave dizarmonii financiare
mondiale. Pentru cât timp? Cine ştie? Poate până la un nou război local. Rapid. $i
eficient. Probabil, nu probabil, ci sigur te cutremură, Doroga dragă, aceste adevăruri
brutale. Cumplite. Dar dacă pe altarul libertăţilor fundamentale, naturale, ale omului, vor
mai fi necesare sacrificii de sânge, acestea se vor face, vor mai muri câteva mii de
oameni, dar războaie mondiale, cu milioane de morţi, nu vor mai fi. Niciodată! Acesta a
fost jurământul sacru al Iluminaţilor, f acut la Madrid, pe 25 septembrie 1945. Şi aşa va
fi! De altfel, Iluminaţii, grafie atotputerniciei banilor, au intervenit prompt şi permanent,
de-a lungul istoriei, în conflictele sângeroase, fie ele locale, continentale sau planetare.
Pentru a preveni spulberul fatal. Total. Pentru conservarea speciei umane. Şi a statelor.
De pildă, dacă Iluminaţii nu ar fi intervenit în Războiul de secesiune american, din anii
1861-1865, finanţând ambele tabere, Statele Unite ale Americii, de astăzi, ar fi fost
despicate în două jumătăţi de trup. Adică, în două state neviabile, şi, deci, generatoare de
noi conflicte sângeroase. Banca Rotschild din Londra a finanţat războiul în Statele din
Nord, iar Banca Rotschild din Paris a finanţat Statele din Sud. Şi astfel, America a rămas
întreagă. Sau, mai aproape de noi: Fascismul şi Comunismul. Hitler şi Salin. Al doilea
război mondial. Banca Warburg din Amsterdam l-a finanţat pe Hitler. Banca Chase
Manhattan din New-York l-a finanţat pe Salin. Ambele bănci fac parte dintre principalii
deţinători de acţiuni ai celebrei FED, adică, Federal Reserve Bank, respectiv Banca cea
mai puternică din SUA. Singura autorizată să tipărească dolari. Şi mai trebuie amintit că,
încă din 1811, FED este controlată de familia de bancheri Rotschild. Ca urmare, al doilea
război mondial nu a f ost câştigat nici de Hitler, mort, otrăvit, în 1945, nici de Salin,
mort?' el, opt ani mai târziu, şi tot otrăvit. Fascismul şi comunismul -ca sisteme politice
mondiale - au dispărut. Au pierit de pe faţa Pământului. Pentru că au fost construite
exclusiv pe ură: ura de clasă, ura de rasă. Iar Iluminaţilor le este străină, cu desăvârşire
străină, ura.

-Noi, dragă Daion, nu urâm pe nimeni! şoptea, înflăcărat de o tainică ardere interioară,
Baronul, în acelaşi timp, Daion Doroga, în obscurul auster al camerei de la cabana
Babele, îl asculta ca în transă, vrăjit de puterea de seducţie a bătrânului. Noi nu urâm pe
nimeni! repetase Baronul. Nu trebuie să urăşti pe nimeni. Nici chiar pe duşmanul tău de
moarte. Pentru că puterea duşmanului tău se trage din însăşi ura ta. Ura ta îl hrăneşte. Nu
trebuie să-l urăşti. Pândeşte-l, iscodeşte-l, fii atent, fii foarte atent la toate gesturile lui, la
gândurile lui, la viaţa lui, iar la momentul potrivit striveşte-l! Ucide-l! Dar fără nici un
strop de ură. Nu din plăcerea urii trebuie să ucizi. Ci din necesitate. Ai priceput, Daion,

79
esenţa acestui raţionament? Ura este o energie ce foloseşte exclusiv celuilalt. Niciodată,
ţie!
Dar să revenim la organizaţiile secrete ale Iluminaţilor. O asemenea structură este şi
Ordinul “Rosacroce”. A fost întemeiat de către împăratul Carol cel Mare, în sec. IX.
Fraţii acestui Ordin deţin cea mai modernă şi complexă bancă de informaţii despre specia
umană, despre originea omului, ştiinţele secrete, cosmos, energiile neconvenţionale,
biocurenţi, psihotronică. La fondarea Ordinului, Carol cel Mare a pus Iluminaţilor o
condiţie ciudată, acceptată de ei şi valabilă şi astăzi: Organizaţia “Rosacroce” va avea o
existenţă intermitentă, cu perioada de 66 de ani. Timp de 66 de ani, să funcţioneze
ireproşabil, apoi, următorii 66 să intre în conservare absolută, în aşteptare, în hibernare,
interval în care umanitatea să producă un alt volum de informaţii, suficient de mare
pentru a fi cuantificat, fructificat. Demn de reţinut este faptul că însuşi Michel de
Nostredame, supranumit Nostradamus, a fost cooptat, Ia vârsta de numai 21 de ani, în
1524, printre fraţii Ordinului. Exact când a împlinit 33 de ani, şi-a redactat testamentul,
pe care l-a depus apoi, închis şi sigilat, în custodia Ordinului. Nostradamus a murit la
vârsta de 63 de ani. După ce i s-a deschis şi lecturat testamentul, întreaga asistenţă a
rămas înmărmurită: marele învăţat îşi prezisese cu precizie matematică data morţii: 2
iulie 1566. începând cu anul 1945, s-a deschis o nouă perioadă de 66 de ani, de
funcţionare a Ordinului “Rasocroce”. După care, în 2011, va intra iarăşi în conservare şi
ciclul se va repeta la nesfârşit.

O altă organizaţie obedientă Consiliului Suprem al Iluminaţilor este “Ordinul de Orania”.

A fost înfiinţat de Wilhelm al III-lea, al Oraniei, în anul 1689. Motivul invocat de
Iluminaţi era expansiunea prea mare a protestantismului. Protestanţii trebuiau controlaţi
din interior. Şi aşa s-a născut acest Ordin, care se constituie astăzi în cea mai puternică
confrerie mondială protestantă, strângând sub forţa sceptrului său toate sectele protestante
ale lumii contemporane: baptişti, iehovişti, anglicani, lutherani, calvinişti, penticostali,
reformaţi de toate soiurile. Numai în Irlanda de Nord, Ordinul de Orania are atestaţi peste
100.000 de membri...

Tandreţe la Snagov

-Dorule, spune-mi şi mie, te rog, ce e aia “Preteriţiune”? Au, te-am trezit? Ai adormit,
cumva?
Glasul melodios şi molatec al Dardei l-a smuls dureros de brusc din gândurile lui grave,
din amintirile lui stufoase, Doroga a tresărit violent, s-a ridicat iute în capul oaselor,
privind în jurul său cu ochi de copil uşor uimit, uşor speriat, apoi a zâmbit relaxat, şi-a
revenit, s-a întins prelung ca un ogar lenevos, trosnindu-şi oasele, fluturându-şi o mână în
direcţia Dardei. Darda şi Corina epuizaseră de mult revistele de modă şi trecuseră pe
integrame.
-Zău, Dorule, n-am observat c-ai aţipit, îmi pare rău! insista Darda, făcând un botic care
cerea clemenţă. După care, zvâcni ca o panteră, din două salturi fu lângă Daion şi începu
să-l gâdile, să-l smotocească, să-l scarmene, era şi tandreţe în gesturile ei, şi un halou de
satisfacţie deplină, dar şi un aer şmecheros de adolescentă pusă pe şotii. Daion râdea,
chirăia, era fericit, se apăra, se eschiva cu gingăşie, slab, tot mai slab, apoi deodată îşi

80
cuprinse nevasta în braţe şi o sărută pe gură, sălbatic, prelung şi dulce. Darda asta
aşteptase, era jocul lor dintotdeauna, se liniştise, revenise lângă Corina şi integramele lor.
-I-auzi ce scrie aici! insistase Darda pe întrebarea ei. Figură de stil retorică. Şi ne-a ieşit
“preteriţiune”. Ce e aia “preteriţiune”?

-Este acea figură de stil retorică, prin care autorul declară că nu vrea să vorbească despre
un anumit lucru, dar, de fapt, chiar prin negaţie, vorbeşte despre acel lucru. Clar, fetelor?
Şi mai puneţi şi voi mâna pe carte! încheiase băşcălios Daion, izbucnind toţi în râs.
Copiii, Măria şi Iulian, împreună cu bunicii, Lazăr şi Beatrice, se retrăseseră în vila
“Gemenii”, corpul “E”. Afară, pe iarbă, la umbră, mai rămăseseră doar ei: Daion, Darda
şi Corina, precum şi soţii Jugureanu. Catrinel şi Ion Jugureanu devorau mai departe
romanele lor poliţiste, Darda şi Corina se îngropaseră în integrame, el, Daion Doroga, se
afla încă sub imperiul terifiant al întâlnirii cu bătrânul Ion Popescu. Baronul îi dezvăluise,
cu dezinvoltură şi o deosebită forţă de persuasiune, un colţ dintr-o lume paralelă,
invizibilă, disipată de-a lungul şi de-a latul pământului, o lume secretă care teşea şi deşira
o istorie unde puţini, foarte puţini oameni aveau acces. Istoria puterii. Puterea banilor.
Banii, ca generatori de istorie. Şi triunghiul se închidea perfect...

CAPITOLUL 18

Motto:

Criminalitatea “gulerelor albe” sau crima organizată beneficiază de trei avantaje: nu are
lege; nu are frontiere; limită de bani nu există. Este cert că, la ora actuală - în anul de
graţie 1995 - venitul statului român este cu mult mai mic decât profiturile realizate de
organizaţiile crimei.

Ina Sârbu

Un oltean de Filiaşi

Era o Mazda gri-argintie, ca o picătură de mercur. Nicolae Beldiman, alintat Ninel,

scoase din ţeava de eşapament o cheie, descuie portiera, porni motorul, în câteva secunde
dispăru.
Pe unde dracu o fi hăimănind Doroga? Pe unde bate câmpii? se întreba, ciupit de gânduri
contradictorii, Nicolae Beldiman, abia mângâind volanul şi pedalele Mazdei care torcea -
supusă şi blânda - asemenea unei feline uriaşe, îndelung dresate. De ce nu ştie nimeni
nimic de Doroga? La celular nu răspunde, acasă nu răspunde, la Ligă nu, la Senat nu l-a
văzut nimeni. Pe Ada Genaru a concediat-o pentru trei zile. Nici frumoasa gardă de corp
nu ştie mai nimic. Unde s-o fi dus? A lăsat doar vorba c-ar fi la o vânătoare de mistreţi,
prin pădurile Gorjului. Judeţul Gorj? Rahat! Ninel a verificat la Tg. Jiu, nu ştie nimeni.
Nimic! Nici de la Poliţie, nici de la Prefectură, nici de la Asociaţia vânătorilor. S-o fi
întâmplat ceva? tresări Ninel. Ceva urât? Grav? Devenea tot mai nervos. Agitat. Negru de
supărare. Nicolae Beldiman se simţea mizerabil, îngrozitor de mizerabil, când nu putea

81
executa un ordin. Sentimentul neputinţei îl irita, îl înnebunea. Trebuia să facă ceva. Să
inventeze ceva. Ce să facă? Pe cine să mai întrebe de Doroga? Pe unde să mai
scotocească, pe urmele lui? încotro? Dar dacă, tot întrebând, colo şi colo, tulbură fără să
vrea nişte ape? Dacă strică, în Paştele mă-sii, vreo chestie, vreo şustă, vreo afacere? Im?
Ce să facă? Mai bine stă dracului, cuminte, la locul lui. Şi gata. Aşteaptă. De ce să-şi vâre
tocmai el, Nicolae Beldiman, nasul unde nu-i fierbe oala?'. Bine, bine, bombănea el
strângând din dinţi, şi-atunci de unde să ia pachetul ăla pe care trebuie să-l ducă la
Guvern? Primise consemnul clar, telefonic:
-Te duci şi aduci urgent pachetul!, sunase sec ordinul.
-De unde?, întrebase, la fel de sec, Nicolae Beldiman.
-Ştie Doroga!, venise prompt, imperativ răspunsul, după care se auzi tonul alb, neutru al
telefonului.
Celălalt, tipul de la capătul firului, adică şeful de cabinet al secretarului general al
Guvernului, care-i transmisese porunca, închisese.

Brusc. Retezat. Fără drept de apel. închisese şi Ninel. Rămase aşa - mut, perplex - câteva
clipe lungi, amintindu-şi dialogul arid, milităros, avut cu mahărul ăla de Ia Guvern. Apoi,
se dezlănţui. Urât. Ca-n ţigănia din Filiaşul copilăriei sale.
-Băga-mi-aş picioarele în mintea voastră, de bulangii. De handicapaţi. Tu-vă muma-n cur
de împuţiţi, de coralii cocliţi, de jagardele clocite. Dar-ar macavela peste voi. Huo, fir-aţi
ai dracului de căcănari!
Aşa păţea uneori Nicolae Beldiman, alias Ninel, oltean din Filiaşi, isteţ, mintos şi tuciuriu
până-n zgarda unghiilor, începea să înjure. Dar numai când era de unul singur. Şi mai ales
când era nervos. Nervos ca un câine gata-gata să rupă lanţul. Ninel ştia însă că lanţul
acela nu se va rupe niciodată. Era legat, acolo, pentru tot restul vieţii. Priponit până la
moarte de un par zdravăn, înfipt adânc în spinarea pământului. Parul acela nefiind
altcineva decât domnul prim-senator Daion Doroga. Şi când te gândeşti că totul plecase
de la un pahar de zaibăr. Un pahar în plus! Sfinte Sisoe, cum se poate răsuci într-o clipă
viaţa unui om. Sau moartea, într-o noapte de beţie, prin toamna anului 1990, când abia
ieşise zaibărul nou, Ninel se înfuriase pe unu, nici nu mai ştie pentru ce, l-a înjurat, ăla l-a
plesnit peste bot, Ninel a văzut roşu în faţa ochilor, a scos brişcă şi i-a vărsat maţele. Abia
în arestul Poliţiei a aflat, cu o spaimă nebună, că celălalt o mierlise la spital, el urmând să
fie judecat şi să înfunde puşcăria pentru multă vreme. L-a salvat Daion Doroga. Acţiunea
penală s-a stins, dosarul a ajuns în fişetul lui Doroga, sub şapte lacăte, Ninel a început o
viaţă nouă. A fost adus în Bucureşti, împreună cu nevasta şi copilul, i-au dat şi muierii lui
serviciu, dactilografă la Procuratură, el, Ninel, lucrează de atunci la Secretariatul General
al Guvernului. Consilier tehnic. Un “giob” mişto, maşini de lux, ciolanul mare. Nici nu
visase vreodată să ajungă atât de sus. Sus?, se strâmbă Nicolae Beldiman, cu un rictus
înţepat. Asta-i doar aşa un cuvânt colorat frumos, pentru liniştea sufletească a familiei.
Dimpotrivă, Ninel ştia că se află, de fapt, jos, jos de tot, sub talpa etern ameninţătoare a
domnului prim-senator Daion Doroga. Era omul lui de încredere. Omul de taină. Argatul
care îndeplinea toate treburile murdare ale boierului: comisioane, ciubucuri, tranzacţii
oneroase, colete misterioase, bani pentru partid.

Cu câte tablouri de artă cărase el în casa lui Doroga, putea deschide un muzeu. Numai
tablouri? Parcă numai tablouri dusese? Dar argintăria, sau statuetele din jad, din onix, sau

82
cărţile rare, sau icoanele vechi de pe vremea lui Ştefan cel Mare? Dar casetele cu valută
forte? Ninel nu se putea plânge nicidecum că nu are o slujbă bună. Nu trăgea la şaibă, nu
era decât un curier anonim, într-o lume în care se vindea orice: onoare, credinţă, părinţi,
demnitate. Ce-i păsa lui ce furtuni puternice, ce uragane apocaliptice urlau adeseori pe
deasupra capului său? Atâta doar că, uneori, mai scăpa şi el boii în lucerna şi înjura,
înjura cu toate înjurăturile pe care le auzise în copilăria lui, printre ţiganii din Filiaşi.
înjurături spurcate, de se stricau de greaţă şi îngerii din cer. Se sătura, când şi când, să
stea sub tensiune, sub presiune, sub ochiul necruţător al lui Doroga: du-te colo, du-te
dincolo, fă aia, fă ailaltă, vezi ce spui, vezi ce faci, ai grijă să nu te audă nimeni, să nu te
vadă nimeni. Parcă ar fi trăit ilegal. Parcă s-ar afla în clandestinitate. Conspirat. Ascuns.
Mai bine s-ar fi dus atunci la puşcărie. Lua zece ani pentru omor provocat, la bulău ar fi
fost un tip model, comportament exemplar, scăpa cu cinci ani. Poftim, deja trecuseră
patru de când se afla în slujba lui Doroga, ar mai fi făcut unul şi ar fi scăpat. Liber! Liber
ca pasărea cerului. Liber să facă ce vrea, să spună oricui vrea să-l asculte cine e, unde
lucrează, ce face, ce gânduri are, ce visuri are. Aici, în jungla asta, păstorită de Daion
Doroga, n-ai voie să mişti un deget, n-ai voie să discuţi cu anumite persoane la care eşti
trimis şi nu poţi să le spui altceva decât exact vorbele pe care le ai de transmis. Atât!
Nimic mai mult!! Restul e sub puterea unui consemn absolut. Iar consemnul acela
înseamnă tăcere. Ca în filmele americane cu mafioţi italieni: Omerta! Legea tăcerii. Dar
dacă eu chiar fac parte dintr-o anumită Mafie?! surâse coroziv Nicolae Beldiman, la
volanul Mazdei, rulând elegant prin cartierul Berceni. “Ninel, mafiotul!”, nu sună rău,
deloc nu sună rău! îşi bombă el pieptul costeliv, osos, mândru nevoie mare, că face parte
din “Onorabila familie”. Şi, la urma urmei, ce-mi pasă? încerca el să se liniştească. Ce-mi
pasă mie? Nu fur, nu dau în cap nimănui, îmi fac treaba care mi se cere şi gata. Ei da, mai
înjur şi eu uneori, mă mai răcoresc, îmi trece, de fapt eu nu înjur pe nimeni în faţă, cine
ce are cu mine?

Asta-i clar, n-are nimeni nimic. Nu este însă deloc clar cum dau eu, acum, de Doroga,
unde să-l găsesc ca să-mi spună de unde să iau pachetul ăla. Pe unde, Paştele mă-sii, o
umbla? Şi atunci, brusc, îşi aminti de Ada Genaru, frumoasa gardă de corp a lui Daion
Doroga. Ea nu plecase nicăieri din Bucureşti, nu-l însoţise pe Doroga, nici ea nu ştia
precis pe unde hălăduieşte prim-senatorul. Ce-ar fi s-o întreb pe Ada, dacă nu cumva ştie
ea despre ce pachet e vorba şi de unde să-l iau? Ninel îşi consultă rapid ceasul: era
aproape ora şapte, seara. La ora aceea, Ada Genaru nu putea fi găsită decât în cartierul
Ciuleşti, la Cazinoul “AKBAR”. Ada era cunoscută ca un cal breaz, la mesele de joc ale
cazinoului, în schimb, la restaurantul cazinoului “AKBAR” calul breaz era Nicolae
Beldiman. Cal breaz am spus? Eroare! Ninel era cunoscut acolo ca o personalitate
marcantă. Mai mult: un ins de temut. Nimeni nu ştia cu ce se ocupa, ce învârteşte, pe
unde umblă, dar de fiecare dată, când venea, descindea dintr-o maşină de lux, scumpă,
rară. Iar când patronul cazinoului “AKBAR”, domnul Gigi Patraulea, un mălai-mare înalt
de aproape doi metri şi cântărind peste 120 g, negru, râu, colţos, cu gura trasă numai în
aur curat şi pumnul cât un clopot de biserică, de spaima căruia tremura un cartier întreg,
când însuşi domnul Patraulea îl primise, într-o după amiază, cu temenele până la pământ
şi un surâs obedient, toată lumea dedusese că domnul Nicolae Beldiman nu poate fi decât
“cineva de sus, foarte de sus”. Ninel nu va uita niciodată ziua aia. Mare. Memorabilă.
Fusese trimis de Doroga să ridice o casetă. S-a dus, a intrat, patronul de la “AKBAR” îl

83
aşteptase el însuşi la uşă. îl salutase cu deosebit respect, după care îl condusese, sub
privirile înmărmurite ale asistenţei, într-un separeu din spatele imensului salon. Acolo
fusese servit chiar de Patraulea, Ninel băuse, se ghiftuise, mulţumise politicos, Gigi
Patraulea înmânându-i apoi o casetă micuţă, tăiată în fildeş, grea, lustruită, exact cât
măsura buzunarului de la haină. Ninel o vârâse neglijent în buzunarul adânc al
fulgarinului, zâmbi relaxat, îi făcu patronului cu ochiul, se pregăti de plecare. Gigi
Patraulea îl condusese iarăşi până la uşă, înfăşurat într-un aer de totală supunere. Ninel
ştia ce conţine caseta: bijuterii.

Aur şi pietre scumpe. Ajuns în maşină, o deschise, admiră o clipă, extaziat, conţinutul
sclipitor, o închise apoi cu un pocnet sec şi demară în tromba. Daion Doroga preluase, la
rându-i, caseta, vibrând de emoţie, aşa făcea de fiecare dată, era un sensibil, un emotiv,
Ninel îi cunoştea reacţiile şi se bucura de bucuria lui. Acum, însă, amintindu-şi de
cabinetul lui Doroga şi de caseta cu bijuterii, pe Nicolae Beldiman îl năpădiră deodată
nişte gânduri urâte:
-Al dracului bulangiu, nu mi-a dat şi mie un inel, un cercel să i-l duc muierii mele, nimic
dom'le, nimic, măcar un lănţişor subţire ca aţa, aşa de pam-plezir, se înfurie scurt Ninel. îi
trecu repede. Se linişti. Trebuia să ajungă la Ada Genaru. Se întoarse din Berceni, trecu
val-vârtej pe lângă celebrul “BIG”, traversă bulevardul Metalurgiei, intră pe Olteniţei,
rulă întins, silenţios, până la Gara de Nord, după care făcu la stânga, îndreptându-se către
cartierul Ciuleşti...

Gardă de corp cu fustă

Ada Genaru, căpitan în Serviciul de Protecţie şi Pază al Cotrocenilor, totodată gardă de

corp a prim-senatorului României, excelenţa sa domnul profesor, doctor, inginer Daion
Doroga, era îmbrăcată într-o jachetă roşie, de caşmir dublu, cu guler de catifea, fustă
scurtă, din piele, şi mănuşi asortate, pantofi negri din piele de căprioară, cu tocul-cui.
Coafura era “a la Gavroche”. Un amestec teribil de şmecheraş, prostituată şi om de
afaceri. Pe umăr îi flutura o poşetă Cardin, din piele neagră, de rare nu se despărţea
niciodată, pistoletul “Waugh-master” de 7,65, ascuns înăuntru, conferindu-i exact sporul
de siguranţă necesar într-o lume bântuită de şacali. Tocmai transformase o lamă de
spearmint într-un balon execrabil. Zâmbea unor gânduri fistichii, conducând sportiv, cu
nerv, un Ford-Capri 525, roşu, decapotabil. Reuşise! Avea iarăşi poşeta doldora de bani.
Proasta de ea, la început făcuse nazuri, zâmbise prosteşte, strâmbase din nas: Ţigări?
Ţigări Assos? Ce să facă ea cu ţigările Assos? Ea nu fumează decât Marlboro. A, să le
vândă? Cui? Cum? Da ce, ea are o întreagă reţea de chioşcuri, de buticuri, ca domnul
colonel

Truţi Pogoreanu? Apoi, la insistenţele politicoase ale celuilalt, un arab frumos, înalt,
manierat, care vorbea o românească limpede, elevată, şi despre care auzise că este un tip
putred de bogat, Ada înţelesese rapid despre ce este vorba, cedase, fusese de acord,
intrase în sistem. Nu trebuia decât sa însoţească nişte transporturi auto, de ţigări Assos, de
la aeroportul militar Otopeni, la nişte depozite, undeva, la marginea cartierului Chitila.
Atât! Şi câştiga la fiecare drum, pe întortocheatele căi ale Bucureştilor, cam 10-15

84
milioane de lei. Bani peşin. Cash. Bravo Ada! şi-a zis ea surescitată de atâta bănet, după
prima misiune, în care gardase un auto-tren plin cu ţigări Assos. Bravo! Ai fost şi tu o
dată fată deşteaptă, în viaţa ta. “Ah, îmi vine să mă sărut!”, jubila Ada Genaru, din nou.
Câştigase iarăşi, însoţise un alt transport până în inima Chitilei. încasase preţul pe loc:
zece milioane. Şi zbârnâise apoi, într-un suflet, cu motorul turat la maximum, până la
cazinoul “Akbar” din Ciuleşti. Opri într-un scrâşnet de frâne ascuţit, ca un ţipăt de pasăre
de pradă. Coborî şi se îndreptă ţintă către sala de jocuri. Pasiunea ei, dintotdeauna:
Blackjack! Pătrunse avântată prin portalul uriaş, de prost gust. Clănţănitul tocurilor ei
înalte, pe mozaicul grotesc al imensului hol, răsuna ca pocnetul unui pistol: foc cu foc.
Intră în sala de jocuri. Ochi dintr-o privire un loc. La celelalte mese se juca Baccara. Aici
era singurul loc pentru Blackjack. Singura masă. Ada preferă, ca de obicei, Blackjack. Se
aşeză pe unicul scaun rămas liber, deschise poşeta şi trânti pe platou un teanc de bancnote
de 10.000 lei. Le împinse către crupier şi primi, în schimb, o căpiţă de jetoane colorate.
Ochii îi dogoreau deja de patima jocului...

Cartierul Ciuleşti zumzăia monoton, ca un stup de albine, seara, înainte de a se întuneca.

Restaurantul cazinoului “Akbar” era supraaglomerat, cu un ciorchine de oameni la
intrare. Abia când intrai, însă, larma, vuietul vocilor te acaparau ca o ceaţă densă,
lipicioasă, sufocantă. Ca în orice restaurant de mahala, zgomotul era asurzitor. Chelnerii
strigau unii la alţii, clienţii strigau la chelneri, uşile dinspre bucătărie scârţâiau ascuţit şi
ritmic.

Copiii mici plângeau. Alţii, mai mari, se fugăreau printre mese. Apoi, clinchetul
paharelor, pocnetul farfuriilor, trosnetul metalic al tacâmurilor. Muşterii nu discutau unii
cu alţii. Ci ţipau. Zbierau. Alţii cântau. Alţii înjurau aiurea, în vânt, cu ochii lipiţi de
ferestrele înalte şi tulburi. Muzica - tărăgănată, ca o rugăciune, ca o litanie - curgea, se
întindea ca o pastă groasă peste harababura sonoră a stabilimentului. Când Nicolae
Beldiman -slab, înalt, osos, tuciuriu, cu părul negru, lucios, pieptănat elegant, scurt în
părţile laterale şi lung către creştetul capului, purtând pantofi negri, din piele fină,
pantaloni gri în dungi, cămaşă albă din pânză de in, închisă până la gât, şi un blazer uşor
din mătase fumurie - când şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, s-a lăsat brusc o linişte de
cavou.

Ninel traversă imperturbabil restaurantul, chiar băţos, savurând tăcut formidabila

impresie de “boss”, citită în ochii acelor amărăşteni care îşi îngropau viaţa inutilă într-un
ciocan cu rachiu, ajunse în holul care ducea către sala de jocuri. Uriaşul salon încărcat cu
mesele lui verzi, cu postavul tocit la colţuri, cu aerul înecat în fum de tutun, cu jucătorii
lui transpiraţi, pe chipul cărora sticlea demenţa câştigului, sau disperarea eşecului, cu
crupierii sobri, negri, impasibili, ca nişte ciocli sau mai degrabă ca nişte păpuşi mecanice,
repetând la nesfârşit aceleaşi cuvinte şi gesturi, întreg acest panopticum de mahala
configura o lume aparte, deopotrivă perversa şi ţicnită, dominată şi otrăvită de puterea
malefică a banilor, în capătul dinspre ferestrele întunecate, o zări pe Ada Genaru,
transfigurată de glorie, excitată de câştigul fabulos, în faţa ei, trona o grămadă homerică
de jetoane. Ada dăduse clasă tuturor. Era eroina serii. Când Nicolae Beldiman a abordat-o
discret, interesându-se dacă ştie ceva despre Doroga, Ada Genaru s-a ridicat iute, ca o
amazoană în călduri, i-a sărit de gât, l-a sărutat, l-a întrebat zglobie:

85
-Ce mal faci, Ninel? Sunt fericită că te văd. Fericită!, silabisi ea pisicindu-se, după care
adăugă, ridicând din umeri: De Doroga nu ştiu nimic, chiar nimic, oricum, când vine, îmi
dă el un semnal. Apoi, desluşi o nerăbdare grea, un abur rece în ochii celuilalt şi întrebă
sec: “S-a întâmplat ceva?” Ninel a început să-i şoptească repede, răspicat, despre
telefonul de la Guvern, despre pachetul pe care trebuie să-l ia de nu-ştiu-unde, el nu ştie
nimic, Doroga nu-i de găsit, Ada ştie ceva?

Frumoasa garda de corp a prim-senatorului şi-a zvâcnit deodată fruntea către tavanul
înalt, şi-a scuturat zulufii frumoşi, băieţoşi, şi-a revenit repede din nebunia ei fierbinte,
redevenind brusc ofiţerul SPP, omul din sistem, care trebuie să răspundă prompt la
comenzile sistemului. S-a gândit câteva secunde lungi-lungi, după care a început să-i
murmure lui Ninel, rar, sacadat, lângă tâmplă:
-Da, asta trebuie să fie. Te duci la Intercontinental şi întrebi jos, la recepţie, de domnul
Gioni Calistrat Pârvulescu. Este unul din patroni, gras, fălcos, cu ochelari de vedere cu
rama din aur. Când intri în contact cu el, îi spui că te-a trimis Doroga după pachet. Atât.
Iei apoi pachetul şi-l duci trap la şeful de cabinet al lui Troian Bereciuc. secretarul
general al Guvernul.!. E clar? Şi sună-mă, pe celular, când termini treaba. Hai, pa!

Ada i-a întors spatele, revenind la masa de joc, Ninel a dispărut ca din puşcă, Mazda l-a
primit calină în fotoliile ei moi, catifelate, într-un sfert de oră se afla Ia recepţia hotelului
“Intercontinental”. Totul a decurs ca într-un scenariu riguros: s-a prezentat la recepţie, a
întrebat de domnul Gioni Calistrat Pârvulescu, l-a contactat, i-a zis de ce a venit, acesta i-
a pus în braţe un pachet voluminos, din carton lipit cu bandă adeziva, parcă ar fi fost un
aparat de radio înăuntru, sau poate un televizor mai mic, habar n-avea, n-a întrebat, nici
domnul Gioni nu i-a spus nimic, Ninel a înşfăcat pachetul la subsoară, era cam greu, a
salutat, a plecat...

Când a ajuns la Secretariatul General al Guvernului, a aflat că şeful de cabinet, domnul

Titi Popov, tocmai plecase, nu mai era decât operatoarea de serviciu. Femeia îl cunoştea,
l-a informat că domnul Titi lipseşte doar pentru câteva minute, poftindu-l să intre -la
“şefu”' în birou şi să-l aştepte. Nicolae Beldiman i-a mulţumit, a intrat în biroul mare cât
o sală de sport, a dat să pună pachetul pe o măsuţă din apropiere, de lângă uşă, s-a
împiedicat de marginea covorului, era cât pe ce să se prăbuşească, a scăpat pachetul din
mâini. Pachetul a făcut poc. A crăpat. Şi din măruntaiele lui au început, deodată, să se
reverse peste covorul de Buhara teancuri-teancuri de bancnote. Numai bancnote de
50.000 lei.

Noi, nouţe. O avere! Pe puţin o jumătate de miliard. Ninel era singur în birou, priveliştea
era ameţitoare, răpitoare, dar şi scârboasă, se uita năuc la comoara de la picioarele lui şi
nu-şi putu reprima deloc o înjurătură, o sudalmă grea, ca un scuipat pe obrazul nu-ştiu-
cui...

CAPITOLUL 19

Motto:

86
O dată cu sfârşitul Războiului Rece, Vestul s-a lansat într-un lent dar sigur proces de
scindare. La un pol, unica superputere, Statele Unite ale Americii, şi apendicele ei
transatlantic, Marea Britanic, care pedalează pe o “nouă ordine mondială”. Celălalt pol
este reprezentat de Europa apusean-continentală coagulată pe axa Paris-Berlin: o bătrână
domnişoară ajunsă, mai devreme decât era de aşteptat, în pragul ireversibilei disperări şi
care se comportă aferent de iresponsabil.

Cristian Ştefănescu

Religia puterii

-Istoria Ordinului Secret al Iluminaţilor Bavarezi -susurase mai departe Baronul, cu

glasul său profund, plăcut, odihnitor, aproape de obrazul lui Doroga - este captivantă ca
un roman poliţist.
Mergeau unul lângă altul, agale, ca o plimbare pe Corso, prin grohotişul aspru, cenuşiu,
de la poalele Babelor, plecaseră de vreo zece minute de la cabana Babele, îndreptându-se
către Observatorul meteorologic de pe vârful Omul. în pas voinicesc, drumul durează
cam o oră, o oră şi jumătate, în pasul Baronului -domol, mărunt, rar - drumul putea dura
însă şi trei ceasuri, poate chiar patru. Pretext pentru a-şi iniţia discipolul în cea mai veche
religie de pe pământ: religia puterii.
-Dintr-o mănăstire de iezuiţi din Germania, îşi continuase Baronul firul uriaşului său
monolog, s-a ridicat, în a doua jumătate a secolului al-XVIII-lea, un om aparent banal,
mai degrabă sfios decât voluntar, cuminte, tăcut, modest. Dispunea însă de o memorie
fenomenală, dublată de o inteligenţă diabolică. Intr-un cuvânt: genial! Era un tip genial!!
La vârsta de numai 19 ani, stăpânea şi vorbea fluent zece limbi străine, între care chineza,
rusa şi araba. Un an mai târziu, a dobândit titlul de profesor-maestru al canonicilor, prin
dispensă papală, întrucât acest titlu didactic nu se obţinea decât după vârsta de 45 de ani.
însuşi filozoful Mendelssohn, o eminentă personalitate a timpului, a fost profund uimit de
judecata fulgerătoare, uşurinţa cu care învăţa limbi străine şi volumul enciclopedic de
cunoştinţe ale tânărului iezuit. Acest proaspăt maestru al canonicilor se numea Adam
Weishaupt. în anul 1770, bancherul Rotschild a primit însărcinarea, din partea Consiliului
Suprem al Iluminaţilor, de a-l contacta urgent pe Adam Weishaupt şi a-l determina să
fondeze “Ordinul Secret al Iluminaţilor Bavarezi”. Lucru care s-a şi întâmplat, în acelaşi
an, în oraşul Ingolstadt. Ordinul era organizat în cercuri concentrice, structurat pe 13
grade, amintind de cele 13 trepte ale celebrei piramide masonice. Cercurile nu comunicau
între ele decât după principiul luciferic al imploziei: adică, exclusiv din exterior către
interior.

Aşadar, membrii din gradele inferioare nu cunoşteau absolut nimic despre existenţa
gradelor superioare, întreaga activitate a organizaţiei desfăşurându-se după reguli strict
secrete. Unii membri erau “patriarhi”, alţii “sfetnici”, alţii “adepţi”, alţii “experţi”.
Utilizând - cu rafinament şi artă - şantajul, corupţia, sexul, banii, slăbiciunile oamenilor şi
nu în ultimul rând propriul farmec personal, Adam Weishaupt a reuşit, în numai câţiva
ani, să atragă, în organizaţia sa secretă, ilustre personalităţi ale epocii, din comerţ, din

87
industrie, agricultură, educaţie, justiţie, poliţie, ştiinţă, artă, politică. Membrii Ordinului
deveniseră veritabile eminenţe cenuşii pe lângă Guvernele din Germania, Anglia, Spania,
Franţa, Rusia, împânzind practic toată bătrâna noastră Europă. Iluminaţii ţintiseră
departe. Lucrau, ca de obicei, pe termen lung. Lumea trebuia schimbată. Relaţiile sociale
trebuiau schimbate. Trebuia instaurat un nou mod de producţie. O nouă ordine socială.
Iluminaţii simţiseră, primii, pulsul noilor prefaceri istorice şi, pentru a nu se declanşa
haosul general, interveniseră la momentul oportun. Astfel, prin intermediul Iluminaţilor
bavarezi, Consiliul Suprem al Iluminaţilor a organizat şi ţinut în frâu marile revoluţii
burgheze din Europa. De pildă, în Franţa a fost creată “Loja Marelui Orient”, unde s-a
născut faimoasa lozincă: Libertate, Egalitate, Fraternitate. Supremaţia Bisericii a dispărut.
Marii latifundiari au fost declasaţi. Au apărut noi state pe harta lumii. Şi, inerent, noi
războaie. Incontestabil, Adam Weishaupt a fost un geniu. El a creat şi istorica lojă
“Alianţa Drepţilor”, subordonând-o unei alte structuri, imaginate tot de mintea sa veşnic
înfierbântată: este vorba de organizaţia secretă “Fiii Alianţei”, sau mai cunoscută cu
numele “B”nai B'rith”. Maestrul-conducător al organizaţiei “Fiii Alianţei” făcea parte din
însuşi Consiliul Suprem al Iluminaţilor. La peste 70 de ani de la înfiinţare, loja “Alianţa
Drepţilor” are un nou membru, despre care am mai amintit în discuţia noastră: Mordehai
Levi, sau, cum l-a fixat istoria, pe numele de Marx. Ulterior, sub influenţa covârşitoare a
lui Marx, loja “Alianţa Drepţilor” se transformă în “Loja comuniştilor”, apoi în “Liga
comuniştilor”. Iar principalele teze ale lui Marx, din opera sa de bază, “Manifestul
Partidului Comunist”, sunt tocmai tezele lui Adam Weishaupt, aşezate cândva la temelia
“Ordinului Secret al Iluminaţilor Bavarezi”.

Aşadar, epocalul “Manifest” marxist, cartea sacră a comuniştilor de pretutindeni, nu este

altceva decât un plagiat ordinar. Un text furat, care cuprinde fix 9.600 de cuvinte.
Capriciul istoriei şi meandrele timpului l-au făcut însă celebru, tirajul “Manifestului”
fiind unicul, din lumea întreagă, care a depăşit tirajul Bibliei. Singura contribuţie a lui
Marx la opera lui Weishaupt a fost instituirea teroarei ca politică de stat. Chiar el a scris,
cu mânuţa lui, în prestigiosul “Neues Rheinische Zeitung”, din 7 noiembrie 1848, aceste
fatidice cuvinte, pe care le citez din memorie: “Nu există decât un singur mijloc de a
scurta şi grăbi agonia de moarte a vechii societăţi: teroarea!” Dar, hai să-l lăsăm dracului
pe Marx şi să revenim la Adam Weishaupt. El a mai elaborat, în 1773, şi “Noul
Testament Diabolic”, cunoscut marelui public abia în 1785, cu prilejul unui stupid
accident: unul din curierii Iluminaţilor, călărind între Frankfurt şi Paris, a fost surprins de
o furtună puternică, a fost lovit de trăsnet şi a murit pe loc, în mijlocul drumului. Poliţia
bavareză a descoperit, printre documentele secrete ale curierului, şi “Noul Testament
Diabolic”, pe care, cândva, dacă eşti curios, am să ţi-l dau să-l citeşti. Merită! Este
deosebit de instructiv, în esenţă, în chintesenţă, Weishaupt susţine, ca şi Machiavelli, un
principiu dur, draconic, dar viabil şi astăzi: “Omenirea trebuie ţinută într-o permanentă
discordie şi buimăceală!” Adam Weishaupt a decedat în 1830, la venerabila vârstă de 82
de ani, dar opera lui funcţionează şi astăzi. Ireproşabil! Ca un mecanism tipic german...

Ion Popescu în Ţara Minunilor

88
Ion Popescu se abătu brusc câţiva paşi de la firul cărării, scormoni cu vârful bocancului
prin grohotişul colţuros, bombăni ceva, se aplecă şi culese de pe jos două pietre vineţii,
cu muchiile ascuţite. Daion Doroga îl privea curios, îl încerca un uşor sentiment de
exaltare, contactul lui cu realitatea se subţiase, se tocise, parcă s-ar fi rătăcit prin Ţara
Minunilor, şi nu s-ar fi mirat deloc dacă Baronul ar fi ciocnit pietrele şi ar fi scos din ele
iepuri, sau papagali, sau panglici colorate.

Culmea era că Baronul chiar ciocnise puternic, în câteva rânduri, pietrele alea vineţii,
între care aşezase cu îndemânare câteva fire de iarbă uscată, şi deodată apăru fumul.
Apoi, focul. Baronul chiui prelung, se răsuci pe călcâie cu făclia de iarbă uscată în mâna
stângă, cu pietrele în mâna dreaptă, hăulind sălbatic, cu braţele larg desfăcute către cer,
precum altădată omul cavernelor când avusese revelaţia focului. Daion Doroga îl privea
cutremurat. Citise şi el chestia asta cu focul izbucnit din scânteia pietrelor, văzuse
miracolul prin filme, dar îl considerase întotdeauna un miracol. Şi atât. O invenţie a
artiştilor, ai căror eroi se dădeau mari şi tari prin ţinuturi sălbatice. Nu crezuse niciodată
în povestea asta, iar acum, deodată, minunea se înfăptuise sub ochii lui. Din starea de
perplexitate, l-a smuls glasul grav al Baronului.
-Doroga, ştiu că-ţi place să fii conducător, îţi place să fii mereu înfrunte. Să conduci. Să
iei decizii. Iar deciziile tale să fie executate întocmai de o turmă cât mai mare de supuşi.
Ştiu! Şi mai ştiu şi că ai calităţi de conducător. Eşti energic, inteligent, persuasiv. Şi, mai
ales, fără scrupule. Ştii şi tu lucrurile astea. Dar, ceea ce nu ştii este că un conducător
autentic, un conducător înnăscut, iar nu plămădit din împrejurări favorabile, trebuie să
supravieţuiască în orice situaţie: fără arme, fără hrană, fără foc, fără apă. Altfel, ratează la
primul şut în cur pe care îl primeşte din partea destinului orb. Se pierde. Clachează! Şi se
declanşează atunci o cumplită tragedie. Nu atât pentru el, cât pentru milioanele de
nenorociţi care şi-au pus în el toate speranţele. Spune-mi, Daion, ţi-au trecut vreodată
prin cap asemenea gânduri? îl chestiona, sec, Baronul.
- Nu! fu răspunsul prompt al lui Doroga.
Baronul îl privi scrutător prin despicătura subţire a ochilor - ca două lame de silex -
surâse iute, hâtru, aproape şmechereşte, glasul însă îi radia acelaşi îngheţ brutal, ca şi
dunga neagră a privirii.
-Bravo, Doroga! Deşi nu întotdeauna sinceritatea e o virtute, de astă dată, ţi-a adus o bilă
albă. Trebuie, însă, să perseverezi. Nu-i suficient să-ţi doreşti puterea. Nu-ţi sunt
suficiente nici calităţile native.

Trebuie s-o meriţi! S-o încaleci singur, treaptă cu treaptă. Eu aştept, eu te aştept răbdător:
când vei aprinde şi tu, cu două pietre, câteva fire de iarbă uscată, vei şti atunci că ai suit
prima treaptă pe nesfârşita scară a puterii; dă-mi un semnal, să serbăm împreună
succesul, înţelegi ce vreau să spun? Dar, până atunci, hai să revenim la Iluminaţii noştri.
îţi povesteam, mai devreme, despre “Ordinul Secret al Iluminaţilor Bavarezi”. Nu este
singurul Ordin care îi serveşte pe Iluminaţi. Mai sunt şi altele: Ordinul Cavalerilor de
Malta; Ordinul Masonic; Ordinul Iezuiţilor; Ordinul înţelepţii Sionului; Ordinul
Templierilor; Ordinul Ursulinelor; Ordinul Teutonilor; Ordinul Sf. Măria; Ordinul
Dominicanilor; Ordinul musulman al Rifailor; selectul Club “Rotary”; şi chiar hulita
Mafie. Toate, absolut toate, secrete. Misterioase. Şi uluitor de puternice. Operative, în

89
orice moment. La mesajul sugerat, prin intermediari, de către Consiliul Suprem al
Iluminaţilor, ele pot acţiona oricând, oriunde şi împotriva oricui.
Ordinul Iezuiţilor, supranumit “Compania lui lisus”, datează din 1534, când a fost iniţiat
de către Ignaţiu de Loyola. Organizaţia are caracterul unei agenţii de informaţii şi este
considerată, pe drept cuvânt, Serviciul Secret al Vaticanului.
Ordinul Templierilor supraveghează structurile paramilitare ale Planetei, încă de la
începutul lor, Templierii au f ost militari. Călugări - militari. Ordinul a apărut pe la
începutul mileniului nostru. Tradiţia spune că Templierii venerau, deopotrivă, puterea,
viclenia şi frumuseţea. De altfel, simbolul lor iniţial era reprezentat de o uriaşă statuetă
din jad, numită Baphomet, supranumită “Inspiraţia spiritului”, divinitate care avea faţă de
bărbat, sâni de femeie, aripi de vultur şi corp de leu. începând cu anul 1117, Ordinul
Templierilor proteja pelerinii din Ţara Sfântă. Ordinul dispunea de o doctrină secretă şi
rituri de iniţiere preluate din vechea religie creştină, dar şi de la Sarazini şi Druizi. De la
Druizi au preluat Templierii celebra lor mantie albă, iar de la creştini crucea purpurie, în
plin ev mediu, Templierii deveniseră o forţă deosebit de puternică, dictând practic jocul
politic al cancelariilor europene. Temându-se că i se şubrezeşte autoritatea, Papa Clement
al V-lea, prin Bula papală din 1312, ordonă dizolvarea Ordinului Templierilor, iar ultimul
Mare Maestru al Ordinului, temutul Jacques de Molay, a fost condamnat la moarte şi ars
pe rug în 1314.

Reorganizat de Iluminaţi, Ordinul Templierilor a renăscut în epoca modernă, viguros, cu

o prezenţă tot mai penetrantă în cancelariile politice ale lumii contemporane.
Organizaţiile de tristă faimă, ETA din Spania, IRA din Marea Britanic, PKK din Turcia,
aşa-zisele Fronturi de eliberare din Africa şi Orientul Mijlociu nu sunt decât câteva din
structurile para-militare controlate de Templieri. Un detaliu revelator: temutul terorist
Carlos-Şacalul a fost arestat, mai zilele trecute, de magistratul francez Jean-Louis
Bruguere, care îmbrăcase celebra mantie albă a Templierilor încă din anul 1988.
Despre Ordinul Cavalerilor de Malta s-au scris tomuri întregi. Această organizaţie ocultă
controlează negustoria mondială. Cu deosebire, comerţul cu arme. Ordinul a fost creat la
începutul secolului al XII-lea, în Regatul Ierusalimului, sub denumirea iniţială de Ordinul
“Ospitalierii Sf. Ioan”. După cucerirea Ierusalimului de către sângerosul Saladin, în anul
1187, Ordinul a stăpânit oraşul - cetate Acra, în perioada 1197-1291, apoi Ciprul timp de
19 ani, insula Rodos, începând din 1309 până în 1522, şi insula Malta, de unde şi-a luat şi
noul nume, teritoriu controlat neîntrerupt între anii 1530-1798. începând cu anul 1834,
Ordinul Cavalerilor de Malta şi-a instalat sediul central la Roma. Printre membrii acestui
Ordin, descoperim nume sonore, precum John Kennedy. Fost preşedinte al S. U.A.
Lichidat în plină glorie personală. Ucis pentru că, la un moment dat, cu toate
avertismentele primite, i-a trădat pe Iluminaţi - care îi conferiseră puterea supremă la
Casa Albă -luând câteva hotărâri peste capul lor: destituirea lui Allen Dulles din funcţia
de şef al CIA; decizia de a pune capăt rapid războiului din Vietnam; hotărârea de a
impozita cu 15%, anual, orice investiţie de capital american în străinătate; dezvăluirea
unor secrete privind energiile libere. Aşa s-a întâmplat cu Kennedy: şi-a închipuit că este
destul de puternic, să facă ce vrea. Să hotărască singur. S-a lăsat sedus de mirajul puterii.
Apoi, intoxicat. După care, toate judecăţile lui au fost viciate de acest teribil drog:
puterea.

90
Asta e. Şi-a făcut-o cu mânuţa lui. Cu Eisenhower, însă, cu enigmaticul Dwight David
Eisenhower, alt fost preşedinte al S.U.A., lucrurile s-au derulat altfel. N-a ieşit niciodată
din cuvântul Iluminaţilor. În anul 1940, devine membru al Ordinului Cavalerilor de
Malta. Era ofiţer şi avea gradul de maior. Din 1940, destinul său capătă, deodată, o
traiectorie ameţitoare. Trei ani mai târziu, în 1943, ajunge deja general cu cinci stele şi i
se încredinţează comanda supremă a armatelor aliate pentru debarcarea, la început, în
Nordul Africii, apoi în Sicilia şi ultima în Vestul Europei. Câştigă cel de-al doilea război
mondial, în perioada 1950-1952 este numit comandant suprem al forţelor NATO. Din
1953, până în 1961, este ales preşedinte al SUA. S-a stins din viaţă în 1969, la venerabila
vârstă de 79 de ani, fiind unul din marii ziditori ai acestui veac. Tot în Ordinul
Cavalerilor de Malta îi găsim şi pe Elţîn al ruşilor, pe Kohl al germanilor, dar şi pe regele
Cioabă al ţiganilor din România.
Clubul “Rotary” strânge periodic - exact din 33 în 33 de zile - în somptuoasele sale sedii
secrete, răspândite prin marile Capitale ale mapamondului, o lume selectă, rafinată,
instruită şi foarte bogată. Iată numai câteva din condiţiile strict-obligatorii care îţi pot
deschide uşile Clubului: să dispui de două licenţe universitare, dintre care una cu
doctorat; să vorbeşti fluent cel puţin patru limbi de largă circulaţie; să fii proprietarul unui
cont bancar cu minimum şapte zerouri, în dolari americani. Simplu, nu? Ei bine, şi cu
toate acestea, din Consiliul Suprem al Iluminaţilor doar preşedintele Clubului face parte.
Restul nu sunt decât intermediari sau simpli executanţi. Aşa precum dinamita şi capsele
nu se păstrează niciodată în acelaşi loc, tot astfel puterea şi averea nu trebuie să se afle
împreună sub aceeaşi umbrelă. Este un principiu care face carieră de cinci mii de ani.

CAPITOLUL 20

Motto:

Suntem condamnaţi să râdem de cei care, acolo sus, ne reprezintă.

Ioan Groşan

Chinezul din Voluntari

Ce ciudăţenie: rasa chinezească, la o populaţie de aproape un miliard şi jumătate de

locuitori, dispune doar de 472 de nume. Limba scrisă este aceeaşi pe tot teritoriul
chinezesc. Limba vorbită, însă, diferă de la o regiune la alta. Fiecare chinez are şase
nume: cel de lapte; cel din copilărie; cel de la şcoală; cel din afaceri; cel de căsătorie; şi
porecla. Chinezii se recunosc între ei mai ales după poreclă. De pildă, patronul
restaurantului “Dragonul”, din cartierul Voluntari, un chinez înalt, uscat şi subţire ca un
băţ, pe care nu l-a văzut nimeni niciodată zâmbind, se numeşte, după actele lui oficiale,
ca om de afaceri, Chai Wan Obe, dar toată lumea îl ştie şi-l strigă domnul Chop, în
pronunţie Ciop. Asta e porecla lui şi vine de la expresia Chopstick, care nu reprezintă
altceva decât unul din cele două beţigaşe subţiri, folosite cu atâta îndemânare de chinezi

91
pentru a mânca. Deasupra restaurantului “Dragonul”, lângă firma uriaşă vopsită în roşu şi
negru, se poate citi clar un număr: 631. Mulţi îl văd, dar puţini, foarte puţini oameni ştiu
ce înseamnă. Nu este nici numărul edificiului, nici numărul autorizaţiei de funcţionare.
Dacă cineva îl întreabă, domnul Chop îi dezvăluie, cu o politeţe gravă, că în sistemul
numeric chinezesc, numărul 6 simbolizează viaţa, numărul 3 - continuitatea şi numărul 1
- perseverenţa. Unii clienţi ai “Dragonului”, deloc puţini, ridică din umeri, cu uimire şi
toleranţă: “chinezării!”. Alţii, însă, bombănesc cu o răutate infantilă: “Ai dracului
chinezi! Dacă nu le vom pune frâu, ăştia ne vor călări, cât de curând. Scrie şi-n Biblie!”
Sâcâindu-l, fulgerându-l în mai multe rânduri cu tot soiul de întrebări idioate, delicate,
dar presante, întrebări tendenţioase despre natura ocultă a chinezilor, întrebări jenante
despre negustoria lor întinsă ca o reţea subterană de-a lungul şi de-a latul Pământului,
întrebări subversive despre sursele lor misterioase de unde îşi procură o heroină atât de
concentrată, cu o puritate de peste 99,8 la sută, faimoasa heroină chinezească 4, întrebări
naive despre lumea lor interlopă, despre fioroasele Triade, că e şi ea curioasă să afle aia şi
aia despre chinezi, despre viaţa lor, despre obiceiurile lor, că e o veche clientă a
“Dragonului”, o clientă statornică, discretă şi onorabilă şi care, pe deasupra, îi mai
conferă şi protecţie domnului Chop, şi ce e rău în faptul că vrea să ştie şi ea dacă Chopy -
cum îl alinta, uneori, ţuguindu-şi buzele extraordinar de senzuale - face sau nu face parte
din Triade, că prea multe poveşti palpitante se pun pe seama lor, e curioasă, şi atât, că
doar n-o fi nebună să umple târgul cu secretele lor, cu relaţiile lor, îi zisese ea, făcând un
botic uşor bosumflat, uşor posesiv, dar nemaipomenit de fermecător, zgâriindu-l cu un
potop de întrebări obsedante, încât patronul restaurantului “Dragonul” o invitase odată la
el în birou, la o ceaşcă de ceai, şi-i spusese blând, într-o românească stranie, plecându-şi
umil fruntea, dar cu glasul rece şi tăios ca o sabie de Nankin.

-Prea bună doamnă, eu aparţin unui popor vechi de peste cinci mii de ani. Şi trebuie să vă
spun, de la bun început, că noi, chinezii, avem câteva contradicţii fundamentale: deşi
suntem foarte politicoşi, nu ne plac întrebările; deşi respectăm legile, nu agreăm puterile
statului; deşi ne iubim familiile, suntem obsedaţi de bani şi de profit; deşi părem foarte
cuminţi, suntem în realitate de o monstruoasă viclenie; în sfârşit, deşi părem mereu
grăbiţi, avem o răbdare uriaşă. Avem credinţele noastre, prea bună doamnă, miturile
noastre şi păcatele noastre ancestrale, pe care nimeni altcineva, din afara neamului nostru,
nu le-ar putea înţelege. Zidul chinezesc nu se întinde numai în jurul (arii noastre, ci şi în
jurul sufletului nostru. Suntem încă legaţi între noi, unii de alţii, de juruinţe rostite cu
cinci milenii în urmă. Ne apărăm cu aceeaşi străşnicie, şi lucrurile frumoase, şi lucrurile
urâte. Ce ştiţi dumneavoastră, prea bună doamnă, despre Triadele chinezeşti? Hai să fim
serioşi! în orice manual de criminologie orientală se pot găsi câteva informaţii destinate
consumului public. Sunt savurate, sunt digerate, sunt comentate cu sufletul la gură, după
care, din Triade nu mai rămâne decât o banală pagină de istorie asiatică. Vreţi să facem
un test? Vreţi să vă dau un extemporal? Nu zâmbiţi, prea bună doamnă, că eu vorbesc
serios. Ce mi-aţi putea spune despre Triade? Câteva date generale, la îndemâna oricui. Că
au apărut în timpul dinastiei Zhou, cu o mie de ani înainte de Christos. Că însuşi marele
şi înţeleptul Lao Tzi a făcut parte din structura Triadelor.

92
Că, la sugestia filozofului Xu Seem, Supremul Maestru al Consiliului Sacru al Triadelor,
împăratul Qin Wang construieşte, la hotarele nordice ale imperiului, giganticul zid
chinezesc. Că, la 1200 de ani, după Christos, mongolii cucerind China, Triadele sunt
aruncate în cea mai neagră clandestinitate. Şi de atunci, mereu, de aproape opt veacuri,
aşa sunt Triadele şi astăzi: invizibile! Ce altceva aţi mai putea şti, prea bună doamnă?
Poate doar că, începând cu perioada manciuriană, din a doua jumătate a mileniului nostru,
Triadele se reorganizează pe structuri de tip mafiot, acaparând comerţul şi finanţele
imperiului. Nu întâmplător, zeul chinez al războinicilor este, în acelaşi timp, şi patronul
cămătarilor, al negustorilor şi al Triadelor. Altceva? Cam atât. Adică, doar jumătatea
adevărului. Şi nimic nu poate fi mai fals, decât adevărul cunoscut pe jumătate. Ce să vă
mai spun, prea bună doamnă? Altceva nu mai ştiu nici eu. Şi nimeni altcineva, dintre
muritorii de rând, nu ştie. Doar trei oameni, cei din Consiliul Sacru, cunosc adevărul
întreg. Adevărul despre Triade. Singuri ei ştiu totul. Noi, ceilalţi, care ne-am născut, de
generaţii şi generaţii, în interiorul Triadelor, nu cunoaştem decât supunerea absolută,
supunerea necondiţionată, şi nu ştim mai mult decât dumneavoastră. Şi tot ca şi
dumneavoastră, ştim şi noi că trădarea, în Triade, are un singur epilog: moartea în cele
mai cumplite chinuri. Tocat cu satârul. M-aţi întrebat, dacă fac parte din Triade. Ce să vă
răspund? Să înţeleg, prea bună doamnă, că vreţi să mă condamnaţi la moarte?!...

Spânzurat între cadavre vii

Al dracului, Chopy! I-o zisese, îi retezase toate întrebările, cu un gest elegant. Dar
necruţător. Nici nu l-ar fi crezut atât de profund. Şi-un atât de fin cunoscător al păcatelor
omeneşti. Al păcătoşilor. Asta era: o păcătoasă. S-a ştiut, dintotdeauna, o păcătoasă. Era
frumoasă, era foarte frumoasă. Era irezistibilă. Dar şi o păcătoasă incurabilă, îi plăcea să
se reguleze la nebunie, ceasuri nesfârşite, nu se mai sătura de bărbaţi. Şi-i alegea din
grămadă - cu un simţ posesiv acut, virulent - îi călărea pe deşelate, apoi îi abandona ca pe
nişte batiste murdare.

Niciodată nu-i plăcuse să-şi dea batistele la spălat. Le arunca. Le lepăda. Aşa cum îşi
lepăda şi amanţii. Era o nimfomană! Dacă ar fi fost numai atât. Dar îi plăceau şi
petrecerile zgomotoase, spirtoase cum le spunea ea, pentru că erau stropite din belşug cu
apriga vodcă “Rasputin”. Ii plăceau bârfele negre, bârfele horror. Se da în vânt după
scandaluri mondene, sub a căror pojghiţă subţire de “Chanel - 5”, jegul putea ca o latrină
de cazarmă. Organiza escapade nocturne la moteluri de lux. Copil de fost ministru fiind,
nu-i lipsise niciodată nimic, făcuse tot ce vrusese, i se dezvoltase până la exacerbare
gustul pentru rafinament, pentru viciu, pentru aerul tare al celor mai extravagante
excitaţii, încercase toate senzaţiile tari, toate nebuniile excitante, se lăsase deflorată încă
de la vârsta de 14 ani, oferindu-se unui ofiţer din garda personală a ministrului. Semăna
cu maică-sa. Bucăţică ruptă din Agatha. Leită! Nu putea să semene un strop şi cu Teodor
Petrescu, cu taică-su? Să fi avut, acolo, şi un pic de cumpătare, de modestie, de
prevedere. Aş! Se dovedise o zurlie şi o curvă, ca şi maică-sa. Misterele genezei, în
ultimii ani, dăduse şi în patima “beţiei albe”: începuse cu marijuana şi haşiş, trecuse prin
experienţa tulbure a opiului, eşuase în ţarcul strâmt al heroinei. Heroina de tipul 4. Cea
mai pură din lume. Doamne -Dumnezeule, heroina se dovedise, până la urmă, singura ei

93
salvare. Unica posibilitate de a evada dintr-o lume în care se simţea tot mai străină. Un
covârşitor sentiment de însingurare, de alienare, îi marca zilele, transformându-le într-o
pastă groasă. Puturoasă. Ce să facă? se întrebase adeseori, cu ochii pierduţi în gol. Sa se
sinucidă? Să-şi curme zilele? Să-şi ia câmpii? Heroina o ajută să supravieţuiască printre
cadavre vii. Să fie deasupra lor. Să le domine. Să-şi bată joc de ele. Să-i ameţească pe
oameni cu farmecul ei tulburător. Percutant. Dar cel mai mult îi plăcea să-i năucească, să-
i întărâte cu întrebări stupide, să-i înţepe cu o curiozitate morbidă, să se vâre apoi în
sufletul lor şi să facă acolo tot prăpădul de care era în stare. Simţea o nevoie maladivă să-
i provoace. Să-i hărţuiască. Să-i umilească. Să-i pună în situaţii penibile, nu de puţine ori
disperate, cu întrebările ei chinuitoare, brutale, întrebări precise şi muşcătoare, altele
aluzive, subversive şi tulburătoare, întrebări nevralgice, întrebări inchizitoriale spuse cu
aplombul ei sarcastic, dublat de o senzualitate fascinantă.

Chopy o ghicise perfect, îi descifrase la timp intenţiile viperine, răutatea şi plăcerea de a

fi rea şi-i dăduse o lecţie dură. Al dracului Chopstick!...
Toate aceste gânduri - şi încă multe altele - se vânturau în rafale scurte, învolburate, prin
mintea înfierbântată a distinsei doamne Mariana Bereciuc. Soţia secretarului general al
Guvernului, excelenţa sa domnul Traian Bereciuc. într-unul din separeurile restaurantului
“Dragonul”, al cărui patron era un chinez: domnul Chai Wan Obe, alias Chopstick. Pe
care Mariana îl alinta, cu o bizară duioşie, Chopy.
O picoliţă chinezoaică, minionă, gingaşă ca o păpuşă de porţelan, purtând cu o
desăvârşită eleganţă enigmaticul cheongsam roşu, din mătase de Manilla, cu părul negru,
lucios, strâns într-o coafură înaltă, sofisticată, cu mersul unduios, dezinvolt şi gesturi
familiare, îi aduse un ceainic uriaş, din alamă şlefuită, şi o servi cu năvalnicul ceai negru
cloud mist.
Ateul la spovedanie
Mariana sorbi înfiorată din licoarea fierbinte şi scăpărătoare, privindu-se peste buza
paharului înalt, în imensul perete-oglindă din faţa sa. Se lăsă îndelung admirată de
propriul orgoliu narcisistic. Se plăcea. Se îmbrăcase, ca de obicei, provocator. Era
explozivă: cizme negre şi haină neagră Ferragamo, cu lanţuri de argint; stătea picior peste
picior, iar fusta scurtă, din piele, îi dezgolea coapsele marmoreene. Era o ţipă mişto.
Trăsnet! îşi surâse galant. Se simţea bine. Era linişte. Dincolo de draperia despicată a
separeului, pe diagonala salonului - ocupat doar de câţiva muşterii rasaţi, rafinaţi, cu
nasurile vârâte adânc în farfuriile lor - se zărea ecranul unui televizor color, licărind şi
murmurând ceva despre politică şi corupţie. Era telejurnalul de seară. Ah, mă apucă
greaţa! aproape că-i veni să strige Marianei. Politică şi corupţie! Cunoştea tot acest
putregai din interior. O lume de prefăcuţi. De potlogari cu gulere albe. O lume de farisei.
La ce le-o fi trebuind puterea, dacă nu ştiu ce să facă cu ea?

Doar să epateze? Să se laude? Sase ghiftuiască? Să-şi tragă nu ştiu câte rânduri de case?
Doar să adune averi peste averi şi să-şi închipuie că au sânge albastru? Doar pentru aşa
ceva au preluat puterea? Atunci, pentru ce, Dumnezeii mă-sii, a mai murit Piticul ăla la
Târgovişte? De ce l-au împuşcat ca pe un câine? Doar ca să-i ia ei locul? Altă Mărie, cu-
aceeaşi pălărie? Mătuşa de la Cotroceni mai crede încă în rolul ei predestinat de a
conduce România. De a reabilita comunismul. De a-i conferi o faţă umană. Aberaţii!
Reziduuri ale unui timp revolut. Comunismul? O fundătură istorică. O monstruoasă

94
experienţă, care nu va lăsa posterităţii decât mizerie, mediocritate, suferinţă şi moarte.
Decât un cimitir enorm. Şi se mai găsesc, draga mea - îşi zicea Mariana, cu ochii înfipţi
în paharul cu ceai - se mai găsesc în ţara asta idioţi care să-l regrete. Să nu-i piardă
sămânţa. Din cauza asta, unii oameni sunt morţi de mult, iar ei încă nu ştiu: trăiesc în
trecut. Exclusiv în ziua de ieri. Şi-au amanetat viitorul trecutului. L-au închis acolo, ca
într-o puşcărie, şi încă se mai şi fudulesc cu faptele lor. Uită-te la Preşedinte cum râde,
cum i se lăţeşte râsul până la ceafă, când vorbeşte poporului, parcă i-ar spune “Bonjour
popor!”, ca-n schiţa aia a lui conu Iancu. Că tot suntem noi francofoni de duminică.
Vechile familii de rangul doi, de pe vremea Piticului, au ajuns familii de prim rang:
familia Bârlădenilor, familia Lotrenilor, familia Stănculeştilor, familia Verdeţilor. Iar
noile familii de rangul doi s-au născut pupând poala popii din primul rang: familia
Bivolarilor, Păuneştilor, Temeşanilor, familia Dumitraşcilor, familia Rogojanilor, familia
Şogunilor. Toţi sunt contaminaţi de virusul letal al trecutului. Toţi sunt cantonaţi în
trecut: fură la fel ca nomenclaturiştii comuniştilor, înjură la fel, mint la fel, se vântură
prin lumea largă la fel, râgâie la recepţii la fel, trag după ei, peste tot, o turmă de
bodyguarzi. Chiar şi la nunţi, tot cu gorilele după ei se duc.
Mariana îşi aminti că unul din prietenii ei, Ioşca de la Cotroceni, consilier prezidenţial, îi
povestise odată, după câteva pahare zdravene de “Rasputin”, cum nebunul ala de premier,
Nae Coroiu, zis Trăscău, se dusese la o nuntă, la palatul Elisabeta, cu toate maşinile şi cu
toate gărzile după el. Lumea se uita la Trăscău, ca la urs.

Parca năvăliseră tătarii. Şi fusese, până atunci, o nuntă ca-n poveşti, unde toţi oamenii
sunt egali cu măria sa împăratul: beau, mănâncă, petrec, fiecare după pofta inimii. Se
însura băiatul unui ministru, cu fata scriitorului Augustin Buzura. Ce-a vrut să spună
musiu Coroiu cu gestul său? Ce a însemnat acel gest? Mârlănie? Trufie? Prostie? “Era - îi
spusese Ioşca Marianei - era ca fi cum ai fi intrat în Biserică cu bocancii murdari şi
căciula pe cap”.
Al dracului, Ioşca, are o limbă ascuţită, dar spune lucrurilor exact pe numele lor. Nu ca
Daion Doroga, pederastul ăla din fruntea Ligii, pe care, dacă-l întrebi ceva, te plimbă, te
răsuceşte din vârful limbii, vorbeşte pe muchie de cuţit, poţi să înţelegi orice din ce spune
el, e un tip alunecos, şerpuitor, te înfăşoară în cuvinte alese, fermecătoare, pioase, alteori
cuvintele sunt goale, gratuite sau prudente, sau cuvinte colorate, răspicate, şlefuite,
cuvinte vagi, sau cuvinte sprinţare, convingătoare, e teribil de convingător Daion Doroga,
mai ales când zâmbeşte mefistofelic, în două ape, sau când zâmbeşte subţire, şiret,
rafaelic, e un tip deştept, seducător, e cultivat, dar cineva i-a stricat dezastruos caracterul,
i l-a alterat profund, i l-a smintit, i-a deformat mecanismele intime: poate socru-său Lazăr
Marinescu, mare- sculă- mare pe vremea Piticului; poate nevastă-sa Darda, avocat de
meserie, iar limba avocaţilor, se ştie, are o singură menire: să ascundă adevărul; poate
anturajul în care s-a învârtit în ultimii cinci ani, un anturaj de lichele, de yesmeni; poate
puterea însăşi i-a adus plocon un caracter nou-nouţ: viciat, otrăvit, caracterul parvenitului
infatuat, un caracter exaltat, despotic, infernal. Nepătrunse sunt căile devenirii! Şi totuşi -
îşi zicea Mariana conciliantă, tolerantă, sorbind din ceaiul negru cloud mist, încă
fierbinte, sorbind şi aşteptându-l răbdătoare pe Chopy să-i aducă raţia aia de heroină 4,
raţia pentru o lună întreagă - şi totuşi, Daion are o sămânţă bună în el, are un ceva
echilibrat şi onest ascuns în adâncuri greu sondabile, poate va avea un, viitor, poate va fi
printre puţinii oameni politici ai clipei care vor avea un viitor, ceilalţi fiind iremediabil

95
înghiţiţi de nisipurile mâloase ale trecutului. Poate se va găsi cineva să-l scoată din tot
rahatul ăsta care colcăie de paraziţi, să-l smulgă şi să-l scuture zdravăn.

Să-l trezească! Atunci şi numai atunci va mai avea vreo şansă. Altfel, va continua să
comande clipuri electorale, de o enormă prostie, ca acela în care apăreau, el şi nevastă-sa,
în postura de creştini ce se duc la Biserică, în sfânta zi de duminică: amândoi în blugi,
amândoi în geci, ea cu capul descoperit, plimbându-se printre icoane ca nişte ţoape.
Noroc cu cineva de la Cotroceni, care l-a tras de mânecă, după vizionarea clipului, şi i-a
arătat coşul de gunoi, cu o recomandare colegială, dar fermă:
-Măi Dorule, dacă vrei să mai mănânci o pâine albă în serviciul politicii româneşti,
aruncă la coş mizeria asta şi spune Tatăl Nostru în fiecare seară. Acasă. Singur. Să nu te
audă nimeni. Clar?
Ăsta era Daion Doroga. Dar ceilalţi cum erau? Majoritatea, imensa lor majoritate, nişte
fripturişti. Şi Ovidiu Găman, preşedintele executiv al Ligii şi ditamai prim-deputatul,
care, abia târându-şi băşinile de colo-dolo, umbla cu limba scoasă după avere, după case,
după afaceri grase pentru toată liota lui de neamuri. Şi Sile Dogaru, unul din
vicepreşedinţii Ligii, cu figura lui leonină, cu ochelarii uriaşi, cu rama groasă, pătrăţoasă,
care, tunând şi fulgerând împotriva Opoziţiei din Parlament, se vârâse până-n gât în nişte
afaceri urâte prin Ialomiţa, prin Piteşti, încasând multe miliarde murdare, măsluind un
hectar de acte, dacă ar fi avut zece mâini, cu toate ar fi apucat ciolanul care i se oferea. Şi
Sion Mocanu, alt vicepreşedinte, cu bărbuţa lui de ţap logodit, îşi amenajase cu osârdie
un lung şir de sinecuri în venerabila Bănie a oltenilor, strângând în cămările familiei cât
să-i ajungă pentru cinci generaţii. Dar ce vorbesc eu despre alţii?! se urâţi pentru o clipă,
numai pentru o clipă, frumosul chip al Marianei Bereciuc. De ce mă uit numai în curtea
altora? Omul meu e mai breaz? Trăenică al meu e mai cinstit? O, doamne, că bun şi
răbdător mai eşti cu noi! Păi dacă ar începe cineva să-i împuşte pe corupţii din România,
ar trebui să înceapă cu bărbatu-meu! Ce, lumea e proastă? Nu vede? Nu simte? Nu află?
Degeaba scriu ziarele că unitatea de măsură a corupţiei este “Bereciucul”? A strâns
pământuri peste pământuri, păduri, case, sereleuri şi valută forte. Dolarii i-a vârât, nu ştiu
pe unde, prin Elveţia, sau prin Turcia, ce, mie îmi spune ceva?

Mă întreabă ceva? Ştie, a ştiut vreodată ce vreau şi eu, ce gândesc, ce doresc? Mi-a dat
bani, şi atât. Bani, câţi am vrut. Şi m-a lăsat de capul meu. Să fac ce vreau şi cu cine
vreau. Nu-i pasă! Dar, i-a păsat vreodată? A ţinut vreodată la mine? M-a iubit? Dacă m-ar
fi iubit un pic măcar, un picuţ, n-aş fi ajuns în halul ăsta: o curvă, o beţivă, o drogată! Dar
ce dracu face Chopy, de nu mai vine cu dozele alea?

Amanta îndurerată

Mariana ştia că undeva, în adâncurile restaurantului “Dragonul”, diavolul ăla de Chopy

are o cămăruţă cât un degetar, un laborator clandestin, în care el singur rafinează heroina
l, aducând-o la concentraţia 4. Mariana Bereciuc ştia multe lucruri urâte despre mulţi
oameni. Avea relaţii întinse, făcea favoruri înalte, îşi storcea amanţii de cele mai tăinuite
informaţii, adeseori se ofereau ei singuri să pălăvrăgească, să se laude, să se dea mari şi
tari, Mariana surâdea galeş, tăcea, îi asculta, îi exploata în orb. în alte timpuri, aş fi ajuns

96
o spioană celebră! îşi zicea ea, când şi când, învăluită în aerul sublim al aventurii,
gândurile inflamate se răceau însă repede, lăsând în urma lor doar satisfacţia perversă că
este depozitara atâtor mizerii umane. Mizerii secrete. Pestilenţiale. Mizerii primejdioase.
Nu se folosea însă niciodată de ele. Nu şantaja pe nimeni. Lui Chopy, de pildă, îi plătea
dozele de heroină, cash, ca orice client. Pur şi simplu, se delecta cu acele mizerii
îngrozitoare, pitite în adâncul fiinţei umane. Jubila ca o şcolăriţă care ştie despre diriginta
clasei că trăieşte cu paznicul şcolii. O altă tipă ca ea, mai rar. Sau deloc. Ba, nu! se
răzgândi iute Mariana. Mai e una! Lucrează la sediul central al Ligii Renaşterii Naţionale,
e şefă la cabinetul preşedinţilor, o ştie bine, chiar foarte bine, sunt prietene, o cheamă
Fraga Dorneanu. Fraga? E dată dracului Fraga. Asta ştie şi ce gândeşte primul ministru,
nu numai ce iscăleşte. Ce-o mai face Dudu? se trezi, deodată, întrebându-se Mariana. Şi
simţi brusc o fierbinţeală plăcută fulgerându-i sfârcul ţâţelor. Fraga îi făcuse cunoştinţă
cu Radu Dunca. “Dudu”, se prezentase el simplu, direct, colegial.

Dudu era tipul de bărbat după care era moartă: blond, săltat uşor peste 50 de ani, cu un
început de burtică, perciuni stufoşi, grizonaţi, să te joci cu ei până leşini, şi ochi albaştri,
limpezi, din apele cărora n-ai mai ieşi niciodată. S-au tutuit repede, s-au împrietenit, şi-au
descoperit prieteni comuni, de atunci s-au mai revăzut în două rânduri, au mai vorbit la
telefon şi asta-i. Ce-o mai face Dudu? După povestea aia urâtă cu Mişu, ţinuse post
negru, îi băgase în mă-sa pe toţi bărbaţii din lume, că sunt nişte porci, nişte hahalere,
uneori, însă, în mijlocul nopţilor pustii, îi venea să se urce pe pereţi, gata, viitoarea ei
victimă va fi Radu Dunca. Şi iarăşi Mariana Bereciuc reveni cu gândul la domnul Chopy,
care dispăruse de mai bine de un ceas, o întâmpinase respectuos, o condusese în separeu,
se scuzase că va întârzia puţin şi dispăruse instantaneu. De ce durează atât? Se linişti la
gândul că la fel aşteptase şi în alte rânduri. Rafinarea heroinei era o treabă de o
extraordinară fineţe. Şi de un pericol enorm. Pericol de explozie. Pericol de moarte.
Mariana ştia că, pentru rafinarea heroinei, se folosesc soda, amoniacul şi acidul
clorhidric. Emulsia preparată trebuie menţinută fix la 180 de grade Celsius, pe tot timpul
procesului de rafinare. Gazul volatil emanat este foarte exploziv. Dacă temperatura creşte
cu un grad, se produce explozia. Dacă scade cu un grad, se strică toată compoziţia
morfinei. Era nevoie de răbdare, de atenţie concentrată, de timp. Şi de noroc. La capitolul
noroc, Mariana stătea prost, îngrozitor de prost, îşi plătea bruma de fericire, cu un preţ
ticălos. Un prieten o întrebase odată, mai în glumă, mai în serios, cât suferă ea de mult, ce
anume o doare şi cât o doare, dacă nu ia drogul la timp? Mariana se gândise câteva clipe
lungi, un sclipăr negru trecu peste ochii ei, oftă, apoi îşi întrebase, la rându-i, prietenul,
dacă îl duruse vreodată o măsea cariată, explicându-i rar, cu voce răguşită, gravă, că era
la fel, durerea era la fel, doar că de astădată te durea tot corpul. Pentru că întreg corpul ei
nu era altceva decât o măsea, o imensă măsea cariată...
Şi pe când Mariana Bereciuc se lăsase asaltată, asediată de aceste gânduri fulgurante,
deodată ciuli urechea la televizorul din salonul cel mare al restaurantului. Printre alte ştiri
curente, crainicul îşi informa publicul, cu glasul său plăcut, uşor baritonal, că “în urmă cu
aproximativ o oră, în celebrul local de lux Solaris, influentul şi temutul om de afaceri
Mihai Negulescu a fost asasinat cu un singur foc de armă.

97
Un singur glonţ trimis în centrul frunţii. Nimeni nu a auzit împuşcătura, nimeni nu l-a
văzut pe ucigaş, muşteriii restaurantului trezindu-se cu un mort în mijlocul lor. Aşteptăm
veşti de la Poliţie. Vom reveni cu amănunte”.
Mariana Bereciuc ţipă scurt, icnit, înfundat, parcă se înecase cu ceva, chipul ei deveni
stacojiu, apoi pământiu, apoi palid ca moartea. Vru sa se ridice de la masa, se clătina ca
bătută de vânt, se sprijini de perete, în clipa aceea, intră domnul Chopstick, în mâna cu
două pachete de ţigări Kent, în care ascunsese, ca de obicei, dozele de morfină rafinată.
Se uita consternat la “prea buna doamnă” Bereciuc, era aiurit, nu înţelegea spaima tinerei
femei, vru s-o întrebe ceva, Mariana îi făcu un semn imperativ să tacă, deschise poşeta,
scoase teancul de bani, plăti, puse cele două “Kenturi” în poşetă, salută şi plecă. Dispăru
ca o nebună. “Lancia” cafenie, decapotabilă, sport, cu două locuri, porni la un sfert de
cheie. Ambala nervos, pneurile scrâşniră şi se topi ca un strigoi în aerul nocturn, obscur,
perforat ici şi colo de ţipătul galben al becurilor cu halogen. Pentru a doua oară, în
răstimpul unei luni de zile, Mariana va călca consemnul şi se va duce incognito la Dan
Mircea Hariton. Iar va începe să urle bătrânul motan la ea. Iar îi va ţine o predică
kilometrică. Iar sfaturi. Iar morală. Dar nu-i pasă. Se întâmplase ceva îngrozitor: fostul ei
amant, din care nu făcuse cine ştie ce secret, fusese asasinat. Ce va zice lumea? Va fi târât
în anchetă şi numele ei? Dar al lui Traian? Ce va zice Traian? Va ieşi un scandal uriaş.
Monstruos. Oare, Dan o fi aflat că Mişu a fost ucis? Sau chiar el a... dar nu fu în stare să-
şi ducă gândul până la capăt.

CAPITOLUL 21

Motto:

Avem feţe disperate

Asta fiindcă nu ştim încotro mergem!

Nicolae Esinencu
poet din Basarabia

Terapia râsului

Rămas cu o jumătate de pas mai în urmă, Daion Doroga se uita la Baron cu o

nedisimulată curiozitate. Aparent, era un bătrânel uscăţiv, liniştit, cumsecade, pierdut în
gândurile lui vechi, foarte vechi, cu un chip aspru, aproape vânăt, fruntea amplă şi
privirea severă prin care fulgera, când şi când, o flamă de zâmbet pasager. Era singura
lumină de pe chipul său. Un observator mai atent i-ar fi surprins şi aerul academic,
aproape solemn, eleganţa subtilă a gesturilor, firul curgător de povestitor împătimit.
Hotărât lucru: bătrânul Ion Popescu avea o elocinţă caldă, convingătoare, captivantă
chiar, în ciuda felului de a fi: reticent şi îngheţat. Un tip contradictoriu. Complex. Rece şi
misterios. Având, totuşi, un anumit farmec particular, care te îndemna să-l priveşti, să-l
asculţi, să-l urmezi.

98
Daion Doroga, un brunet veritabil, chiar prea veritabil, părea un uriaş dog german, care îl
urma supus pe Baron, în periplul său bizar prin pustiul Bucegilor. Poate că aşa gândise şi
Ion Popescu, apucându-l subit dorul de Valter, credinciosul său prieten, un superb
exemplar negru, din rasa canină a dogilor germani. Iar Daion aproape că tresări, când
Baronul îl întrebă scurt:
- Ţie-ţi plac câinii, Doroga? Ai mângâiat vreodată un dog german?
Nu-l interesa răspunsul, Daion Doroga înţelese numaidecât acest lucru, tăcu, Baronul
continuându-şi firul unor gânduri îndelung elaborate.
-Primul dog german l-am cumpărat din City-ul londonez. Ai fost vreodată în City? N-ai
fost? Păcat! E un teritoriu sacru. Ca şi Vaticanul. Dumnezeul Vaticanului este Dumnezeul
creştinilor. Dumnezeul City-ului este Dumnezeul întregii omeniri: adică, Banul. Dar,
înainte de a-ţi povesti câte ceva despre City, să zăbovim puţin asupra Ordinului “înţelepţii
Sionului”, cu ale cărui imense averi financiare a fost ridicat acest stat în stat din inima
Londrei: City-ul. Ordinul a fost înfiinţat în Anglia, la începutul secolului al XVII-lea, de
către Asociaţia rabinilor englezi.

Rabinul-şef era de opt ani membru în Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Contribuţia

Ordinului “înţelepţii Sionului” la revoluţia burgheză din Anglia şi alungarea Stuarţilor
este deja o pagină cunoscută de istorie. Mai puţin cunoscută este istoria City-ului.
Această cetate ocupă doar 2,7 kilometri pătraţi în inima Londrei. Este, la rândul ei, inima
financiară a lumii. Locul cel mai bogat de pe pământ. Guvernul statului City se numeşte
Coroana şi este compus exclusiv din bărbaţi: 12 membri şi cu şeful Guvernului 13. Şeful
Guvernului, care poartă titulatura de Lordul Mayor, este ales, prin vot secret, de către
Guvernul însuşi, pentru o perioadă fixă: 666 de zile. Lordul Mayor are prerogativele unui
rege absolut. Cea mai mare Bancă din City este Banca Angliei, controlată de bătrânul
Rotschild, membru în “Comitetul celor 300”. Demn de reţinut este şi faptul că City-ul nu
este subordonat nici monarhiei engleze, nici parlamentului, nici Guvernului englez. Dacă
Regina Marii Britanii face o vizită în City, Lordul Mayor o întâmpină la “Temple Bar”,
poarta simbolică a Cetăţii. Regina se înclină în faţa Lordului Mayor şi-i solicită
permisiunea de a pătrunde pe teritoriul City-ului. Lordul îi oferă această permisiune şi,
după ce îi înmânează Marea Spadă a statului suveran City, păşeşte calm şi solemn înainte,
Regina urmându-l respectuoasă la o distanţă de câţiva paşi. De ce? Simplu: prin tradiţie
seculară, Lordul Mayor are gradul 32 în Ordinul Masonic adică, Prinţ Sublim al
Secretului Regal; iar Regele englezilor doar 31, respectiv, Mare Inspector Inchizitor
Comandor. Aici, în City, în fiecare dimineaţă, fix între orele 6,06 şi 7,06, se fixează
preţurile, pentru toate bursele din lume, la: fructe, legume, carne, brânzeturi, alcooluri,
grâu, porumb, in, cânepă, bumbac, pietre preţioase şi metale preţioase, în total, 12
produse. Această procedură se consumă, zilnic, din 1729. Este anul în care, la iniţiativa
“înţelepţilor Sionului”, a fost creat celebrul “Comitet al celor 300”, considerat şi astăzi
elita City-ului.
Baronul tăcu, îşi scoase batista, îşi tampona uşor fruntea înaltă, revenind, după câteva
clipe lungi, pe făgaşul sofisticat al destăinuirilor.
- Am mai amintit, în plimbarea noastră, când şi când, câte ceva despre masoni.

Despre Ordinul masonic s-a scris ba una, ba alta. Presa şi-a cam vârât nasul peste tot - şi
nu e deloc rău să fie aşa - iar publicul a aflat exact cât i s-a dat: câteva fragmente din

99
uriaşul imperiu masonic, câteva idei, câteva persoane. Adică, mai nimic. Aşa cum îi sade
bine unui Ordin discret. Să afle lumea despre el, dar să nu ştie nici cum arată, nici ce face.
Ca despre Dumnezeu. Ştim că există. Dar cine ştie cum arată? Cine ştie ce face? Mister
absolut. Aici stă forţa colosală a oricărui Dumnezeu: Anonimatul! Tainicul! Misterul de
nepătruns! Pentru că nu te temi decât de ceea ce nu ştii. Te temi, nu râzi. Râsul ucide
frica! spune undeva Umberto Eco. Fără frică, nu există credinţă. Iar cine nu se teme de
Dumnezeu, nu are nevoie de Dumnezeu. Acest postulat guvernează specia umană de
peste cinci mii de ani. şi cam tot de-atunci datează şi primele forme rudimentare de
organizare masonică, în aceeaşi vreme cu primele consemnări despre .Iluminaţi.
Consemnări! Cronici!! înţelegi, Daion? Iluminaţii au avut, de la începutul începuturilor,
cronicarii lor. împânziţi peste tot pământul. Cronicarii Iluminaţilor! Există chiar şi o
structură mondială a lor: Comisia “Majestic -12”. A fost creată de împăratul Napoleon
Buonaparte, el însuşi cronicar al Iluminaţilor, în tinereţe. Aşa a ajuns împăratul Franţei:
servindu-i pe Iluminaţi. După care, i s-a suit puterea la cap, l-a ameţit, l-a orbit, s-a crezut
nemuritor, l-a umilit pe Papa de la Roma, a stricat echilibrul Europei, i-a prigonit pe
Masoni, sfârşind lamentabil, exilat pe o insulă pustie. Dar asta este deja istorie. De unde
puţini, foarte puţini oameni au învăţat câte ceva din erorile şi ororile înaintaşilor. De
regulă, cronicarii Iluminaţilor sunt ziarişti sau scriitori, dar uneori şi celebrităţi politice.
Cum a fost, cu două veacuri în urmă, cazul lui Napoleon. Ori, mai spre timpurile noastre,
cazul lui Reagan, fost preşedinte al S.U.A. şi cronicar al Iluminaţilor. De altfel, Ronald
Reagan a ordonat, în 1987, înfiinţarea unui Comitet secret, care să întocmească un plan
de acţiune pentru ascunderea adevărului în legătură cu OZN-urile, sau UFO cum le spun
americanii, comitet pe care l-a denumit chiar aşa: “Majestic - 12”. De ce? Pentru că
majoritatea membrilor acelui comitet sui-generis erau şi cronicari ai Iluminaţilor. Aceştia,
ţi-o spun aşa pe scurtătură,
au ajuns la următoarele concluzii: adevărul despre OZN-uri poate periclita sistemul
financiar mondial; toate religiile s-ar prăbuşi, ar trebui să-şi schimbe dogmele, templele,
slujitorii; furnizarea energiei, la scară planetară, ar fi dată peste cap, generând grave
dezechilibre economice; sistemul graniţelor va fi bulversat, declanşând nimicitoare
războaie; structurile politice tradiţionale vor sări, realmente, în aer; omenirea încă nu este
pregătită să ia în stăpânire noi tipuri de energii libere, neconvenţionale, de pildă:
magnetismul, biocurenţii, gravitaţia, telepatia, energiile rezultate din implozie, etc.

În final, Comitetul “Majestic - 12” recomanda minimalizarea fenomenului OZN,

ridiculizarea, transformarea lui într-o bagatelă fantezistă. Şi astfel au apărut, şnur,
vândute pe tot mapamondul, la preţuri ridicol de mici, dar excelent realizate, celebrele
seriale de televiziune: “Dosarele X”, “Ultima frontieră”, “Limita imposibilului” sau
“Zona crepusculară”...
Baronul se opri un moment, îşi trase sufletul de câteva ori, vorbise tot timpul, curgător,
implicat în tot ceea ce spunea, vorbea de parcă alerga prin istorie, fugea
contracronometru, cu ochii pe ceas, dar şi pe gândurile ce trebuiau rostite. Şi timpul trece
repede şi gândurile sunt multe şi nu ştie încă dacă experienţa lui cu Daion Doroga va avea
rezultatul scontat. Oricum, el a încercat. A adus mingea în careul lui Doroga. Următoarea
mişcare va fi a lui. Ce va face? Cum va reacţiona? Voi şti cu precizie, abia când Daion va
pune mâna pe minge! surâse trist şi uşor obosit, Baronul. Dar dacă nu va pune mâna? se
întrebă tot el, crispat, înfăşurându-l pe Doroga cu o privire îngheţată. Voi şti ce am de

100
făcut atunci, abia atunci voi şti! puse el punct monologului său interior, revenind apoi,
revigorat, la firul povestirii.
înapoi la masoni
- Şi acum, Doroga dragă, hai repede înapoi la Masoni. Mâine ne vom întoarce la
Bucureşti, iar eu încă n-am terminat tot ceea ce aveam să-ţi spun. Aşadar, cu 3000 de ani
înainte de Christos, pe pământurile Libiei, sunt menţionate, de către cronicarii
Iluminaţilor, pe câteva foi de papirus, primele date despre întrunirile - ei le spun ţinute -
secrete ale Masonilor.

La început, Masonii au fost organizaţi în bresle de constructori, de zidari. Mai târziu,

mult mai târziu, în loji. Există înscrisuri de-ale cronicarilor, cu o mie de ani înainte de Era
Creştină, care vorbesc despre participarea Masonilor la ridicarea marelui Templu al lui
Solomon; despre moartea celebrului lor meşter Hiram, fiul unei văduve din cetatea Tir,
ucis de trei calfe pentru a-i răpi secretele meseriei; despre simbolica ramură de salcâm;
despre reînvierea spiritului lui Hiram; despre puterea de sacrificiu pentru binele
oamenilor şi credinţa în Marele Arhitect al Universului. Masonii au o istorie de-a dreptul
captivantă. Şi, totodată, plină de farmec. De profund umanism. Ei promovează dialogul,
modestia şi toleranţa. Masoneria îşi îndreaptă toate eforturile spre perfectibilitatea
omului, aproapele fiind considerat frate. Masonii afirmă, de la bun început, că numai prin
iubire poţi deveni mai bun, mai drept, mai tolerant, mai luminat. Iar duşmanii Masonilor -
după cum declară ei înşişi în constituţia lor - sunt: ignoranţa, reaua voinţă,
obscurantismul cultural şi ideologic, minciuna, laşitatea, ateismul, necinstea, falsificarea
istoriei, totalitarismul şi extremismul de orice fel. De altfel, regula de aur a Masoneriei
este următoarea: cunoaşte-te pe tine însuţi, iubeşte-ţi aproapele, ajută-l, respectă-i
demnitatea! Am să-ţi dau, mai târziu, nişte cărţi, să te uimeşti şi tu cât de interesantă este
lumea Masonilor. Despre Masoneria modernă -care nu este internaţională, ci universală -
putem vorbi din anul 1717, când se constituie, la Londra, Marea Lojă din Anglia. Apoi, în
1723, James Anderson redactează, de fapt condensează toate Constituţiile Ordinului
Masonic, de pretutindeni, într-un singur Cod de norme, pe care Marea Lojă din Anglia îl
aprobă în acelaşi an.
în România, primele loji Masonice le înfiinţează Anton Măria del Chiaro, fost secretar al
domnitorului-martir Constantin Brâncoveanu, înregistrând Loja de Galaţi în 1734 şi Loja
de Iaşi în 1740. Toţi regii României, de la primul Carol, la Mihai 1, au fost Masoni. De
asemenea, în rândurile Masonilor români, descoperim şi alte figuri ilustre, precum:
Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Mihail
Sadoveanu, C.I. Parhon, Petre Carp, Gheorghe Brătianu, Dimitrie Sturdza, George
Călinescu, Grigore Moisil, George Enescu, Iuliu Maniu, Tudor Arghezi şi încă mulţi,
mulţi alţii, nume de prestigiu în viaţa românească.

Chiar şi Nicolae Ceauşescu a fost Mason. Fusese recrutat, spre a se despica o breşă în
blocul sovietic, de faimosul Licio Gelli în loja italiană “Propaganda Due”, sau mai
cunoscută cu abrevierea “P-2”, pe care o conducea cu mână forte. De altfel, în cercuri
restrânse, foarte restrânse, era deja cunoscut faptul, cu certitudine, că niciodată Nicolae
Ceauşescu n-ar fi putut pune mâna pe puterea absolută, în România, fără ajutorul teribilei
loje “P-2”. Relaţia firească de colaborare între Ceauşescu şi Gelli a ţinut însă doar şapte
ani. Până în 1972. După care, s-a produs o degradare lentă, dar implacabilă, a raporturilor

101
dintre ei. Ceauşescu se intoxicase cu propria-i putere, începând să nesocotească, cu
brutalitate, recomandările Masonilor, în anul 1983, Licio Gelli i-a dat primul avertisment.
În 1985, al doilea, în toamna lui 1989, al treilea. Aşa cere procedura: trei avertismente.
Câteva luni mai târziu, au fost împuşcaţi, el şi otrava aia de nevastă-sa, proptiţi pe unul
din zidurile Tărgoviştei. Ciuruiţi ca la poligonul de tir. A fost singurul şef de stat, din
toate ţările ex-comuniste, care, după virajul din 1989, a fost asasinat. Aşa sfârşesc toţi
dictatorii, care uită cine i-a propulsat pe tronul puterii. Alţii, puţini, foarte puţini, nu uită,
şi mor de bătrâneţe, în paturile lor, lângă familiile lor. Generalul Francisco Franco,
dictatorul Spaniei, este unul dintre puţinele exemple: a închis ochii, în mijlocul familiei,
la vârsta de 83 de ani...
Povârnişul era greu, era prăpăstios, cărarea îngustă, lipită de coasta muntelui. Dacă n-ar fi
fost cablul de oţel, fixat în piatra netedă a muntelui, în lungul cărării, puţini oameni ar fi
avut curajul să se aventureze în spaţiul acela nesigur, ameţitor. Doroga se ţinea cu
străşnicie de cablu, se ţinea cu mâna stângă, înainta încet, pas cu pas, în urma Baronului,
privea numai în vârful bocancilor, privea şi asculta. Când Baronul tăcu şi tăcerea se
prelungi, Daion îşi ridică domol privirile şi abia atunci observă, cu inima cât un purice, că
bătrânul nu se sprijinea de cablu. Păşea lejer, nepăsător, aparent nepăsător, balansându-şi
braţele parcă a joaca.

Vorbise neîntrerupt o bună bucată de drum, deodată tăcuse. Undeva, departe, către
pleasna cerului, se zărea vârful Omul. Acolo, la Observatorul Meteorologic, vor ajunge
cândva: poate peste un ceas, poate peste două sau peste un veac. Curios, abia când
Baronul tăcuse, Doroga simţise că îl cuprinde un soi de frică tulbure, adâncă, viscerală, la
picioarele lui se căsca hăul, deasupra nesfârşirea cerului, cărarea era cât un lat de palmă,
unicul element de siguranţă, între cer şi pământ, nimic altceva decât cablul acela de oţel,
desfăşurat de-a lungul drumului, cum să nu te apuce frica? Şi Daion îi mulţumi, în gând,
lui Dumnezeu, auzind iarăşi glasul reconfortant al Baronului.

Departamentul treburilor murdare

- Cred că a venit vremea să ne aplecăm puţin şi asupra Mafiei. Mafia! strigă sentenţios
Baronul. Ce cuvânt monstruos, întruchiparea răului absolut. Vezi tu, Doroga, Bine fără
Rău nu se poate, întregul univers e dual. Acţiune şi reacţiune. Lumină şi întuneric. Polul
negativ şi polul pozitiv. Electroni şi protoni. Infinitul mare şi infinitul mic. Bine şi rău.
Răul! Răul este ca o apă otrăvită, care nu seacă niciodată. Există pretutindeni în jurul
nostru, în natură, în lumea animală, în lumea vegetală, în lumea minerală. Există în noi:
în celulele noastre, în gândurile noastre, în gesturile noastre, în speranţele noastre. Răul e,
deopotrivă, în noi şi dincolo de noi. Independent de voinţa, dorinţa sau puterile noastre.
Răul curge permanent, ca un fluid gigantic de energie malefică, vine din neant şi neantul
îl absoarbe. Răul există în sine şi pentru sine, sinistru şi orb, forţă naturală distructivă,
menită să spulbere ordinea, să strice echilibrul, să dizloce structuri viabile, dar
încremenite într-o înşelătoarea clipă ce se vrea eternă. Răul este o formă primară a
materiei, care urcă inexorabil din straturi abisale ca gravitaţia, irumpe din genuni ca
presiunea stelară, bântuie nimicitor ca uraganele magnetice. Pentru că răul, înainte de
toate, e mişcare: o mişcare enormă, o revoltă devastatoare a materiei împotriva propriului

102
ei destin. Doroga dragă, să nu uiţi niciodată, că răul se află oriunde, este omniprezent, ca
electricitatea, şi nu-i trebuie decât un pretext ca să înceapă să curgă pustiitor între doi poli
magnifici: viata şi moartea.

Atunci, aflăm că undeva s-a întâmplat ceva cumplit: o furtună apocaliptică, un cutremur
de pământ fatal, o epidemie planetară, un incendiu mistuitor, o revoltă băltind de sânge,
un război sau o banală crimă. Şi nu de puţine ori - reluă Baronul, trist, după câteva
secunde lungi - pretextul izvorăşte din singurătatea noastră, ca dintr-o rană cosmică. Fără
de rău, nu se poate. Şi dacă nu se poate, trebuie să-l organizăm. Mai bine este să
organizezi răul, să-l (ii sub control, decât să-l laşi să se dezvolte liber. Atunci, devine
stihnic. Distrugător. Societatea omenească, aşa cum nu poate administra, prin intermediul
statului, tot Binele, nu poate administra nici tot Răul. Şi astfel, la sugestia Consiliului
Suprem al Iluminaţilor, a apărut Mafia. Nu mafia vulgarizată de presă, de radio, de
televiziune, mafia cea plină de sânge, mafia cea hulită, mafia ca structură exclusiv a
crimei organizate. Nu! Acolo apele sunt tulburi şi ne aflăm eminamente în lumea
interlopă. Adică, lumea care se teme cel mai cumplit de Mafie. Interesant, foarte
interesant! Vezi tu, Daion, de veritabila Mafie nu se tem oamenii cinsti(i, corecţi, oneşti.
Ci secăturile. Canaliile. Corupţii şi coruptibilii. Leprele. Hoţii de drumul mare: fie că sunt
oameni politici, feţe bisericeşti, generali, magistraţi sau poliţişti. Ei se tem de Mafie, ca
de moarte. Un paradox, nu? Desigur, dar un paradox aparent. Eternele aparenţe! Esenţa
constă în necesitatea imperioasă a administrării, a controlării Răului pe Pământ. Cu
ajutorul Mafiei, Răul poate fi extirpat chiar şi din cele mai înalte sfere ale puterii. Acolo
unde nu se poate opera cu un alt instrument. Acolo unde numai bisturiul Mafiei mai poate
vindeca o cangrenă. John Edgar Hoover a rămas neclintit în fruntea FBI-ului decenii la
rând. Nu mai puţin de opt preşedinţi ai SUA şi-au consumat mandatele, în timp ce
Hoover a supravieţuit în fotoliul suprem al FBI. Miracol? Măiestrie profesională? înalte
raţiuni de stat? Nicidecum. Ci, şantaj. Un ordinar şantaj! Hoover acumulase o
impresionantă colecţie de sex-dosare de scandal despre toţi liderii politici americani ai
vremii sale. Şi imediat ce unul dintre ei ajungea preşedinte, hop şi Hoover cu sex-dosarul
în Cabinetul Oval. Situaţia devenise cronică.

Explozivă! Hoover trebuia înlăturat. Cum? Aici a fost împinsă în joc Mafia. Cosa Nostra.
Naşul mafiot Meyer Lansky a procurat - la sugestia Iluminaţilor - un set de fotografii
color, care îl înfăţişau pe Hoover, în pielea goală, într-un uriaş dezmăţ cu homosexuali. Şi
astfel s-a încheiat brusc o carieră ce se prelungise periculos de mult. Adeseori, culisele
istoriei put ca o latrină de bordel. Şi cineva trebuie să facă, din când în când, curăţenie.
Aşa a apărut Mafia. Dintr-o hidoasă necesitate. Ce este Mafia? Cum gândeşte un mafiot?
Ce urmăreşte, de fapt, o structură de tip mafiot? Este ea o organizaţie altruistă, care şi-a
pus în cap să reprime tot Răul care bântuie prin omenire? Categoric, nu! Acesta poate fi
doar un exerciţiu de gândire. Sau simple întrebări retorice. Ce este Mafia? Simplu: Mafia
este o construcţie ocultă. Este o organizaţie, o asociaţie secretă, strict piramidală, cu
reguli draconice, care practică şantajul, corupţia, teroarea şi asasinatul. Mafia urmăreşte
să obţină, să stoarcă -din reprimarea Răului - câştiguri fabuloase, averi enorme, profituri
maxime cu minimum de efort. Uneori, cu un glonţ bine plasat, care costă doar zece cenţi,
câştigi milioane de dolari. Deci, un mafiot gândeşte în termeni strict economici.
Asemenea unui manager general. Doar mijloacele diferă. Mijloacele Mafiei sunt exclusiv

103
criminale. Pentru că operează într-un mediu exclusiv criminal. Şi nu-i poţi controla pe
criminali cu duhul blândeţii. Sau cu rugăciuni. Nu poţi fi apostol, într-o lume de asasini.
Şi Christos a încercat şi a ajuns crucificat. Dar el a fost fiul lui Dumnezeu. Sacrificiul său
a folosit oamenilor. Sacrificiul nostru n-ar folosi la nimic. Mafia nu face sacrificii. Dar,
pentru că e zona cea mai puturoasă, cea mai pestilenţială a umanităţii, aici se produc
trădările cele mai spectaculoase. Aici, au loc acele aşa-zise reglări de conturi mustind de
sânge vinovat, iată un exemplu, doar un palid exemplu. Consumat relativ recent.
Georgianul Otari Vitalievici Kvantrişvili, alias Otarik, şeful “Komunităţii K”, aşa cum
este supranumită Mafia rusă, deci II Cappo Dei Tutti Cappi al întregii Mafii din Rusia,
spune la un moment dat, de fapt se laudă, în faţa unei camere de luat vederi a postului de
televiziune “Ostankino” din Moscova: “S-a scris despre mine că eu aş fi naşul mafiei
ruse. Organizatorul ei suprem.

Nu e adevărat. Organizatorul mafiei ruse este Vladimir Ilici Lenin. Pentru că el a fondat
acest stat criminal. Şi, indiferent de statul care ti urmează, eu sunt obligat să-l servesc.
Să-l slujesc. Cu o mică diferenţă: Lenin a fost unul din mahării Iluminaţilor, pe câtă
vreme eu nu sunt decât un umil intermediar al lor”. Exact o lună de zile mai târziu, adică
pe 5 aprilie 1994, pe când Otarik ieşea de la sauna sa preferată, “Izvorul Roşu”, din
cartierul moscovit Krasnopresnenski, a fost ucis cu trei gloanţe de calibrul 5,60, trase
dintr-o carabină germană. Asasinul: Alexandr Slonik, ucigaş de profesie, se află în solda
“Comitetului celor 300”. Nu va fi prins niciodată. Otarik vorbise prea mult. De fapt,
trădase! Trebuia lichidat!! Desigur, Mafia nu e un club select, nu distribuie carii de
membru şi nu ţine condica de prezenţă. Indiferent că se numeşte Camorra, Triadei.',
Komunitatea K, Jakutza sau Cosa Mostra, ea nu apare în public -ca posibilă structură
ocultă - decât în acţiunile violente, în reglările de conturi sau în tribunalele de judecată.
Conotaţia populară a Mafiei este una urâtă. Murdară. Criminală. Aşa şi trebuie să fie. Şi
aşa trebuie să rămână. Astfel, cele două puteri ale ei - puterea de seducţie, deopotrivă cu
puterea de înfricoşare - învăluite în mister, îşi ating scopul: controlarea Răului!
Aminteşte-ţi de debarcarea aliaţilor în Italia, din iulie 1943. în plin război mondial. Ştii
cine a pregătit terenul debarcării, fără a se trage un singur glonţ? Mafia Siciliana! La
sugestia Iluminaţilor. Răul, de astădată, avea chipul fascismului. Numele de cod al
debarcării aliaţilor în Sicilia era “Husky”. Generalul american Dwight Eisenhower,
comandantul suprem al armatelor aliate, cel care avea să ajungă, peste zece ani,
preşedinte al SUA, l-a contactat personal pe celebrul lider din Cosa Mostra, Lucky
Luciano, alias Salvatore. Lucky î-a promis generalului că debarcarea în Sicilia se va face
fără victime omeneşti. Şi exact aşa s-au petrecut lucrurile. Don Carlos, primarul localităţii
Vilalba, şi Don Morandi, primarul din Bologneta - amândoi şefi ai Mafiei locale - au
primit consemnul să dezvolte, într-un deplin anonimat, o uriaşă operă de dezinformare a
fasciştilor. Şi astfel, la 10 iulie 1943, aliaţii au debarcat în Sicilia, operaţiunea “Husky”
devenind o ilustră pagină de istorie. Adevăraţii mafioţi trăiesc şi acţionează într-un
desăvârşit anonimat.

A trecut de mult vremea însemnelor la vedere, a insignelor sau a eşarfelor colorate,

precum celebrul fular din mătase galbenă, ca semn de recunoaştere al mafioţilor din
teribila Camorra. în concluzie, Daion dragă, fiecare organism social are un “Departament
al treburilor murdare”. Al nostru se numeşte simplu: Mafia.

104
CAPITOLUL 22

Motto:

Ce este Poliţia? Un instrument de represiune al statului? O forţă coercitivă? Braţul

înarmat al legii, menit să apere statul de cetăţean? Un garant al proprietăţii colective?
Evident, nu! Intr-un stat democrat, Poliţia are ca principală menire apărarea cetăţeanului.
A vieţii, a integrităţii sale fizice. A proprietăţii particulare. Dacă omul se simte în
siguranţă, atunci şi statul este în siguranţă.

Sorin Roşca Stănescu

Era ticăloşilor

Căpitanul de poliţie Andrei Zavera puse frână brusc, înfipse pedala brutal în pântecul
maşinii, în stilul său caracteristic, bătrâna lui carapace, o Dacie 1210, albastră, încă
zglobie, gemu scurt, apoi scârţâi prelung din pneuri şi opri la mustaţă, adică exact la trei
milimetri în spatele unui Mercedes negru 480 SEL. în faţa restaurantului “Solaris”. Tudor
Burada, proprietarul Mercedesului şi al restaurantului, îl întâmpină la buza trotuarului,
reverenţios, dar speriat şi palid ca moartea. Purta pantofi negri, din piele de crocodil,
şosete albe, pantaloni gri, reiaţi, cămaşă neagra, din mătase, cu monogramă albă, şi un
blazer galben -piersică, Ştefanei, cu flori mari, negre. Arată ca un borfaş la paradă!, gândi
caustic criminalistul. Un derbedeu în haine scumpe, îl salută din mers, Burada rămase cu
mâna întinsă, Zavera trecu pe lângă el, împingând abrupt uşile restaurantului -uşi mari,
înalte, grele, din stejar sculptat, cu clanţa uriaşă, masivă şi mânere din bronz şlefuit - uşi
neatinse însă de aripa modernă a celulelor fotoelectrice. înăuntru, pustiu. Muşteriii se
topiseră imediat după întâile clipe ale vacarmului. O dată cu vacarmul. Până să apeleze
Burada la poliţie, până să sosească Zavera la locul crimei, scena se golise de figuranţi. De
actori. De spectatori. De martori. Doar câţiva ospătari îl priveau, cu mutre de sfinţi
încremeniţi, de undeva de lângă scaunele înalte ale barului. Privi mai atent în jur: toate
scaunele erau din lemn de trandafir; mesele aveau blatul din marmură; pereţii, acoperiţi
cu sticlă fosforescentă; ferestrele, fumurii; lângă fiecare masă, un lampadar discret, din
argint patinat. Lux şi moarte! Din difuzoare cobora, tăind tăcerea de cavou în felii subţiri
- subţiri, celebra piesă Lemon a formaţiei Sarmale Reci. Căpitanul Andrei Zavera nu mai
intrase niciodată în restaurantul “Solaris”, localul ăsta de lux apăruse peste noapte, Tudor
Burada cumpărase, la chilipir, vechea cârciumă “Bulevard”, afumată, aglomerată cu
clienţi de rând, transformând-o rapid într-o perlă a capitalismului sălbatic: cu o cafea la
“Solaris”, puteai să mănânci o săptămână întreagă la “Carul cu bere”...

Zavera ocoli cadavrul, adulmecându-l ca un copoi de rasă. Fără să-l palpeze, ştiu că
moartea se instalase de cel puţin o jumătate de oră. Şi încă un amănunt pentru ochiul
exersat al criminalistului: cineva buzunărise în pripă victima, îi scotocise buzunarele. Ce
căutase? Cine căutase? Găsise ceva? Ce? îl întrebă, sec, pe Burada, dacă se aplecase

105
cineva asupra cadavrului, dacă victima fusese mişcată sau mutată din locul iniţial.
Patronul restaurantului “Solaris” îl privi hipnotic, clipi năuc, parcă nici nu auzise
întrebarea, apoi deodată, trezindu-se ca dintr-un vis urât, răspunse gâfâind, cu pauze
lungi, sufocate: “A, nu, nu... nimeni... cine să... nu s-a atins nimeni de e!, domnule
căpitan!”...
Tânărul bărbat zăcea pe spate, cu braţele larg desfăcute, răstignit peste parchetul din lemn
de Balsa. O şuviţă de pâr i se răsucise curios, în sus, ca un fuior scărmănat, periat, gata de
tors. Victima ţinea pleoapele întredeschise, în maniera tipică a oamenilor care mor
instantaneu. Parcă ar fi aţipit. Rana din mijlocul frunţii era, însă, edificatoare. Omul
fusese asasinat. Mână de profesionist...
Criminalistul se aplecă uşor asupra victimei şi, dintr-o singură mişcare, îi extrase
portofelul din buzunarul interior al hainei, îl desfăcu tacticos, curios, întrebător. Doamne,
oare ce căutase cel de dinaintea lui? Actele erau intacte. Banii - mulţi, foarte mulţi - la
locul lor. Smulse dinăuntru cartea de identitate, o citi, fluieră uimit, la picioarele sale
zăcea unul din marii rechini ai Bucureştilor: Negulescu Mihai, fiul lui Alexandru şi
Măria, născut în oraşul Mizil, judeţul Prahova, CNP 1600503, adică născut la data de 3
mai 1960, cu domiciliul în Bucureşti, Sectorul 4, strada Tohani, numărul 75,
apartamentul 90. Căpitanul Andrei Zavera îl cunoştea prea bine din acele dosare
niciodată finalizate: unul din miliardarii perioadei de tranziţie. O stea de primă mărime,
pe firmamentul crimei organizate. Suspect de evaziune fiscală, contrabandă, trafic de
carne vie şi spălare de bani murdari. Suspect şi atât. Nu fusese dovedit niciodată. Ancheta
se înfundase, se împotmolise de fiecare dată, fie într-un cabinet ministerial, fie într-unul
parlamentar, unde opera o singură şi monstruoasă putere: imunitatea! Cea mai diabolică
protecţie inventată de Mafia românească: imunitatea parlamentară.

Stipulată în Constituţie, sub motivaţia cinică a noilor stăpâni că în toate democraţiile

occidentale este prevăzut acest tip de imunitate. Scăpându-se însă din vedere, ocolindu-se
cu bună ştiinţă un amănunt determinant: la occidentali, imunitatea acţionează exclusiv în
domeniul politicului, al opiniilor politice, pe câtă vreme la români ea operează de la un
capăt la altul al Codului penal. Poţi să furi, să falsifici, să tâlhăreşti, să jefuieşti, să faci
moarte de om: dacă eşti parlamentar, legea nu te atinge nici măcar cu un fir de păr. şi
criminalistul Andrei Zavera zâmbi, zâmbi strâmb, amintindu-şi şi parafrazând bancul cu
“Raţa”, în mare vogă pe vremea Piticului: “Raţ-ai dracului de ticăloşi!” Pentru că ticăloşii
erau aceeaşi. Trecuseră doar prin purgatoriul din 1989, sărind cu arme şi bagaje dintr-o
barcă în alta, lepădaseră grabnic la garderoba istoriei elegantele şi pomădatele lor
veşminte de activişti de partid, trăgându-şi cu nonşalanţă peste cap câte un pulover
democrat sau un tricou noncomformist, metamorfozându-se subit în răspândaci ai
democraţiei. Ai capitalismului. Şi, astfel, şi-au însuşit imense bogăţii din averea ţării:
hartane întregi de uzine, cârduri de vapoare, pământuri peste pământuri, vile somptuoase,
conturi personale cu multe, foarte multe zerouri. Era ticăloşilor se adaptase cameleonic
democraţiei de Dâmboviţa, inventând chiar şi un termen savuros: “democraţie originală”.
Mai subtilă, Mătuşa de la Cotroceni îi zicea “democraţie socială”, surâzând larg şi
lipicios, cu conştiinţa senină că spune întotdeauna adevărul. Adevărul cui?, se întrebă
scârbit criminalistul, amintindu-şi brusc, printr-o asociaţie de idei, despre cazul
“Profesorul”. După multe ezitări, îi ceruse sfatul vechiului şi bunului său prieten Radu
Dunca: Ce să facă cu Antonie Zărnescu, acest şef de clan al crimei organizate? Să-l

106
aresteze? Să nu-l aresteze? Ofiţerul dispunea de probe indubitabile, probe materiale,
declaraţii, mărturii, acte. Se pregătea să-l aresteze, când criminalistul a fost contactat de
unul din locotenenţii “Şarpelui cu ochelari”, Virgil Măgureanu, temutul şef al Serviciului
Român de Informaţii. Lovitură de teatru: profesorul Antonie Zărnescu era unul dintre cei
mai preţioşi informatori ai SRI Arestarea lui ar fi declanşat un enorm val seismic în
lumea crimei organizate, dând peste cap importante acţiuni operative ale SRI, cu imense
repercusiuni negative pentru siguranţa financiara a statului.

O fi adevărat? N-o fi adevărat? Oricum, pisica moartă fusese aruncată în grădina lui
Zavera.
- Ce să fac, Dudule? întrebase criminalistul, bântuit de gânduri negre, de îndoieli negre.
- Lasă-l dracului în pace!, izbucnise Radu Dunca, după câteva clipe de tăcere grea.
Era furios Dudu. Furios, dar şi precaut, îşi iubea prietenul, îi cunoştea convingerile, îi ştia
măiestria profesională. Căpitanul Andrei Zavera era unul dintre cei mai buni criminalişti
ai Poliţiei române. După regretatul Dumitru Ceacanica, poate cel mai bun. Şi, ca şi
marele său înaintaş, cinstit până în ultima fibră a sufletului. Prost de cinstit, cum se
spune. Dar Radu Dunca văzuse atâtea porcării uriaşe în ultimii ani, atâtea cariere
strălucite distruse, atâţia oameni iluştri şi oneşti pierzând la ruleta cinstei! Pentru că
cinstea ajunsese o miză oarecare, într-un joc naţional. Un joc pervers. Murdar! O miză cu
o valoare tot mai mică, tot mai puţină. Câteva jetoane colorate, şi gata cu cinstea. Dudu
trebuia să-şi apere prietenul. Cu orice preţ! Chiar şi cu preţul de a nu-şi face datoria până
la capăt. Care capăt? De unde şi până unde? De unde începe cinstea şi unde se termină
minciuna? Care este graniţa dintre cinste şi necinste? Un lucru este sigur, este foarte
sigur: deocamdată, graniţa aceasta nu trece prin România. Corupţia a devenit politică de
stat. Şi poţi pieri ca un nebun, strigând adevărul în pustiu. Te poţi lupta cu morile de
vânt? Un telefon, un simplu telefon dat ministrului de interne, din cabinetul senatorului
“X”, te poate aduce, în numai cinci minute, de la condiţia de căpitan în poliţia română, la
aceea de răcan.
- Merită să rişti? Când graniţa aia va trece şi prin România, poate că va merita, dar acum,
nu! hotărâse cătrănit Radu Dunca. Dă-le lor dosarul “Profesorului”, să se spele ei pe cap
cu el. Opreşte-ţi câteva documente-cheie, pune-le la păstrare pentru timpuri mai bune,
restul leapădă-l pe biroul lor. Odată şi odată, Antonie Zărnescu tot îşi va frânge gâtul. Ai
să vezi, mai târziu, câtă dreptate am avut. Ei, îmi promiţi că te strecori afară, la aer curat,
din toată mizeria asta? îl chestionase Dudu, cu ochi trişti, punându-i prieteneşte mâna pe
umăr.

Andrei Zavera simţise atunci, pe umărul său, tremurul acelei mâini. O vibraţie scurtă.
Strunită. Ca un semnal de alarmă. De primejdie. Dacă şi Dudu se teme, îşi zisese Andrei,
înseamnă că de acum încolo trebuie să fie atent, foarte atent pe unde calcă. De jur-
împrejurul său, cât vezi cu ochii, terenul este minat. Şi i-a predat cuminte procurorului
Horia Neamţu, i-a predat a doua zi, fără nici o explicaţie, întreaga afacere “Profesorul”.
Fără să-l întrebe nici el nimic, ca într-un sinistru ritual al tăcerii, Horia Neamţu a primit
actele, a semnat nota de transfer, parcă atât ar fi aşteptat. Căpitanul Andrei Zavera l-a
salutat, a ieşit, a trântit uşa în urma lui şi dus a fost...

107
Descindere la locul crimei

Câteva minute mai târziu, la faţa locului îşi făcuseră apariţia şi membrii echipei
operative, Salvarea, brancardierii, medicul legist. Treaba lor era să conserve urmele de la
locul faptei, să strângă probe, să măsoare, să facă fotografii, să culeagă amprente digitale,
să scotocească cu lupa în câmpul infracţional, să ridice victima, să-i facă necropsia şi să
asculte ce poveşti captivante poate spune un cadavru pe masa de disecţie. Atât. Rostul lui
Zavera era să-l prindă pe asasin.
Generalul Petre Penciu, alintat de toţi subordonaţii cu apelativul Pepe, venise personal la
el în birou, Andrei Zavera, răsturnat în fotoliul de lângă fereastră, răsfoia relaxat ultimul
număr al revistei “Criminalistica”, scoasă de fostul său profesor de criminalistică,
inepuizabilul colonel Vasile Lăpăduşi, tocmai se oprise asupra articolului “Amprenta
olfactivă”, semnat de un prieten al său, ziaristul Vladimir Alexandrescu, când în pragul
uşii apăru, ca din senin, generalul Pepe. Era zbârlit, era surescitat, îngrijorat, i-a zis fără
nici o introducere:
- Andrei, vezi că la Solaris avem o crimă. Cineva l-a împuşcat pe altcineva. Iar
restaurantul era umplut numai cu senatori, deputaţi şi granguri de prin ministere. Ai grijă
ce întrebi, pe cine întrebi şi mai ales cum întrebi. Mă înţelegi, Andrei, da?, după care, se
răsuci pe călcâie, ostăşeşte, şi dispăru ca un prâsnel.

I se păru lui Andrei Zavera, că generalul strivi o înjurătură între dinţi, sau nu?
Teodor Burada nu ştia nimic, ospătarii nimic, picoliţele nimic. Barmanul tocmai se
întorsese cu spatele în clipa crimei, să combine un cocteil, dansatorii de pe scenetă se
aflau în pauză, majordomul cu fireturile lui aurite se plimbase afară, ţanţoş, prin faţa
restaurantului, nimeni nu văzuse nimic. Absolut nimic. Toată lumea parcă picase din lună
şi dăduse peste cadavrul acela insolit, răstignit pe parchetul din lemn de Balsa, aproape de
intrarea într-unul din cele mai luxoase restaurante din Bucureşti. Dar ceilalţi, clienţii
localului? Nici ei nu observaseră momentul crimei? Dăduse peste toţi, aşa dintr-o dată,
orbul găinilor? Cum de n-a mai rămas nimeni din poporul acela de muşterii? De ce s-au
împrăştiat, ca un stol de ciori, la primul foc de puşcă? Din frică? Din laşitate? Se tem de
încurcături cu poliţia? Declaraţii, complicaţii? Un semen de-al lor fusese împuşcat de faţă
cu ei, fusese omorât cu sânge rece. Cu mână calificată. Un singur foc în mijlocul frunţii.
Desigur, fusese o armă sofisticată, dotată cu surdină ultramodernă, nu se auzise nici
măcar un “fâs”, glonţul plecase în cea mai desăvârşită linişte şi făcuse ravagii în ţinta
lovită. În cea mai adâncă tăcere. Şi totuşi, se încăpăţâna căpitanul Andrei Zavera să nu le
găsească circumstanţe atenuante acelor muşterii care spălaseră putina, în corpore, din
restaurantul “Solaris” - ca nişte borfaşi de rând - şi totuşi, un om cu fruntea însângerată se
prăbuşise în mijlocul lor. între ei. Mort! Cineva trebuie să fi văzut victima când a căzut,
fulgerată, la pământ. Un om nu cade, aşa, ca un pai rupt. E om! E semenul nostru. Oricare
dintre noi ne putem prăbuşi, la un moment dat, într-o clipă de slăbiciune, de neatenţie, de
durere, sau într-o clipă nefastă. Ceilalţi, din jur, să ne întoarcă spatele? Să dea bir cu
fugiţii? Oricărui om îi poate veni, oricând, dreptul la ajutor. Ceilalţi oameni, de lângă el,
ce să facă? Să-l abandoneze? Să-l ignore? S-o rupă la fugă? Să nu-i sară în ajutor? Să nu-i
întindă o mână? Nici măcar o privire? Atunci, unde mama dracului mai este instinctul ăla
de specie?, se burzuluia criminalistul, într-un uriaş protest mut. Ne-am stricat aşa de rău?
Ne-am înstrăinat atât de mult? Trecem unii pe lângă alţii, ca nişte fantome? Ca nişte orbi?

108
Ca nişte nebuni incurabili? De la o vreme, trăim într-o perpetuă alienare, ca într-un
balamuc. Să fi devenit cetatea noastră o enormă casă de nebuni? în care nimănui nu-i
pasă de nimeni? în care fiecare trăieşte numai cu gândurile lui, numai pentru sine, totul
pentru sine şi nimic pentru ceilalţi?...

Criminalistul Andrei Zavera se învârtea hai-hui prin salonul imens al restaurantului,

îngândurat, taciturn, asaltat de întrebări urâte, întrebări inutile, cu Burada pe urmele lui.
Deodată, ştiu ce are de făcut. Se opri, se întoarse, patronul de la “Solaris” înţepeni
locului, cu ochii în pământ. Zavera îl cuprinse amical pe după umeri, Teodor Burada era
moale ca o cârpă, jilav, asudat, cu chipul pământiu. Abia îşi săltă privirile albe, reci. Se
uita la căpitanul de poliţie ca prin sticlă. Criminalistul mai văzuse ochi ca aceştia,
glaciali, goi, pe feţele derbedeilor de cincisprezece ani suflând în pungile cu aurolac.
Astfel de oameni nu cunosc decât un sentiment: frica! Spaima, ca un embargou total.
Restul se poate vinde oricând şi oricui, pe bucăţi mai mari, pe bucăţi mai mici, la taraba
compromisului. Singură frica nu se poate vinde. Pentru că frica nu are preţ. Marele
Creator însuşi a pus la temelia Genezei sale acelaşi sentiment totalitar: frica de
Dumnezeu.
Andrei Zavera ştia că numai exploatând - abil şi feroce - acest sentiment tiranic, ştia că
numai scormonind adânc în materia vie a fricii, amplificând-o, exacerbând-o, ştia că
numai zgrepţănând acolo cu gheare de lup, poate determina tipi ca Teodor Burada să
coopereze, să fie utili în câmpul unei cercetări penale. De aceea atacă direct, crud, fără
menajamente. Foc la gura ţevii. Patronul restaurantului îl asculta cu priviri ofilite, cu un
chip tulbure, emaciat.

Mâncarea leului, pe clanţă

- Domnule Burada, îmi pare nespus de rău, dar trebuie să constat că, din clipa aceasta,
steaua dumneavoastră, ca om de afaceri, s-a stins. A făcut implozie. Ştiţi ce e aia
implozie? E ca şi cum întreaga fiinţă s-ar strânge, s-ar comprima, s-ar suge în stomac şi
acolo ar pieri digerată de o spaimă letală. Ce-ar mai rămâne?

Nici măcar un „pârţ”, aşa ca amintire. Pentru că implozia fuge către infinitul mic. Ştiţi ce
e ăla infinitul mic? A, nu, nu, poate altă dată, cu alt prilej, vom vorbi şi despre (eroarea
infinitului mic. Acum, aş vrea să discutăm însă despre o altă teroare: frica! Vă
terorizează! Sunteţi ostatecul unei necruţătoare teroriste: frica! Zău, şi mie mi-ar fi la fel
de frică, dacă aş fi în locul dumneavoastră! Numai nebunii nu se tem! Avem noi mutre de
nebuni? Aţi cheltuit o avere cu restaurantul ăsta, domnule Burada. O avere enormă! Nu,
n-am să vă întreb, vă asigur că n-am să vă întreb nimic despre sursa acestei averi. Strânge
fiecare banul cum poate, îl strânge, nu-l risipeşte. Şi, deodată, zbang, destinul orb vă
aruncă un cadavru în pragul casei. E ca şi cum cineva ar fi scris cu vopsea roşie pe
diagonala uşilor: loc ciumat! Mafia chinezească, atunci când vrea să distrugă, fără vărsare
de sânge, un patron de local care nu-şi mai achită taxa de protecţie, îi atârnă de tocul uşii
un sinistru simbol: „Mâncarea leului”; adică, un pachet cu bancnote, învelit în hârtie roşie
şi legat cu o sfoară de canatul uşii. În argoul Triadelor i se spune Lai tze. Când apare
semnul acesta ticălos, picior de om nu mai calcă prin prăvălia lui. Exact aşa s-a întâmplat

109
şi la dumneavoastră. Unul din cei mai influenţi oameni de afaceri din Bucureşti, domnul
Mihai Negulescu, este asasinat în localul dumneavoastră. Un semnal macabru! Cine va
mai trece pragul “Solarisului”, de acum încolo? Care senator mai cutează să pună piciorul
într-un loc compromis? Cine, din lumea bună, va mai avea curajul să petreacă într-un
local, unde oamenii sunt împuşcaţi, precum lotrii în codru? Nu glumesc, domnule
Burada, deloc nu glumesc! Iar aceasta este doar o latură a fricii care vă paralizează. Doar
o faţetă. Cealaltă faţetă e frica de răzbunare. Cei care au ordonat asasinatul, dar şi cei care
l-au executat, stau cu ochii aţintiţi asupra dumneavoastră. Cât ştiţi? Cât aţi văzut? Cât aţi
ciripit la Poliţie. Aţi auzit de “legea tăcerii”? Mafioţii îi spun omerta. În astfel de situaţii,
cine spune ce a văzut, e un om condamnat la moarte. Gestul de răzbunare este necruţător.
Şi mai există încă o faţetă a fricii, domnule Burada, o faţetă terifiantă, mai teribilă chiar
decât frica de moarte, care vă îngheaţă sângele în vine: teama ca, odată ancheta penală
declanşată, să nu se extindă cumva şi asupra afacerilor dumneavoastră din trecut.

Afaceri, desigur, murdare. Afaceri învăluite în comisioane grase, plantate generos prin
cabinetele de sus ale Puterii. Afaceri oneroase. Ticăloase. Afaceri de corupţie, de
contrabandă, de evaziune fiscală, să mai continui, domnule Burada? Asta e! Eu nu am
vrut decât să fiu clar, cât se poate de clar. Să vă pun în gardă. Zic să ne oprim aici şi să
devenim băieţi cuminţi. Cooperanţi. Eu, încercând să repar cât pot din nenorocirea care s-
a abătut asupra “Solarisului”. Dumneavoastră, încercând să vă temperaţi frica şi să aveţi
încredere în mine. Să colaboraţi cinstit cu mine. Să jucăm deschis. Nu ca adversari. Ci, ca
parteneri. Pe mine, de pildă, v-o spun de la bun început, nu mă interesează afacerile
dumneavoastră din trecut, făcute, hăt departe, dincolo de graniţa legii. De ce să mă
intereseze? Sunt treburile dumneavoastră. Eu sunt un criminalist banal, care nu-şi doreşte
altceva decât să-l prindă pe ucigaş. Atât. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru
dumneavoastră. De altfel, eu sunt sigur, sunt absolut sigur, domnule Burada, că
dumneavoastră nici nu aveţi habar cine este asasinul şi cu ce scop l-a omorât pe Mihai
Negulescu. Deci, nici nu vă întreb nimic despre aşa ceva. Pe cale de consecinţă, frica
dumneavoastră virtuală faţă de o posibilă răzbunare din partea ucigaşului, trebuie să
dispară. Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre el, nu-mi spuneţi nimic, eu nu vă întreb
nimic, de ce l-ar mai încolţi gândul răzbunării? A, eventual, gestul său răzbunător se va fi
îndreptat spre mine, dar asta-i cu totul şi cu totul altă poveste. Cât despre prestigiul
distrus al restaurantului “Solaris”, vă propun să facem un târg: eu am o droaie de prieteni
gazetari, prieteni buni, cărora le voi furniza în aşa fel informaţii pe timpul anchetei
penale, încât să scrie cât mai copios despre localul dumneavoastră, sporindu-i faima; este
binecunoscutul paradox al celebrităţii negative, care aduce public şi bani. Asta voi face
eu, domnule Burada. Dumneavoastră, în schimb, îmi veţi întocmi o listă, cât mai
cuprinzătoare, cu lumea care se afla în local pe timpul crimei: clienţi, bucătari, ospătari,
picoliţe, artişti, bodyguarzi, personal auxiliar. De asemenea, observând că restaurantul
dispune de o micro-reţea Tv cu circuit închis, aş dori, în cel mai desăvârşit secret, să am
acces la toate înregistrările video, din ultimele trei iile, până astăzi, inclusiv.

Şi, pentru că veni vorba, vreau să vă felicit pentru soluţia practicată la montarea
camerelor de luat vederi, ascunse, pierdute, perfect mascate de puzderia de lentile
fosforescente care îmbracă pereţii salonului. Ingenios, foarte ingenios! De acord,
domnule Burada?

110
Patronul restaurantului „Solaris” tresari, nu scoase nici un cuvânt, înghiţi un nod cât
pumnul, privirea i se mai limpezi, schiţă un zâmbet supus, stins, şopti răguşit:
- Sunteţi un om formidabil, domnule căpitan. Un om extraordinar! Iar eu sunt omul
dumneavoastră!, şi îi întinse mâna cu un gest scurt, semnificativ. Criminalistul i-o strânse
înfiorat. Era moale şi rece ca de păpuşă gonflabilă. După care, se duse repede la bar şi
comandă un scotch Carlsberg dublu.

CAPITOLUL 23

Motto:

Jaful comuniştilor din proprietăţile oamenilor - clădiri, terenuri şi păduri - a fost, practic,
consfinţit prin simulacrele de legi adoptate de regimul Iliescu. însăşi Constituţia are o
imensă lacună: actul fundamental nu garantează proprietatea.

Răsvan Moldoveanu

Daion de Pietricica

Vila “Gemenii”, de la Snagov, exact la jumătatea cordonului ombilical care unea cele
două corpuri identice, “E” şi “N”, dispunea de un salon uriaş, cu lambriuri, din lemn de
cireş, acoperind toţi pereţii, draperii groase, de culoarea vişinei putrede, şi tavanul pictat
cu scene pastorale, dominate de un roşu aprins, luminos. Fotoliile, canapelele şi scaunele
erau tapiţate, toate, în piele albă, fină. Cele două servante - numai oglinzi, cristaluri şi
porţelan. Masa amplă, ovală, din centrul salonului, abia se golise de tacâmuri, veselă,
resturi culinare. Personalul de serviciu dispăruse, îşi încheiase misiunea, rămăseseră doar
bodyguarzii. Afară. înăuntru, răspândit prin puzderia de fotolii, clanul lui Daion Doroga:
Darda şi copiii lor Iulian şi Măria, apoi Catrinel şi Ion Jugureanu, Corina Doroga,
Beatrice şi Lazăr Marinescu. Daion! Caraghios nume! Darda nu-l strigase niciodată
Daion. Ci, Doru. Ea îl botezase Doru. Şi, de atunci, toată familia şi toţi intimii Doru îi
spuneau. Cu “Daion” era o poveste veche, stupidă şi banală. Părinţii lui Doroga locuiseră
în Pietricica, un sat de căldărari din munţii Gorjului. El acolo se născuse. Corina, soră-sa,
cu zece ani mai mică, se născuse la Tg. Cărbuneşti, unde familia Doroga se mutase între
timp. Dar el, Daion, se născuse la Pietricica: un pumn de case rătăcite prin negura
munţilor. Apa era o raritate. Strânsă doar din ploi şi din topirea zăpezilor. De jur-
împrejurul satului, nesfârşite livezi de pruni. Fiecare casă avea cazanul ei de ţuică. Sau
“Căldarea moşului”, cum i se mai spunea. Astfel încât, ţuică era, dar apă ba. Iar primarul
satului, care era, în acelaşi timp, şi popă, şi notar, şi învăţător, umblând mai toata vremea
beat, din meteahna asta s-a născut stâlcirea multor nume, în satul Pietricica. Pe tatăl lui
Daion îl chema Ion, şi aşa ar fi vrut să-l boteze şi pe întâiul său născut, tot Ion. I-a spus
primarului, “scrie-l Ion!”, primarul tehui, clătinându-se pe picioare, s-a prăvălit în scaun,
a stat aşa o vreme să-şi adune puterile, a deschis registrul, a înmuiat tocul în călimară şi a
întrebat oficial “Ion ziseşi?”, la care proaspătul tată a răspuns hotărât “Da, Ion!”, iar

111
primarul a caligrafiat încet, cu litere mari: DAION. Ion Doroga, tatăl, a observat trăsnaia
asta abia când şi-a dat copilul la şcoală, dar atunci se aflau cu toţii mutaţi la Tg.
Cărbuneşti, şi cine să mai îndrepte lucrurile?

Strâmbe au rămas până în ziua de azi. Paradoxal, însă, omului politic Doroga chiar îi pica
bine acest nume năzdrăvan - Daion - conferindu-i un aer ezoteric, particularizându-l în
imensa turma de Ioni ai României...
Afară abia s-a înserat, încă nu s-a întunecat, în salonul “Gemenilor” s-a instalat o pace
patriarhala. Bătrânul Lazăr a pus o video-casetă cu teribilul “Rambo” şi toată lumea trăia
din plin deliciul primejdiilor prin care trecea, secvenţă cu secvenţă, eroul justiţiar,
interpretat cu măiestrie de sublimul Silvester Stallone. Toată lumea, în afară de Daion
Doroga: prim-senatorul României, preşedintele Ligii Renaşterii Naţionale, al doilea om în
stat, după excelenţa sa domnul Leon Lotreanu, Preşedintele ţării. Daion trăia, retrăia o
altă aventură: cele trei zile petrecute cu un oarecare Ion Popescu, zis Baronul, călărind
împreună Bucegii, ca nişte căpiaţi...
Ajunseseră la Observatorul meteorologic de pe vârful Omul, când până la apusul soarelui
mai erau câteva ceasuri bune. Au făcut, acolo, un scurt popas, au vizitat Observatorul, au
luat masa, s-au odihnit un strop de timp, după care au apucat poteca de coborâre către
cabana Bolboci. Doroga era frânt. Baronul, parcă atunci s-ar fi sculat după un somn
zdravăn.

Vulpea în politică

-Vorbeam, mai devreme, despre Răul ca o energie malefică!, îşi reluă Baronul firul
povestirii. Dintotdeauna, omenirea s-a confruntat cu cele mai agresive forme de răutate.
De bestialitate. De criminalitate. Iar dintre acestea, nu războiul este cel mai primejdios.
Nici foametea. Nici corupţia. Nici catastrofele. Există forme de Rău mult mai subtile şi
infinit mai periculoase. De pildă, manipularea oamenilor prin intermediul muzicii, sau al
imaginii. Genocidul psihic! Genocidul intelectual! împingerea speciei umane într-o
fundătură biologică, în care individul este redus la funcţiile sale primare: adică, în zona
reflexelor simple, elementare, de tipul Pavlov, acolo unde dresajul poate opera mutaţii
spectaculoase.

Monstruoase! Au fost inventaţi chiar şi termenii necesari: “subliminal messages” pentru

imagine, şi “backward masking” pentru muzică. Muzica difuzată de marile companii
transnaţionale este axată, în proporţie de peste 90 la sută, pe două componente
fundamentale: violenţa şi sexul. Iar Roy Godson, director la firma “Patrak”, specializată
în hit-uri internaţionale, a lansat un nou concept: “Sex şi moarte. Fără sex şi moarte nu
există viaţă”. O nebunie sonoră! Reputatul analist Jean Cau ne avertizează undeva, într-
un interviu, că muzica de astăzi, în cea mai mare parte, nu este nimic altceva decât un
laborator infernal al Nimicului. Iluminaţii au descoperit şi au anihilat sute de cântece care
cuprindeau mesaje “backward masking”. Iată numai ca” exemple: în cântecul “Like a
virgin”, interpretat de Madona este cuprins mesajul: “Sunt fericit că mă cufund în păcat.
Trăiască bestia umană!”; sau în “The Bop”, cântat de Cindy Lauper, apare mesajul
repetat: “Eşti neputincios în faţa Răului!”; ori faimoasa “Revoluţia nr. 9 a Beatles-ilor,

112
care îndeamnă, pur şi simplu: “începe să fumezi marijuana! Nu te împotrivi visului tău!”;
sau cântecul atât de popular “Crazy little thing called love” interpretat magistral de
rafinatul Queen, cuprinde acest mesaj barbar: “La dracu cu Biblia! Eu nu cred în
Dumnezeu!”...
Aceste mesaje sonore, ca şi mesajele din imagine, sunt semnale parazite, introduse cu o
tehnică specială, semnale nesesizate nici de ochi, nici de ureche, dar recepţionate de
creierul mic, stocate şi transmise apoi creierului mare, deci conştientului, care le
prelucrează şi “le transformă în convingeri. Unul din marii mei prieteni, Contele de
Marenches, obişnuia să-mi spună, pe vremea când era şeful Spionajului francez, că astăzi,
pentru a stăpâni oamenii, nu se mai cotropesc teritorii, ci suflete. Se cucereşte psihicul
uman. Având psihicul, ai omul. Iar când ai omul, ai totul: teritoriu, cultură, putere.
Realizezi, Doroga, ce potenţial pericol se ascunde în această zonă? Iluminaţii fac şi ei ce
pot. Cercetează, descoperă şi divulgă opiniei publice acest tip diabolic de criminalitate.
Iar, uneori, când autorităţile înseşi sunt corupte, intervin direct, şi atunci se mai sinucide
câte un patron muzical, sau sare în aer casa de discuri, ori dă faliment nu ştiu care
companie de filme. Adică, intră în acţiune Departamentul Treburilor Murdare: Mafia!...

Baronul se opri în marginea unui platou acoperit cu aşchii de stâncă, avea priviri
sprinţare, jucăuşe, se lăsă pe vine, culese de jos o piatră plată, îngustă, şlefuită de
intemperii, o aşeză în podul palmei drepte, o puse acolo într-un anumit fel, apoi deodată
ridică braţul şi o azvârli cu putere în abisul de dincolo de platou. Daion tresări, făcând un
gest reflex de apărare, parcă s-ar fi ferit din zborul unui proiectil sonor. Piatra zbârnâi
ciudat prin aerul pur, vâjâi strident ca o elice turată la maximum, înălţându-se brusc pe o
curbă ameţitoare, mai vui acolo, în înălţimi, o clipă-două, după care se stinse şi se prăbuşi
în prăpastie.
-Tata le zicea telegrame!, spuse Baronul, surâzând cu o undă de melancolie. Era prieten
cu scriitorul Mihail Sadoveanu, amândoi nişte vânători împătimiţi. Uneori, tata mă lua cu
el la vânătoare de vulpi. Toamna. Ştii şi tu, Daion, că vulpea e un animal foarte inteligent
şi foarte viclean. Cred că este cea mai deşteaptă sălbăticiune de prin părţile noastre.
Şireată şi cu o personalitate deosebit de puternică. Simte vânătorul de la câteva sute de
metri şi se ascunde în pământ, în văgăuni numai de ea ştiute. N-o scoţi de acolo, nici dacă
dai foc pământului. Poţi să stai la gura vizuinii un veac: vulpea nu iese afară. Preferă să
moară de foame în bârlogul ei, dar de ieşit nu iese. La una din aceste vânători, m-a învăţat
tata să arunc telegrame. Trebuie să cauţi o anumită piatră, pe care s-o arunci într-un
anumit unghi cu suprafaţa solului şi cu o anumită viteză. Altfel, nu zbârnâie. Ei bine,
singur zbârnâitul acestei pietre poate scoate vulpea din bârlogul ei. Iese afară numaidecât,
clătinând năucă din cap, parcă ar avea nişte bondari uriaşi în urechi. Atunci o plesnea tata
cu focul de armă. Sadoveanu nu prea era încântat de isprava asta, bombănea, îşi făcea
cruce, pufnea încruntat, tata zâmbea cu ochi daţi dracului şi zicea, aşa, parcă vorbind de
unul singur: “Da ce, numai dumneaei să umble cu vicleşuguri? Noi, nu?!” Pentru că,
într-adevăr, Daion, o viclenie ascunsă se afla la mijloc. Un tertip. O armă
neconvenţională. Este vorba de sunetul stroboscopic, un sunet special, de o anumită
amplitudine, emis de piatra aruncată către înaltul cerului, sunet într-atât de iritant pentru
auzul vulpii, încât pur şi simplu îi anihila instinctul de conservare, de apărare.

Asta-i! punctă bătrânul sec, după care porniră iarăşi la drum.

113
Se scurse, aşa, un moment de tăcere, de translaţie, la capătul căruia Baronul se interesa
retoric.
- Ai auzit de “efectul tesla”? Ştii ce sunt “ELF”-urile? Sunt cele mai noi şi mai sofisticate
tipuri de arme neconvenţionale, bazate pe radiaţiile psihotronice, undele stroboscopice şi
pulsaţiile electromagnetice. Toate trei modifică, profund şi ireversibil, comportamentul
uman. Nu omoară, îndobitocesc! Transformă indivizii umani într-o turmă de imbecili.
Prin intermediul celor mai nevinovate jucării sau jocuri mecanice, electronice ori
captivantele aventuri pe calculator. Zici că te distrezi, te recreezi, când, de fapt, te
transformi încet-încet într-un cretin. Cum poţi să lupţi împotriva unor asemenea monştri,
care vor să transforme oamenii în idioţi incurabili? Cu o putere la fel de monstruoasă:
puterea Iluminaţilor! Nu de puţine ori, manipularea, degradarea pot fi şi mai subtile. Şi
mai profunde. Penetrează bunul simţ, anihilează echilibrul estetic natural al omului,
inducându-i şi cultivându-i prostul gust, spiritul vulgar, grobian. Unui astfel de om poţi
să-i vinzi, apoi, orice porcărie, poţi să-i spui orice prostie, el te crede, devine supus, lipsit
de personalitate, redus la satisfacţiile primare, bun să execute orice poruncă. Lucrurile
plutesc în derivă. Pe muchie de cuţit. Sunt greu sesizabile. Greu de contracarat. Oamenii
având, în general, tendinţa de a accepta mai repede, mai uşor, facilul şi prostul gust, decât
lucrul elaborat şi rafinamentul. Mergem către “ţara rinocerilor”. Spre ce altceva crezi că
duc spectacolele alea muzicale enorme, organizate pe stadioane uriaşe, cu difuzoare
imense, asurzitoare, care urlă o dată cu spectatorii supraexcitaţi până la demenţă?
Cultivarea prostului gust la scară planetară. Sau uriaşa nebunie colectivă care înconjoară
meciurile de fotbal: ai văzut cât animalism colcăie, deopotrivă, pe gazon, şi în tribune?
Sublimul fior sportiv de altădată e pe cale de dispariţie. Cum poţi să te opui valului
acestuia de spirit gregar? Instinctele primare ne invadează ca o apă neagră.

De pretutindeni, în formele cele mai insidioase. Urmăreşti, la televizor, rubrica “Ispita”,

semnată de ziaristul ăla cu papion roşu? Te-ai uitat vreodată la ea? E tot ce a născut mai
prost micul ecran. Dar se bucură de o audienţă incredibil de mare. De ce? Se mizează pe
forţa de atracţie a prostului gust. Şi se câştigă. Piere Binele. Câştigă Răul. Mergem mai
departe: telefonul erotic; sau reclamele porno; sau unele talk-show-uri, cu sau fără
papion, în care tâmpenia e ridicată la rangul de dialog; ori filmuleţele Tv în care actorii
fac tumbe, spun măscări, se înjură, debitează cele mai execrabile banalităţi, iar din aut,
din afară, se aude un cor intermitent de râsete. Deci, atac la esenţa râsului: umorul! Când
nu vom mai şti pentru ce râdem, vom fi deja prizonierii unor criminali care ne-au stricat
sufletul. Ca să nu mai vorbesc de violenţă, care a devenit un drog. Un drog furnizat masiv
de presă, televiziune, radio, edituri, teatru, cinematografe. Atac pe toate fronturile.
Urmarea? Violenţa va ajunge un modus-vivendi. Atunci, va fi prea târziu ca să ne mai
putem iubi. Iar unde iubire nu e, nimic nu e! N-a spus-o primul Marin Preda. Ci Homer,
într-unul din miile sale de versuri nemuritoare...

CAPITOLUL 24

Motto:

114
De vină e foliculina. Cu foliculina nu te joci. Ea ţi-o poate lua înainte când ţi-e luciditatea
mai dragă şi te trezeşti că nu vorbeşti cu capul, ci cu glanda. Este, oricum am lua-o, un
fenomen îngrijorător. Cu atât mai mult, cu cât a început să se observe şi-n exterior: am un
amic francez, medic fără frontiere de felul lui, care, la o palincă, mi-a mărturisit, cu
lacrimi în ochi, că foliculină ca-n România n-a văzut nicăieri, nici în Africa. Şi-a umblat
mult, şi-n Thailanda.

Ioan Groşan

Fraga de la Cabinet

Era miercuri. Miercurea, se îmbrăca întotdeauna în haine de piele. De astădată, purta o

geacă şi pantaloni largi, uşor evazaţi, din piele neagră Claude Montana. Geaca avea
umerii mari, bombaţi. Sub geacă, o bluză roşie, brodată, din mătase Nina Ricci. Sub
bluză, ei nu, asta nu! Mai bine privim la ceasul-brăţară. Fraga Dorneanu purta la
încheietura mâinii stângi un ceas greu, scump, sofisticat, cu o puzderie de cadrane
mititele, marca Chopard. Din Elveţia. Eşti dată dracului, Fraga!, îşi zicea ea, uneori,
privindu-se fugitiv în oglindă. Cu un ochi critic. Goroziv. Nu se plăcea. Se îngrăşase. Se
ofilise pe sub bărbie, pe sub tăietura ochilor. Nici prea frumoasă nu fusese vreodată. Dar
era dată dracului! Asta vrând să însemne că avea gusturi libere. Rafinate. Dispunea de un
instinct al proporţiilor. Al combinaţiilor. Se îmbrăca strong. Întotdeauna şoca. La modul
plăcut. Agreabil. Avea o imaginaţie explozivă. Iar curaj, cât cuprinde. De la o vreme,
avea şi bani. Mulţi bani. Fiecare cu norocul lui. Fraga Dorneanu era membră fondatoare a
Ligii Renaşterii Naţionale, în timp, îşi cultivase, cu ambiţie, cu perseverenţă, cu talent,
întinse şi profitabile relaţii până sus, sus de tot, în vârful Puterii. Adeseori, punea mâna pe
telefon şi, pe firul scurt, se tutuia cu toţi miniştrii. Dacă o supăra vreunul, îl băga în “aia
mă-sii” cât ai zice peşte. Toţi îi ştiau de frică. Pentru că tuturor, Fraga le cunoştea
slăbiciunile, petele negre, nevolniciile. îl ştia pe fiecare cu meteahna lui, cu păcatele lui.
Cusururi, hibe, vicii. De ochiul ei necruţător nu scăpaseră nici noii îmbogăţiţi. Şarlatanii
cu gulere albe. Sau cu livrea, îi ţinea în frâu, strâns, foarte strâns, le făcea aranjamente
bănoase, le vindea ponturi grase, le facilita întâlniri rentabile cu miniştri, cu senatori, cu
deputaţi, dar când Fraga făcea un gest, nimeni nu îndrăznea să treacă peste gestul ei. La
apelul ei, proaspăta protipendadă capitalistă răspundea “prezent!”, oricând era nevoie.
Când Fraga Dorneanu, trimisă de la Cotroceni, preluase sediul central al Ligii, era pustiu
de sus şi până jos: fără mobilier adecvat, fără covoare, fără draperii, fără birotica
necesară. Dincolo de orice falsă modestie, trebuie să recunoaştem că ea, Fraga Dorneanu,
umpluse cu de toate căsoiul acela superb, înalt, triunghiular, cu trei etaje, de pe strada
Arterei, numărul 11, deasupra căruia scria mare, pompos, cu albastru pe alb: Liga
Renaşterii Naţionale, sediul central.

Cu de toate, adică numai lucruri moderne, ultramoderne, ultimul răcnet al tehnicii de

birou. Fără ca partidul să cheltuie un singur leu din hasnaua lui. Când aflase despre toate
chestiile astea, Radu Dunca, consilierul de presă al partidului, trimis şi el tot de la
Cotroceni, dar mai târziu, mult mai târziu, o avertizase, mai în glumă, mai în serios:

115
- Fraga, să ştii că ai acumulat prea multă putere. Şi ce-i prea mult, strică. S-ar putea ca, la
un moment dat, chiar şefii tăi, cei doi preşedinţi, ori vicepreşedinţii, să se teamă de tine.
Sau, cel puţin, să se simtă incomodaţi. Stânjeniţi, înţelegi ce vreau să-ţi spun? Fraga
Dorneanu îşi aprinse eternul ei Kent, pufăi îndelung, adânc, ca orice fumător înrăit, apoi
făcu un botic haios, teribilist, de şmecheraş exotic, asvârlindu-i înţepată peste umăr:
- Ia mai dă-i în mă-sa de ciumeţi! Ce-o să-mi facă? Or să mă reguleze? Sunt prea bătrână.
Or să mă dea afară? Plec cu ei de gât. Grămadă! Se duce dracului toată prăvălia! Şi
chestia asta nu convine nimănui, Puiule. Nimănui!, repetă ea silabele, rar, foc cu foc,
după rafala furioasă de mai înainte.
Radu Dunca era însă un vizionar. Pentru că, parafrazând lecţia din Cartea Sfântă, nu va
cânta cocoşul de trei ori, până când onor conducerea bicefală a Ligii Renaşterii Naţionale
se va lepăda de Fraga, cu o nonşalanţă demnă de ţeluri mai înalte. Dar asta-i altă poveste.
Să nu anticipăm...
Aşadar, era miercuri şi Daion Doroga nu dăduse nici un semn de viaţă. De luni dimineaţa,
nu-l mai văzuse nimeni. Darda, nevastă-sa, zisese că e plecat la Tg. Jiu, invitat la o
vânătoare de mistreţi. Darda a fost o gâscă toată viaţa ei, crede tot ce zboară din gura lui
Daion. Ce să caute Doru la mistreţi? Poate la vânătoare, de vulpiţe, sau de paraşute, deşi
nu se prea dă el în vânt după vânat extraconjugal. Vânătoare? Cu cine? Nu mai lipseşte
nimeni, absolut nimeni din stafful lui. La Senat, toată lumea ridică din umeri. De la
Cotroceni, nici o ştire. Şoferul a primit trei zile libere, începând de luni, şi e plecat pe
undeva, prin Bărăgan.

Bodyguarzii sunt liberi şi ei. Tot trei zile. Şi tot de luni. Fraga simte că e ceva neobişnuit
la mijloc. Antenele ei n-au minţit-o niciodată. N-au înşelat-o. Simte că s-a pus ceva la
cale. Un scenariu nou? Un chilipir? Un joc la care ea nu a fost invitată? Nu ca actor. Nici
măcar ca figurant. Ca spectator. E ceva! Dar nu e pericol. Ea ar fi prima care ar simţi
pericolul. Ce i se ascunde? Ce-o fi? Pe unde o bântui Daion? Chestia asta o arde. O roade.
O zgândărire ca un gând parşiv. Agresiv. L-a întrebat şi pe Radu Dunca:
- Dudule, tu ce ştii de şefu?
Dudu, ritos, i-a răspuns tot cu o întrebare:
- Care din ei?
Făcându-i jocul, Fraga a precizat:
- Doroga!
Dud a făcut scurt:
- Aha!, după care, a adăugat cu cel mai inocent chip: Habar n-am!...
Fraga nu se supărase că Dudu o luase peste picior. Nu se enervase. Dud e un tip aparte,
aşa un amestec ciudat de altruism, rafinament, putere şi seducţie, cum să te superi pe el?
în schimb, pe împuţita aia de Ada, era făcută foc. Catran! Abia aşteaptă să vină, s-o vadă,
a zis că într-un sfert de oră vine la partid, după ce-i va arăta cât de proastă e, după ce-i va
spune să-şi bage minţile în cap, fufa dracului, şi să nu mai facă pe grozava, pe breaza, ca
Miţa-baston la Târgul de Moşi, după ce-i va vărsa toate lăturile astea în cap, o va lua de
guler şi-i va da un şut în cur: “Afară din biroul meu! Afară!!” Pe Ada Genaru, frumoasa
gardă de corp a lui Daion Doroga, Fraga Dorneanu n-o înghiţise niciodată. Prea se ţinea
cu nasul pe sus, farfuza dracului, prea îşi dădea aere că-i din lumea subţire, că le ştie pe
toate, că face ce vrea, că e mare-podoabă-mare sub aripa şefului suprem. Prea de tot! Prea
făcea pe tiribombista! Venea adeseori în cabinetul preşedinţilor, intra nepoftită, făcea un

116
“ţoc” din buze către Fraga, apoi se proţăpea în fotoliul din spatele biroului, se crăcăna,
avea craci mişto, târfa dracului, şi-i dezvelea până la chiloţi, îşi aprindea un Marlboro
superlong şi începea să dea telefoane pe firul scurt. Fraga crăpa. Simţea că turbează. Se
stăpânea. O mai înţepase cu o vorbă, două, sau se mai uitase la ea ca la un rahat în ploaie,
dar de înjurat n-o înjurase niciodată.

Astăzi, însă, ifosele Adei atinseseră paroxismul, îi telefonase, aşa, pe un ton rece,
ultimativ şi îl ceruse pe Daion. Fraga i-a răspuns alb că “nu e!”.
- Dar unde e?, se interesase Ada cu glas de scandal.
- Nu ştiu, dragă!, îi răspunsese simplu Fraga.
- Cum, adică, nu ştii, da tu ce păzeşti acolo?, îi sărise ţandăra Adei Genaru, adăugând
tranşant: într-un sfert de oră, sunt la partid. Şi “tronc”, îi închisese telefonul în nas.
Ce dracu s-a întâmplat cu Ada? A înnebunit? A luat-o razna? De ce se dă la ea: “Da tu ce
păzeşti acolo?” Ce-a vrut să spună Ada cu chestia asta? Nenorocita dracului, nu-şi dă
seama, oare, nu-şi dă seama că ea, Fraga Dorneanu, dacă dă un telefon, un simplu telefon
la Cotroceni, directorului SPP, ăla o trimite unde-a-nţărcat dracu copiii, la Satu Mare sau
la Vaslui?! Şi ce se dă aşa rotundă? Ce, Fraga nu ştie despre învârtelile ei cu ţigările
Assos? Despre mişmaşurile ei cu Truţi Pogoreanu, colonelul ăla sepepist uns cu toate
alifiile Aeroportului Militar Otopeni? la uite, paţachina dracului, cu părul ei ca de capră
tunsă, ia te uită ce nas are?! Ce fiţe face?! Păi, cu mine se pune ea? Păi, nu vine ea
încoace, futu-i mama ei de piţipoancă împuţită, scroafa satului, păi nu vine ea la mandea,
să vezi ce-i fac?! Se înfuriase rău de tot Fraga Dorneanu. Arăta exact ca un gardian de
puşcărie întărâtat, năbădăios, turbat că deţinuţii fac mişto de el...

Înjurături printre gene

In ciuda mahmurelii, Ada Genaru era fericită. Jucase, dezlănţuită, la cazinoul “Akbar”
până noaptea târziu. Ninel Beldiman o sunase pe celular că rezolvase problema cu
pachetul, ea câştigase o căpiţă de bani, când intrase la “Akbar” avusese în poşetă zece
milioane de lei, la plecare suma se dublase. Făcuse apoi un chef straşnic, acasă la
prietenul ei, Pătrel Boiangiu, un locotenent de poliţie frumos şi focos ca un gigolo,
întotdeauna la dispoziţia ei. Nu se iubeau. Făceau sex ca şi cum ar fi jucat ping-pong.
Sport! Ajunsese acasă în zori. Dormise trei-patru ceasuri, pe brânci, soldăţeşte, la orele
nouă fix se sculase. Făcuse un duş scoţian, rase repede două cafele tari după o omletă cu
jumări, de-acum putea iarăşi sa ia lumea în coarne.

Se îmbrăcase, ca de obicei, elegant, dar sobru: pantofi închişi, maron, cu tocul jos,
Steilmann, costum cafeniu Christian Lacroix, ciorapi Lycra de culoarea pielii şi, pe umăr,
nelipsita poşetă Pierre Cardin. Era frumoasă, era sexy, dar avea şi un uşor aer oficial,
glacial, ca să-i ţină pe masculi la distanţă. La orele zece şi douăzeci era la Senat, la
unsprezece a făcut o tură pe la Cotroceni, la douăsprezece urca scările către Secretariatul
General al Guvernului. De acolo o sunase, aşa, de-a dracului, pe firul scurt, pe Fraga
Dorneanu. Pe pupăza aia cu aere de fecioară. Se lăudase că făcuse pensionul la Buzău.
Poate, trotuarul! Păi, aşa arată o damă care a trecut prin pension?! Ca o teleleică de bâlci?
Dacă ştergi sulimanurile după ea, scade cu trei kilograme. Cum dracul de n-o plesneşte

117
odată cineva peste bot? Că tutuieşte pe toată lumea. De la primul ministru, până la
ultimul deputat. Singură Mătuşa de la Cotroceni scăpase de tutuiala ei mizerabilă. Cine,
pisicii mă-sii, se crede? Maica Tereza? Bâzâie peste tot că e membră fondatoare a Ligii.
Ei, şi?! Au fost sute, la început. Poate, mii. Unii ajung în vârf. Alţii stau pe margine.
Asta-i regula jocului. Dacă am plecat cu toţii, împreună, la drum, asta nu înseamnă
nicidecum că trebuie să ne tragem toată viaţa de şireturi, de brăcinar, să ne spunem “bă”
şi să ne batem pe burtă, ca negustorii de bomboane agricole. Ia uite la madam, ce mofturi
face! Cum strâmbă din nas! De câte ori mă vede, parcă îi pute. Se uită la mine, ca la un
jeg. Alteori, citesc în ochii ei un singur cuvânt: curvo! Parcă m-aş fi tăvălit cu bărbat-su!
Am să-i spun lui Doru că nebuna asta face ciocu mare, că vorbeşte în numele lui, că trage
tot soiul de sfori prin culisele partidului, că face Liga de râs... Căca-m-aş în bafta ei de
ţoapă, când ajung la partid, îi fac un balamuc, de-o să mă ţină minte cât o trăi. Se ia cu
mine în unghii?! Sau face pe mironosiţa? Degeaba clămpăne ea lozinci siropoase! Ce, eu
nu-i văd ochii? Mă înjură din priviri...
Ada Genaru avea nervii opăriţi deja, când ajunse în faţa sediului central al Ligii
Renaşterii Naţionale. Era pornită pe gâlceava. Tărăboi! Vacarm! Cum, adică, nu ştie unde
e plecat Doru? Da ce păzeşte ea acolo? Ce face ea acolo? Vânare de vânt?!, vorba lui
Adrian Păunescu.

Şi de ce, mă rog, Ada simte întotdeauna, când vorbeşte cu Fraga, că se învârte lumea cu
ea? De ce i se face greaţă? De ce-i vine să borască? Răul acesta s-a strâns în ea, în Ada,
de o groază de timp. O sufocă! A venit vremea să-l lepede. Să se descarce. Iar Fraga
trebuie să înghită toată mizeria asta. Acum! Imediat!!
Ada Genaru deschise brusc uşa cabinetului celor doi preşedinţi ai Ligii, în mijlocul
încăperii, o aştepta Fraga. Privirile li se încrucişară ca două săbii de Damasc. Scânteind.
Dar, mute: “Scroafa satului!”; “Teleleică de bâlci!” După care, îşi zâmbiră amândouă, ca
două bune prietene, se îmbrăţişară, se sărutară, aşa mai mult un ţocăit din vârful buzelor
şi se aşternură numaidecât pe o bârfă lungă. Plăcută. Amicală...

CAPITOLUL 25

Motto:

Suntem într-o situaţie de criză. Toţi analiştii economici avertizează că furtuna e aproape,
iar termenul de graţie e groaznic de scurt. Pentru o situaţie de criză, trebuie adoptate
măsuri de criză. Când o corabie începe să ia apă, matrozii sar cu toţii la pompe şi căldări,
nu se hârjonesc pe covertă. Asta le dictează instinctul lor de conservare. Guvernanţii
noştri dovedesc, încă o dată, că, pe lângă instinctul politic, le lipseşte şi instinctul de
conservare. Când valul crizei va izbi, primii măturaţi de pe punte vor fi oamenii politici.

Adrian Pătruşcă

666

118
Un om, în mijlocul junglei. Puternic! Statuar! Un superb exemplar al speciei umane. El şi
pădurea ostilă din jur. Singur, aproape dezbrăcat şi rănit. Un om sângerând în inima
junglei. Nu are la dispoziţie decât un cuţit. Şi trebuie să supravieţuiască. Mai mult:
trebuie să execute un ordin! Să descopere nişte prizonieri în pustiul duşmănos al junglei.
Cu un singur cuţit: trebuie să supravieţuiască, să înfrunte primejdiile pădurii, să nu se lase
hăpăit de carnasieri veşnic flămânzi, să nu se lase prins de oameni care îl hăituiesc mai
abitir decât fiarele junglei. Acest om este Rambo...
Daion Doroga se lăsă câteva clipe furat de ecranul televizorului, pe care se derula
destinul unui om singur, singur împotriva tuturor forţelor malefice. Va izbuti? Va
învinge? Da, pentru că se numeşte Rambo. înseamnă că Rambo este un erou predestinat?
Dar el, Doroga, este un erou? Un biruitor? Veritabil? înnăscut? Sau zămislit de capriciile
unor împrejurări pasagere? Ce-a vrut să-i spună Baronul, acolo, în munţi, aprinzând un
smoc de iarbă uscată doar ciocnind două bucăţi de piatră? Ce a vrut să-i transmită lui
Daion? Un semnal? Un mesaj? La urma urmei, ce înseamnă să supravieţuieşti? Doar, pur
şi simplu, să te cramponezi de viaţă? Cu ghearele şi cu dinţii? Sau să învingi? Să fii
biruitorul? Eroul? Conducătorul? Conducătorul cui? Al propriilor neputinţe? Dorinţe?
Ambiţii? Sau al semenilor cu care te confrunţi? şi Doroga a uitat subit de isprăvile lui
Rambo, dintr-o lume virtuală, revenind în lumea reală, în carne şi oase, o lume în care
respirăm, trăim, luptăm. O lume în care supravieţuim...
- Un fost guvernator din Arkansas, SUA - îi răsuna încă în minte, lui Daion Doroga,
glasul de bariton profund al Baronului - l-a avut ca educator şi părinte spiritual pe
venerabilul Vaught, care era membru al Ordinului Masonic, în grad 27: adică, Mare
Comandor al Templului. Guvernatorul însuşi va deveni membru al lojii masonice “De
Molay”, dar în grad 24: respectiv, Prinţ al Tabernacolului. Mai târziu, avea să fie cooptat
în Council of Foreign Relations.

Şi mai târziu, în Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Dar atunci era deja Preşedintele SUA.
Şi este încă. Se numeşte Bill Clinton.
Boris Elţân, Preşedintele Federaţiei Ruse, este cavaler de Malta, dar şi membru al
Ordinului Masonic “Skull and bones”, adică “Oase şi craniu”. Acest Ordin a fost
întemeiat în SUA, încă din anul 1862, de către generalul american Alfons Taft. Mai
târziu, generalul, sprijinit de Iluminaţi, a ajuns ministru de război al SUA, apoi
ambasador al Americii în Rusia, Preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie şi, în final,
însuşi Preşedinte al Statelor Unite. Prin banca W. A. Harriman, controlată de Ordinul
“Skul and bones”, au fost finanţate, începând cu 1920, principalele proiecte economice
ale URSS. Interesant, nu? Din 1992, ţarul Boris este membru în Consiliul Suprem al
Iluminaţilor.
Papa Ioan Paul al II-lea, pe numele său adevărat Carol Voitila Katz, este membru al
Clubului “Rotary”, şeful lojei secrete “Opus dei” şi guvernator al clanului Rockefeller.
De asemenea, este regentul “Noii biserici mondiale creştine”, având misiunea unirii, sub
acelaşi sceptru, a tuturor “credinţelor creştine”. El este, pregătitorul unei religii mondiale,
integrându-şi toate eforturile către ţelul suprem al Iluminaţilor: un guvern mondial şi o
nouă ordine mondială. De altfel, Papa Ioan Paul al II-lea o spune destul de clar, încă din
15 noiembrie 1982, într-o cuvântare publică, ocazionată de moartea Preşedintelui libanez
Gemayel: “Ierusalimul, oraşul Domnului, poate deveni şi un oraş al oamenilor”. Expresia

119
“oraş al oamenilor”, sau “City of man”, fiind întrebuinţată de Iluminaţi numai când se
referă, exclusiv, la “guvern mondial”.
În atingerea ţelului lor suprem - constituirea unui guvern mondial şi întemeierea unei noi
ordini mondiale - Iluminaţii şi-au pus, la baza întregii activităţi, un scenariu de o
incredibilă simplitate: declanşarea, în mod permanent, a unor conflicte în care oamenii să
lupte unii contra altora; învăluirea într-un secret absolut a autorului adevărat al
conflictului declanşat; susţinerea cu bani a tuturor părţilor beligerante; apariţia, la
momentul oportun, a unei instanţe împăciuitoare, care doreşte aplanarea şi încheierea
conflictului, înţelegi, Doroga?

Mai simplu şi mai eficient, nu se poate! Numai astfel putem controla Răul. Pentru că el,
oricum, tot se produce. Şi doar controlându-l, îl putem diminua, îi putem reduce efectele
dezastruoase. Catastrofale. Adică, tot la supravieţuire ajungem. Crezi că, dacă i-am fi
lăsat pe comunişti şi fascişti de capul lor, n-ar fi aruncat de mult planeta în aer? Sau n-ar
fi atentat, reciproc, la însăşi geneza speciei umane? Gândeşte-te, te rog, la experienţele
morbide ale doctorului Mengele. Sau la sumbrele aplicaţii psihologice ale pedagogului
Makarenco. Iţi reaminteşti de înspăimântătorul “Fenomen Piteşti”, cel mai cumplit episod
al genocidului comunist din România? A fost un “al nouă-lea cerc al infernului”, nu atât
prin numărul victimelor, cât prin dimensiunea psihologică a experimentului. Ei bine,
“Fenomenul Piteşti” s-a bazat, în exclusivitate, pe experinţele lui Makarenco...
Sau ce crezi că s-ar întâmpla, dacă i-am lăsa pe sionişti şi arabii islamici să se încaiere
după cum îi taie capul? Şi unii şi alţii dispun de arma nucleară. De arma chimică. De
arma bacteriologică. Ce s-ar întâmpla? În câţiva ani, Pământul ar deveni o planetă pustie,
în numele supravieţuirii, controlăm ambele tabere. Banca Lazard Brothers, din Paris, îi
finanţează pe arabi, iar banca Lehmann, din New-York, îi finanţează pe evrei. Ambii
preşedinţi ai băncilor fac parte din Council of Foreign Relations din SUA, al cărui
mare-maestru, la rândul lui, face parte din Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Ai înţeles
mecanismul? De aceea avem nevoie de conducători care să ştie ei înşişi să
supravieţuiască în orice împrejurare, înainte de a asigura supravieţuirea speciei umane.
Acesta este drumul puterii. Scara puterii. Iar prima treaptă începe cu două pietre şi un
smoc de iarbă uscată...
Aşadar, Doroga dragă, o nouă ordine mondială! Ştii ce înseamnă asta? Nu ştii. îţi închipui
doar că ştii. Înseamnă, în esenţă, societatea fără bani. Printre autorii Bibliei - Cartea
fundamentală a creştinismului - ca şi printre autorii Talmudului, sau ai Coranului, ori ai
Budismului, au fost nenumăraţi Iluminaţi. Chiar Sakia-Muni, întemeietorul Budismului,
şi-a zis Buddha, adică Iluminatul. Ei au scris şi rescris cărţile sacre al umanităţii.

Iar gândirea lor a fost cu bătaie lungă, foarte lungă. De pildă, în Apocalipsa lui loan, din
Biblie, la capitolul 13, versetele 16-18, scrie cam aşa: “Va veni vremea când cei mici şi
cei mari, cei bogaţi şi cei săraci, liberi şi sclavi vor purta un semn distinctiv pe mâna
dreaptă sau pe frunte, pentru ca nimeni să nu poată să cumpere ori să vândă ceva, dacă nu
are acest semn, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Cine are minte, să vadă
că numărul este 666”. Ce înseamnă aceasta? înseamnă o nouă ordine mondială, înseamnă
societatea fără bani. Semnele se vădesc clare - foarte clare - încă de pe acum. în prima
etapă, au apărut: conturile bancare, cambiile, biletele la ordin, cecurile, cărţile de credit,
cartela de telefon, de transport, de sănătate etc. În a doua etapă, va fi o singură cartelă

120
universală: debit card-ul; acesta şi-a făcut deja apariţia în SUA, în Canada, în Australia,
în câteva ţări europene; în cea de a treia etapă, va urma tatuarea, prin laser, în palmă, pe
braţ sau pe frunte, a unui cod numeric personal, invizibil pentru ochiul liber, complet
inofensiv şi care va reprezenta debit card-ul nostru, al fiecăruia. Iar aşa-zisul “număr al
fiarei biblice” îl putem găsi deja, astăzi, în diferite situaţii perfect concrete şi controlabile:
codul Băncii Mondiale este 666; credit card-ul din SUA, Canada şi Australia conţine, de
asemenea, în diferite combinaţii cu alte numere, grupul 666; sistemul de calculatoare
“Olivetti” poartă acelaşi grupaj simbolic - 666; firma “Exon”, a lui Rockefeller, cuprinde
în indicativul ei şi setul 666; la fel, unele lozuri din Israel, Franţa, Germania, Italia etc.

Avertismentul Bătrânului

- Ar trebui să fii mai atent, Daion, să fii mult mai atent la lumea din jurul tău. Şi să nu te
mulţumeşti doar cu ceea ce vezi. Sau cu ceea ce ţi se spune. Sau cu ceea ce citeşti.
Acestea sunt aparenţele. Caută să pătrunzi, dincolo de aparenţe, esenţa. Adică, realitatea.
Adevărata realitate! Nu cea mistificată. Nu realitatea virtuală, care ni se vâră în suflet, în
minte, prin toate simţurile noastre. Trebuie să observi mai atent mişcarea oamenilor.
Mişcarea ideilor. Şi, mai ales, mişcarea fenomenelor care determină evoluţia lumii.

Schimbă-te, Daion! Este momentul să te schimbi! Să înţelegi ceea ce n-ai înţeles, ceea ce
n-ai putut înţelege până acum. S-ar putea ca Iluminaţii să nu fie decât o iluzie, o uriaşă
iluzie, un vis, o dorinţă niciodată împlinită a umanităţii. S-ar putea să existe, însă, şi în
realitate: aşa cum m-am străduit eu să-ţi dezvălui câteva din tainele lor. S-ar putea, la fel
de bine, să nu fie decât o fabulaţie frumoasă, o poveste fermecătoare şi atât. Cine sunt
Iluminaţii? Unde sunt? Câţi sunt? Şi ce fac? Nu ştiu! Iar cine ştie nu se află în postura de
a fi obligat să-i numească. Oricum, Doroga dragă, noi ţi-am deschis o poartă: dacă vrei,
intri; dacă nu, nu. Decizia îţi aparţine în exclusivitate. Tu hotărăşti! De ce te-am ales
tocmai pe tine? Să nu te surprindă brutalitatea răspunsului, brutalitate, desigur, dar şi o
dezarmantă sinceritate. Aşadar, de ce te-am ales? Pentru că eşti inteligent, cultivat,
sănătos şi setos de putere. Eşti deopotrivă agresiv, cutezător, diabolic, dar şi fermecător.
Eşti fariseic până-n vârful unghiilor, dar şi amabil când vrei, maleabil, hazliu chiar. Eşti
despotic din fire, dârz, cu accente de exaltare uneori, dar eşti şi angelic, concesiv,
captivant, ştiind să foloseşti cu măiestrie forţa seducţiei. Ştim şi că eşti mândru, intoxicat
de trufie, însă eşti şi adorabil, fascinant, elocvent când îţi susţii un punct de vedere. Dar,
mai ales, ştim că eşti şantajabil. În nici cinci ani, ai strâns o avere enormă, pe care n-ar
putea-o justifica nici următoarele zece generaţii de după tine. Eşti avid nu numai de
putere, ci şi de avere. Or, averea şi puterea sunt două săbii care nu încap în aceeaşi teacă.
Alegi: ori, ori! Vrei să te împărtăşeşti cu elixirul puterii: renunţi la avere! Vrei să rămâi
cu averea: predai puterea! Tu decizi! Şi nici măcar nu trebuie să ne spui ce ai decis. Noi
vom înţelege ceea ce trebuie să înţelegem, exact la momentul oportun. Ştim însă că
putem conta pe discreţia ta. Discreţie absolută! Pentru că, în forul tău interior, acolo unde
eşti tu însuţi, numai tu însuţi, acolo eşti Marele Laş. Să nu te simţi jignit. Sau ofensat.
Adeseori, laşitatea este o calitate salvatoare. Indispensabilă! Te ajută să supravieţuieşti!
Iar noi avem nevoie de supravieţuitori. Noi preţuim laşitatea, atunci când se constituie

121
într-unul din elementele fundamentale ale spiritului de conservare. Aşadar, eşti un tip
eminamente şantajabil, dragă Daion.

De altfel, mai ştim şi că ai o pată urâtă în trecutul tău tânăr, o ştii şi tu, urâtă de tot. Noi
deţinem fotografii, înregistrări video, declaraţii olografe. Ştim că putem conta pe tine şi
fără şantaj. Dar o măsură de prevedere, o poliţă de asigurare nu strică niciodată. Lumea
Iluminaţilor nu este o lume de îngeri. Pentru că nu lucrează cu îngeri. După cum, nici tu,
Daion Doroga, nu eşti un înger: furi, înşeli, minţi, te laşi corupt, ai luat cu japca mai
multe rânduri de case, mai multe sfori de moşii mănoase, dispui de conturi personale,
secrete, la două bănci din Geneva şi una din Karlsbad, primeşti comisioane grase în
valută forte, în bijuterii din aur şi pietre preţioase, preferi însă picturile celebre, scumpe,
foarte scumpe. Apropos: “Spălătoreasă” lui Ciucurencu îmi place şi mie. E una din marile
capodopere ale românilor. Şi încă ceva: nu mi-ai transmis salutările celui care ţi-a făcut
plocon cele trei tablouri. De ce? E o simplă întrebare retorică. Pentru că ştiu răspunsul. Şi
nu-mi place să mi se spună ceea ce ştiu. Înţelegi jocul nostru, Daion? Încearcă să-i
pătrunzi toate nuanţele, pentru că aşa lucrează Iluminaţii: la graniţa dintre lumină şi
întuneric, dintre Bine şi Rău. La graniţa dintre libertate şi necesitate. Eşti liber, absolut
liber, să intri sau să nu intri pe poarta care ţi-am deschis-o. Înainte însă de a lua o decizie,
gândeşte-te dacă este necesar sau nu este necesar să intri. Aşa lucrează Iluminaţii: se
alege cu grijă intermediarul, în funcţie de problema care trebuie rezolvată; apoi, se
transmite mesajul; nu se aşteaptă răspuns, ci răspunsul îl constituie chiar faptele care
urmează; dacă cel solicitat execută cerinţele mesajului, totul este în regulă; dacă nu
execută, personajul este înlăturat sau, dacă trăncăneşte ce nu trebuie, lichidat...

Înregistrarea pe bază de biocurenţi

Bătrânul Ion Popescu, alias Baronul, tăcu brusc, tăcerea picase ca o ghilotină peste
gândurile lui Doroga, se opriră amândoi în faţa cabanei “Bolboci”. Baronul îşi dădu jos
rucsacul, cu un singur gest eliberator, făcu câteva genuflexiuni rapide, îşi trosni apoi
oasele omoplaţilor, după care se aşeză cuminte, oftând adânc, pe unul din cuburile acelea
din beton armat, risipite prin curtea imensă a cabanei.

Daion Doroga făcu şi el aidoma, se cam încurcă însă în curelele rucsacului, râse
ştrengăreşte, se lăsă şi el pe vine de câteva ori, până îşi simţi genunchii pârâind, dar nu se
aşeză, ci rămase în picioare, la câţiva paşi în dreapta Baronului.
- Domnule Popescul zise el, la un moment dat, neştiind ce să spună altceva, tăcerea se
întinsese între ei grea, apăsătoare, Baronul parcă aştepta ceva, el, Doroga, ce să facă? Să
stea ca prostul cu deştu-n gură? Trebuia să zică ceva, trase aer până-n fundul rărunchilor
şi continuă: Domnule Popescu, chiar dacă n-am să vă pot mulţumi niciodată îndeajuns
pentru faptul că aţi avut încredere în mine, voi rămâne însă toată viaţa prizonierul acestor
trei zile petrecute împreună.
- Nu, Daion, nu avem încredere! Deocamdată, nu avem încredere în tine!, îl întrerupse
brutal, dar binevoitor, Baronul. Nu pentru că avem încredere în tine, te-am ales. Ci pentru
că avem nevoie de tine. Nevoie, nu încredere! Ai exact calităţile şi defectele care ne sunt
necesare. A avea încredere deplină în cineva, e o prostie. O prostie oarbă! Ca şi

122
încrederea oarbă. Mai devreme, am vorbit despre laşitate şi despre supravieţuire. Dacă-ţi
pune, mâine, cineva un stilet la beregată şi-ţi cere să-i spui tot ce ai auzit din gura mea, tu
nu-i spui? Hai să fim serioşi. Îi spui şi ţâţa care-ai supt-o de la biata mama, când erai
prunc. Nu despre încredere e vorba aici, între noi. Ci despre o relaţie de strictă necesitate.
Abia când vei intra în Sistemul nostru, vei deveni invulnerabil. Adică, puternic. Cu
adevărat puternic: pentru că abia atunci vom avea încredere în tine! Până atunci, însă, îmi
place să cred, aşa cum ai spus şi tu, că vei rămâne pentru toată viaţa prizonierul acestor
trei zile.
Daion Doroga îl privea inhibat, cu acest om nu se putea discuta, gândi el cu gânduri
împiedicate, nu se putea vorbi, trebuia doar să-l asculţi. Ceea ce şi făcu, aşezându-se
tăcut, supus, pe celălalt cub din beton armat, din faţa Baronului.
Enigmaticul bătrân nu se lăsă aşteptat prea mult, reluându-şi firul curgător al
monologului.
- Ştiu că nu vei scăpa niciodată de aceste întrebări obsesive: Cine sunt Iluminaţii? De
unde vin ei? Ce vor? Ce fel de oameni sunt? Unde locuiesc? Cum trăiesc? Cum conduc
lumea?

Nu ştie nimeni exact. Doar presupuneri, bănuieli, păreri. Jumătăţi de adevăr. Nici măcar
de oamenii pe care ţi i-am numit eu ca fiind Iluminaţi, nu poţi fi sigur vreodată că şi sunt.
Dacă i-am inventat? Dacă, vrând să subliniez o idee, o teză, un principiu, am recurs la
exemple inventate? Te-am minţit? Nu te-am minţit? Aminteşte-ţi, Doroga, de graniţa
dintre umbră şi lumină. Dintre Rău şi Bine. Acolo, la graniţa dintre plăsmuire şi adevăr,
se află toate răspunsurile pe care se sprijină umanitatea de peste cinci milenii. Iluminaţii
nu apar niciodată în public, în postura de Iluminaţi, ci doar ca oameni de cele mai variate
profesii: ingineri, politicieni, muzicieni, bancheri, scriitori, militari, economişti, ziarişti,
jurişti, poliţişti etc. Despre Iluminaţi, în public, nu se vorbeşte niciodată nominal şi
niciodată la modul concret. Ci doar la modul general. Aluziv. Se ştie cu precizie doar că
ei există! Dar cine anume sunt, nu ştie nimeni. De la omorârea lui Rathenau, ministrul de
externe al Germaniei, în 1922, la Rapallo, Iluminaţii din Consiliul Suprem se folosesc, în
exclusivitate, de intermediari. Iluminaţii rămân pe deplin conspiraţi. Cea mai teribilă
armă a lor, aşa cum ţi-am mai spus, este anonimatul. Dacă vrei o comparaţie,
intermediarii sunt marionetele: preşedinţi, miniştri, regi, parlamentari. Ei sunt păpuşile.
Dar păpuşarul nu se vede. Toţi ştiu doar că există, undeva, în adâncul culiselor, însă nu-l
vede nimeni. Niciodată! în ceea ce mă priveşte, pot să-ţi spun că eu nu sunt decât un umil
intermediar. Sau poate o simplă născocire în mintea unui bătrân răscopt: Ion Popescu,
supranumit de unii, dracu ştie de ce, Baronul! Şi cu asta, basta! Eu mi-am terminat
misiunea. Am ajuns la cabana “Bolboci”, mâncăm, ne culcăm, mâine plecăm la
Bucureşti...
Nu ştiu cât ai înţeles, din tot ce ţi-am spus. Sincer, nu ştiu. Dar, ca măsură de prevedere,
am înregistrat toată discuţia noastră. Uite, aici ai micro-casetofonul, iată şi căştile pentru
tâmple. Da, da, pentru tâmple, înregistrarea a fost făcută în sistemul biocurenţilor, iar
căştile acestea sunt acordate exclusiv pe biocurenţii tăi cerebrali. Aşadar, nimeni
altcineva, în afară de tine, nu poate avea acces la conţinutul înregistrării. Ascultă din nou
toată povestea noastră. Reţine cât vrei. Cât poţi! Un singur lucru, însă, te rog imperativ:
să nu-ţi faci nici un fel de însemnări, de notiţe.

123
Ai la dispoziţie fix şase zile. După care, predai casetofonul şi căştile domnului Radu
Dunca. El este unul din cronicarii noştri...

CAPITOLUL 26

Motto:

Am ajuns la concluzia că românii suferă de ceea ce aş numi Sindromul Prometeic. Acesta

ar putea fi descris ca reprezentând fenomenul potrivit căruia cei ce facilitează cunoaşterea
adevărului sunt eliminaţi de către cei care astfel pierd monopolul cunoaşterii şi, totodată,
abandonaţi de către cei care au beneficiat de dezvăluirea adevărului. La nivel individual,
sindromul se manifestă prin indiferenţa cu care cel luminat asistă la pedepsirea celui de la
care a primit lumina.

Adrian Severin

Şofer spre Preşedinţie

Ce se întâmplase cu el? Unde greşise? De ce lucrurile începuseră să capete, deodată, o

turnură incontrolabilă? Ce-i putuse scăpa din vedere, la un moment dat, lui, tocmai lui,
care supravieţuise ultimilor doi dictatori? Pe vremea lui Gheorghiu Dej, fusese activist
utecist în aparatul central, apoi curierul personal, curierul de taină al dictatorului, care
depunea lunar, cu cifru secret, la Banca “Harold” din Berna, importante sume de bani în
valuta forte. Cu exact o săptămână înainte de moartea lui Dej, fusese trimis la Berna, cu
două milioane de dolari în valiza diplomatică, dar o intuiţie diabolică îl determinase să
aştepte câteva zile, până când a aflat de moartea tiranului. Atunci a făcut o piruetă
genială, s-a răzgândit, a depus dolarii în alt cont, la altă bancă, pe alt nume. Numele lui:
Dan Mircea Hariton. Acolo zăcuseră aproape un sfert de veac cele două milioane de
dolari, înmulţindu-se an de an, dobândă la dobândă, astfel încât după Revoluţie, în 1990,
era deja stăpânul unei imense averi. Sub Nicolae Ceauşescu, slujise de la bun început cu
supunere şi credinţa: chiar a doua zi de la instalarea noului dictator, Hariton se dusese la
el şi-i făcuse cadou contul secret al lui Dej, înregistrat la banca “Harold”. Piticul îl
cooptase numaidecât în noul Comitet Central, îl făcuse deputat, apoi şef de secţie la CC
al PCR, ultima răsplată fiind aceea de ministru al industriei. În ziua când Marele Pitic
fugise, însă, ca un laş, cu funestul elicopter condus de Vasile Maluţan, el trecuse rapid, cu
arme şi bagaje, în barca noilor stăpâni. Se dusese personal cu maşina la Casa Scânteii
după Leon Lotreanu, îl adusese la Televiziune, îl însoţise pas cu pas ia plămădirea Ligii
Renaşterii Naţionale, la croşetarea scenariului cu teroriştii, la Ambasada Sovietică, la
Ministerul Apărării Naţionale, la sediul Comitetului Central, la acapararea puterii, până
când l-a văzut instalat la Cotroceni. Atunci s-a retras clin politică, rămânând să facă bani
pentru partid. Pentru lumea oficialilor, rămăsese totuşi unul din consilierii prezidenţiali.
De fapt, era omul de taină al Mătuşii de la Cotroceni. Mai târziu, nu prea târziu, după ce
devenise Prior al Ordinului Cavalerilor de Malta, mai vechiul său protector Ion Popescu,
supranumit Baronul, îl integrase în Sistem.

124
De atunci, viaţa lui se schimbase fundamental. Devenise unul dintre cei mai temuţi, dacă
nu cumva cel mai temut om de afaceri din România, finanţând - la sugestia Baronului -
deopotrivă Puterea şi Opoziţia. Toţi îi ştiau de frica, toate vârfurile politice se temeau de
el: şi Daion Doroga de la Ligă, şi Coposu de la ţărănişti, şi Quintus de la liberali, şi
Romul Petrean de la Alianţa Democrată, până şi nebunul ăla de Ion Paul Rogojanu de la
“România Pitorească” îi ştia de spaimă. Şi, dintr-o dată, buf! picase peste el, ca un trăsnet
din senin, povestea asta urâtă. Oare chiar din senin picase? Nu cumva furtuna o stârnise
el însuşi? Nu cumva el însuşi, asvârlind asupra Nu-ştiu-cui nori ameninţători, declanşase
stihiile naturii omeneşti? Nu cumva trăsnetul nu picase deloc din senin, ci din spulberul
noros, furtunos al cerului răvăşit de un orgoliu demenţial? Cine se crezuse? Dumnezeu?
Nici măcar Dumnezeu nu-şi conduce imperiul doar cu frică şi umilinţă. Când şi când, mai
devine şi altruist, înţelegător, iertător. El, Dan Mircea Hariton, iertase vreodată pe
cineva? Nu-şi aminteşte. Se crezuse dintotdeauna un om puternic. Foarte puternic! Ştia să
influenţeze. Să manipuleze. Să convingă. Cu o singură armă: frica! O crezuse până
atunci, în seara aia, o armă infailibilă. Inexpugnabilă! Şi deodată un om, un singur om nu
se mai supune fricii, dă cu tifla fricii, se repede cu pieptul gol în ascuţişul săbiei, şi-i
răstoarnă lui tot eşafodajul principiilor, al convingerilor, edificiu construit de el în ani şi
ani de încrâncenare, cu migală, cu tenacitate, cu răbdarea şlefuitorului de perle. Nu
cumva el - se întreba cu obstinaţie, cu înverşunare, dar şi cu o teamă nelămurită Dan
Mircea Hariton -nu cumva tocmai aici greşise? Asta-i!, pocni el din palme asurzitor, îl
durea greşeala. Mai dureroasă era însă recunoaşterea ei. Aici greşise! Se crezuse prea
puternic. Iar puterea naşte aroganţă. Şi din aroganţă se zămislesc apoi marile dezastre.
Doamne-Dumnezeule, tocmai lui să i se întâmple una ca asta? Tocmai lui care cunoştea
preţul puterii, dar şi pericolul la care se expune cel puternic? O vibraţie adâncă se
declanşase în el, în seara aceea, aproape imediat după plecarea Marianei Bereciuc. Un
fior glacial. Pustiitor. Greşise! Acum, ştia foarte bine că greşise.

Iar greşeala trebuia reparată rapid. Urgent! Şi cu pierderi minime. Fără pierderi nu se
poate. Nu poţi câştiga mereu. E un nou sens. O aberaţie. El, însă, nu pierduse niciodată
până atunci. Acum îi venise şi lui rândul la pierdere. Cât? Cum? Până unde?...

Dan Mircea Hariton se învârtea ca un leu în cuşca. Furios. Fioros. Dar şi speriat, înalt,
elegant, uscat ca o scândură, trecut de şaptezeci de ani, îmbrăcat într-un costum
cărămiziu, din pluş reiat, Versace, cu pantofi Gucci, moi, de casă, din piele de antilopă,
maronii, cu părul alb, leonin, sprâncenele zburlite şi chipul colţuros şi congestiont, Dan
Mircea Hariton părea într-adevăr un leu bătrân, încă viguros, rănit în adâncul viscerelor
sale, aruncat apoi într-un ţarc şi uitat acolo de braconieri şi de Dumnezeu. Hăituit de
gânduri sumbre. O spaimă stranie, oarbă se năruise peste el, o dată cu sosirea
intempestivă a Marianei Bereciuc. O dată cu întrebarea ei stupidă:
- De ce l-ai omorât pe Mişu?
Lui Hariton îi scăpase o întrebare la fel de tâmpită:
- Care Mişu?!
Atunci se dezlănţuise Mariana, înfricoşată, isterizată, ţipase ca din gură de şarpe, sărise la
el cu ghearele desfăcute, se împiedicase de un fotoliu, căzuse, începuse să bata convulsiv
cu pumnii în covorul de Buhara, să urle ca o zurlie, să se tăvălească, după care se liniştise

125
brusc, se ridicase albă ca varul, îl privise calmă şi rece în ochi şi gemuse atât de lugubru,
încât Hariton n-avea să-i uite niciodată cuvintele răguşite, grele, aspre, mustind de o ură
atroce:
- De ce faci, Dane, pe cretinul cu mine? De ce mă întrebi, care Mişu? Cum, care Mişu?
Dacă te-ai boşorogit într-atât, dacă te-ai senilizat, dacă te-ai idioţit, lasă dracului scaunul
altuia. Lasă averea altuia. Lasă puterea altuia. Şi du-te de te-mpuşcă! Nenorocitule!! Am
venit la tine, ca la tata, Dumnezeu să-l ierte, am venit să mă ajuţi, aşa cum te-a rugat şi el
cu limbă de moarte, să mă ajuţi să ies din rahatul ăsta împuţit, am venit şi te-am rugat în
genunchi să discuţi cu Mişu, să faci cum ştii tu că e mai bine şi să recuperezi videocaseta
aia scârboasă. Compromiţătoare. Atât! Atât te-am rugat! Iar tu ce-ai făcut, Dane? Ai
ordonat să fie lichidat!

Ca între mafioţi ordinari. Asasinat în buricul târgului. La restaurantul Solaris. Plin cu

miniştri şi parlamentari. Ce urmăreşti, Dane? îl întrebase Mariana, cu ochi îngheţaţi.
Arunci tot Sistemul într-un scandal naţional? Crezi că lumea aia care colcăie pe sus nu
ştie că Mişu a fost amantul meu? Crezi că ancheta criminalistică ne va ocoli pe mine şi pe
Traian? Ne va cruţa? Crimă sentimentală! Soţul înşelat îşi ucide rivalul din patul
nevestei!! Un ucigaş printre miniştri!!! Aşa vor titra, mâine sau poimâine, toate ziarele,
pe prima pagină. Aici ai vrut să ajungi. Dane? Baronul, te întreb, Baronul ştie de toată
porcăria asta pe care ai montat-o? Ştie sau nu?”, îl executase Mariana cu o teribilă
întrebare.

Un ucigaş printre miniştri?

Abia acum înţelesese Dan Mircea Hariton grozăvia în toată amploarea ei. A liniştit-o pe
Mariana, a mângâiat-o, a împăcat-o, i-a dat un sedativ uşor, unul din bodyguarzi a dus-o
acasă cu maşina. A rămas singur. Singur în ţarcul lui. Singur şi speriat. Rănit de spaimă.
Pentru prima dată în viaţa lui, simţise puterea vorace a fricii. Trebuia să intervină prompt.
Operativ. Şi eficient. Pupitrul de comandă se afla în mâinile lui.
Telefonase, în primul rând, la Ministerul de Interne, sunase pe firul scurt, îl ceruse pe
ministru, şefa de cabinet îl informase, cu un superior plictis graseiat, că ministrul era
plecat într-o vizită oficială în Grecia.
- Fir-aţi ai dracului de lăutari!, izbucnise Hariton, după ce închisese telefonul. Vă
plimbaţi ţambalul de colo-colo, prin toată lumea!
Îl căutase apoi pe generalul Pavel Aron, de la Inspectoratul General al Poliţiei. I se
comunicase - oficial, rece - că generalul Aron era plecat la o şedinţa la Satu Mare.
- S-au dus comuniştii, dar şedinţele lor au rămas!, bombănise el cu ochi în care se ivise
un sclipăr tulbure.
Disperat, îl sunase pe generalul Petre Penciu - faimosul Pepe de la Poliţia Capitalei. Slavă
Domnului! îl găsise. Generalul încă nu plecase de la birou.

- Salut, Pepe! Ai auzit de crima de la “Solaris”? îl întrebă direct, precis, Dan Mircea
Hariton.
- Să trăiţi, domnule consilier! Chiar acum l-am trimis acolo pe cel mai bun criminalist al
meu, răspunse şnur, profesional, generalul Petre Penciu.

126
- Andrei Zavera? punctă sec, Hariton.
- El! răspunse la fel de scurt generalul.
- Pepe, am o rugăminte la tine! spuse, după o scurtă pauza, Hariton. O rugăminte în trei
puncte! preciza el ritos. Apoi, după câteva momente lungi, reluă. Unu: nu dai publicităţii,
deocamdată, nici o informaţie, absolut nici una, despre acest caz. Doi: atrage-i atenţia
căpitanului Andrei Zavera că sunt în joc mari interese de stat şi, pe cale de consecinţă, să
acţioneze cu o discreţie desăvârşită. Trei: ţine-mă la curent, zilnic, cu mersul anchetei.
Da? se interesă tranşant Dan Mircea Hariton.
- Am înţeles, domnule consilier! Vom proceda întocmai! se auzi răspunsul arid al
generalului, ca un pocnet de călcâie soldăţeşti.
- Îţi mulţumesc, Pepe! Te sărut! şi, zbang, Hariton închise telefonul, de parcă ar fi scăpat
din mână o piatră de moară.

În aceeaşi seară, îl căutase şi pe senatorul Sile Dogaru, preşedintele Comisiei de control şi

coordonare a Serviciului Român de Informaţii, îl găsise acasă, în mijlocul familiei, îl
pusese rapid în temă cu toată povestea, cerându-i abrupt:
- Sile, în două, maximum, trei zile, am nevoie, am stringentă nevoie de informaţii
complete despre Mihai Negulescu. Relaţii, legături, afaceri, neamuri, planuri. Tot!
Absolut tot. Absolut orice. Pune-ţi la treabă oamenii de încredere. Consemnul e: alertă
generală! Trebuie să ţinem tot cazul acesta sub un control strict. Riguros! Total!! Orice
atingere posibilă adusă oricui din sfera puterii, trebuie stopată imediat. Muşamalizată.
Acoperită pentru o mie de ani. Întregul material adunat mi-l predai mie, personal. Numai
mie! Clar, Sile?
Era clar, era cât se poate de clar pentru excelenţa sa domnul senator Sile Dogaru, unul din
vicepreşedinţii Ligii Renaşterii Naţionale, care se temea de Hariton mai mult ca de
Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu însuşi ar fi avut chipul Mătuşii de la Cotroceni.

Dan Mircea Hariton îi telefonase, apoi, domnului secretar de stat Leopold Mavrodin,
supranumit Monseniorul. Cu Mavrodin, era o poveste întreagă. Fost general de securitate,
vânturându-se conspirat prin mai toate ţările Pământului, Leopold Mavrodin a eşuat
printre locotenenţii celebrului Carlos-Şacalul, organizând şi participând la numeroase
atentate teroriste, executând el însuşi, cu mânuţa lui, mai mulţi indezirabili, la ordinul
expres al clanului Ceauşescu, transmis prin filiera Şacalului. În 1990, era gata-gata să fie
arestat în Franţa, unde fusese deconspirat, ca urmare a unei defecţiuni în organizaţia lui
Carlos. Atunci, la ţanc, fusese recuperat de Dan Mircea Hariton, salvat şi adus în ţară. Un
an de zile mai târziu, Leopold Mavrodin era deja patronul firmei “Kondor Security”, cel
mai puternic sereleu de investigaţii, protecţie şi gardă din Bucureşti. Agenţii lui
Mavrodin, o veritabilă armată de detectivi particulari, erau folosiţi în afacerile cele mai
delicate ale marilor îmbogăţiţi de după Revoluţie, afaceri veroase, oneroase, în dispreţul
total al onoarei. Detectivii de la “Kondor Security” aduceau servicii oculte proaspeţilor
potentaţi, operau tranzacţii subterane în numele lor, corupeau, şantajau, spionau,
Mavrodin însuşi fiind perceput, printre iniţiaţi, drept unul din naşii lumii interlope cu
gulere albe de pe malurile Dâmboviţei. Cu acoperire oficială: secretar de stat în
Ministerul Comerţului Exterior.
- Salut, Leo! Hariton la telefon.

127
- A, să trăiţi, şefu! sări, parcă ars de o bucurie subită, domnul Leopold Mavrodin. Adăugă
numaidecât, complice, pe un ton pişicher. Lăsaţi-mă să ghicesc! Mă lăsaţi?
- Dă-i drumul! îl încuraja Hariton.
Leopold Mavrodin nu vorbi numaidecât, i se auzi doar respiraţia grea în receptorul
telefonic, păru o clipă că-şi măsoară gândurile, după care izbucni gâfâind.
- Pute-a hoit, în lumea subţire. Aşa-i? Pute a hoit cu autori necunoscuţi. Este şefu? Iar a
mierlit-o vreun barosan! Împuşcat? Spânzurat? Otrăvit? Călcat cu maşina? se interesă el,
galopând printre întrebări.
- Hai, termină! îl retezase Hariton, cu glas uscat, dur.

Gata cu gluma! Ascultă-mă cu atenţie! La restaurantul “Solaris”, în seara asta, a fost

împuşcat magnatul Mihai Negulescu. Îl ştii, nu? E-n regulă! Vreau să aflu tot ce se poate
afla despre victimă. Ochii cât sarmaua, Leo, pentru că e posibil ca anumite informaţii să
ducă până sus, în flacăra puterii. Ai grijă, să nu-ţi arzi aripile. Ţin mult la tine, am investit
mult în tine, şi n-aş vrea să te pierd. E limpede? Şi încă ceva. Dacă dai de urma
asasinului, dacă ai o cât de mică suspiciune, nu te avânta, nu-l speria, vino la mine cu
toate informaţiile. Hai, Leo, vreau să văd cum ştii tu să te achiţi de datorii. Pa!
Dan Mircea Hariton declanşase un imens mecanism de investigaţii secrete. De cercetări.
De explorări în mizeria umană.
Trebuia să afle, să afle cu orice preţ, ce se întâmplase, de fapt, cu Mihai Negulescu?
Cine-l omorâse? De ce? Oare, cineva îl ţintise chiar pe el, pe Hariton? Ca la biliard:
loveşti cu tacul o bilă, ca să scapi de altă bilă. Sau ţinta fusese secretarul general al
Guvernului? Soţul încornorat se răzbună! Îl ucide pe amantul nevestei. Un ucigaş printre
miniştri? Avea dreptate nebuna aia de Mariana. Dar asta înseamnă că cineva, cineva
destul de puternic, îl monitorizează pe Troian Bereciuc, o filează pe Mariana Bereciuc
sau poate chiar de coada lui Hariton se ţine. Cine, parascovenia mă-sii, o fi?? se întreba
întărâtat, dar şi temător, Dan Mircea Hariton, lăsându-se luat de valul speculaţiilor. O fi
cineva din Opoziţie? Urmăreşte compromiterea Ligii? A Guvernului? Sau o fi răzbunarea
vreunui nenorocit pe care, în loc să-l omor cândva, cum ar fi trebuit, i-am rupt doar o
mână? Şi ce căuta, la urma urmei, Mişu la restaurant? Singur? La “Solaris”, nimeni nu se
duce singur. Acolo se ţes combinaţii înalte. Au loc întâlniri selecte. Profitabile. Urma să
se întâlnească Mişu cu cineva la “Solaris”? Cu cine? Dar dacă Mişu o fi fost vârât în vreo
afacere cu şapte sau opt zerouri, a trădat, a înhăţat singur prada, lăsându-i pe ceilalţi cu
ochii în soare? Să fie doar o simplă reglare de conturi, în spaţiul crimei organizate? Dacă
s-a recurs la omor, înseamnă că miza e mare. E foarte mare! Ţi se taie respiraţia, când
afli.
El, Dan Mircea Hariton, o să afle toate chestiile astea curând, cât de curând. N-are nici o
îndoială. Declanşase un uriaş aparat de supraveghere operativă.

Un aparat pe care îl controla în toate punctele lui nodale. Vitale. De un singur om se

temea Hariton: căpitanul de poliţie Andrei Zavera. Era prea deştept, prea iscusit şi prea
cinstit, ca să poată fi cumpărat. Un geniu, în meseria lui. Cel mai bun criminalist al
Capitalei. Ei, şi?! Deasupra lui Zavera, se afla Pepe. Generalul Petre Penciu putea oricând
interveni, clasând cazul sau scoţându-l pe Zavera din joc. Ia te uită ce gânduri îmi fac?! se
mustră Hariton. De ce să mergem atât de departe? De ce să ne panicăm? De ce să facem
presupuneri absurde? Situaţia se află, cum se spune, sub control. Şi mai am încă în

128
mânecă un as de rezervă: ziarista Aurora Manta, de la cotidianul de mare scandal
“Subiectul zilei”, supranumit “Bulina verde”...

Ziarista cu şiş la strungăreaţă

Aurora - Auraş, cum o alinta Hariton - era spaima miniştrilor. Piaza rea o bancherilor.
Coşmarul miliardarilor. Otrava vârfurilor politice. I se mai spunea şi pantera presei
politice. Toata lumea stricată, deopotrivă din sfera Puterii şi a Opoziţiei, se întreba
înfricoşată, ce forţă malefică, ce pumn năpraznic, ce zid teribil de protector se afla în
spatele ziaristei, de nu se temea de nimeni şi de nimic?! Aurora pătrundea peste tot,
spinteca, despica, fulgera prin cele mai murdare tainiţe oficiale şi lepăda apoi, prin vârful
peniţei, sub ochiul necruţător al cititorilor, o materie extrem de toxică pentru personajele
celebrelor ei reportaje. Stăpânea la perfecţie arta de a-şi învălui victimele într-un giulgiu
letal din cuvinte otrăvite. Şi nu doar cuvinte erau, ci fapte riguros exacte. Cifre,
întâmplări, oameni şi idei. Jurnalista dispunea întotdeauna de informaţii exacte.
Indubitabile. Verificabile.
Mică, slăbuţă, pirpirie, cu trupul adolescentin, firav, cu pielea aproape străvezie, Aurora
Manta era totuşi de o frumuseţe percutantă, exotică, cu chipul etern feciorelnic, suav, ca o
efigie antică. Se apropia de 40 de ani, dar nu-i dădeai mai mult de 20 sau 25. îmbrăcată
întotdeauna în costum taior, cusut la renumita casă de modă “Venus”, cu câteva mici
bijuterii scumpe, rafinate, purtate cu discreţie, cu pârul negru, bogat, greu, strâns într-un
coc superb, cu glasul ei melodios, subţire, dar energic, ca o soprană de coloratură, pantera
presei politice părea mai degrabă şefa de cabinet la un serviciu de relaţii publice, decât o
ziarista care să înoate voiniceşte prin toate lăturile pestilenţiale ale oficialilor.

Verbul Aurorei era extrem de otrăvit. Ucidea fulgerător: precum celebra Currara
mexicană. Era informată prompt, la zi, cu cele mai puturoase şi periculoase ştiri despre
cutare şi cutare, cu probe, cu înscrisuri, cu nume şi date de o înspăimântătoare exactitate.
Dacă picai în plasa ei, erai un om mort. Mort din punct de vedere politic. Sau un cadavru
în lumea afacerilor. Ori a profesiei. Loviturile Aurorei nu rataseră niciodată ţinta.
Avusese zeci de procese de judecată cu marii mahări pe care-i tăvălise prin noroi. Nu
pierduse nici unul. O forţă misterioasă şi redutabilă, o forţă cumplită se afla în spatele ei.
Numele acelei forţe: Dan Mircea Hariton. Consilier prezidenţial. Pe ea o sunase Hariton,
ultima, în seara aceea explozivă, când Mariana îi adusese năucitoarea veste de la
“Solaris”.
- Săru' mâna, Auraş! Ce făceai? se interesă blând, afectuos, Hariton.
- Salut, Dănuţ Citeam o carte groasă, borţoasă ca un dicţionar. Eşti curios? ciripi briantă
Aurora Manta.
- Sunt! răspunse, într-adevăr, curios bătrânul ei protector.
- Cartea se numeşte “Mein Kampf, are coperţi mari, tari, portocalii şi este semnată de
domnul Adolf Hitler, spuse pe un ton fals profesoral ziarista.
- Măi, să fie!, se miră sincer Dan Mircea Hariton. Ai început să guşti subtilităţi fasciste.
Nu te-ai săturat de comunişti? se răsti el blajin-retoric.
- Păi tocmai asta e! Că m-am săturat! Şi vreau altceva!, se explică febrilă Aurora. După
care, continuă dezlănţuită. Nu ştii proverbul: cui pe cui se scoate! Mă dezintoxic de

129
comunism, făcând o cură de fascism. Uite un citat revelator. Mă asculţi? Vrei să ţi-l
citesc?, îl întrebă ea dulce.
- Te ascult, Auraş! îi răspunse Hariton şi chiar înclină uşor fruntea, concentrându-se.
- I-auzi ce spune domnul Hitler!, începu să păcănea, ca o motoretă, Aurora Manta.

Citez: “Agitaţia politică trebuie să fie primitivă. Aici se află partea slabă a tuturor
celorlalte partide. Cuvântările reprezentanţilor lor sunt prea profesionale, prea academice.
Omul obişnuit, de pe stradă, nu-i poate înţelege şi de aceea, mai devreme sau mai târziu,
va cădea jertfă metodelor asurzitoare, primitive, al propagandei comuniste”. Am încheiat
citatul!, răsuflă uşurată ziarista, reluând coroziv. Interesant, nu? Ca să vezi cine de cine
vorbeşte! Apoi, deodată, făcu o pauză, se reculese, continuând cu o nedisimulată tandreţe.
Iartă-mă, Dănuţ! M-am luat cu vorba, am început să bat câmpii cu prostiile mele, iar tu ai
ceva grav, ceva al naibii de grav să-mi spui. Aşa-i? Antenele mele, care nu m-au înşelat
niciodată, detectează furtună de gradul zero. Despre ce este vorba, Dănuţ?, întrebă severă
Aurora Manta.
Dan Mircea Hariton aşteptase calm acest moment. Aşteptase răbdător. Momentul sosise,
Aurora îşi făcuse numărul, acum îl asculta. Trebuia să-l asculte. Hariton îi vorbi simplu,
fără nuanţe inutile, ca între parteneri care cunoşteau perfect regula jocului.
- E vorba despre crima de la restaurantul “Solaris”, Auraş. Nu ştiu dacă ai auzit, ce s-a
întâmplat acolo. Asasinatul s-a produs în urmă cu o oră şi jumătate - două. A fost ucis,
prin împuşcare, unul din capii marilor afaceri negre din Bucureşti, miliardarul Mihai
Negulescu. Vreau să afli cât mai multe date despre victimă. Despre asasin. Despre cine se
ascunde în spatele asasinului. Despre motivul omorului. Ce căuta acolo Negulescu? Avea
vreo întâlnire? Cu cine? La “Solaris” nu te duci doar să mănânci, înţelegi, Auraş?
Aurora Manta tăcea. Parcă se blocase. Hariton aştepta un răspuns. Pauza se prelungise
nefiresc de mult. Obositor. Iritant. Hariton bătu, nervos, cu degetul în receptor.
- Alo, Auraş, mai eşti la telefon?
De la celălalt aparat se auzi, în sfârşit, un oftat prelung, apoi o tuse uscată, seacă, la
capătul căreia ţâşni - uluit, explicativ - glasul viguros al ziaristei.
- Dănuţ, să nu-mi zici mie că nu există predestinare. Sau ciudată întâmplare, cum vrei să-i
spui. Uneori, hazardul leagă lucrurile între ele într-un mod bizar.

Inexplicabil. Dar perfect real. Pentru că este o realitate, e strict autentic faptul - presupus
de tine - că Mihai Negulescu avea o întâlnire cu cineva la “Solaris”. Cu cine? Habar n-ai!
Nu ghiceşti nici într-o mie de ani. Cu mine avea întâlnire Mihai Negulescu. Cu mine şi
colegul meu Raul Axinte. Practic, pe Raul l-am luat eu, ca să nu fiu singură, să nu mă duc
singură la restaurantul “Solaris”. El nici nu ştia cu cine mă întâlnesc. Nu i-am spus!
Negulescu îmi telefonase mie, mă sunase la ziar, mă găsise, săru' mâna doamnă, sunt
cutare, am un caz trăsnet pentru dumneavoastră, o adevărată bombă nucleară, vreau să vă
întâlnesc, să vă spun ce şi cum, să vă dau probele necesare - o videocasetă şi o
microcasetă de reportofon - eu nu am altă pretenţie decât să publicaţi tot scandalul ăsta pe
care vi-l aduc pe tavă. Va fi un prăpăd până sus de tot. Dar, îmi asum orice risc. Aşa mi-a
spus Negulescu la telefon, m-a întrebat dacă sunt de acord, i-am zis că sunt, apoi mi-a
fixat întâlnirea la “Solaris”. L-am luat pe Raul de mânecă, nu i-am spus cu cine mă
întâlnesc, ne-am dus la restaurant. Ne-am aşezat - eu cu faţa către uşă, Raul cu spatele,
am servit ceva, am aşteptat, Negulescu a venit la ţanc. Eu îl cunoşteam deja de la nişte

130
întâlniri mondene, baluri de cristal, chestii de-astea, l-am văzut că intră pe uşă, mă
pregăteam să mă ridic în picioare, pentru ca Negulescu să mă repereze imediat, de altfel
nu eram prea departe de intrare, Negulescu a deschis uşa, a făcut câţiva paşi, după care s-
a împiedicat parcă de ceva şi a căzut. S-a prăbuşit! Atunci am auzit şi câteva ţipete, de la
mesele de lângă uşă. Am sărit ca arsă, m-am dus acolo, Negulescu era întins pe parchet,
cu faţa în sus, într-o baltă de sânge, cu fruntea perforată de un glonţ. I-am palpat jugulara.
Nu mai avea puls. Murise instantaneu. Cel care trăsese ştia precis unde se află centri
nervoşi care controlează cordul. Exact acolo ţintise. De fapt, nu se auzise nici un foc de
armă. Am dedus, desigur, că se folosise amortizorul. Lumea a intrat în panică, a început
să urle bezmetică, a fugit. Eu i-am zis lui Raul că întâlnirea mea se dusese dracului, că
persoana pe care trebuia s-o întâlnesc la “Solaris” probabil fusese luată de valul celor care
spălau putina într-o teribilă voioşie, am plecat şi noi. Ei, spune şi tu, Dănuţ, nu e
aiuritoare toată întâmplarea asta, mai ales după telefonul tău?

Dacă aş fi ştiut, atunci şi acolo, că te interesează individul, acum aş fi dispus de mai

multe informaţii despre Mihai Negulescu. A, şi încă o chestie, Dănuţ: Bossul, ştii la cine
mă refer, la domnul Brestoiu, cred că a mirosit ceva, sau pune la cale vreuna din
porcăriile lui, pentru că m-a întrebat, imediat ce am revenit în redacţie, măi Aura, tu ştii
ceva de scandalul de la “Solaris”? I-am răspuns că tocmai de acolo venisem, că avusesem
întâlnire cu cineva, dar că am ratat-o, pentru că acolo s-a lăsat cu moarte de om. A fost
împuşcat cineva. Nu-l cunoşti?, m-a întrebat el, bănuitor. Nu!, i-am răspuns eu cât se
poate de ferm. Este magnatul Mihai Negulescu, măi Aura, mi-a râs el în nas, adăugând
repede, cu un aer de Mafalda. Este cel mai recent amant al Marianei Bereciuc, nevasta
secretarului general al Guvernului. Ei, ce zici?, mi-a făcut el cu ochiul. O adevărată mină
de aur, nu? Am ridicat din umeri, i-am spus că nu mă interesează, după care Bossul a
dispărut din redacţie...
Pantera tăcuse, i se auzea doar respiraţia precipitată, Hariton era încă şocat de povestea
jurnalistei, îşi reveni repede, îi spuse tranşant, dar cu aceeaşi afecţiune blândă.
-Auraş, deci, faci ce te-am rugat, da? Ca de obicei. Ca şi altă dată. Şi tot ca şi altădată, ai
acces nelimitat la fondurile Sistemului. Contul e acelaşi. Scoţi bani, cât îţi trebuie. Oricât!
Cu o singură rugăminte: discreţie maximă. Ai grijă că, de astă dată, presimt că terenul
este minat. Dacă simţi pericolul, te opreşti imediat. Mă ţii la curent, da? Săru' mâna,
Auraş.
Dan Mircea Hariton închise repede telefonul, gestul fu posac, retractil, ca o fugă spre
adâncul din sine, alergând către sine însuşi, urmărit de o presimţire sumbră, obscură, îi
venea sa urle de o spaimă nebună, agitându-se în ţarcul său luxos, precum un leu captiv
care detectează primejdia telurică, dar încă nu ştie când va izbucni cutremurul...

CAPITOLUL 27

Motto:

Orice guvern trebuie să aibă cenzori. Acolo unde presa este liberă, aceştia vor exista.
Singura securitate a tuturor este presa.

131
Thomas Jefferson
preşedinte al S.U.A.

Singurătate pe panta de fugă

Radu Dunca se trezi, ca de obicei, dis-de-dimineaţă, erau ceasurile şase fix, trase
draperiile, deschise larg ferestrele şi plonja vioi în jumătatea lui de oră zilnică de
gimnastică. Casetofonul bâzâia uşor arhicunoscutele melodii ritmice, aerobice, Radu se
mişca mai lejer în prezenţa acestui portativ sonor, ştia cu precizie ce anume gest va face
pe sunetul cutare, unde se va apleca, unde se va ridica, unde se va roti, unde îşi va parai
omoplaţii, clipă cu clipă, sunet cu sunet, mişcare cu mişcare, până când va transpira ca un
salahor. Atunci se va repezi în baie, sub duş, după duş urma bărbieritul, însoţit de nişte
vocalize stranii - gâgâitoare, fornăitoare - pe care Dunca le taxa drept şlagăre la modă,
singurul păcat pe care Dudu nu şi-l conştientizase niciodată fiind acela ca era un afon
desăvârşit. Incurabil! După bărbierit, se înfăşură într-un halat de mătase, vişiniu, cu
arabescuri negre, fantastice, şi îşi pregăti micul dejun: ouă jumări, cu caşcavalul ras
deasupra, cana cu lapte cald, ceaşca fierbinte cu cafea şi nelipsita linguriţă cu miere. Ah,
dacă n-ar fi cântat tot timpul cât s-a fâţâit prin casă, ar fi fost frumos, prea frumos. De
fapt, nu cântecul îngrozitor de fals deranja pacea intimă a apartamentului. Ci nota aceea
de tristeţe, furişată ca o negură pe lângă vocea lui, pe lângă gesturile lui. în ciuda tuturor
aparenţelor, Radu Dunca era un om trist. Nu foarte trist, dar trist în adevăratul sens al
cuvântului...
Locuia, de foarte multă vreme, într-un apartament de trei camere, undeva, într-un bloc
superb, de pe lângă Parcul Tineretului: locuia singur. Nu-i displăcea singurătatea. Dar,
uneori, singurătatea devenea o povară sfâşietoare. Tragică. Fusese însurat de două ori,
divorţase de două ori, prima nevastă se nimerise o stricată, care-l înşelase încă din luna
lor de miere; a doua o ţăcănită, care se certa de trei ori pe zi, se certa cu el, cu vecinii, cu
neamurile, cu colegii de la serviciu, se lua la harţă cu toată lumea, căuta râcă oricui, n-o
ţinea în picioare decât o vrăjmăşie absurdă împotriva tuturor. Dunca n-avusese noroc la
femei. În ultima vreme, trăia cu o văduvă tânăra, mai tânără cu vreo zece ani decât el,
frumoasă, înţeleaptă, trecută prin purgatoriul durerii: în floarea vârstei, îşi pierduse
bărbatul, răpus fulgerător de o boală necruţătoare, lăsându-i în braţe doi copii.

Se cunoşteau mai demult, apoi cunoaşterea a devenit prietenie, iar prietenia, dragoste.
Avea un nume straniu - Idra Şotrian - cules din cine ştie ce străbuni de pe Valea
Melenilor, el însă o numise Pao. O iubea şi se temea, în acelaşi timp, era fericit şi
înfricoşat, totodată, de amintirea eşecurilor sale matrimoniale. Să fie doar o simplă relaţie
pasageră? Sau să meargă, mai departe, până la ofiţerul stării civile? Să fie doar o
combinaţie născută la graniţa dintre singurătate şi fugă? Sau să fie dragoste de viaţă
lungă? Să fie ultima lui dragoste? Întrebări, îndoieli, temeri! De aici şi aerul acela de
tristeţe, care îl învăluia pe Dudu, când şi când, ca un supliciu greu reprimat. Din a doua
căsătorie se alesese, totuşi, cu un băiat, isteţ, cumpătat, deştept, îi semăna, se mândrea cu
el, în 1990 terminase medicina, se căsătorise cu o englezoaică, informaticiană, de trei ani
era plecat în Australia, la Canberra, cu femeia lui, la casa lui. Vorbeau cam o dată pe lună
la telefon, câteva scrisori pe an şi cam atât. În rest, singurătate. Dacă n-ar fi fost Pao, dacă

132
n-ar fi fost masa de scris şi vechea relaţie cu Baronul şi maldărul acela de cărţi de pe
noptieră, care aşteptau cu sufletul la gură să fie citite, Radu Dunca ar fi eşuat, poate, în
Cişmigiu, la celebra rotondă a pensionarilor, pierdut în nesfârşite partide de table.
Toate gândurile acestea fulgurante îi ţopăiră o vreme prin minte, exact timpul în care şi-a
luat micul dejun, acum trebuia să se îmbrace, repede, cât mai repede, la orele opt îl
convocase preşedintele Ligii Renaşterii Naţionale, la o discuţie de informare. Astăzi se va
îmbrăca în gri, din cap până-n picioare. Griul îţi pune cel mai bine personalitatea în
valoare, în evidenţă. Griul te scoate în faţă. El, griul, rămânând etern în plan secund. Ca
un ecran pe care este proiectată, în toată complexitatea ei, propria-ţi imagine. Aţi observat
că ecranele televizoarelor nu sunt albe, ci gri?
Radu îşi făcuse un punctaj de idei, pe care le va dezvolta în faţa preşedintelui, dar ştia
deja şi ce-i va spune Daion Doroga. Îi telefonase Baronul, îl prevenise, îl pusese la curent
cu rostul celor trei zile de hoinăreală prin Bucegi, Dudu trebuia să recupereze
reportofonul cu discuţia lor, să-i ataşeze convertorul de sunet - reglat pe propriii săi
biocurenţi cerebrali - trebuia să transcrie toată banda şi să depună apoi textul la Fondul de
aur al Iluminaţilor. Între alte atribuţii, aceasta era misiunea majora a cronicarilor: să lase
posterităţii semnele trecerii Iluminaţilor prin lume.

Cândva, la început, Baronul îi spusese: “Dudule, trecutul e ca un perete între prezent şi

viitor, în care rareori descoperim o fereastră. Tu vei fi una din aceste ferestre!” Doamne,
cât amar de timp trecuse de când Baronul îi zisese aceste cuvinte! Aproape treizeci de
ani. O viaţă de om! Ţine minte, ca astăzi. Era tânăr, era ofiţer de securitate la fosta
Regiune Oltenia. Era locotenent. Ceauşescu abia se căţărase în fotoliul suprem al puterii.
Dudu publicase nişte povestiri poliţiste în revista “Ramuri” din Craiova, apoi câteva
seriale de spionaj şi contraspionaj în ziarul “România Liberă”, precum şi primul său
roman: “Bătrâna domnişoară n-are alibi”. Primele succese, mai consistente, în lumea
literelor. Dar şi primele mari deziluzii în profesie. În cea mai mare parte, colegii săi, în
special bătrânii cu galoane mari, se comportau ca nişte mercenari într-o ţară străină.
Pentru ei, România era parca un stat străin, ocupat, în care te porţi ca un zbir. Ca o brută.
Aproape toţi se lăudau, care mai de care, cu arestările făcute, cu descinderile nocturne în
casele oamenilor, cu pumnii căraţi în gura lor, fălindu-se chiar cu umilinţele şi înjosirile
la care îi supuneau pe arestaţi. Discutau cu lux de amănunte, debordând în detalii crude,
insistând asupra ororilor, asupra mutrelor stâlcite cu pumnul, cu crosa pistoletului, cu
bocancii, stăruind asupra ochilor speriaţi de moarte, asupra oaselor frânte cu ciomagul,
asupra degetelor strivite la ţâţâna uşii, se îmbătau cu un soi de glorie barbară, se excitau
în faţa suferinţei, vibrau de o voluptate satanica, privirea lor sticlea de o satisfacţie
smintită, ca într-un desfrâu al torturii. Există un desfrâu al violenţei, al caznelor, al
chinuirii, după cum există un desfrâu al plăcerilor carnale. Era, mai ales, unul Rotuloiu,
colonelul Rotuloiu şi nu mai ştie cum, înalt, pietros, ţigănos, mătăhălos, care râdea ca un
tartor, râdea cu gura toată, cu gura larg deschisă, încât i se zărea şi omuşorul din hăul
beregăţii, şi i se vedeau toţi dinţii mărunţi, ascuţiţi şi albi, strălucitori de albi, ca la peştii
răpitori, râdea şi îşi agita pumnii uriaşi pe deasupra capului, zbierând că asta era toată
averea lui: pumnii!

Adeseori, Radu Dunca se întrebase, deopotrivă oripilat, scârbit şi înspăimântat, ce căuta

el printre monştrii ăia? Nimic, din ceea ce studiase în Academia Naţională de Informaţii,

133
nu se aplica în practică. Acolo, în practică, domnea legea mercenarilor. Legea pumnului.
Se uita la colegii lui mai mari, ca la nişte infirmi. În fond, aşa şi erau: nişte handicapaţi!
Ceea ce făceau ei, nu era meserie, ci o ură neagră revărsată asupra tuturor, plecându-se de
la un slogan imbecil: “Oricine poate deveni un duşman al poporului!” Şi Radu se ţinuse
departe, cât mai departe de colegii săi mai vârstnici, cum putuse, cât putuse, cu
imaginaţie, cu şiretenie, cu aerul său inocent, uşor naiv şi bonom...
După primele seriale şi primele povestiri publicate, Radu Dunca ajunsese deja un nume
cunoscut în presa şi cultura locală. Şi tot cam pe-atunci se iviseră şi primele satisfacţii
profesionale. Colonelul Jean Firu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Oltenia - cel
care avea să se sinucidă, mai târziu, cu arma de vânătoare, dar asta-i altă poveste - aşadar,
colonelul Firu îl chemase pe locotenentul Dunca la el în birou şi-i ordonase să-l
contacteze urgent pe scriitorul Ion D. Sârbu, zis Gări, fost deţinut politic, proaspăt
eliberat din puşcărie, să-l ţină în legătură şi să-l supravegheze permanent prin toate
mijloacele informativ operative - agentură, filaj, investigaţii, interceptarea telefonului şi a
corespondenţei - să nu-l scape o clipă din ochi, iar la prima manifestare duşmănoasă,
oricât de firavă ar fi fost, să-l aresteze pe loc. Trei săptămâni de zile mai târziu, Dudu şi
Gări deveniseră prieteni buni, Dunca ajutându-l efectiv sa ocupe funcţia de secretar literar
al Teatrului Naţional din Craiova. Şi prieteni au rămas toată viaţa. A fost prima lui
izbândă. A doua avea să fie legată tot de un scriitor din Craiova, venerabilul Ştefan
Bosun, care avea interdicţie de la Securitate să mai publice vreun rând.
- Pe ăsta poţi să-l arestezi când vrei tu, îi ordonase colonelul Gheorghe Lungu, unul din
adjuncţii lui Firu, îi faci dosarul, îi propui nu mai puţin de zece ani şi curăţăm, în candela
mă-sii, Bănia de încă un duşman al poporului.
După câteva zile, locotenentul Radu Dunca era edificat: scriitorul Ştefan Bosun - nea
Fane, cum îi zicea toată lumea – era un om profund onest.

O săptămână mai târziu, Dudu organizase o agapă în trei: el, nea Fane şi Alexandru
Firescu, zis Lizică, un mustăcios simpatic, redactor şef al ziarului local “Înainte”. Cu
Lizică, Dudu era prieten mai vechi. Au mâncat mici, au spus bancuri, au băut bere, la
plecare Dunca i-a zis lui Firescu:
- Măi Lizică, stăpânirea cică ar vrea să citească în ziarul tău, cât mai curând, un articol
scris de nea Fane. Eşti de acord?
Lizică l-a luat în braţe pe Dunca şi l-a sărutat. Pe vremea aia, ziarul “Înainte”, din
Craiova, juca rolul, mutatis-mutandis, cam ca al Băncii Mondiale, de astăzi, în lumea
finanţelor. Dacă Banca Mondială te împrumută măcar şi cu zece dolari, semnalul pentru
toată lumea e că eşti solvabil. Cine publica în ziarul “Înainte”, putea apoi să publice orice
şi oriunde în fosta regiune Oltenia...
A doua zi după chestia asta, Radu Dunca fusese contactat de Baron. Fusese extraordinar
Ion Popescu, în ziua aceea. De o elocinţă covârşitoare. Captivantă! Dudu avea să-i
rămână devotat toată viaţa. Atunci îi vorbise Baronul despre trecut, despre prezent şi
viitor, oferindu-i prilejul de a fi o fereastră între prezent şi viitor. De atunci, devenise
cronicarul Iluminaţilor...

Un bebeluş de ciocolată

134
Dudu se fură cu coada ochiului în oglinda mare de pe hol. Din apele ei îl privea olimpian
o siluetă gri, impecabilă. Inspecţia nu dură decât o fracţiune de secundă - pălăria, cravata,
costumul, pantofii, caseta diplomat - fu mulţumit, apoi deodată gândul îi zbură în altă
parte şi izbucni în râs: afară îl aştepta Volvo-ul pus la dispoziţie de Ligă; tot gri; gri-
metalizat. Ia te uită, îşi zise el vitriolic, am început să calc pe urmele domnului Brestoiu
de la “Bulina verde”: îmi asortez maşina cu costumul. Bravo, Dudule! Nu degeaba spune
Biblia: cine se simte fără de păcat, să arunce primul cu piatra! Uneori, mai mult ca să-i
facă pe plac domnului preşedinte Daion Doroga, folosea autoturismul pus la dispoziţie de
partid...
După exact un sfert de oră, opri pe strada Arterei, la numărul unsprezece.

Erau ceasurile opt fără cinci minute. La opt fără un minut, după ce Fraga Dorneanu îi
făcu şmechereşte cu ochiul, Radu Dunca ciocăni discret în uşa pe care scria: Liga
Renaşterii Naţionale. Preşedinte. Daion Doroga îl aştepta în picioare, şi-au strâns mâinile,
aşa, cu un plus de afecţiune faţă de alte rânduri, Dudu s-a aşezat într-un fotoliu, Daion în
celălalt, se tatonau din priviri. S-au schimbat amabilităţile de rigoare, banalităţi, chestii
curente, frivole, bârfă de bon-ton, Fraga a intrat cu cafelele, a aruncat şi ea câteva cuvinte
aţoase, pe dungă, dar de bun simţ, a plecat, Dudu începuse deja să-l informeze cu ce se
mai întâmplase în cele trei zile cât Doroga lipsise din Bucureşti.
În acest interval, Adrian Păunescu, vicele de la PSM, publicase un interviu în ziarul
“Adevărul”, în care se dăduse tare, tare de tot, la Ligă, cu precădere la Daion Doroga,
care se înconjurase de corupţi, lichele şi proşti. Asta fusese luni. Şi tot luni, Ghiţă Funar,
de la PUNR, a lătrat o jumătate de oră, bătută pe muchie, la un post de radio privat,
aruncând tot felul de măscări în grădina partidului de guvernământ: hoţie, şantaj,
nepotism, fripturişti, mafioţi, trădători de neam. La gura lui, numai bălării puturoase. Dar
cel mai dur atac la adresa lui Daion Doroga îl lansase Ion Paul Rogojanu, preşedintele
Partidului România Pitorească, în ziarul cu acelaşi nume, patronat de el.
- Un atac la baionetă. Brutal! Aş vrea să vă citesc doar câteva extrase!, îi sugeră Radu
Dunca, frunzărind printre hârtiile scoase din eterna lui casetă diplomat. Iată-le! I-auziţi,
domnule preşedinte, ce spune Rogojanu:
“Pentru mine, lucrurile sunt clare: Daion Doroga, fătălăul ăsta racordat la conducta unei
pipe, ca să pară şi el mai bărbat, este acela care a imprimat conduita arogantă şi
antipopulară a Ligii Renaşterii Naţionale, el a tras acest partid de centru-stânga spre
extrema dreaptă, devenind unul din capii mafiei din România.
Îl cunosc foarte bine pe acest bebeluş uriaş, de ciocolată. Am fost colegi de şcoală. Daion
ar fi putut fi un actor interesant. Sau un manechin, cu dublă folosire: dimineaţa prezenta
moda masculină, iar seara pe aceea muierească. De mic era snob şi deosebit de îngâmfat.
Luxos, lăudăros şi plin de ifose Aşa este şi astăzi.

Când a ajuns flăcău, a început să vâneze zestre şi funcţii. Prima oară, s-a însurat cu fata
lui Gogu Vergulescu, fost ilegalist comunist şi ministru de externe. Apoi, după ce tata-
socru a căzut în dizgraţie, prăbuşindu-se mai târziu cu avionul, ginerele de profesie a
divorţat, cică şi-a prins nevasta în pat cu amantul. După care, a încercat să intre în familia
altui ministru, dar i s-a trântit uşa în nas. Vânătorul de socri s-a orientat, însă, repede,
ochindu-l pe Lazăr Marinescu, ministrul agriculturii, cu fata căruia s-a însurat la
repezeală şi cu care trăieşte şi în prezent.

135
Toată lumea ştie că Lazăr Marinescu a fost şi a rămas un gangster. A strâns o avere uriaşă
din tot felul de matrapazlâcuri, hoţii şi lovituri de tun. Peste tot dai de mâna lungă a lui
tata-socru. Trag sforile nişte infractori să privatizeze Insula Mare a Brăilei? Poţi fi sigur
că bossul lor este chiar Lazăr Marinescu. S-a perfectat un import scandalos de cartofi, cu
beneficii uriaşe? Nu-i bai, Lazăr era cu tuberculii în pălăria lui de găzar texan. S-a
prezentat un ticălos tânăr, la un ticălos bătrân, pentru a face presiuni să obţină scutire de
taxe vamale pentru 200.000 tone de sămânţă? Ei bine, ticălosul bătrân era nimeni altul
decât Lazăr Marinescu, iar ticălosul cel tânăr era Mihai Negulescu, un nabab al mafioţilor
dâmboviţeni. Aud că Mihai Negulescu a fost împuşcat mortal, mai zilele trecute, în
restaurantul “Solaris”, locul unde se strânge toată pegra de lux a Bucureştilor. Pe când îi
vine rândul şi lui Lazăr Marinescu?
La o zi după arestarea lui Marcel Ivan - ăla care a adus în sapă de lemn nişte bănci
prospere - Daion Doroga, zis Cufurel, pentru că toată ziua se vaită de maţe, l-a chemat pe
generalul Costică Voicu şi i-a cerut, imperativ, să-l elibereze imediat pe escroc.
Şi ce a mai făcut Cufurel? Toate ziarele bucureştene de mare tiraj îl acuză de afaceri
necurate, îmbogăţire frauduloasă, samsarlâc de case, trafic de influenţă, escrocherii
naţionale. Apoi, cinic şi arogant, Cufurel a cerut, printr-o scrisoare deschisă, secretarului
general al Guvernului să-l verifice. Adică, subalternii să-şi verifice şeful! Culmea
ipocriziei!! Traian Bereciuc, secretarul general al Guvernului, în loc să-şi păzească
muierea care se-ntinde cu toţi depravaţii din lumea bună, s-a conformat ordinului şi l-a
scos pe Daion Doroga basma curată.

Cufurel şi-a creat un adevărat imperiu de prosperitate nemeritată.

Ceea ce mă deranjează însă cumplit, este că şeful statului, domnul preşedinte Leon
Lotreanu, i-a dat acestui Mălai-Mare ţara pe mână. Or, aşa ceva este inadmisibil, efectele
dezastruoase văzându-se în viaţa de zi cu zi.
Ceea ce face Daion Doroga într-o lună, nu făceau toţi demnitarii comunişti într-un an de
zile: vizite de lucru, baluri, chermeze, partide de vânătoare, vernisaje, partide de poker,
sforării pe la diferite festivaluri de muzică, competiţii sportive, interviuri televizate,
întâlniri cu staruri străine, dansuri prin cabarete de lux, inaugurarea unor case de modă şi
tripouri cu miliardari, e vârât în tot felul de şedinţe, analize, simpozioane, congrese,
conferinţe, licitaţii, şuete şi bârfe de tot soiul...
Marele Măsliniu nu are nici o trăire autentic românească, se preface, lui să-i fie bine.
Restul nu contează. El nu ştie decât să dea capul pe spate, să nu-i mai ajungă nimeni la
nas nici cu prăjina, vorbeşte feminin şi studiat, se fandoseşte, se fuduleşte, e bolnav de
acel orgoliu tipic minorităţii sexuale şi etnice din care face parte: e negru de sus şi până
jos, chiar şi gingiile îi sunt negre, dar are palmele şi unghiile alburii. Eu nu zic ce zice
toată lumea, că este homosexual, dar ce caută numele lui prezent într-un proces de
pederastie, desfăşurat înainte de 1989?
Daion Doroga este îndrăgostit de sine până la narcisism. Cufurel nu şi-a reprimat nici o
curiozitate şi nu şi-a refuzat niciodată vreo plăcere. Minte cu o uşurinţă înspăimântătoare.
Un astfel de om e capabil de orice porcărie.
Povestea cu casele nu-i doar o găselniţă gazetărească, ci purul adevăr. Cufurel are vile şi
în Bucureşti, şi la Snagov, şi la Tg. Cărbuneşti din judeţul Gorj. O avea el zece case, dar
se poartă ca un spălător de morţi. E putred până-n măduva oaselor, iar starea lui naturală

136
e frauda. De peste tot îi pică ceva: dacă nu bani, măcar nişte bijuterii din aur, sau nişte
tablouri de Patrimoniu...”

- Gata, gata! Gata!!... ţipă deodată strident Daion Doroga, se ridică în picioare, păli
îngrozitor, vru să mai spună ceva, se înecă, tuşi uscat, sec, se încovoie ca sub lovitura
unei dureri cumplite, îşi încovrigă braţele deasupra burţii, strânse puternic, rămase aşa
crispat câteva clipe lungi, se linişti, se îndreptă, dar rămase în picioare.
- Deci, concluziona imperturbabil Radu Dunca, atac pe toata linia, din partea aliaţilor.
Opoziţia aproape că nu mai are ce face. Este un paradox idiot, scăpat de sub control.
Vreau să spun, domnule preşedinte, că aliaţii noştri de la guvernare au devenit, de fapt,
un puternic centru de energii negative, de unde oricând poate izbucni o catastrofă...

Domnul foarte mult şi foarte prost

Daion Doroga se îndepărtă de lângă fotoliu, respira zgomotos, se plimba iritat, palid încă,
prin vastul birou, îi venea să înjure, ca pe vremuri, în copilărie, la Tg. Cărbuneşti, când se
încăiera cu ţiganii din cartierul Valea Seacă, înjurându-i atât de urât şi crunt, încât
puradeii se înspăimântau, îl abandonau şi plecau aiurea, să tabere pe altul mai puţin negru
în cerul gurii. Se abţinu cu greu, fărâmă totuşi câţiva Dumnezei şi Christoşi printre dinţii
strânşi, întrebându-se întunecat, dezorientat: Ce vor oamenii ăştia de la el? Ce mama
dracului mai vor? Le dăduse sedii de partid, sedii de sereleuri, case luxoase, posturi de
secretar de stat, PRP-ul avea chiar şi câţiva miniştri, îi făcuse pe mulţi directori generali,
prefecţi, preşedinţi de societăţi comerciale, le dăduse pe mână halci mari din FPS, le
facilitase împrumuturi bancare cu dobânzi ridicole, îi vârâse în afaceri grase, ce să le mai
dea?! Ce au cu Liga? Ce au cu el, cu Daion, de se-nfig cu dinţii în curul lui? Pe cei din
Opoziţie i-ar putea înţelege. Dar aliaţii? Tocmai aliaţii să-l terfelească, să-l pângărească,
să-l spurce atât de urât?! Tocmai aliaţii să-l lovească sub centură, să-i strivească
boaşele?? Înseamnă că este o alianţă contra naturii. Ceva, la un moment dat, îi scăpase
din mână. Ce? Frâul? Biciul? Sau zăhărelul? Ori, poate, n-a prevăzut la timp reacţiile
partenerilor. N-a fost suficient de atent, de prudent.

Avusese dreptate Radu Dunca, spunându-i cândva, în felul său, aluziv, dar convingător:
“Un politician trebuie să ştie tot ce se întâmplă în lumea lui, dar mai ales ceea ce s-ar
putea întâmpla, dar nu trebuie să se întâmple”. Aici greşise Doroga: nu-şi închipuise
niciodată că propriii lui dulăi îi vor sfâşia turul pantalonilor.
- Domnule preşedinte, spuse Dunca pe acelaşi ton domol, trezindu-l pe Daion din
gândurile lui dureroase şi insuflându-i o parte din calmul său, domnule preşedinte, ar mai
fi câteva chestiuni de trecut în revistă.
Daion Doroga reveni, se aşeza în fotoliu, un strop de senin licări iarăşi în ochii lui negri,
negri ca păcura, era pregătit să-şi asculte, în continuare, consilierul de presă, cu toate
informaţiile lui prăpăstioase, spuse direct, brutal, fără menajamente, aşa cum conveniseră
încă de la prima lor întâlnire: Radu Dunca să dispună de totala libertate de a-l informa cu
orice problemă, de a-i zice, între patru ochi, fără ocolişuri, tot ceea ce crede el într-o
chestiune sau alta, Daion Doroga nefiind obligat a-i da crezare ori a lua vreo măsură.
Singura obligaţie a lui Daion era aceea de a avea răbdarea să-l asculte. Atât!

137
Şi astfel, domnul preşedinte al Ligii Renaşterii Naţionale avu prilejul să afle că Dumitru
Tiron, unul din vicepreşedinţi, fost mare sculă pe la sindicatul găzarilor, îi poartă
sâmbetele lui Doroga, îi trage preşul de sub picioare, şi-a pus, la filialele din judeţe,
oamenii lui de încredere şi că n-ar fi rău ca Daion Doroga să-l oprească la timp, să-i dea
peste mână, până când fostul sondor nu apuca pârghiile partidului cu ambele mâini.
Că se coace o dizidenţă în sânul Ligii, de care nu ar fi străini nici ministrul de la Externe,
nici cel de la Justiţie, şi nici un anume consilier de la Cotroceni.
De asemenea, că domnul Sion Mocanu, vicele de la Ligă care se ocupă cu propaganda,
trage nişte sfori să înfiinţeze un ziar al partidului, intitulat “Renaşterea democraţiei”, în
care să-şi planteze toate ştifturile lui, veleitari de doi bani, yesmani care habar n-aveau cu
ce se mănâncă presa.
Pe de altă parte, doamna Fraga Dorneanu, şefa de cabinet, umblă după nişte sponsori să
înfiinţeze o gazetă săptămânală, probabil se va numi „Bucureşti Club” care să facă
exclusiv politica partidului de guvernământ.

-Bani aruncaţi în vânt, domnule preşedinte! Reflexe de pe vremea comuniştilor: presa de

partid! Presa de partid a murit de mult. Nouă ne trebuie altceva. Ne trebuie o structură de
simpatizanţi în mai multe ziare şi reviste de mare tiraj. Trebuie să învăţăm să pătrundem
în redacţii, să-i capacităm pe ziarişti cu lucruri interesante, şocante, inedite, altfel pierim!
Avea dreptate hahalera aia de Brestoiu, de la “Bulina verde”, când scrisese într-un
editorial că în presă operează principiul Şeherazadei: dacă nu spui, de fiecare dată, o
poveste interesantă, împăratul -în cazul nostru, cititorul - îţi taie capul. Şi, pentru că tot
veni vorba despre Ion Brestoiu, tipul ne-a făcut, de curând, o vizită la sediul central,
încercând să ne şantajeze cu crima aia de la restaurantul “Solaris”. Zicea Brestoiu că
victima, un mafiot tânăr, dar putred de bogat, pe nume Mihai Negulescu - despre care
turuie şi Rogojanu în articolul lui - ar fi fost amantul doamnei Mariana Bereciuc, soţia
secretarului general al Guvernului, care este, totodată, şi unul din vicepreşedinţii Ligii,
întrebându-mă sec, ce-i dăm ca să nu facă un scandal monstru pe chestia asta? L-am
liniştit numaidecât, de şi-a înghiţit limba. Dar dacă scandalul izbucneşte în altă parte?
-Şi încă o problemă, ultima, dar care vă priveşte strict personal, domnule preşedinte,
preciza ritos Radu Dunca, adăugând sever: de astădată, primejdia nu mai vine din afara
dumneavoastră, ci din lăuntrul dumneavoastră. Despre ce este vorba? Ieri a apărut în
librării o carte cu titlul “Perle parlamentare”, semnată de Daion Doroga. Şi cum,
întâmplător, autorul acestei cărţi este şi şeful meu, sunt obligat la câteva observaţii: în
primul rând, nu se cade ca însuşi prim-senatorul României să prezinte Senatul ca pe un
loc în care se fac tot soiul de glumite răsuflate, seci, găunoase, un fel de ciobuleţe de
sticlă colorată pe care nici măcar hotentoţii nu le mai iau drept bijuterii. Ilustrez cu o
singură mostră, citez din memorie: “Domnul Funar ar trebui să fie primit în Uniunea
Scriitorilor, pentru că scrie foarte mult şi foarte prost”. Am încheiat citatul. Sper că
înţelegeţi, acum, enormitatea gafei de o perfectă inepţie.

Sau chiar lucrul acesta aţi vrut să-l spuneţi? În al doilea rând, colecţia de perle
parlamentare despre care vorbim este opera prim-senatorului, sunt exclusiv perlele lui.
Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate: dar ceilalţi senatori ce fac? Dorm? Sau sunt
doar nişte cretini patentaţi? În al treilea rând, cu tot respectul, domnule preşedinte,
exhibiţia aceasta a dumneavoastră între două coperţi tipărite demonstrează înclinaţii

138
narcisiace irepresibile. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu dă deloc bine unui om politic
de talia dumneavoastră...
Se lăsase o tăcere grea, sufocantă, Dunca terminase, nu se ridica, aştepta. Daion Doroga îi
zâmbi obosit, apoi deodată îşi aminti ceva, trase unul din sertarele biroului şi scoase
reportofonul Baronului, cu ciudatele lui căşti pentru tâmple. I-l dădu lui Dunca, mâna
stângă pe care i-o întinse tremura puţin, consilierul luă aparatul, într-o desăvârşită linişte,
îl vârî în caseta diplomat, aşternu deasupra hârtiile pe care le scosese mai devreme, se
ridică. Abia atunci, Doroga îi spuse, având un ciudat aer confidenţial.
-Ştiţi, desigur, despre ce este vorba! Vă rog, domnule Dunca, telefonaţi-i dumneavoastră
Baronului şi informaţi-l de primirea aparatului.
Radu Dunca era în picioare, se înclină, îi strânse călduros, prietenos aproape, mâna
preşedintelui, se îndreptă spre uşă, înainte de a pune mâna pe clanţă se opri o clipă, se
întoarse şi spuse, aşa, mai mult ca pentru sine:
-Am citit undeva că pe frontispiciul celebrei societăţi americane Bell Telephone se află
următorul motto: “Când e vorba de secrete, scrie, nu telefona!”

CAPITOLUL 28

Motto:

În perioada 1990-1996, România a fost un paradis al contrabandei, în contextul în care,

începând cu 1990, evoluţia întregii criminalităţi organizate a cunoscut dimensiuni
halucinante. Cu consecinţe extrem de grave pentru stabilitatea economico-socială şi a
stării de legalitate din ţara noastră. Şi, în ultimă instanţă, pentru siguranţa naţională.

Bogdan Comaroni

Barul de la Galeriile lutherane

Căpitanul de poliţie Andrei Zavera îşi vârâse nasul într-un pahar cu vodcă şi aştepta.
Vodcă seacă, fără obişnuitul suc de portocale. Durduliu, blond, cu un aer potolit, aproape
blajin, cu figura lui de boem rasat, în care doar ochii - paradoxal de negri sub sprâncenele
blonde - iradiau un uşor licăr agresiv, celebrul criminalist părea mai degrabă un şofer de
cursă lungă, singuratic, aflat în ziua lui liberă şi ieşit în târg la “una mică”. Desigur, geaca
din piele neagră, descheiată, cămaşa roşie, în carouri mari, negre, cu gulerul răsfrânt, şi
blugii tociţi de-atâta purtare contribuiau din plin la conturarea unei false identităţi.
Eternele aparenţe! Barul în care aştepta era cât un nasture - cochet, elegant, intim - cusut
pe stânga, imediat ce pătrundeai în universul fastuos al faimoaselor Galerii lutherane.
Patronul Galeriilor, cunoscutul om de afaceri Nicolae Caval, răsfăţat de amici cu
apelativul Nino, era prieten bun cu Andrei Zavera şi, ori de câte ori ofiţerul avea de
organizat o întâlnire, o fixa în barul de la Galeriile Lutherane, venea mai devreme cu o
jumătate de oră, îşi lua prietenul de-o aripă, se înfundau în două vodci zdravene, din
colecţia Sankt Petersburg, la ultima măsuţă, în colţul cel mai discret, şi trăgeau acolo o
bârfă de zile mari, Nino fiind un cozeur desăvârşit. După o jumătate de oră, cu bateriile

139
încărcate, criminalistul rămânea, Nino pleca la treburile lui, venea cine trebuia să vină şi
căpitanul Zavera îşi putea urzi de-acum toate combinaţiile sale în sempitermul joc de-a
hoţii şi vardiştii. De astădată, însă, ghinion: Nino era plecat în provincie, astfel încât
singurul camarad de aşteptare al lui Zavera, în barul acela de la Galeriile lutherane,
rămăsese elixirul ţarilor. Cum, nu ştiţi cam pe unde îşi deschid porţile împărăteşti
Galeriile lutherane? Poftim: vizavi cu Biserica lutherană. Şi biserica asta cam pe unde
vine? Ei, bine, de aici încolo, mai întrebaţi şi pe alţii, pentru că eu trebuie să-mi termin
romanul şi nici măcar la jumătate n-am ajuns...
Aşadar, barul, vodca şi Zavera. Criminalistul aşteaptă. Are întâlnire cu un domn. A zis
că-l cheamă Ionescu. La câţi Ioneşti a cunoscut el, exact unul mai lipsea. Omul îi
telefonase scurt, întrebare standard: “Domnul căpitan Andrei Zavera?”

Răspunsul fusese şi mai scurt: “Da!” După care, domnul Ionescu începu sa zbârnâie ceva
despre crima de la restaurantul “Solaris”. Andrei l-a retezat sec şi i-a dat întâlnire în barul
de la Galeriile lutherane. Punct!
Să nu spună cineva, acum, că habar nu are despre crima de la “Solaris”. Au fost scrise
câteva pagini chiar în această carte, au urlat toate ziarele, domnule, ceva de speriat, timp
de trei săptămâni: scandal, fotografii, fantezii, reportaje senzaţionale, editoriale
incendiare, întrebări, îndoieli, toată lumea şi-a dat cu presupusul. Cazul l-a preluat chiar
căpitanul de poliţie Andrei Zavera, şeful Departamentului de criminalistică, el a tras toate
ponoasele, el a primit toate şuturile. Plăcerea a fost de partea lui. Pai, daca n-a prins
asasinul, are el dreptul să facă nazuri? Pentru că nici după trei săptămâni trecute fix, nu
ştie încă cine l-a omorât pe magnatul Mihai Negulescu. Împuşcat în cap, în mijlocul
frunţii, într-o gloată de demnitari preocupaţi într-atât de destinele patriei, încât n-a băgat
nimeni de seamă că, sub nasul lor, fusese frânt destinul unui om. Dar ce să mai intrăm în
amănunte, povestea e cunoscută de la un cap la altul...
Ei, şi după trei săptămâni de dat cu capul de toţi pereţii, căpitanului Zavera îi pică plocon
telefonul unui oarecare Ionescu. Cică ştie el cam cine ar putea fi ucigaşul de la “Solaris”,
cunoaşte cazul din presă, îl cunoaşte şi pe Andrei Zavera şi că vrea să-i facă un bine.
“Vreţi să ne întâlnim?”, întrebase domnul Ionescu. Căpitanul i-a dat întâlnire în barul de
la Galeriile lutherane, iar celălalt, “ţac”, a închis telefonul. Ionescu?! Cine o mai fi
Ionescu ăsta? Şi dacă nu vine? O fi vreo ţeapă? O face mişto vreun coleg de el? Ce mama
dracului caută el, criminalistul Andrei Zavera, la un bar în timpul serviciului? Şi, ca să-şi
mai alunge din gândurile aiurite, mai rase un gât ţeapăn din elixirul ţarilor...

Reconstituire pe casetă video

Căpitanul Andrei Zavera se învârtise trei săptămâni, pe loc, ca într-un cerc vicios, în care
patrula singur, nu-l vedea nimeni, nu-l auzea nimeni, nu răspundea nimeni întrebărilor
lui.

Cine l-a omorât pe Mihai Negulescu, alias Mişu? Din ordinul cui? Cine îl buzunărise,
apoi, imediat după ucidere? Ce căutase? Găsise ceva? Ce? Şi cum e posibil ca, în
prezenţa a cel puţin patruzeci de oameni, cineva să fie omorât, să fie împuşcat şi să nu
observe nimeni nimic? La întrebările criminalistului, toţi ridicau din umeri. Fiecare

140
declarase că fusese ocupat exclusiv cu treburile lui, cu afacerile lui, cu farfuria lui, de ce
să belească ochii la ceilalţi? Nimeni nu observase clipa crimei. Gestul crimei. Chipul
criminalului. Toţi tăceau, cu nişte mutre inocente de troglodiţi. Şi fuseseră în noaptea
aceea, acolo, la “Solaris”, numai obraze subţiri: senatori, deputaţi, câţiva miniştri, oameni
de afaceri prosperi. Foarte prosperi! Toţi parcă avuseseră orbul găinilor. Sau funcţionase
şi acum, suverană, vestita Omerta? Legea tăcerii! Teodor Burada, patronul restaurantului,
îi întocmise lista solicitată, cu oamenii aflaţi în local, desigur cu oamenii pe care îi
cunoştea, îi furnizase videocasetele cerute, n-avea cu ce să-l mai ajute. Din verificarea
video-casetelor, mare brânză nu aflase. Totuşi, căpitanul Andrei Zavera reţinuse câteva
chestiuni punctuale: asasinul, văzut de camera Tv doar din semiprofil, era un bărbat tânăr,
tipul caucazian, cu perciuni castanii, stufoşi, cu părul pieptănat spre frunte, a la Cicero,
dacă nu cumva o fi fost o perucă cu perciuni cu tot; avea trăsături distinse, regulate, un
aer de intelectual fin, citea o revistă; purta ochelari de vedere, umbrol, eleganţi, Zavera
recunoscuse faimoasa marcă Rayban; de asemenea, căpitanul stabilise că ucigaşul fusese
servit, la masă, cu Grasă de Cotnari şi tot picoliţa îi adusese revista cerută: ultimul număr
din “Moto-leader”, un mensual select, care se adresa exclusiv fanaticilor din templul unui
zeu modern: automobilul! Să fie inginer - auto de profesie? Un amator împătimit? Un
colecţionar bogat de mărci auto? Sau ucigaşul mersese la derută?! Oricum, era un tip cu o
extraordinară stăpânire de sine. Cu gesturi controlate, precise, profesioniste. Nu-i
trebuiseră decât trei-patru secunde ca să scoată pistolul, un “Brades” modern, cu surdină,
să ţintească în fruntea lui Negulescu care tocmai intrase, să tragă, să-şi ascundă arma sub
haină şi să părăsească liniştit restaurantul “Solaris”. Ochelarii , umbrol, părul bogat lăsat
pe frunte, perciunii uriaşi, toate lucrurile acestea îi ascundeau chipul adevărat, făcând
imposibilă orice identificare.

Câteva fotografii fuseseră, totuşi, executate după casetele Tv, fuseseră publicate în presă,
speranţele erau însă insignifiante. Fără ochelari, fără părul de pe frunte şi fără perciuni,
nu l-ar fi putut identifica nici chiar un fizionomist hârşit în meserie. Se mai stabilise - prin
corelarea declaraţiilor unor martori oculari - că asasinul fusese aşteptat afară de o
motocicletă “Yamaha”, a încălecat-o, a dispărut ca un bolid dincolo de colţul primei
străzi. În Bucureşti se aflau 23 de posesori de motociclete “Yamaha”. Zavera îi verificase
pe toţi, la sânge, toţi aveau alibiuri-beton, nici unul din ei nu aducea, nici măcar pe
departe, cu figura ucigaşului din casetele Tv. Dar dacă motociclistul era din provincie?
Dacă nu avea motocicleta înregistrată la poliţia rutieră? Dacă motociclistul asasin era un
străin, venit în ţară, la comandă, doar ca să execute omorul, după care a plecat, s-a topit în
lumea largă? Criminalistul verificase: în ultima lună de zile, până la comiterea omorului,
în ţară nu intrase nici o “Yamaha”. Nici după, nu ieşise din ţară vreuna. Ce-ar fi putut să
mai facă Zavera, pe urmele motociclistului ucigaş? Aşteaptă provincia! Parcă aşa se
spune, în momentele de criză, nu? Aşteptăm provincia! Dar şi pe acest vector, speranţe
puţine, foarte puţine...
Nici arma folosită la uciderea victimei nu ar fi putut fi identificată vreodată. Nu lăsase la
locul sinistrului nici o urmă, absolut nici una care s-o dea de gol: asta-i arma crimei!
Modelul “Bradex” era de un tip special, cu recuperator automat de tuburi trase, la faţa
locului negăsindu-se nici un cartuş folosit. Totodată, nici glonţul din capul mortului nu-i
putea fi de folos criminalistului. Era din faimoasa serie italiană “Pullverum”, gloanţe
inventate de mafioţii sicilieni, care, imediat după impact, explodau în mii de fărâme,

141
obţinându-se, în felul acesta, două efecte draconice: gloanţele “Pullverum” făceau un
prăpăd cumplit acolo unde intrau şi nu puteau fi folosite la identificarea armei.
Tot pe caseta Tv se mai putea distinge şi o siluetă feminina, uşor estompată din cauza
spaţiului obscur, din zona intrării, acolo lumina era slabă, spectrală, cu nuanţe de albastru
întunecat. Silueta se afla cu spatele, era de tipul minion, îmbrăcată cu un trenci uşor, gri,
descheiat, cu gulerul ridicat. O fracţiune de secunda se răsuci spre dreapta, ocolind colţul
unei mese, descoperind, pentru o clipa, conturul nebulos al unei urechi şi o frântură de
obraz pierdut în penumbra gulerului.

Femeia se ivise din dreptul uşii, lateral, cam din acelaşi colţ de unde pândise şi asasinul,
se iţise de acolo brusc, ca şi cum ar fi ţâşnit din perete, făcuse doi paşi, se aplecase rapid
asupra victimei prăbuşite, o clipă-două, apoi se ridicase şi, parcă ştiind exact unde se află
camera de luat vederi, nu se întorsese deloc cu faţa în direcţia aceea, plutise printre mese
ca un fulg, dispărând în grupul senatorilor de lângă bar. Ce poţi distinge din spatele unui
fulg? Cine era duduia? De unde venise? Nimeni din personalul restaurantului “Solaris”
nu recunoscuse pe cineva anume în silueta aceea feminină, delicată, îmbrăcată într-un fâş
fumuriu, întoarsă cu spatele. De ce se aplecase asupra victimei? De ce cotrobăise prin
buzunarele ei? Căutase ceva? Găsise? Ce? Un document - bombă? Infamant?
Compromiţător? Pentru cine, compromiţător? Cine se temuse atât de îngrozitor de Mihai
Negulescu, încât îi dorise moartea? Urma, oare, ca Negulescu să se întâlnească cu cineva
la restaurantul “Solaris” şi n-a mai apucat? Fusese oprit în ultima clipă? Cu cine trebuia
să se întâlnească?
Căpitanul Andrei Zavera, graţie videocasetelor, identificase în masa clienţilor de la
“Solaris” şi doi ziarişti: Aurora Manta şi Raul Axinte, de la “Bulina verde”. Ce căutaseră
acolo? O simplă distracţie? Taman la “Solaris”, unde preţurile exorbitante descurajau pe
orice individ din clasa medie? Să fie Aurora şi Râul atât de bogaţi, încât să-şi permită
acest lux? Zavera discutase cu amândoi: Râul habar n-avea de ce se dusese acolo, îl
cărase şefa după ea; Aurora i-a surâs şmechereşte criminalistului şi i-a spus franc, dar cu
o tainică sclipire în priviri, că cineva îi telefonase la redacţie, era vocea unui bărbat şi i-a
solicitat o întâlnire la “Solaris”, nu i-a spus pentru ce, nu i-a spus cine e, doar atât, îi
ceruse o întâlnire, ea s-a dus, însă nu s-a dus singură, a avut aşa un soi de temere, de
presimţire neagră, l-a luat Şi pe Râul, s-au dus amândoi la “Solaris”, au luat un coniac, au
aşteptat, apoi s-a întâmplat nenorocirea aia. Este posibil ca însăşi victima să-i fi dat
întâlnire, după cum e la fel de posibil să fi fost altcineva.

De ce a plecat aşa de repede după uciderea lui Negulescu? Toată redacţia ştie, i-a răspuns
înţepată Aurora, toată redacţia ştie că nu suportă sângele, că i se face rău! Povestea
Aurorei Manta era perfect rotundă, ca o sferă, pe unde să pătrunzi în povestea ei, să vezi
dacă minte sau nu?

Semnalul

Un alt set de întrebări îl genera însuşi locul faptei. De ce Mihai Negulescu fusese ucis
chiar la restaurantul “Solaris”? De ce, în mijlocul unei mulţimi umane, cu riscul ca
ucigaşul să fie prins pe loc? De ce asasinul n-a folosit o stradă lăturalnică, o piaţă pustie,

142
un loc mai puţin aglomerat? Să fi fost presat de timp? Aşa fusese ordinul dat: ucide-l
imediat ce intră în restaurant?! De ce? înseamnă, deductiv, că Mihai Negulescu trebuia sa
ia legătura cu cineva, la “Solaris”, şi chestia asta nu trebuia să se întâmple, cu nici un
preţ. Să fi fost Mihai Negulescu cel care i-a telefonat Aurorei Manta? Jurnalista era o
celebritate în meseria ei, cunoştea dedesubturi şi taine care îi scăpau lui Andrei Zavera.
Să-l fi minţit Aurora? Ascunde Aurora Manta ceva? Pe cineva? Cu ce scop?
După mai multe vizionări ale ultimei casete Tv - insistând asupra înregistrării imediat
anterioare crimei - cu ochii obosiţi, lipiţi de ecranul monitorului, criminalistul avu, la un
moment dat, senzaţia ciudata că ceva nu merge, nu se leagă, ceva îi scapă, un clenci greu
perceptibil îl iritase, era parcă ceva legat de coloana sonoră, de muzică, de rumoarea
internă a marelui restaurant, nu ştia anume ce. A reluat în mai multe rânduri caseta,
cunoştea pe de rost cele două melodii lansate de staţia automată de restaurantului:
“Holiday”, cântată de Madonna, şi “La vie en rose”, interpretată de Edith Piaf. Ceva însă
îl deranja pe Andrei Zavera, îl sâcâia, îl trăgea de mustăţi - cum ar fi zis generalul Pepe,
el avea vorba asta, când un subordonat îl enerva, Pepe striga numaidecât al el: Măi, de ce
mă tragi de mustăţi? - enervat fusese şi Zavera atunci şi nu ştia de ce. Apoi, deodată,
înţelese, mai degrabă avu o bănuială, lăsă totul baltă la Poliţie, se duse la staţia automată
de muzică a restaurantului “Solaris”, îi ceruse cheile lui Teodor Burada, cheile staţiei de
sonorizare numai la el stăteau, deschise uşa, căută cele două melodii, erau pe role diferite,
le ascultă cu ochii pe ceas: “Holiday” dura 6 minute şi 42 de secunde, iar “La vie en rose”
8 minute şi 35 de secunde.

Compara cu timpii înregistraţi pe caseta Tv: timpul cât cântase Edith Piaf corespundea
întocmai; Madonna însă cântase numai 2 minute şi 30 de secunde; după care, brusc
începuse “La vie en rose”. Ce se întâmplase? Burada ridicase din umeri aiurit. Răspunsul
nu putea fi decât unul singur: cineva oprise intenţionat staţia câteva secunde, stopase rola
cu “Holiday” şi difuzase, apoi, “La vie en rose”, de pe cealaltă rolă. Înseamnă că fusese
un semnal? Un semnal, cui? Transmis de cine? Una din ferestrele staţiei dădea exact spre
interiorul intrării restaurantului, spre uşa gigantică de la intrare. Cineva - ascuns acolo -
observase clipa când intrase Mihai Negulescu, oprise rola cu “Holiday” şi apăsase
butonul de la cealaltă rolă, care avea cap de linie “La vie en rose”. Adică, semnalul
prestabilit. Aşteptat. O dată cu difuzarea acestui cântec, se petrecuseră, fulgerător, trei
lucruri distincte: Mihai Negulescu intrase în restaurantul “Solaris”; ucigaşul îşi făcuse
meseria şi dispăruse din restaurant; victima fusese buzunărită de o siluetă feminină, al
cărei chip nu putuse fi detectat de camera de luat vederi.
Căpitanul Andrei Zavera avusese tot timpul impresia că poartă căpăstru, că generalul
Pepe îi pusese zăbale şi nu-l lasă de loc din hăţuri, în fiecare zi, Pepe îl chestiona ba de
una, ba de alta, îl sfătuia să nu se vâre într-o direcţie sau alta, îi sugera să nu-l mai hărţuie
“pe ăla şi pe ăla” cu întrebări jenante, că erau oameni sus-puşi, oameni de afaceri, oameni
politici, “terenul e minat, atenţie pe unde calci!”, îi zisese Pepe la început.
Relaţiile lui Mihai Negulescu erau întinse pe mai multe nivele, de la borfaşi de rând, sau
patroni de buticuri, până la escroci cu ştaif, gulere albe, secretare la uşă, bodyguarzi şi
imunitate parlamentară. Sute de persoane. Sute de exemplare dintr-o lume proteică,
viermuind, aflată în veşnică mişcare subterană, o lume convulsivă în care te puteai rătăci
uşor. Unii îl iubiseră pe Negulescu, alţii se temuseră de el, ceilalţi - deloc puţini - îl

143
uraseră de moarte. Care dintre ei pusese pistolul în mâna ochelaristului cu perciuni
castanii, de la “Solaris”?

Acasă la Mihai Negulescu, criminalistul descoperise un talcioc de lucruri scumpe, dar

haotic alăturate, aruncate parcă cu furca, îngrămădite peste tot, în enorma locuinţă - un
apartament duplex, de şapte camere, cu scară interioară, trei camere la un etaj, patru la
celălalt - lucruri aglomerate pretutindeni, cu un desăvârşit prost gust. Lucrurile nu spunea
nimic. Familia, nimic. Rudele, nimic. Vecinii ridicau din umeri. Negulescu parcă nici nu
trăise printre lucrurile alea, printre oamenii ăia. Sau poate că lucrurile abia aşteptaseră să
piară stăpânul lor, pentru a-şi regăsi un rost estetic, valoric, sub alţi stăpâni. În ochii
familiei, ai neamurilor, dincolo de lacrimile oficiale, de circumstanţă, sclipeau nişte
luminiţe al dracului de lacome. Cupiditatea era la ea acasă. Singurul lucru de interes,
pentru căpitanul Andrei Zavera, fusese un caiet modest de însemnări personale ale
victimei: nume de oameni, adrese, numere de telefon, preţuri, întâlniri de afaceri,
cumpărături, aventuri sexuale, călătorii prin ţară, călătorii în străinătate şi, din când în
când, colo şi colo, presărate comentarii acide, unele virulente, altele otrăvite de tot, păreri
pasagere, puncte de vedere, opinii şi chiar înjurături, în caietul acela banal, cu scoarţele
trase în vinilin albastru, criminalistul descoperise adevărata lume în care trăise Mihai
Negulescu. Un monstruos club al cocoşaţilor, cum scrisese el însuşi, cu exact o zi înainte
de a fi omorât.
La un moment dat, criminalistul Andrei Zavera dăduse peste un fir bizar, trăsese de el cu
grija şi deşirase o întreagă poveste de amor clandestin: răposatul domn Mihai Negulescu,
alias Mişu, fusese până în ultima vreme amantul - focos, generos - al distinsei doamne
Mariana Bereciuc, nevasta şi mai distinsului domn Traian Bereciuc, secretarul general al
Guvernului. Şi tot pe acest fir, mergând cu precauţie pe meandrele lui, criminalistul mai
descoperise că Mariana făcuse, în ultima lună de zile, două vizite acasă la venerabilul
domn Dan Mircea Hariton, consilier prezidenţial. Când generalul Pepe a aflat uluit de
toată istoria asta, îi ordonase, cu glasul deodată asprit, aşa cum nu mai făcuse niciodată
până atunci, îi ordonase sever, dar şi înspăimântat:
-Stop, Andrei! Stop!! Abandonezi imediat acest traseu.

E o pistă care nu ne poate aduce decât buclucuri. Nu ne băgăm! înţelegi? Luăm foc
amândoi, iar toţi pompierii sunt în concediu, înţelegi, măi omule?! De altfel, cred că eşti
convins şi tu că ucigaşul nu se află pe acest traseu? E-n regulă, da? Cum naiba să nu fie în
regula, ce Zavera era un bou? Nu ştia pe ce lume trăieşte? Nu văzuse niciodată dreptatea
cu capul spart? Ei, asta-i bună!...
Căpitanul surâse acru gândurilor care-l năpădiseră, dădu peste cap ultimii stropi de Sankt
Petersburg, exact în clipa aia auzi un baritonal “Să trăiţi!” şi în faţa lui, lângă măsuţa
roşie, din barul de la Galeriile lutherane, răsări ca din pământ un bărbat tânăr, frumos,
brunet, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, singurele lucruri albe de pe făptura lui
fiind dinţii şi fularul.
Criminalistul Andrei Zavera s-a ridicat de pe scaun încet, greoi, obosit, ca un bătrân peste
care parcă trecuseră o sută de ani. într-adevăr, se topise multă, foarte multă vreme de
când nu-l mai văzuse pe Artur. Artur Ionescu, zis Cămaşăneagră.

144
CAPITOLUL 29

Motto:

Am înţeles abia în după-amiaza zilei de 30 decembrie 1989, că participasem şi asistasem

la o farsă sinistră. La o lovitură de stat. Atunci când pe Brucan l-a luat gura pe dinainte şi
a anunţat transformarea FSN în partid.
În epicentrul loviturii de stat, care a pus capăt revoltei revoluţionare de la Timişoara,
Cluj, Braşov, Sibiu, Constanţa şi Bucureşti, s-a aflat un personaj macabru. Un bătrân
activist-comunist. Un experimentat conspirator. Un om făcut la Moscova. Şi pentru
Moscova. Revoluţionarilor, Ion Iliescu este cel care le-a furat Revoluţia. De aceea noi am
avut, în 1989, revoluţionari, fără a fi avut şi o revoluţie.
Cât timp este vorba de Ion Iliescu, trădarea nu constituie o surpriză. La Moscova, KGB
l-a învăţat cum să săvârşească şi cum să instituţionalizeze trădarea.

Sorin Roşca Stănescu

Băi, animalule!

De câteva zile, nu se mai înţelegea cu nimeni: nici cu nevasta, nici cu gărzile de corp, nici
consilierii nu-i mai intrau în voie. Nici chiar vârfurile Ligii, pe care el însuşi, le aşezase
acolo sus, pe culme, la soare, la aer, în fotolii confortabile, să ronţăie o jimblă albă şi
dulce: pâinea puterii. Toţi se temeau de el, el se temea de toţi, excelenţa sa domnul Leon
Lotreanu, preşedintele României, devenise morocănos, suspicios, nervos. De temut! Ii
sărea ţandăra din te miri ce. Unde era zâmbetul lui haios de altădată? Nu mai primea pe
nimeni. Nu mai discuta cu nimeni. Golul acela straniu, care se căscase între el şi ceilalţi,
se mărise, devenise un pustiu uriaş, primejdios, prin care nu mai avea nimeni curajul să
treacă. Palatul Cotroceni se transformase, într-adevăr, într-un turn de fildeş, în care
Preşedintele se izolase, sau fusese izolat, în care se închisese, sau fusese închis. Aproape
toată presa preluase un slogan al Opoziţiei: “La palatul Cotroceni, cântă Cucuveaua!”
Instinctiv, Preşedintele se ferea de oameni, fugea de oameni, de privirea lor, de vorba lor,
de gesturile lor. Resortul acestui instinct era firea. O frică brutală. Paralizanta. O spaimă
care îl scotea din minţi. Cu câteva luni în urmă, la Constanţa, unde se afla într-o vizită de
lucru - ah, vizitele de lucru, din alte vremuri, desfăşurate pe întinsul luminos al patriei
socialiste! - tocmai traversase o piaţă, înconjurat de oamenii săi care îl ovaţionau, când de
nicăieri apăruse în faţa lui un corespondent de presă, o aşchie de bărbat, cu ochii vii,
fierbinţi, ca două guri de mitralieră, întrebându-l tare, să audă toată lumea:
- Cum comentaţi, domnule Preşedinte, acest slogan de presă: la palatul Cotroceni, cântă
Cucuveaua?
Atunci Leon Lotreanu fusese invadat brusc de o furie oarbă şi se repezise cu mâna în
beregata ziaristului, urlând la el:
- Băi, animalule!
Acum, Leon Lotreanu ştie că furia aceea a lui avusese ca resort intim aceeaşi enormă
frică, în care se prăbuşea adânc, tot mai adânc. Şi pe măsură ce cădea, nu se mai înţelegea
cu nimeni.

145
Rămăsese singur. Venea la palatul Cotroceni singur. Se închidea, apoi, în vastul şi
somptuosul său birou, unde rămânea singur toată ziua. Uneori, se plimba prin luxuriantul
parc al Cotrocenilor. Tot singur. Cu haina pe umeri, cu cravata desfăcută, cu mâinile
vârâte adânc în buzunarele pantalonilor. Traseul era de-acum cunoscut, gărzile palatului
îl respectau cu sfinţenie. Alteori, se plimba prin uriaşul palat regal - care, în pofida
modificărilor şi renovărilor de tot soiul, încă mai respira un aer de sacralitate - avea şi aici
un traseu respectat de toată lumea, întreaga liotă de funcţionari prezidenţiali ocoleau acel
traseu, fugeau de el ca de un loc ciumat, îl lăsau liber, îl lăsau pustiu, prin pustietatea
aceea regală se plimba Preşedintele, îngândurat, înfricoşat. Singur! Drumul pleca din
cabinetul prezidenţial, se strecura printr-un vestibul albastru, îmbrăcat în mătase albastră,
traversa Salonul de Marmură, apoi Salonul Maur, intra pe Culoarul Oglinzilor, lung, larg
şi drept ca un bulevard de cristal, spinteca în două jumătăţi perfect egale Sala Sfinţilor
Voievozi, pătrundea în Holul Trandafirilor, după care urca încet celebra scară de onyx ce
ducea în Turnul Cotrocenilor. De acolo, din turnul dăltuit în stejar masiv, tare ca piatra,
privea adeseori Preşedintele lumea de la picioarele sale. Este fascinantă lumea privită de
sus. Nu din zbor şi nici prea de sus - atunci lumea apare altfel, mică, meschină,
schimbătoare - ci privită din turnul palatului. De acolo, lumea se lăsa admirată în toată
grandoarea ei. în toată splendoarea ei citadină. Bulevardele şi străzile se împleteau şi se
despleteau ca nişte fiinţe vii, absorbind surplusul de energie umană dintr-o parte şi
disipându-l în altă parte, construind un echilibru vital. Acele cutii metalice, pe patru sau
mai multe roţi, cu forme suple, aerodinamice, ca nişte suveici imense, policromatice, într-
un ciclopic război de ţesut, nu erau doar banale mijloace de transport, ci erau mai ales
Bio-mecanisme cu o geneză complexă, iscusite, inteligente, care zburau prin tubulatura
transparentă a străzilor, întreţinând respiraţia enormului motor urban. Oamenii păreau alte
mecanisme programate, asamblate în structura trepidantă a Cetăţii, deplasându-se
nepăsători, pe traiectorii aparent haotice, ca într-o uriaşă mişcare browniană. Ce le păsa
acelor oameni de el? Ce-i păsa lui de ei? La mijloc nu se afla decât o banală convenţie.
Ca la teatru.

Actorii se prefac că se iubesc, acolo, pe scena lor. Publicul se preface a crede în iubirea
lor. O imagine multiplicată la infinit. Ca între oglinzi paralele. O uriaşă prefăcătorie. O
uriaşă minciună. Toţi minţim cu neruşinare. Toţi ne minţim.
Cu capul în norii Kremlinului
Leon Lotreanu tresări, fulgerat de un frison îngheţat, acolo, în turnul lui de stejar, din
pleasna Cotrocenilor, realizând brusc că începuse - de câtva timp - să vorbească şi cu
Irina, nevastă-sa, şi cu consilierii săi personali, şi cu miniştrii, şi cu oamenii de la
comanda partidului său, la fel cum vorbea în marile reuniuni publice: cu acelaşi aer
teatral, cu aceleaşi cuvinte calpe, cu aceleaşi gesturi mincinoase. Minciuna îi pătrunsese
în sânge. în nervi, în comportamentul diurn. El însuşi devenise o imensă minciună!
Minciuna e viciu, e ca un drog malefic, o dată ce pătrunde în tine, o dată ce te laşi pătruns
de el, scăparea devine un miracol. Mincinosul profesionist este asemenea alcoolicului: nu
mai poate distinge plăsmuirea de realitate. Şi tot asemenea alcoolicului înrăit, mincinosul
rareori poate suporta dezintoxicarea, rareori o poate duce până la capăt. O singură scăpare
din frâul abstinenţei, o singură cedare în faţa tentaţiei de a uza de otrava minciunii, şi
coşmarul poate reîncepe. De aceea alcoolicul - ca şi mincinosul vicios - nu se mai

146
înţelege cu nimeni. Rămâne tot mai singur. Se uită oamenii la el ca la un stâlp. Ca la o
statuie. Aşa se uitaseră la Preşedinte şi cei trei mari bărbaţi din conducerea statului: prim-
senatorul Daion Doroga, prim-deputatul Ovidiu Găman şi prim-ministrul Nae Coroiu.
Leon Lotreanu instituise regula ca, în fiecare vineri, de la orele 12,00 la orele 16,00, să se
întâlnească toţi patru, la Cotroceni. Să treacă în revistă ce s-a făcut săptămâna trecută, să
pună la cale ce vor face săptămâna viitoare, sau pur şi simplu să mai facă un schimb de
idei, de păreri, de argumente, într-o problemă sau alta, ori doar să se privească, să se
simtă mai aproape unii de alţii, să respire împreună acelaşi aer. Azi era vineri, oamenii
veniseră, ca de obicei - Doroga spilcuit şi parfumat, Găman somnoros, iar Nae puţind a
trăscău - se instalaseră aferaţi în fotolii, înşirară câteva banalităţi, câteva amabilităţi, apoi
Preşedintele începu să le vorbească despre Ligă, că Liga Renaşterii Naţionale, pe care o
plămădise cu sufletul lui, cu viaţa lui, începe să decadă, începe să fie infiltrată de corupţi,
fripturişti, lichele, că aceeaşi corupţie colcăie şi prin Guvern, că însuşi numele
secretarului general al Guvernului a devenit, aşa scrie în toate ziarele, scrie că Bereciucul
a devenit unitatea de măsură a corupţiei.

Şi Preşedintele se trezi gesticulând şi perorând ca la un miting în Piaţa Unirii, se ridicase

în picioare, suveran, privirea lui mătura orizontul undeva, departe, peste capul celorlalţi
trei convivi, vocea îi devenise mai puternică. Vibrantă! Voce de stentor, care se adresează
maselor. Deodată, se simţi singur. Ceilalţi priveau la el ca la o statuie. Ca la un stâlp. Şi
chestia asta l-a durut îngrozitor. Nu mai comunicau. El vorbea, prefăcându-se că le spune
ceva. Ei ascultau, prefăcându-se că îl înţeleg. Atât! S-au despărţit ca nişte străini. Cu
reverenţe mincinoase. Cu zâmbete mincinoase. Preşedintele se uitase atent - atent în ochii
lor. Nu descoperise acolo nici ură, nici teamă, nici grija zilei de mâine. Ci, o enormă
nepăsare. Doar în privirile lui Ovidiu Găman mai licărea şi altceva, o scânteie tainică, un
surâs parşiv, dar asta era altă poveste pentru domnul Leon Lotreanu. Orice ar fi zis
Preşedintele, ei făceau tot ce ştiau, tot ce voiau, pentru ca aveau un scop comun:
îmbogăţirea! îmbogăţirea cu orice preţ! Acum era vremea lor. Mai aveau la dispoziţie
aproape încă doi ani. După 1996, după alegeri, gata: se va închide hasnaua!, gândea, cu
ochi risipiţi aiurea, domnul prim-senator Daion Doroga. Vor veni alţii la rând. Rotaţia
democratică. Ciclul electoral. Ce, ăia n-or să fure? N-or să însele? N-or să şantajeze?
înseamnă că vor fi nişte idioţi, ceea ce nu s-ar putea zice, privindu-le de pe acum sticlirea
din ochi, ochi inteligenţi, de fiare care adulmecă prada. Dacă nu acum, atunci când să
furăm? S-a îmbogăţit cineva, vreodată, numai din muncă cinstită? Hai s-avem rezon! Şi
să-l ia dracu pe Lotreanu, cu lozinca lui cu tot: “Mai bine sărac, dar cinstit!”. Care cinste?
Ce, el nu-şi ia partea leului? Dar, fariseu a fost toată viaţa! Ăsta, după ce primeşte putina
cu brânză drept plocon, tot el te îndeamnă să fii cinstit. Boala lui e fără leac. Dă-l în
mă-sa! Mai ales că Daion Doroga, la sugestia Baronului, prin filiera Dunca, trebuia să se
conformeze dorinţei Iluminaţilor de a pierde alegerile din 1996.

Dar ce ştia Preşedintele? El încă mai trăieşte cu capul în norii Kremlinului. Lasă-l să dea
din mâini. Lasă-l să-şi facă numărul. Plecaseră toţi trei, cu mersul ţeapăn, în costumele
lor negre: păreau nişte ciocli. Parcă se despărţeau de un mort.

147
Bulimia de stres

Atunci se hotărâse Preşedintele să-l convoace pe consilierul său de taină, consilierul său
cel mai apropiat, în care avea o încredere oarbă, între ei doi existând de multă, de foarte
multă vreme, o înţelegere tacită, respectată cu sfinţenie: Leon Lotreanu putea să-l întrebe
orice, absolut orice, iar consilierul avea dreptul să-i spună orice gândeşte, în orice
termeni, oricât de supărători, dezagreabili, penibili sau duri ar fi fost. Aşa era înţelegerea.
Aşa a funcţionat mereu. Ireproşabil. Ca relaţia dintre suveran şi nebunul de la curtea
regelui. Te puteai supăra vreodată pe nebun? Nu apela la serviciile acestui ciudat
consilier, decât rareori, în clipe cruciale, în momente critice. Numele lui: Dan Mircea
Hariton. îl sunase pe firul scurt, îl găsise, îl convocase pentru orele şase după amiază.
Preşedintele mai avea la dispoziţie aproape două ore de singurătate. Avea timp să-şi facă
traseul de plimbare de câteva ori: cabinetul prezidenţial, vestibulul albastru, Salonul de
Marmură, Salonul Maur, Culoarul Oglinzilor, Sala Sfinţilor Voievozi, Holul
Trandafirilor, scara de onyx, pana în turnul palatului. Turnul de stejar. Acolo îl găsise
Dan Mircea Hariton. Căruia Preşedintele îi zice, într-un fel aparte, simplu şi intim: Hari.
Era singurul care îi spunea Hari. Suna mai occidental.
- Bună ziua, domnule Preşedinte! s-a înclinat, respectuos, consilierul.
- Salut, Hari! i-a strâns mâna Leon Lotreanu, i-a strâns-o prieteneşte, cu ambele mâini, cu
dreapta îi strângea palma, cu stânga îl apucase de cot, scuturându-l voiniceşte. Tot uscat
eşti, ca o scândură, râse Preşedintele şi se bătu cu palmele peste pântec. Uite, eu am
început să fac burtă. Şi mănânc ca un căpcăun, zău, parcă tot a sărăcie mănânc! se
lamenta Lotreanu, pipăindu-şi straturile de osânză care se cam adunaseră sub centura
pantalonilor.

Adăugă exotic: Odată, mi-a fost atât de foame, încât atunci când am mâncat, m-am
speriat!
- Bulimia de stres, domnule Preşedinte! zise ritos Hariton şi se răsturnă într-un fotoliu.
- Vrei să rămânem aici? îl întrebă Preşedintele, schimbând subiectul şi alunecă şi el în
celălalt fotoliu.
- Oricum, aici, sus, mai aproape de Dumnezeu, e de preferat! răspunse calm consilierul
prezidenţial, adăugând numaidecât cu o maliţie deloc cenzurată: Sau dumneavoastră mai
sunteţi încă un liber cugetător?
- Măi dragă, tu tot gură spurcată ai rămas! i-o întoarse aţos Preşedintele. Tu n-ai văzut că
mă duc la biserică, îmi fac cruce, ce mai vrei?
- Eu nu vreau nimic, domnule Preşedinte, se apără blând Dan Mircea Hariton. Dar aşa
sunteţi perceput de publicul larg: ca un liber cugetător.
- Şi dacă nu sunt? întrebă aproape răstit Preşedintele.
- Nu are nici o importanţă ceea ce sunteţi sau nu! punctă arid consilierul prezidenţial.
Importanţă are cum sunteţi perceput de către ceilalţi. Ca şi în cazul unei alte nefericite
formule: despot luminat! Nu mai ştiu cine a lansat-o, dar această sintagmă a făcut o
extraordinară carieră de presă, pentru că vi se potriveşte perfect, întrebare: de ce?
Răspuns: aşa sunteţi perceput de marele public.
- Şi dacă totul nu e decât o minciună? se încăpăţâna Preşedintele să nu fie de acord.
Dan Mircea Hariton pocni din degete, parcă ar fi căutat ceva, se încruntă, apoi se
destinse. Găsise.

148
- Domnule Preşedinte, spuse el gânditor, există un filozof pe nume George Berkeley, sunt
convins că aţi auzit de el. Ei bine, el a lansat un principiu care-i poartă numele, principiul
Berkeley, care spune clar, sec şi axiomatic: “A fi înseamnă a fi perceput!” Restul nu sunt
decât închipuiri sau dorinţe refulate, ferecate în pustiul din noi înşine, şi care nu vor
ajunge niciodată să fie consumate de ceilalţi semeni ai noştri, atât de avizi în a-şi face o
imagine unii despre alţii. Imaginea, domnule Preşedinte! Acesta este elementul percutant,
hotărâtor, pentru destinul unui om.

Ceea ce este omul, în esenţa lui, e ceva, iar ceea ce consumă publicul din el e cu totul
altceva. Aşa se plămădesc eroii, sfinţii, legendele. Aici comiteţi dumneavoastră, domnule
Preşedinte, o eroare fundamentală...

O sinceritate vorace

Sub turnul de stejar al Cotrocenilor, acoperişurile caselor spuneau - cui voia să asculte - o
poveste captivantă. Policromatică. Geometrică. Erau acoperişuri de dinainte de primul
război mondial, cu ţiglele înnegrite, tivite cu muchii de un verde întunecat, verde putred.
Acoperişurile din tablă zincată, din perioada interbelică, încă mai luceau stins, patinat,
istorisind despre un timp prosper, revolut. Casele mai noi aveau acoperişuri mai
orgolioase, mai opulente, croite în tăieturi savante, trufaşe, o dată cu vanitatea oamenilor
lăţindu-se şi aroganţa acoperişurilor. Ciudată infatuare a materiei! îşi zise Leon Lotreanu,
gândindu-se, de fapt, la obsesiile sale: bătrâneţea, singurătatea, sângele vărsat în 1989,
deşertăciunea puterii, golul tot mai mare din ochii Irinei, generalul Saharovski, frica,
trădarea tinerilor. Iar în spatele acestui univers sângerând, strălucea, ca o floare otrăvită,
orgoliul.
Despre ce-i vorbea consilierul său preferat? Ce-i spunea venerabilul Dan Mircea Hariton?
Ciudat, în prezenţa lui, Preşedintele devenea mai liniştit, mai sigur de sine, mai echilibrat.
Hari parcă îi transmitea un fluid energetic, care îl revigora, îşi recăpăta stăpânirea de sine,
deşi consilierul era de o sinceritate feroce. Greu digerabilă. Ori poate tocmai de aceea.
Am făcut mult? Am făcut puţin? se întreba Preşedintele, hoinărind cu gândurile peste
discuţia lor. Am făcut cât am putut! Parafrazându-l pe Churchill, aş putea spune şi eu că
România a produs întotdeauna mai multă istorie, decât se poate consuma.
- Iar o parte din această istorie sunt şi eu, Preşedintele Leon Lotreanu. Şi cred că bine am
făcut cât am făcut. Pentru că poporul mă iubeşte! aproape că strigă el în urechile
consilierului. Mă bucur de un larg sprijin popular, în 1990, am fost votat de 85 la sută din
electorat, e o performanţă, nu?

Iar poporul are dreptate când mă iubeşte, pentru că poporul are întotdeauna dreptate!
- Nu întotdeauna poporul are dreptate! i-o întoarse dungos Dan Mircea Hariton. Gândiţi-
vă numai că Hitler a ajuns la putere ca urmare a unui sufragiu popular. Amintiţi-vă, apoi,
ce a urmat.
- Ce vrei să spui cu asta? l-a executat Preşedintele, cu priviri arse de supărare.
- Nimic! l-a calmat Hariton. Nimic, domnule Preşedinte! repetase el. Atâta doar că
poporul nu trebuie luat drept etalon al dreptăţii.
Şi tot acolo, în turn, consilierul îi ceruse, la un moment dat, imperativ:

149
- Demiteţi cabinetul Coroiu, domnule Preşedinte!
- De ce? pocnise fără ecou întrebarea Preşedintelui.
- Pentru că are o imagine de Guvern corupt! răspunse dur consilierul.
- Lasă-i să se compromită! aproape că ţipase iritat Leon Lotreanu. Atunci vor pica
singuri, şi abia atunci lumea va vedea în mine salvatorul. Omul prezidenţial! Dar, până
atunci, acest Guvern trebuie lăsat să lucreze, nu schimbat.
-Depinde pe cine lucrează! i-o întoarse caustic Dan Mircea Hariton, încheind sumbru:
Treaba dumneavoastră, domnule Preşedinte. Să ştiţi, însă, că păcatul, de regulă, se iartă;
prostia se plăteşte!
Leon Lotreanu ridicase din umeri neutru, nu se supărase, nu se simţea jignit, el avea
principiile lui. Apoi, Preşedintele îi povesti despre întâlnirea avută, mai devreme, cu cei
doi şefi de la Parlament şi cu premierul, exact despre corupţie le vorbise şi el, despre
infatuare şi hoţie, despre abuzul de girofaruri şi bodyguarzi, despre ciocoism.
- Şi ei ce-au zis? se interesă candid consilierul.
- S-au uitat la mine ca la o statuie! răspunse întunecat Preşedintele. Parcă vorbeam la
pereţi. Nu mă mai ascultau. S-au înţepenit într-o muţenie oficială, apoi au plecat.
- Aţi sesizat eroarea dumneavoastră? îl întrebase, aproape rău, Hariton.

- Nu! recunoscu sincer Leon Lotreanu.

Consilierul surâse blând, concesiv, ca în faţa unui handicapat, după care se dezlănţui:
- Dumneavoastră, domnule Preşedinte, nu trebuie să le spuneţi aceste lucruri. Ei le cunosc
foarte bine, chiar mai bine decât dumneavoastră. Ci, trebuie să luaţi măsuri. Concrete.
Aveţi această putere. Să daţi cu ei de pământ! Să le luaţi demnităţile! Să-i vârâţi în
puşcării! Să puneţi alţii în locul lor! Nu foarte cinstiţi, pentru că oameni foarte cinstiţi, în
politică, nu există. Ci un pic mai cinstiţi decât cei din garnitura actuală. Şi eu fur,
domnule Preşedinte. Şi eu înşel oamenii. Corup. Fac bani! Bani pentru mine şi bani
pentru partid! Dar, nu mă vâr în demnităţi politice. Cine vrea puterea politică, să se spele
pe bot de puterea banilor. Una cu alta nu se poate. Aşa este regula jocului. Acest lucru ar
trebui să-l înţelegeţi, domnule Preşedinte, dar dumneavoastră nu sunteţi în stare de aşa
ceva. Sau nu vreţi, şi rezultatul e acelaşi.
Consilierul tăcuse, respira greu, se ambalase.
- Măi dragă, da al dracului te-ai mai făcut! râse mânzeşte Preşedintele. Ce-ar fi să te las o
zi în locul meu? Să vedem, ai face tot ce clămpăneşti acum?! Că la abureli, nici dracu nu
te-ntrece.

Ştia şi Preşedintele că ieşirea lui era pur retorică. Hariton avea dreptate. Prea era ezitant.
Prea se temea să nu-şi facă duşmani. Se comporta, adeseori, ca un simplu cetăţean, ca un
funcţionar oarecare, care nu vrea să supere pe nimeni. Consilierul îi spusese în
nenumărate rânduri că Preşedintele nu trebuie să se poarte ca un om de rând, că pe umerii
lui apasă o anumită sacralitate, că el e capul statului nu doar ca o funcţie conferită de
votul democratic, ci şi un exponent virtual, un exponent suprem al tuturor credinţelor,
nădejdilor şi aşteptărilor oamenilor pe care îi păstoreşte şi, deci, trebuie să taie în carne
vie, nu să-i ierte pe ticăloşi.
- Dar, ce să mă fac atunci când proprii mei oameni nu mă mai înţeleg, nu mă mai
ascultă?! întrebase disperat Preşedintele.

150
Consilierul îi spuse trist, îngrozitor de trist:
- Am citit, domnule Preşedinte, de curând, aceste cuvinte scrise de poetul Sorin Golea:
“Ţara este locul unde fratele meu mă va omorî întotdeauna”.

CAPITOLUL 30

Motto:

La Curtea Supremă de Justiţie, s-a comis un grav abuz. Moral şi profesional. 21 de

judecători ai celei mai înalte instanţe din România au votat pentru blocarea accesului la
Justiţie al proprietarilor, care au vrut să-şi recupereze casele confiscate de comunişti. Cei
21 - prin Hotărârea nr. l, din 02.02.1995 - au considerat constituţional odiosul decret
comunist de naţionalizare nr. 92/1950. Un stat de drept nu poate fi apărat de cei care nu
respectă dreptul sacru de proprietate. Dar este România - sub regimul pedeserist - un stat
de drept?

Răsvan Savaliuc

Poliţistul şi hoţul

Criminalistul Andrei Zavera şi Artur Ionescu, zis Cămaşăneagră, şi-au strâns mâinile, şi-
au zâmbit misterios, s-au pipăit îndelung din priviri, s-au aşezat, erau patru: doi bărbaţi şi
două vodci. Doamne, şi câte lucruri interesante pot să istorisească două vodci Sankt
Petersburg!...
- Câţi ani să fie de-atunci? se întreba căpitanul Andrei Zavera. Zece? Doisprezece?
Cincisprezece?
Artur Ionescu, alias Cămaşăneagră, era un adolescent superb, rasat, cu fruntea înaltă,
amplă, privirile trăsnet şi verbul inteligent, cultivat. Avea întotdeauna aerul că abia se
întorsese de la o Olimpiadă internaţională de matematică. Aşa îl cunoscuse Zavera:
costumat ireproşabil, sobru, având mereu sub braţ câteva cărţi, purtând ochelari de
vedere. Falşi! Totul era fals la Artur Ionescu. Dar un fals elegant. Profesionist. Pentru că
Artur Ionescu, zis Cămaşăneagră în lumea interlopă a Bucureştilor, era un profesionist al
buzunarelor. Unul din marii şuţi ai Capitalei. Hoţ de buzunare. Deprinsese meseria asta la
Orfelinat, era un autodidact înnăscut, s-a perfecţionat, opera numai în lumea bună: teatre,
cinematografe, restaurante de lux. La vârsta de unsprezece ani, a fugit de la Orfelinat, şi-a
luat gazdă, şi-a cumpărat haine de elev, cărţi de şcoală şi s-a înscris în clasa a cincea. A
terminat şcoala elementară, apoi a dat examen de admitere la liceu, a reuşit, când îl
cunoscuse Zavera, Artur ajunsese deja în clasa a zecea. Şi în tot acest timp, trăise
exclusiv din hoţia de buzunare. Profesată cu acurateţe. Şi rafinament. Nu fusese prins
niciodată. Niciodată, până când drumurile li se intersectaseră. Hazardul este suveran. El
ţese şi deşiră toate căile pe care mergem...
Era prin toamna anului 1984 sau 1985. Se anunţase un concert extraordinar al ilustrului
Yehudi Menuhin, la Ateneul Român. Sâmbătă seara. Crema protipendadei bucureştene.

151
Numai obraze subţiri. Spectacol rarisim, în pauză, foaierul gemea de parfumuri scumpe,
ţigări scumpe, buzunare doldora de bani. Acolo, în înghesuiala aceea distinsă, observase
Andrei Zavera, observase pur şi simplu întâmplător un gest rapid, mişcarea fulgerătoare a
unui braţ cu destinaţie precisă: buzunarul unei haine.

Era celebra Campanelă, un gest faimos printre şuţii din Pantelimon, ca plutirea unui fulg,
ca iuţeala unui gând, pe care doar un virtuos îl putea săvârşi impecabil. A fost ca o părere.
La început, criminalistului nici nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Campanelă? Un hoţ de
buzunare la Ateneul Român? S-a apropiat încetişor, precaut, a rămas stupefiat:
descoperise un tânăr elegant, sobru, stilat. Şi doar ochiul avizat al unui locotenent de
poliţie a putut descifra, în tremurul pupilelor de adolescent, starea aceea deopotrivă de
satisfacţie şi crispare pe care o ai numai când realizezi ceva ce ştii numai tu. Ceva
grozav! Ceva teribil! Zavera îi admira stăpânirea de sine. Era magistral tipul! Neşansa lui,
de fapt şansa lui, a fost că la acel spectacol se dusese şi Andrei Zavera. Şi l-a surprins
asupra faptului. Operând cu o rară fineţe. Era un hoţ de buzunare cum nu mai întâlnise
locotenentul decât în manualele de la Academia de Poliţie. S-a ţinut ca o umbră după el,
până în dreptul uşii care dădea spre exterior. Acolo l-a abordat direct. Convingător. Au
coborât împreună, tăcuţi, scările din faţa Ateneului, s-au aşezat apoi cuminţi pe una din
băncile scuarului. Era o noapte cu cerul înalt şi pur. Au făcut cunoştinţă ca doi oameni
onorabili: locotenentul de poliţie Andrei Zavera, criminalist; Artur Ionescu, zis Cămaşă
neagră, elev în clasa a zecea de liceu, hoţ de buzunare. Portofelul pe care îl şutise - mare,
greu, borţos - aparţinea unui grangur de pe la Comitetul Central. Plin de parai: peste
douăzeci de mii de lei. O avere, pe vremea aia...

Informaţii colaterale

Artur fusese de o sinceritate cuceritoare, îi povestise criminalistului, în câteva cuvinte,

despre viaţa lui, lumea lui, ambiţiile lui: că vrea să-şi termine liceul, să ia şi bacul, apoi sa
strângă bani şi să fugă în străinătate. Să-l aresteze? Să nu-l aresteze? Ceva sclipea
deosebit în aerul acelui băiat. Nu l-a arestat. A predat portofelul la garderoba Ateneului,
s-a legitimat, a spus că l-a găsit la toaletă, portofelul trebuia sa ajungă în posesia
stăpânului, a salutat şi gata. A plecat, împreună cu Artur, hai-hui prin Bucureşti.

S-au cunoscut mai bine, s-au împrietenit, se întâlneau periodic, la două săptămâni, la trei
săptămâni, când avea Zavera timp. Criminalistul aranjase ca Artur să lucreze ca grefier la
Tribunalul Capitalei. Dimineaţa, era la liceu. Seara, la Tribunal. Apoi, întâlnirile lor s-au
rărit, fiecare cu destinul său. Peste câţiva ani, Artur i-a dat un telefon că intrase la
Facultatea de Drept, reuşise printre primii. Zavera îl felicitase, de atunci nu s-au mai
văzut niciodată.
Şi abia acum, la întâlnirea din barul de la Galeriile lutherane, a aflat căpitanul Andrei
Zavera, nu fără o tulburătoare satisfacţie, că Artur Ionescu, fostul hoţ de buzunare,
terminase Dreptul cu brio, ajunsese avocat, se căsătorise, avea doi copii, după 1990 îşi
deschisese cabinet particular, acum era deja patronul unei respectabile firme de
consultanţă juridică, devenise unul din rechinii Baroului bucureştean. Iar într-una din
recentele lui anchete, îi picase în plasă câteva informaţii revelatoare despre crima de la

152
restaurantul “Solaris”. Informaţii colaterale! A mers pe firul lor - curios, aţâţat de
curiozitate - a scormonit, a cotrobăit prin viaţa lui Mihai Negulescu, a scotocit printre
relaţiile lui, când a mirosit că urmele duc sus, sus de tot, cam pe la ultimul etaj al crimei
organizate, etaj controlat de excelenţa sa secretarul general al Guvernului, domnul Traian
Bereciuc, supranumit Etalon, soţul distinsei doamne Mariana, care fusese amanta
mortului, Artur Ionescu s-a înspăimântat şi şi-a amintit brusc - aşa zicea el - şi-a amintit
de criminalistul Andrei Zavera şi se gândise să-i facă o bucurie. Mersi, Artur!

CAPITOLUL 31

Motto:

Situaţia României este atât de grea, încât nu ne mai putem permite riscul pierderii vremii
în dispute sterile, ci trebuie să acţionăm.
Suntem condamnaţi să încercăm din nou, să începem din nou, dar nimeni nu ne
garantează reuşita. Necazul este că o încercare nereuşită va însemna dezastrul total.

Dan Pavel

Ascensiunea lui Ovidiu Găman

Mic, îndesat, cu oasele groase, cu braţele butucănoase, vânjos şi greoi, cu umerii pietroşi
şi picioarele zdravene, întotdeauna îmbrăcat în culori închise, întunecate, domnul Ovidiu
Găman, preşedintele executiv al Ligii Renaşterii Naţionale şi prim-deputatul ţării, părea
mai degrabă un cârciumar de mahala, decât profesor de istorie. Se trăgea dintr-o familie
de ţărani săraci, din Moldova, dintr-un sat uitat de autorităţi şi de Dumnezeu între două
dealuri sterpe din judeţul Vaslui, fiind ultimul dintr-un şir de cinci copii. Singurul fusese,
însă, care scăpase din ghearele acelor locuri de cumplită calicie, ajutat de familie, de
neamuri, de învăţătorul satului, în ciuda aparenţelor, Ovidiu Găman dispunea de o
inteligenţă nativă vie, prindea lecţiile uşor, avea o strălucită memorie. A terminat ca
premiant cele patru clase în sat, gimnaziul la Huşi şi liceul la Vaslui. Facultatea de istorie
o absolvise la Iaşi, avea gânduri mari, visuri mari, a fost repartizat profesor de istorie în
Ardeal. La o şcoală elementară, într-un sat deloc mai breaz decât satul moldovenesc din
care evadase la vârsta de unsprezece ani. Când s-a trezit la realitate, Ovidiu Găman a
crezut că înnebuneşte, că se sufocă de umilinţă, de obidă, parcă l-ar fi insultat cineva de
moarte. Unde greşise? Ce nu ştiuse să facă? Ce blestem îl urmărea? De ce ajunsese
profesor în cel mai nenorocit cătun din Transilvania? A stat aşa, chiaun, câteva săptămâni
epuizante, când şi-a revenit, era alt om. Alt caracter! Alt sigiliu purta pe frunte. Atunci
s-a transformat Ovidiu Găman radical. În bine? În rău? Doar bunul Dumnezeu poate şti.
Găman a înţeles că, numai prin muncă cinstită, nu te poţi rupe niciodată din clasa de
umiliţi a părinţilor. Şi a început cu migală, cu minuţie, cu răbdarea condamnatului pe
viaţă care ştie că doar evadarea îl mai poate salva, să-şi construiască o altă personalitate.
Un alt stil. Un alt destin. Comportament nou. Caracter nou. Că nu tot ce-i nou e şi bun,
cui ce-i pasă?!...

153
Ovidiu Găman a început să observe că oamenii sunt sensibili la linguşeli, laude,
obedienţă. A înţeles că oamenii au întotdeauna nevoie de alţi oameni care să le şoptească,
tainic, la ureche, lucruri interesante, necesare, lucruri pe care vor să le audă.

A priceput că oamenii pot fi manipulaţi de alţi oameni, dacă aceştia din urmă ştiu să ţeasă
o intrigă bine pusă la punct. Compactă. Diabolică! A spionat în stânga şi-n dreapta. A tras
cu urechea. A pândit mai atent. A observat slăbiciunile colegilor, preferinţele şefilor, i-a
iscodit pe toţi: fiecare avea un punct vulnerabil. Ovidiu Găman era hotărât să se smulgă -
pentru a doua oară în viaţa lui - dintr-un ţarc nenorocit, în care, ca printr-un capriciu
pervers, soarta îl împinsese iarăşi: satul acela anonim, pierdut în adâncul Transilvaniei. A
început prin săparea directorului de şcoală: l-a pârât la judeţ, la partid, la Primărie cu o
seamă de mizerii inventate, a împrăştiat apoi mai multe scrisori anonime, pe socoteala lui,
scrisori în care “un grup de oameni ai muncii lua atitudine hotărâtă împotriva apucăturilor
mic-burgheze ale tovarăşului director”.

După nici doi ani, Ovidiu Găman ajunsese deja directorul şcolii. După care - în urma
unor îndelungi tatonări şi plocoane grase - s-a împrietenit cu unul din inspectorii
teritoriali ai Judeţenei de învăţământ. A ştiut să-l cultive, să-l curteze în fel şi chip,
flatându-l, măgulindu-i orgoliul, gudurându-se pe lângă el, ori de câte ori avea prilejul.
Săpăturile pe verticală au culminat cu un articol publicat în ziarul judeţean “Drum nou”,
articol în care îl elogia, în meşteşugite vorbe, pe inspectorul cu pricina. După încă doi ani,
cu sprijinul masiv al inspectorului, Ovidiu Găman era numit ca profesor titular de istorie
la un liceu din Făgăraş. Odată ajuns acolo, a căutat cu tot dinadinsul să intre pe sub pielea
ditamai inspectorului general al Judeţenei de învăţământ. A aplicat şi aici exact acelaşi
scenariu ca şi cu inspectorul, numai că de astădată inspectorul era cel săpat. Încet-încet,
Ovidiu Găman devenise omul de încredere al inspectorului general. Iscoada lui, cu
ajutorul căreia putea afla toate măgăriile comise de inspectorii săi. De ce să-l ţină tocmai
la Făgăraş? Hai cu el la Braşov. La reşedinţa judeţului. Chiar pe postul fostului inspector.
Acolo, pe acel post, îl găsise Revoluţia din decembrie 1989. Sărise imediat, cu arme şi
bagaje, în barca Ligii Renaşterii Naţionale. Aşa îl cunoscuse, în februarie 1990, pe însuşi
preşedintele Ligii, domnul Leon Lotreanu. Găman l-a capacitat imediat. S-a făcut
remarcat, util, i-a şoptit noului şef în cine să aibă şi în cine să nu aibă încredere dintre
mahării locali care dădeau buzna în Ligă.

Leon Lotreanu s-a uitat mai atent la Ovidiu Găman - un tip grosolan, somnoros, şters, cu
o mutră de bebeluş îmbătrânit, dar care ştia o groază de lucruri interesante, foarte
interesante - s-a uitat încă o dată lung-lung la el şi, cu flerul său îndelung exersat sub
aripa protectoare a KGB-ului, şi-a zis că ăsta va fi unul din oamenii lui de încredere. Unul
care nu va ieşi niciodată din cuvântul sau. Una din cârtiţele lui printre ceilalţi oameni care
îl înconjurau. Daion Doroga era un tip gomos şi plin de personalitate, precum rahatul de
muşte. Găman era exact antipodul lui. Se echilibrau. Se anihilau reciproc. Şi Leon
Lotreanu l-a luat cu el, la Bucureşti, pe Ovidiu Găman. L-a făcut profesor universitar, i-a
dat câteva rânduri de case - pentru tot cârdul lui de neamuri venite grămadă din judeţul
Vaslui - l-a numit apoi, alături de Doroga şi alţii, unul din vicepreşedinţii Ligii Renaşterii
Naţionale. Iar mai târziu, când Leon Lotreanu ajunsese, graţie sufragiului democratic,
Preşedintele ţârii, l-a desemnat pe Ovidiu Găman preşedinte executiv al Ligii. Preşedinte,

154
îl desemnase pe mai tânărul Daion Doroga. Totodată, le împărţise şi pupitrul de comandă
al Parlamentului. Doroga, prim-senator. Găman, prim-deputat...

Anafură şi tămâie

Aşa se face istoria: cu intrigă, cu delaţiuni, cu minciuni, cu tămâieri, cu trădări şi, nu de

puţine ori, cu vărsări de sânge. Iar domnul profesor universitar doctor în istorie Ovidiu
Găman cunoştea prea bine aceste lucruri. La fel de bine le ştia şi domnul preşedinte Leon
Lotreanu. Ştia şi aştepta. Aştepta, la Cotroceni, telefonul, pe celularul secret, de la Ovidiu
Găman. De fiecare dată, vineri seara, după întâlnirea de rigoare a celor patru mari bărbaţi
de stat, Ovidiu Găman îl suna pe Preşedinte şi-i spunea ce-a mai zis Doroga, ce-a mai zis
Coroiu, ce gânduri ascunse au, cum mai pun ei ţara la cale, ce averi mai strâng, cine îl
mai bârfeşte pe Preşedinte, cine cu cine se mai mănâncă prin înaltele cancelarii politice,
ce zvonuri mai circulă prin târg, ce nori ameninţători mai plutesc pe deasupra Ligii şi tot
chestii de-astea.

Aparent, banale. Aparent, bârfă de doi bani. În realitate, informaţii veritabile care,
dezgolite de crusta înşelătoare şi cuantificate oportun, configurau imaginea secretă, dar
exactă, a unui fenomen, a unui curent, a unui om. Ce nu izbutea dom profesor
Măgureanu, alias Şarpele cu ochelari, cu tot SRI-ul lui, reuşea Ovidiu Găman, într-o
singură zi, vineri seara: să aducă în urechile Preşedintelui, tocmai muzica pe care acesta
şi-o dorea. Adică, informaţii din imperiul bârfei, informaţii suculente despre cleveteala
oamenilor politici, despre cum se ponegresc unii pe alţii, despre calomniile şoptite la o
ceaşcă de cafea, despre hulirile născute din frustrări, despre noile manii ale demnitarilor,
despre schimbările mărunte din comportamentul lor. Aţi observat ce uriaşe urmări au,
adeseori, micile schimbări, scăpări, micile mutaţii din comportamentul uman? Cine ştie
a-şi pleca ochiul şi timpanul asupra acestei lumi cenuşii, obscure, insignifiante, aparent
insignifiante, cine poate desluşi în banal, în meschin, în derizoriu, în aparentul derizoriu,
perla strălucitoare a informaţiei exacte, acela este deja un om puternic. Foarte puternic!
Pentru că informaţia înseamnă, înainte de toate, putere!
Dacă Ovidiu Găman ar fi lucrat într-un Serviciu secret de informaţii, ar fi făcut o
triumfătoare carieră. Privindu-l cum abia îşi târâie paşii grei, cum doarme pe el, cum se
uita apatic, nepăsător, la lumea din jurul său, cum îşi roteşte ochii lui mici, spălăciţi,
inexpresivi, rotunzi ca la copiii îmbătrâniţi de timpuriu, cu chipul său de bebe etern aţipit,
ai fi zis că Ovidiu Găman este ultimul om de pe pământ de care ar trebui să te fereşti. În
prezenţa lui, parcă erai singur. Parcă vorbeai singur. Puteai să spui orice, puteai să
debitezi orice prostie, orice măgărie, Bebe - aşa îi spuneau toţi prietenii - te asculta
placid, absent, uşor moţăit, deloc însă respingător, având un aer bizar, seducător, ca de
preot bătrân, foarte bătrân, căruia toată lumea i se spovedeşte cu o sfântă naivitate,
convinsă că păcatele ei vor fi îngropate în urechile lui. Aici era marea artă a lui Ovidiu
Găman, Disimularea perfectă! Singurul care-l spărsese, desluşindu-l pe adevăratul Ovidiu
Găman, fusese Leon Lotreanu. Acum aştepta telefonul lui. A cam întârziat!, îşi zise
Preşedintele, cu un strop de iritare. Oare, de ce întârzie Bebe? în chiar clipa întrebării,
sunase celularul secret. Un sunet melodios, blând, odihnitor.

155
Doar cinci oameni din România cunoşteau numărul telefonului mobil al Preşedintelui:
şeful Armatei, şeful Poliţiei, şeful Jandarmeniei, şeful SRI-ului şi Ovidiu Găman. Atât.
Ba, nu! îl mai cunoştea şi Baronul. Restul avea la dispoziţie o turmă de telefoane pe firul
scurt. Iar restul-restului, telefoanele obişnuite, oficiale.

Te ascult, Bebe!

Preşedintele duse celularul la ureche.

- Alo!
- Să trăiţi, domnule Preşedinte. Eu sunt!
Preşedintele recunoscu glasul lui Găman. De altfel, numai el spunea de fiecare dată, acel
inconfundabil “eu sunt”. Baronul se recomanda scurt: Popescu. Ceilalţi, cu numele întreg,
gradul şi funcţia.
- Te ascult, Bebe! îl îndemnă imperativ Leon Lotreanu.
- Domnule Preşedinte, începu Ovidiu Găman să-şi deşire monologul, cu glasul calm,
măsurat, calculat, nu lipsit însă de o anume însufleţire contagioasă, domnule Preşedinte,
cu Doroga se petrece ceva ciudat. Complex, împâclit. Eu îl cunosc pe Doru foarte bine.
De câteva săptămâni bune, îl simt că vibrează mai tare decât vibra înainte. Eu îi ştiu
sistemul de gândire, de vorbire, de acţiune. Ceva a intervenit în structura acestui sistem,
modificându-l. Nu vorbesc prostii, domnule Preşedinte! Doru a devenit mai prudent, în
ultima vreme. E mai puţin arogant, dar şi mai energic. A devenit mai înfipt, îl simt că are
un alt suflu: mai puternic, mai stăpân pe sine. Aş zice chiar că a început să se poarte aşa,
ca un om care a aflat brusc că unul din unchii săi a devenit Preşedintele Statelor Unite.
Sper că mă fac înţeles, domnule Preşedinte. Şi chestia asta am observat-o la Doroga, după
cele trei zile de absenţă din Bucureşti, cu vreo lună în urmă, când - zice el - a fost la o
vânătoare de mistreţi prin pădurile Gorjului. S-a întors de acolo cu o altă privire. Cu un
alt surâs. De parcă ar fi descoperit o comoară fabuloasă. Sau un secret teribil. Eu mă
pricep la oameni, domnule Preşedinte, şi ştiu ce spun! În Doru s-a produs un salt
psihologic, un soi de mutaţie spirituală.

S-au ivit nişte ciudăţenii, unele mai mari, altele mai mici, în tot ce face, în tot ce spune.
De pildă, mai zilele trecute, într-o discuţie oarecare, mi-a spus că n-ar fi rău ca Liga să
piardă alegerile din 1996. Am rămas perplex, nu l-am întrebat de ce, nici el n-a mai
adăugat nimic. Dar, i-am cântai în strună. Şi chiar am inventat nişte argumente, ca să-i
dau dreptate. Ca să-şi dea drumul la gură. Şi tot în ultima vreme, a dat nişte tunuri
incredibile. Strânge averi peste averi, şi încă într-un ritm infernal, de parcă ar veni
sfârşitul lumii. Nici eu nu sunt uşă de altar, domnule Preşedinte, dumneavoastră mă
cunoaşteţi foarte bine, dar Doroga fură ca în codru. Să vă dau câteva exemple, consumate
doar într-o singură săptămână, îmi permiteţi, da? Aşa, s-o luăm pe rând: socru-său, Lazăr
Marinescu, a cumpărat, cu banii jos, cu patru zile în urmă, 300 de hectare de pământ
arabil, cernoziom pur, în judeţul Teleorman. O zi mai târziu, adică marţi, săptămâna asta,
Doroga şi-a cumpărat, tot cu banii jos, al patrulea rând de case în cartierul Primăverii. Tot
el a cumpărat, alaltăieri, miercuri, o întreagă galerie de tablouri de patrimoniu, dintr-o
consignaţie, cu 400 milioane lei, plătiţi cash, şi le-a revândut ieri, unei alte consignaţii cu
1,5 miliarde lei. Ştiţi, desigur, domnule Preşedinte, cum se numesc astfel de operaţii:

156
spălare de bani murdari! În aceeaşi săptămână de care vorbim, mai precis luni, luni
dimineaţa, tot Doru a împrumutat de la Bancorex, prin intermediul surorii sale,
domnişoara Corina, suma de 800 milioane lei, cu dobândă de 9 la sută, bani rambursabili
în 25 de ani. Acum, ca să fiu sincer, domnule Preşedinte, şi eu am împrumutat de la
Bancorex, dar numai 100 de milioane, cu o dobândă de 15 la sută, şi doar pentru 10 ani. E
o diferenţă, nu? Apoi, tot săptămâna aceasta, nevastă-sa, doamna Darda, a fost plecată în
Israel, la un simpozion internaţional al avocaţilor, prilej cu care şi-a deschis două conturi
personale la două bănci din Tel Aviv. Nu ştiu sumele depuse, dar pot să-mi închipui:
câteva milioane zdravene de dolari. Şi, după toate astea, ştiţi ce face, domnule
Preşedinte? Vă mai şi înjură. Chiar astăzi, a zis la plecare, în faţa Cotrocenilor “Ia mai
dă-l în mă-sa, de bou!”, mă scuzaţi, dar se refera strict la dumneavoastră, domnule
Preşedinte...

Primul ministru e filatelist

- Alo! făcu Ovidiu Găman, după o scurtă pauză de reculegere. Alo! Pot continua,
domnule Preşedinte? Aşa, ar mai fi acum câteva chestiuni legate de dom' Nae, premierul.
Vreau să precizez, de la bun început, că e un tip care nu face nimic. Absolut nimic! Aşa
cum v-am mai spus şi altă dată. Nu are nici o tragere de inimă să facă ceva: nici reformă,
nici restructurare, nici privatizare. Nimic! Nu ştiu ce se petrece cu el. Face umbră
pământului degeaba. A lăsat Guvernul pe mâna lui Trăenică, secretarul general. De câte
ori, Doru şi cu mine îi sugerăm lui Nae să facă ceva, să mişte ceva, să ia vreo măsură mai
consistentă pentru reformă, el ne întreabă invariabil: “Da şefu ştie?” Şefu, adică
dumneavoastră, domnule Preşedinte. De prost, nu e prost, dar nu vrea să facă. Ştiu acest
lucru bine. După cum la fel de bine ştiu că Nae Coroiu vă este devotat. Devotat până-n
pânzele albe. În rest, pune şi el mâna pe ce apucă. De pildă, marţi, săptămâna aceasta, a
cumpărat de la o firmă specializată în filatelie vreo zece clasoare cu mărci poştale rare. A
dat pe ele 150 milioane lei. A doua zi, le-a vândut altei firme, cu aceeaşi specializare, dar
cu suma de 700 milioane lei. La sugestia lui Nae, şi pentru Nae, la fel face Bereciuc cu
casele. Cumpără case din patrimoniul statului, la preţuri derizorii de 4 sau 5 milioane lei
bucata şi le revinde apoi repede la particulari sau societăţi comerciale private la preţuri de
15-20 de ori mai mari. Şi chestiile astea, ştiţi desigur, domnule Preşedinte, tot spălări de
bani murdari se cheamă! Aş mai vrea să adaug că Nae nu v-a înjurat niciodată, dar azi, la
plecarea de la Cotroceni, pe drum, s-a uitat încruntat la mine şi-a zis: “Bă, nene, ce
se-ntâmplă, ne-a cam chelfănit şefu azi. Nu cumva n-o fi mulţumit cu cât îi dăm?!” Mă
iertaţi, domnule Preşedinte, şefu, adică tot la dumneavoastră se referea...

Un scandal trăsnitor

- Alo! Domnule Preşedinte? Mai sunteţi la aparat? Aşa, mai am câteva lucruri şi gata.

Unul din ele se referă la crima aia de la restaurantul “Solaris”. Aţi auzit, desigur, şi
dumneavoastră despre ea. A urlat presa câteva săptămâni la rând. Nici acum nu s-a potolit
de tot. Pentru că nu a fost prins asasinul. Parcă ar fi intrat în pământ. Victima, Mihai

157
Negulescu, era un mafiot putred de bogat. Eu, personal, cred că a fost o reglare de conturi
între două clanuri mafiote. Iar în jungla asta stăpâneşte legea tăcerii. Dar nu despre aceste
lucruri voiam să vorbesc, ci despre un zvon, cam zbanghiu, care a ajuns la urechile mele:
că doamna Mariana, soţia lui Trăenică, ar fi fost amanta lui Mihai Negulescu; şi că, la
mijloc, ar fi mâna răzbunătoare a soţului înşelat. Ar ieşi, de aici, un scandal trăsnitor,
de-ar pârâi, din toate încheieturile, şi Guvernul şi Liga. De altfel, mi-a spus doamna
Fraga, şefa de cabinet, mi-a spus cu câtva timp în urmă, că nebunul ăla de Brestoiu, de la
“Bulina verde”, i-ar fi făcut o vizită, chiar la sediul nostru central, domnului Radu Dunca.
Spurcata aia de Fraga zicea că Brestoiu venise cu rahatul pe băţ şi plecase cu el în gură.
Nu ştiu ce-or fi vorbit cei doi, ce-a spus Brestoiu, ce i-o fi zis Dunca, dar să nu fie ceva,
la naiba, ceva legat de zvonul ăla urât, că sărim în aer...
- Şi pentru că veni vorba despre domnul Radu Dunca - Dudu, cum îi spune toată lumea pe
aici - am câteva gânduri, câteva observaţii de făcut, domnule Preşedinte. Cum să vă spun
eu, Dunca este un tip imprevizibil. Este bizar. Alunecos. Nu-l poţi prinde niciodată în
mână. Nu ştii niciodată cine este cu adevărat. Parcă ar purta tot timpul haine străine, adică
haine de împrumut. Nu sunt hainele lui! Dudu nu este cel care vrea să pară: blând,
bonom, jovial. Ascunde ceva mult mai puternic, mult mai dur, şi habar n-am ce. Oricum,
este un tip sofisticat, superior şi întotdeauna informat. Foarte bine informat! Corect
informat! Nu ştiu ce surse are, domnule Preşedinte, dar e la curent cu toate ştirile politice,
oficiale şi neoficiale, curate şi murdare, ştiri din toate mediile administraţiei de stat, ştiri
care l-ar compromite şi pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu i-ar fi adversar, dar Dunca este un
tip credincios, aproape evlavios. Şi nu este nici bogat. M-am interesat şi am aflat că nu
are cine ştie ce brânză de avere personală: un apartament de trei camere, maşină şi vreo
20 de milioane de lei, aflaţi în depozit, la Banca lui Ţiriac.

La câte cărţi a scris, putea să aibă bani mai mulţi. Deci, averea personală nu-i conferă nici
un fel de putere. Nici funcţia de consilier de presă, de la noi, nu-l face mai puternic. Şi
totuşi, Radu Dunca este un tip deosebit de puternic. Foarte puternic. E un om de care este
bine dacă nu să te temi, măcar să te fereşti. Nu mi l-aş dori niciodată duşman! De unde îi
vine această putere? Nu ştiu precis, dar cred că stăpânirea informaţiilor îi conferă această
teribilă forţă. Altceva, ce să fie? Pe fond, este un om cinstit. Corect. Aş putea spune, chiar
prea corect. Aici e o hibă! Nu înjură pe nimeni, nu bârfeşte pe nimeni, nu se ia la harţă cu
nimeni. Nici măcar cu Opoziţia. Pe aici, toată lumea are câte ceva de bârfit. Chiar şi
dumneavoastră, domnule Preşedinte, sunteţi tocat mărunt-mărunt de gura partidului. Pe
Dunca, însă, nu l-am auzit niciodată. E prea corect, ca să fie adevărat! Ascunde ceva şi
încă nu ştiu ce. Oricum, domnule Preşedinte, voi sta cu ochii pe Dudu ca pe butelie...

- Sfârşitul volumului I

158
CURRICULUM VITAE
OLIMPIAN UNGHEREA

NUME: UNGHEREA
PRENUME: OLIMPIAN
DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 1 iulie 1937, Com: Jugureni, Jud: Prahova
CETĂŢENIA ROMÂNĂ: Română
STARE CIVILĂ: Căsătorit

STUDII:
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE
MASTERATUL ÎN ŞTIINŢE JURIDICE (specialitatea Criminologie)
FACULTATEA DE ZIARISTICĂ

CREAŢII LITERARE:
A scris şi publicat 17 cărţi poliţiste, de spionaj şi contraspionaj , mai multe seriale
policier în presă, precum şi câteva sute de schiţe şi povestiri.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
•Bătrâna domnişoară n-are alibi, Editura “Scrisul Românesc”-1976
•Versiunea Maiorului Vlad, Editura “Junimea” -1977
•Testamentul, Editura “ Scrisul Românesc”-1979
•Spovedania unui spion, Editura “Dacia”-1982
•Prizionierul Speranţelor, Editura “Junimea”-1983
•Agent secret, Editura “Junimea”-1985
•Egreta Brâncovenilor, Editura “Scrisul Românesc”-1986
•Ultima sută de metri, Editura “Cartea Românească”-1987
•Statuia Sfântului Leonard, Editura “Juventus”-1990
•Pădurea cu plopi argintii, Editura “Junimea”-1991
•Capcană pentru asasin, Editura “Ion Creangă”-1993
•Scară către infern, Editura “România de mâine”-1997

EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ: MINISTERUL DE INTERNE:

A LUCRAT CA:
1960-1993
-Ofiţer operativ
-instructor în departamentul de cultură şi presă
-ziarist la revista “Pentru Patrie”
-1993: a ieşit la pensie, din funcţia de redactor şef al revistei “Pentru Patrie”, cu gradul
de colonel
-1993-1997: a fost consilier de presă la PDSR
-după 1993: a editat revistele ilustrate:
-Galaxia românească.
-Violenţa, alarmă de gradul zero
-Faptul divers

159
Postfaţă

Un roman politic de scandal

Olimpian Ungherea, unul dintre maeştrii policierului românesc, autorul Clubului

cocoşaţilor, a fost timp de patru ani consilier de presă al PDSR. A trăit, aşadar, în
imediata apropiere şi intimitate a liderilor partidului de guvernământ de până în 1996.
Experienţa sa de ofiţer al Ministerului de Interne i-a slujit scriitorului Olimpian Ungherea
să pună, în scoica ficţiunii de faţă, portrete şi măşti inedite ale oamenilor politici, acţiuni
de corupţie şi atitudini imorale ale clasei conducătoare. Interesantă este şi modalitatea
aleasă, de a ilustra motto-urile extrase din articolele publicate în ZIUA, cu ficţiunea
realităţii digerate, cu elementele specifice scriitorului.
Două sunt planurile construcţiei româneşti, şi funcţionează pe principiul oglinzilor
paralele: interpretarea realităţii în limbajul presei practicat în ziarul ZIUA, o relatare-
dezvăluire a viciilor clasei guvernante din timpul regimului Iliescu, o oglindă plană - pe
de o parte - iar vizavi de aceasta, oglinda deformantă, concavă, a ficţiunii, unde un cuvânt
sau o apreciere din motto-ul jurnalistic sunt mărite până la ţesătura fiecărei silabe şi litere
din care se compune ca fapt de viaţă. Suntem astfel introduşi într-o lume labirintică a
oglinzilor, prin care ne conduce firul ariadnic al scriitorului de policier politic.

Scriitorul Olimpian Ungherea va pune astfel la lucru, în cei patru ani cât a fost în
interiorul staffului pedeserist, simţul de observaţie al ofiţerului din serviciul de informaţii
român, în cadrul căruia a funcţionat între anii 1965-1970. Armele sunt însă, de astă dată,
ale scriitorului - alegoria, în principal, din care rezultă şi denumirea romanului, Clubul
cocoşaţilor, în motto-urile de presă, din ZIUA, sunt menţionate numele mai marilor zilei
din regimul Iliescu, şi relele de care au fost făcuţi vinovaţi de presă, sunt menţionate
marile scandaluri politice şi de corupţie bancară gen Bancorex, traficul de ţigări, cafea şi
petrol, crima organizată pe care au tolerat-o şi în care au fost deseori implicaţi, în
ficţiunea propriu-zisă personaje ca preşedintele Leon Lotreanu şi adjuncţii săi la
conducerea Ligii Renaşterii Naţionale, Ovidiu Găman şi Daion Doroga, ori alţi apropiaţi
ai acestuia sunt devoalaţi în structura lor intimă, făcând să iasă la iveală cocoaşa imorală
şi lipsa de scrupule, caracterul de arivişti şi turnători, încă o dată, cine mai bine decât un
fost ofiţer de informaţii să cunoască mai temeinic structura intimă a turnătorului, material
uman folosit în activitatea sa? Crime politice sau reglări de conturi între grupuri de sub
tutela potentaţilor, aventuri amoroase ale soţiei secretarului general al Guvernului, Traian
Bereciuc, şantajul promovat ca politică de presă de Ion Brestoiu, directorul ziarului
Bulina verde, caractere distorsionate şi imunde populează această lume labirintică a
cocoşaţilor.

Nu lipsesc incursiunile documentate în intimitatea clanului de eminenţe cenuşii, numite

Iluminaţii care, prin puterea banilor, fac de mii de ani ordinea politică planetară. Din
relatarea Baronului, un personaj carismatic din anturajul mai marilor autohtoni ai zilei,
rezultă astfel că şi Nicolae Ceauşescu ar fi fost propulsat şi apoi înlăturat prin voinţa
masonică a confreriei mondiale.

160
Cu un filon epic bine conturat, policierul politic al lui Olimpian Ungherea ne dă o frescă
a lumii politice româneşti desenată în aqua forte, care ne dezvăluie, într-un nou an
electoral, ce se ascunde sub zâmbetul şi sloganurile colorate ale afişelor de candidaţi
lipite pe toate gardurile, stâlpii şi zidurile speranţei alegătorilor de cinste, onestitate şi mai
puţin rău din partea celor ce le vor fi aleşii.

Vorba lui Murphy, să ne bucurăm, căci mâine poate fi şi mai rău. Dacă nu luăm aminte la
cât de bine ne-a fost ieri.

Sorin Roşca Stănescu

161
DIN VOLUMUL II
ZAR DE FUGĂ

Fragmente

Alegerile bat la uşă

Sfârşit de noiembrie. 1995. A trecut o jumătate de veac de la epuizarea celei de a doua

conflagraţii mondiale. Dar de la a treia, cât timp a trecut? Unii spun că al treilea război
mondial a început o dată cu celebrul război rece, încheiat cu decapitarea comunismului,
în 1989. Sau 1990. Alţii zic, dimpotrivă, că al treilea sinistru planetar abia după
decapitarea comunismului a început. Pentru reîmpărţirea Pământului, conform unui
principiu vechi de când lumea: una ţie, două mie! Pentru trasarea noilor sfere de
influenţă. Diplomaţii spun: pentru o nouă ordine mondială! Ca şi Iluminaţii, şi ce sunt
altceva diplomaţii, decât îngerii-vestitori ai Iluminaţilor? Cine are timp să asculte, cu o
ureche atentă, foarte atentă, tot ce spun diplomaţii printre cuvinte, dincolo de cuvinte,
poate să scrie de pe acum istoria clipei de mâine. Cine nu, nu! Ca şi pe ziarişti. Cine mai
are astăzi timp şi răbdare să-i citească pe ziarişti printre rânduri?, se întreabă, îngândurat,
Anton Soroceanu. Şi ei sunt tot îngeri-vestitori, dar, ca şi diplomaţii, strigă în pustiu.
Cine-i aude? Cine-i ascultă? Cine-i înţelege? Cititorii nu mai vor decât scandal, senzaţii
tari, violenţă. Şi ploua atât de trist, în acest sfârşit de noiembrie! Plouă mărunt. Şi rece. E
dimineaţă. Spre prânz, ploaia se va transforma în lapoviţă. Apoi, în ninsoare. Şi abia spre
seară va izbucni viscolul. Câinos, colţos, polar. Dar atunci, despre ziaristul Anton
Soroceanu, de la hebdomadarul ilustrat “Violenţa- alarmă de gradul zero”, se va vorbi
deja la timpul trecut. Deocamdată, se pregăteşte să înfrunte - el ar fi scris: “să ia în
coarne!” - încă o zi din viaţa lui: fugă epuizantă pe Câmpul lui Marte, dar care, nici după
cei 42.195 metri fărâmaţi sub tălpi sângerânde, nu va ajunge vreodată la liman, ca să
poată azvârli camarazilor legendarul “Am învins!”.

Alegerile -locale, parlamentare, prezidenţiale - bat la uşă. Nu chiar la uşă. Bat,

deocamdată, la poartă. Până la uşă, mai sunt câteva luni. Dar se bulucesc. Vin grămadă.
Cu înjurături, cu ţipete, cu promisiuni. Cu faceri şi desfaceri de alianţe politice. Vin cu
trădări, abjurări şi declaraţii de dragoste patriotică. Patriotardă! Se confecţionează imagini
noi, zâmbete noi, charisme noi. Vin cu bani risipiţi pe lozinci, pe fluturaşi coloraţi, pe
sloganuri îndelung lustruite. Vin cu lovituri date sub centură, la boaşe, la gioale. Vor fi
alegeri încordate, încruntate. Speranţe pentru unii? Disperări pentru alţii? Cine vor fi
învinşii? Cine, învingătorii? De pe culoarele întortocheate ale Ligii Renaşterii Naţionale -
partidul de guvernământ - ziaristul Anton Soroceanu a prins un zvon ciudat: cică Daion
Doroga, preşedintele Ligii, ar fi lansat, discret, un semnal ca actuala Putere să se
pregătească pentru a trece în Opoziţie. De ce? Tocmai acum, când stau călare pe cai
mari? Să fie doar o bârfă de culise? Doar o intoxicare a adversarilor politici? Praf în ochii
credulilor? Dar dacă e adevărat? Ce urmăreşte Liga? Sa piardă alegerile din 1996? Sau să

162
fie doar un abil joc de picioare al etern-fariseicului Doroga? Dar preşedintele Leon
Lotreanu - sfioasa Mătuşă de la Cotroceni - care a auzit, desigur, şi el bizarul zvon, de ce
tace? De ce nu iese la rampă, să spună ceva? Adică, să nu-i pese deloc-deloc, de ce spune
gura târgului? Sau Preşedintele e atât de sigur de victoria lui, de victoria Ligii, încât îl
doare în popou de ce-i trece lumii prin gură? Doamne-Dumnezeule, se frământa ziaristul
Anton Soroceanu, oare să nu scăpăm de Ligă nici la anul? Oare, să nu învingă, măcar şi
la limită, Speranţa? N-or fi nişte mieluşei, cei care vor veni. Dar nici lupi ca ăştia, de
acum, nu vor fi. Mai rău ca acum, nu se poate! Mai jos de acest râu, e haosul. Disoluţia.
Pieirea. Soroceanu citise cândva, prin nişte cărţi străine, despre existenţa Iluminaţilor.
Despre un Consiliu Suprem al lor, care încearcă să-i mai dea peste cap Răului, să-l mai
silească de puteri, că prea s-a întins în lume ca o molimă.

Oare, Iluminaţii ăia n-or şti şi ei că undeva, pe harta lumii, se află şi o ţară numită
România şi alintată odinioară, chiar de orgoliosul Occident, cu apelativul creştinesc:
Grădina Maicii Domnului? Oare, să nu ne întindă nimeni nici o mână de ajutor? Ce
blestem apasă neamul nostru? Toate ţările din jur au scăpat de comunişti: s-au spălat, s-au
curăţat, ca de păduchi, ca de râie. Numai noi, nu! Orice om, dacă e cinstit, dacă e onest cu
sine însuşi, dacă onestitatea lui pleacă din tainiţele cele mai adânci ale sufletului său,
aşteaptă anul 1996 ca fiind sfârşitul celei mai originale democraţii planetare: adică,
nondemocraţia. Trăim încă într-o lume cenuşie, periferică, tulbure ca un apus neguros de
soare. O lume desprinsă parcă din dramaticele pagini ale “Ghepardului”. O lume
îmbătrânită. Uzată. Ponosită. O lume stricată în însuşi stratul ei germinativ. O lume care
se cramponează de putere, se agaţă de putere cu ghearele, cu dinţii, cu ultimele vanităţi
bolnave, cu ultimele orgolii purulente. Un rateu al istoriei umane! Va fi el extirpat de
spulberul votului majoritar? Speranţa - ca o majoritate absolută a energiilor naţionale - va
învinge?.

Tribunul de la România Pitorească

Apoi, zău, mi s-a făcut o lehamite îngrozitoare să-l văd pe Ilie Verdeţ, moţul PSM-ului,
fost prim-ministru pe vremea Piticului, fluturându-şi turul pantalonilor pe scările
Guvernului. La ce mai visează Verdeţ ăsta? Ce himere îi mai otrăvesc senectutea? De ce
nu-l trage cineva de mânecă şi să-i zică, simplu şi politicos: “Hai, cară-te!”? Am făcut
deja alergie - se plângea sieşi, cu gânduri încă nerostite, ziaristul Anton Soroceanu - am
făcut deja alergie la istericalele naţionaliste ale lui Ioan Paul Rogojanu, tribunul de la
România Pitorească.

Ce caută acest dement în viaţa politică? Care e rostul lui în Parlamentul României? Să
huiduie? Să ameninţe? Să insulte? Să stropească cu invective în stânga şi-n dreapta? Să
verse calomnii ordinare, îmbrăcate în hainele false ale pamfletului? Tipul are obsesii
morbide: urlă prin Cetate, că a îmbrăcat cămaşa morţii! Are halucinaţii: se crede Mesia,
Unsul, Providenţialul! Are viziuni apocaliptice, înjură pe toată lumea, vâră spaima în
evrei şi în ţigani. Şi spune răspicat, de la toate microfoanele publice, că, dacă va ajunge
şeful statului, va organiza execuţii publice pe marile stadioane, că va purifica patria iubită
şi sacră de elementele străine, alogene, indezirabile. Nici chiar smintitul ăla de Jirinovski

163
nu a făcut asemenea josnice ameninţări. Ce confrerie monstruoasă l-a dotat cu imunitate
parlamentară? A confundat cineva Parlamentul cu balamucul? Şi când te gândeşti că Liga
şi România Pitorească sunt partide de guvernământ -sinistrul binom roşu - te apucă
damblaua! Apoi, mă zgârie al dracului de râu pe creier, mă zgârie şi mă doare, de fiecare
data, apariţia în public a omului cu privirea de linx castrat: Ghiţă Gumar. Şeful PUN-ului.
Ce are în comun acest Ghiţă cu politica? Cum poate sta în picioare, într-o ţară de creştini,
cum poate sta cineva cu fruntea sus şi să declare, mândru de sine, fără măcar să clipească,
fără să fie luminat de vreun gând creştin, că, dacă ar putea, ar mânca în fiecare zi unguri
pe pâine, “tocaţi mărunt-mărunt, cu fulgi cu tot, ca să le piară definitiv sămânţa”? în ce
fel de lume trăim? în ce fundătură istorică ne-a împins Liga Renaşterii Naţionale? De-
acum, gata! Dacă la anul ne va ajuta un pic şi Dumnezeu, dacă şi Norocul ne va zâmbi şi
dacă şi noi ne vom deştepta - aşa cum ne îndeamnă Imnul Naţional -atunci poate că vom
scăpa, într-adevăr, de acest blestem. De-acum...

Afaceri cu petrol

De curând, băgăreţul ziarist adulmecase urmele unor

tenebroase afaceri cu petrol. Se prefigura, la orizont, un nou scandal uriaş. Milioane de
tone de petrol, din producţia internă, aveau să se plimbe prin mai multe mâini, prin mai
multe sereleuri, până ajungeau produse finite, adăugându-se de fiecare dată, cu fiecare
transfer la altă societate comercială, noi sume de bani, foarte mulţi bani, care aveau să fie
recoltaţi, la sfârşit , de o singură persoană: Dan Mircea Hariton. Era o inginerie financiară
diabolică, de o simplitate incredibilă, dar aducătoare de profituri fabuloase. Toate
sereleurile, pe unde voiaja petrolul, aveau un singur stăpân: Dan Mircea Hariton. Fusese
pus la punct un mecanism infernal, o încrengătură amplă de firme, interese şi comisioane.
Fusese ţesută, cu geniu, o reţea de combinate petrochimice, bănci, furnizori şi
comercianţi. Fusese închegata o structură de marionete, dirijate de un singur păpuşar:
Dan Mircea Hariton. Consilier prezidenţial şi patron peste sute de societăţi comerciale,
desfăşurate ca o enormă pânză de păianjen. Anton Soroceanu prinsese un fir, trăsese de el
cu infinite precauţii, se deşirase un colţ de plasă, după care, de undeva, din spaţiul dens al
structurii, se iţise figura întunecată, uscată şi luciferică a lui Dan Mircea Hariton. Ziaristul
publicase deja două reportaje kilometrice, fierbinţi, toată lumea luase foc, toată lumea se
întreba oripilată cu ochii înfipţi în codul penal: un consilier prezidenţial printre marii
mafioţi? A pătruns corupţia şi la Cotroceni? încotro ne îndreptăm? Spre un stat mafiot?
Prim-senatorul Daion Doroga fusese interpelat, în plină şedinţă, de Opoziţie, şi somat să
dea explicaţii. Interpelat fusese şi prim-deputatul Ovidiu Găman şi pus la zid cu
întrebarea: Cine este Dan Mircea Hariton? Nu ştiu!, răspunsese blând, un pic somnoros,
dar cu atât mai convingător, şeful Camerei Deputaţilor.

Nu ştiu şi nu l-am văzut în viaţa mea Dar vom forma o comisie parlamentară, vom face
cercetări şi vom da publicităţii toate rezultatele cercetărilor.
Deputaţii Opoziţiei îl priveau ca hipnotizaţi. Era genial bătrânul Găman. Somat şi prim-
ministrul Nae Coroiu, acesta ieşise numaidecât pe postul naţional de televiziune şi, cu o
moacă haioasă - un pic serios, un pic chefliu - a tras un discurs patriotic, că Guvernul nu
este lăsat să lucreze, că poporul este intoxicat cu tot felul de poveşti aiuritoare, “că

164
cacialmaua cu petrolul nici nu se există”, că întreaga istorie nu e decât o făcătură a
Opozitei, că domnul Dan Mircea Hariton e un bătrânel cumsecade, onorabil şi bolnav,
care nici nu are habar de ceea ce i se pune în cârcă, încheind în stilul său inconfundabil:
“Bă, nene, ce se-ntâmplă, toţi mai minţim, ba colo, ba dincolo, c-aşa-e viaţa. Dar
Opoziţia asta, dom-le, minte de îngheaţă putu!”...

Profetul

Radu Dunca era un coseur captivant. Ori de câte ori se întâlnea cu el, era o reală plăcere,
îi plăcea cum gândeşte: liber, noncomformist. îi plăcea cum se mişcă prin încăpere,
printre fotolii, prin pădurea aia de bibelouri exotice din locuinţa sa: calm, delicat, ca un
ursuleţ Panda. Rotofei, şi blând, şi vioi: arăta exact ca un Panda sătul. Eroare! Gravă
eroare! Sub aspectul său inocent se ascundea, de fapt, un tigru flămând, îi plăcea cum
vorbeşte: curgător, pastelat, îi plăceau salturile lui mortale, de la o ideie la alta, idei
trăsnite, gânduri insolite, fără nici o legătură între ele, aparent fără nici o legătură, pentru
că undeva, mai departe, pe firul complicat al excursului, ideile lui, gândurile lui începeau
să se adune pe acelaşi făgaş, să capete un sens, să curgă către acelaşi ţel, demonstrând
magistral un punct de vedere. O concepţie.

O convingere. Şi făcea Dudu toate chestiile astea cu aerul că te ascultă atent, foarte atent,
că pasămite tu vorbeşti iar el te ascultă cuminte, că tu te învârteşti de colo- colo prin casă
iar el stă pironit într-un fotoliu, că toate ideile alea sunt chipurile ale tale, au fost mereu
ale tale, iar el, Radu Dunca, nu-i decât ecoul acelor idei...
Din toate aceste motive - precum şi din alte o mie una de pricini - venerabilul Silviu
Bărăgan, supranumit Profetul, îl căuta întotdeauna cu plăcere pe Radu Dunca, nu era doar
plăcere, ci era mai ales un viciu intelectual, o biciuire palpitantă a minţii cu întrebări şi
răspunsuri care lăsau în urma lor un fior straniu, complex, ştiind că va trăi, în compania
lui, câteva ceasuri deopotrivă fermecătoare şi dramatice, cu imaginaţia aprinsă, cu
gândurile flagelate, dar care, printr-o sofisticată metamorfoză spirituală, îl încărcau cu
energie, pentru a supravieţui într-o lume pe care o detesta profund.
Cu umerii laţi, spătoşi, gâtul scurt, trupul bine legat, mersul apăsat, gesturile calme şi
chipul rotund, luminos, Silviu Bărăgan emana o forţă neobişnuită. O putere fizică, grea,
telurică, pe care o au doar marii atleţi. Marii campioni sportivi. Cruntă ironie a
aparenţelor! Dacă ceva îi repugna cel mai mult, acel ceva era sportul. Profetul considera
sportul o imensă inulitate. O cheltuire de energii pentru un scop perfect inutil. Glorie,
aplauze, urletul tribunelor excitate? Asta înseamnă să încurajăm, să cultivăm senzaţiile
primare ale oamenilor. Vulgul urla la fel şi cu două mii de ani în urmă, când gladiatorii se
spintecau între ei. Erau convingerile lui intime, în care Profetul se cantonase o viaţă de
om. Era trecut de optzeci de ani. Dar nu-i dădeai mai mult de cincizeci. Aerul acela
tineresc, mai degrabă proaspăt decât tineresc, venea deoportivă de la părul blond, uşor
arămiu, care se încăpăţânase să nu încărunţească, iradia din chipul rotund, luminos, cu
obrazul întins, rozalii şi încă lipsit de riduri.

Silviu Bărăgan avea, totuşi, trăsăturile generale de o superbă banalitate. Nu-l remarcai cât
de ciudat şi paradoxal este, decât dacă intrai în vorbă cu el. Dar şi atunci, numai dacă el

165
însuşi dorea să ţi se dezvăluie. Altfel, trecea drept un tip comun, şters, cenuşiu, care nu
spunea nimic nimănui. Chiar şi eleganţa lui era de o sfântă discreţie. Deşi se îmbrăca, în
exclusivitate, de la renumitele magazine Morgan, de pe Calea Victoriei, totuşi felul în
care îşi purta hainele, în care şi le îmbina, poate lipsa cravatei, poate lipsa colţului de
batistă din buzunarul de sus, din stânga sacoului, poate modul lejer în care se mişca, sau
poate toate astea la un loc construiau o imagine ternă, monotonă, placidă. Complet lipsită
de expresivitate.
Singurul lucru cu care Silviu Bărăgan epata, erau maşinile. O patimă fierbinte şi
statornică îl mistuia demenţial: pasiunea autoturismelor! Şi le schimba în fiecare an. Alte
mărci, alte modele, alte culori. Nea Mitică, şoferul de care nu se despărţise de peste
treizeci de ani, la fel de bătrân ca şi Profetul, era un alt împătimit după cele mai rasate
modele auto. Din această dublă nebunie se iscaseră cele mai extravagante şi scumpe
gusturi. Nea Mitică se mulţumea doar cu extravaganţa. Nota de plată a gustului scump o
achita, de fiecare dată, Profetul. Era unica slăbiciune devoratoare a lui Silviu Bărăgan.
Trecuseră prin mâna lui - ca amantele prin patul lui Priap - mărci celebre: Mercedes,
Volvo, Audi, Peugeot, BMW, Fiat, Opel, Mitsubishi, Renault, Chrysler, Matiz, Daewoo.
Ultima achiziţie, făcută cu câteva săptămâni în urmă, fiind o Citroen-Xantipa HDI, roşu-
cardinal. Cu Xantipa venise în vizită la Radu Dunca. Nea Mitică rămăsese, ca de obicei,
în maşină, în faţa blocului, vis-a-vis de Parcul Tineretului. Profetul urcase la etajul doi,
sunase la apartamentul 55, când Dudu îi deschise uşa, în loc de salut Bărăgan îl înhăţase
iute de mână, trăgându-l după el, zicându-i din mers că va avea deosebita onoare să fie
prezentat unei prea frumoase şi distinse doarme ca Xanipa!

Priveşte-o pe Xantipa! îi strigase, exaltat, Profetul. Fermecătoarea nevastă a lui Socrate,

faimoasă în antichitate pentru umorul ei scandalos şi briant!. Doamnă, se aplecase apoi
bătrânul, curtenitor, asupra luxoasei limuzine, Doamnă, am onoarea să vi-l prezint pe cel
mai bun prietenul meu din ultima mie de ani. După care, suiseră iarăşi scările către etajul
doi, plonjând împreună, ca nişte căpiaţi, în lumea ideilor, în lumea informaţiilor, a
întrebărilor, a îndoielilor. De atunci, zburaseră aproape cinci ceasuri. Şi Profetul încă ar
mai fi stat. Dacă n-ar fi trebuit să se ducă la Televiziune, la obişnuita lui rubrică
săptămânală: “Amintiri despre săptămâna viitoare”, şi dacă până la orele 20,00 - când
începea emisiunea - n-ar mai fi rămas decât o oră şi jumătate, Silviu Bărăgan ar măi fi
stat cu Dudu încă o bucată zdravănă de vreme: să-şi încerce ascuţişul minţii pe cremenea
dură a ininţii celuilalt? Aparent calme, relaxante, discuţiile lor erau, în realitate, cumplite
războaie, crunte confruntări, acerbe conflagraţii ale ideilor şi, ca pe orice câmp de luptă,
multe idei mureau, piereau, lăsând locul altor legiuni de gânduri răspicat rostite care nu
aveau decât o singură misiune: să ardă pe altarul unei prietenii care dura de aproape un
sfert de veac. Baronul îi făcuse cunoştinţă cu Dunca. Hai, Profetule, îi zisese Baronul, să-
ţi fac cunoştinţă cu un scriitor de romane poliţistei Ai citit vreuna din cărţile lui Radu
Dunca? Am citit răspunsese scurt, prea scurt, Silviu Bărăgan, încât simţise nevoia să mai
adauge: După ce-l citeşti, îţi vine aşa: să strigi, împreună cu Spinoza: “Să nu râzi, să nu
plângi, să nu Condamni! Ci caută să înţelegi! şi întreabă! Cu îndoiala agăţată de ochi:
oarei poate fi un scriitor mai interesant decât cărţile sale? Ion Popescu îl privise ironic,
uşor pieziş, Silviu Bărăgan pricepând că Baronul îi ascunde ceva. întrebă sec: Ce e? E
unul din cronicarii noştri! fi răspunse Baronul cu un aer misterios şi plecaseră la întâlnire.

166
În loja Propaganda due

Încă din tinereţe, i se spunea aşa: Profetul! Descindea dintr-o familie de dascăli de ţară.
Ambii părinţi fuseseră învăţători undeva, într-o comună de pe lângă Alexandria.
Teleormăneni băţoşi. Orgolioşi. Şi deştepţi. La numai douăzeci de ani, Silviu absolvise
Dreptul şi Literele. Până la douăzeci şi cinci, a lucrat ca reporter la popularul ziar
“Universul”. După care, a fost cooptat în diplomaţie. Către sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, a intuit perfect destinul României, pentru o foarte lungă perioadă, astfel
încât, în 1943 s-a înscris la comunişti. În 1944, primăvara, a trecut clandestin graniţa, s-a
dus la ruşi, a făcut la Moscova un curs scurt de comisari politici, a revenit în România o
dată cu primele tancuri sovietice. Câteva săptămâni mai târziu, fusese deja numit director
general al ziarului “Scânteia”. Organul central de presă al Partidului Comunist Român.
Cunoştea - vorba lui Mihai Beniuc, din epocă - şapte limbi şi ruseşte. Dar dacă poetul
Beniuc se lăuda liric, Silviu Bărăgan chiar vorbea fluent şapte limbi străine. Desigur, şi
ruseşte. Nu-l chema Bărăgan, ci Târnăcop. Silviu Târnăcop. Nu-i fusese niciodată ruşine
de numele său. Numai că Gheorghiu Dej, secretarul general al comuniştilor, când l-a
numit în fruntea “Scânteii”, a strâmbat din nas, şi-a ridicat ochii din hârtii şi l-a întrebat
scurt: De unde eşti, mă? Din Bărăgan! a răspuns repede, emoţionat, tânărul aspirant la
gloria roşie. Atunci, a continuat Dej, începând de astăzi, te numeşti Silviu Bărăgan! Clar?
Hai, la treabă! Şi fusese expediat cu un gest suveran. A lucrat la “Scânteia” zece ani
încheiaţi, răstimp în care ajunsese profesor universitar, îşi luase trei doctorate şi publicase
un sac de cărţi, în 1955, fusese numit Ambasador al României la Organizaţia Naţiunilor
Unite. Acolo fusese remarcat de Iluminaţi şi recrutat în selectul lor club.

A revenit în ţară după alţi zece ani, cu puţin timp înainte de moartea lui Dej. La capătul
unui cancer pulmonar galopant, contractat cu un an în urmă, după o vizita fulger la
Moscova, Dej intră într-o scurtă agonie, moare şi lasă vacant tronul de şef suprem, în
acele zile agitate, îl cunoscuse Silviu Bărăgan pe Ion Popescu. Şi-au arătat unul altuia
semnele secrete, s-au recunoscut reciproc. Benedictinul venise şi el, mai târziu, dar tot în
aceeaşi zi. S-au îmbrăţişat frăţeşte. El fusese cel aşteptat. Al treilea! A treia latură a
Triumviratului. Organizaţia executivă secretă a Iluminaţilor, plantată în fiecare ţară.
Oamenii din spatele istoriei. Eminenţele cenuşii ale istoriei. Pentru că istoria adevărată nu
este aceea citită din cărţi. Aceea este doar un fruct politic. Opera unei anumite organizaţii
politice, scrisă în strictă conformitate cu propriile ei interese. Iar când organizaţia dispare,
sau se schimbă, se rescrie şi istoria. Istoria imperiului roman a fost scrisă şi rescrisă de
zeci de orii După nevoile curente ale noilor stăpâni. La fel, şi istoria imperiului sovietic.
Printre istorici chiar circulă o anecdotă: URSS este singura (ară din lume cu un trecut
imprevizibil. Istoria adevărată a lumii este istoria ei secretă. Pe care nu o cunosc decât
Iluminaţii şi care nu va ajunge niciodată în manualele şcolare. Exact a doua zi după
moartea lui Gheorghiu Dej, Baronul venise la întâlnirea Triumviratului, însoţit de un
italian transpirat, nervos, negricios, grăbit, cu ochelari de vedere mici, perfect rotunzi,
uşor întunecaţi, cu metalul ramelor lucind stins şi rece ca două guri de pistol: Licio Gelli.
Şeful celebrei loji masonice italiene “Propaganda due”.

167
Propunere de candidat

Încă din 17 decembrie 1989, Baronul primise un mesaj secret de la Mihail Gorbaciov. Un
mesaj clar. Fără echivoc. Ca un ordin!

Titularul puterii supreme de la Kremlin - totodată şi membru al temutului club “Rotary” -

preluând, la rândul său, dorinţa Iluminaţilor, i-o transmisese Baronului în termeni aproape
cazoni: “Cuplul Ceauşescu să fie executat pentru înaltă trădare. În locul lui, fixaţi-l pe
Leon Lotreanu. El ştie ce are de făcut!” După care, urma salutul tradiţional: “Carpe
diem!” Domnul Leo Lotreanu - care recepţionase şi el un semnal de la Ambasada
sovietică - îl aşteptase înfrigurat pe Baron, îl primise cu zâmbetul său larg, lipicios, dar cu
ochi gravi, înfioraţi de speranţa unui răspuns. Baronul îl privise îndelung, scrutător, se
cunoşteau de foarte mulţi ani, nu-l înghiţise niciodată pe înţepatul ăsta zâmbăreţ, care se
da în vânt după discursuri savante, discursuri şocante, dar goale ca nişte cutii de conserve
consumate. Un şir nesfârşit de cutii lucioase, cutii colorate, cutii aranjate cu elocinţă, dar
goale-goale, când cădea câte una suna a pustiu. Nu-i plăcea deloc de Lotreanu: prea era
pătimaş, colţos şi fudul, prea răzbunător când laşitatea îl scăpa din frâu, se enerva prea
repede, iar când se enerva spunea prostii, spunea măgarii. Ion Popescu se uita la el cu o
privire glacială, cenzurându-şi perfect repulsia, lui Leon Lotreanu îi îngheţase zâmbetul
ăla întins până la urechi, Baronul îl întrebase sec: “Aşteptaţi un răspuns de la mine,
domnule Lotreanu?” Leon Lotreanu murmură un simplu “Da”, gâtuit de o uriaşă emoţie.
“Răspunsul este da!”, punctase la fel de rece Baronul, după care se răsturnă domol într-un
fotoliu, gemând uşor de plăcerea relaxării, aşa cum numai marii bătrâni ştiu s-o facă. Mai
aveau de discutat câteva detalii. Dar, mai întâi, să termine Lotreanu ăsta cu lacrimile lui,
care i se înnodau în barbă! Baronul dezagrea profund să vadă un bărbat plângând. Mai
ales un viitor şef de stat. Dar dacă astfel hotărâse Consiliul Suprem, aşa să fie! în aceeaşi
zi, Baronul i-l trimisese pe Dan Mircea Hariton, să-l însoţească pretutindeni: să-i fie
ajutor, apărător şi sfetnic. Şi, mai ales, să-l tragă de mânecă înainte de a face o prostie, nu
după!...

Cloşca cu ouă de cuc

Senatul îi apare ca un enorm incubator, în care puterea îşi cloceşte ouăle şterpelite de prin
urnele de vot ale circumscripţiilor electorale, din acele ouă au ieşit deja senatorii
binomului roşu, care cască acum, către cer, pliscurile lor veşnic nesătule. Iar el, prim-
senatorul României, trebuie să aşeze, în fiecare plisc, halca de putere cuvenită. Mai mică
sau mai mare. Dar nimeni, din cuibul puterii, nu rămâne cu pliscul gol. Altfel, iese
tămbălăul dracului! La partid, deja tărăboiul stă gata-gata să crape. Liga Renaşterii
Naţionale - partidul de guvernământ al cărui preşedinte este - a devenit o turmă de
contradicţii. Una din fracţiuni se află aproape, foarte aproape, de ruptură. Dacă nu anul
ăsta, anul viitor mai mult ca sigur fracţiunea aia politică din Ligă îşi va-lua lumea în cap.
Şi, astfel, va mai răsări un nou partid printre buruienile politice din România. În Ligă, nu
poate mulţumi pe toată lumea. Fiecare vrea ca halca lui să fie cât mai mare. în AGA, în
Consilii de Administraţie, sau funcţionari de bănci, funcţionari la CEC, funcţionari de
Regii autonome, vâră-i prin Ministere, prin Secretariate de stat, prin Consilii locale, dă-le

168
pe mână primării, prefecturi, Agenţii naţionale, başca Fondul Proprietăţii de Stat, de unde
curge laptele cel mai dulce. Fiecare se uită în strachina celuilalt şi urlă ca un nebun că
laptele lui e apă chioară. Şi e suficient să urle unul singur, că toţi oamenii din Ligă -
Ligăi, cum le zic ziarele - încep să urle în cor, să înjure în cor, să latre în cor: precum
câinii dintr-un cartier, care se întărâtă unii pe alţii. Cum să fii coleg cu o haită de câini?
Ovidiu Găman, preşedintele executiv al Ligii, are dreptate: Ia mai dă-i în mă-sa şi
nu-ţi mai face atâtea griji! Ştii care e greşeala ta, Doroga? Că le dai! Ei latră şi tu le dai!
Nu! Nu le mai da! Doar arată-le ciolanul şi lasă-i să latre. Vor deveni furioşi. Şi ştii ce fac
nişte câini furioşi? Nu ştii! îţi spun eu: se încaieră între ei. Ei bine, atunci şi numai atunci,
trebuie să apari tu cu ciolanul în mână! Se vor linişti ca prin farmec. Şi ştii care e a doua
greşeală a ta? Că împărţi, fiecăruia, ciolanul aşteptat. Nu, dragă Doroga! Aruncă-l la
grămadă. Lasă-i pe ei să se lupte, să se sfâşie între ei, pentru bucata aia de putere. Iar tu
îţi vezi, liniştit, de treburile tale. Vezi ce simplu e?
Al dracului, Găman! gândi admirativ, dar şi pizmaş, Daion Doroga. I-o zisese Ovidiu:
calm, colegial, fără răutate!. Doroga ştiuse dintotdeauna că, sub masca aia de idiot
adormit, în Ovidiu Găman pândeşte un tip de o teribilă inteligenţa. Găman îşi cunoştea
perfect interesele. El nu mima puterea. Ci, trăia cu adevărat puterea, în câţiva ani,
devenise un om foarte bogat şi, realmente, se bucura şi se folosea de bogăţia lui. Era
fericit şi în familie. Mai mereu, Ovidiu Găman găsea un prilej să povestească o istorioară
picantă sau tandră din familia lui. Iar la Camera Deputaţilor, pe care o conducea cu mână
forte, nu fuseseră niciodată atâtea scandaluri, câte izbucniseră în Senat. Ovidiu Găman nu
se lăsa manipulat. Provoca doar această impresie. În realitate, ştia să se joace cu oamenii.
Cu ambiţiile lor. Cu orgoliile lor. Cu destinele lor. Daion Doroga îl privise adeseori cu
ochi plini de invidie: Găman făcea tot ceea ce făcea cu o neprefăcută plăcere. El îşi trăia
viaţa lui. în viaţa lui, el era personajul principal! Chiar şi atunci când se plia peste părerea
celuilalt, când adopta punctul de vedere al celuilalt, n-o făcea crispat, ci se manifesta
jovial, înţelegător, de parcă aceleaşi gânduri şi păreri şi opinii se născuseră şi în mintea
lui...

ISBN 973-99460-3-8
Manager editorial: S.C. Condorul Singuratic Exim S.R.L.
Editor: Mihai Bărbulescu
Redactor: Nicolae Alexandra Bărbulescu
Tehnoredactor: Beatrice Dinulescu
Difuzare: Alexandra Trandafir
Carte prin poştă: Florenţa Maxim

Coperta: Nicolae Alexandru Bărbulescu

©Copyright 2000 Olimpian Ungherea

169
 Clubul Cocoşaţilor
Olimpian Ungherea

Volumul 2

Zar de fugă

CITITORULE,

Îngăduie-mi să aşez - cu smerenie - această lume, în care te pregăteşti să intri, sub

fulgerul pedepsitor al lui Eminescu:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

170
Un policier politic de scandal

Olimpian Ungherea, unul dintre maeştrii policierului românesc, autorul Clubului

cocoşaţilor, a fost timp de patru ani consilier de presă al PDSR. A trăit, aşadar, în
imediata apropiere şi intimitate a liderilor partidului de guvernământ de până în 1996.
Experienţa sa de ofiţer al Ministerului de Interne i-a slujit scriitorului Olimpian Ungherea
să pună, în scoica ficţiunii de faţă, portrete şi măşti inedite ale oamenilor politici, acţiuni
de corupţie şi atitudini imorale ale clasei conducătoare. Interesantă este şi modalitatea
aleasă, de a ilustra motto-urile extrase din articolele publicate în ZIUA, cu ficţiunea
realităţii digerate, cu elementele specifice scriitorului.
Două sunt planurile construcţiei româneşti, şi funcţionează pe principiul oglinzilor
paralele: interpretarea realităţii în limbajul presei practicat în ziarul ZIUA, o relatare-
dezvăluire a viciilor clasei guvernante din timpul regimului Iliescu, o oglindă plană - pe
de o parte - iar vizavi de aceasta, oglinda deformantă, concavă, a ficţiunii, unde un cuvânt
sau o apreciere din motto-ul jurnalistic sunt mărite până la ţesătura fiecărei silabe şi litere
din care se compune ca fapt de viaţă. Suntem astfel introduşi într-o lume labirintică a
oglinzilor, prin care ne conduce firul ariadnic al scriitorului de policier politic.

Scriitorul Olimpian Ungherea va pune astfel la lucru, în cei patru ani cât a fost în
interiorul staffului pedeserist, simţul de observaţie al ofiţerului din serviciul de informaţii
român, în cadrul căruia a funcţionat între anii 1965-1970. Armele sunt însă, de astă dată,
ale scriitorului - alegoria, în principal, din care rezultă şi denumirea romanului, Clubul
cocoşaţilor, în motto-urile de presă, din ZIUA, sunt menţionate numele mai marilor zilei
din regimul Iliescu, şi relele de care au fost făcuţi vinovaţi de presă, sunt menţionate
marile scandaluri politice şi de corupţie bancară gen Bancorex, traficul de ţigări, cafea şi
petrol, crima organizată pe care au tolerat-o şi în care au fost deseori implicaţi, în
ficţiunea propriu-zisă personaje ca preşedintele Leon Lotreanu şi adjuncţii săi la
conducerea Ligii Renaşterii Naţionale, Ovidiu Găman şi Daion Doroga, ori alţi apropiaţi
ai acestuia sunt devoalaţi în structura lor intimă, făcând să iasă la iveală cocoaşa imorală
şi lipsa de scrupule, caracterul de arivişti şi turnători, încă o dată, cine mai bine decât un
fost ofiţer de informaţii să cunoască mai temeinic structura intimă a turnătorului, material
uman folosit în activitatea sa? Crime politice sau reglări de conturi între grupuri de sub
tutela potentaţilor, aventuri amoroase ale soţiei secretarului general al Guvernului, Traian
Bereciuc, şantajul promovat ca politică de presă de Ion Brestoiu, directorul ziarului
Bulina verde, caractere distorsionate şi imunde populează această lume labirintică a
cocoşaţilor.

Nu lipsesc incursiunile documentate în intimitatea clanului de eminenţe cenuşii, numite

Iluminaţii care, prin puterea banilor, fac de mii de ani ordinea politică planetară. Din
relatarea Baronului, un personaj carismatic din anturajul mai marilor autohtoni ai zilei,
rezultă astfel că şi Nicolae Ceauşescu ar fi fost propulsat şi apoi înlăturat prin voinţa
masonică a confreriei mondiale.
Cu un filon epic bine conturat, policierul politic al lui Olimpian Ungherea ne dă o frescă
a lumii politice româneşti desenată în aqua forte, care ne dezvăluie, într-un nou an
electoral, ce se ascunde sub zâmbetul şi sloganurile colorate ale afişelor de candidaţi

171
lipite pe toate gardurile, stâlpii şi zidurile speranţei alegătorilor de cinste, onestitate şi mai
puţin rău din partea celor ce le vor fi aleşii.

Vorba lui Murphy, să ne bucurăm, căci mâine poate fi şi mai rău. Dacă nu luăm aminte la
cât de bine ne-a fost ieri.

Sorin Roşca Stănescu

172
Prolog...............................................................................................................................................................3

VOLUMUL I
SALT LA TRAPEZ.................................................................................................9
CAPITOLUL 1................................................................................................................................................9
Intrare într-un coşmar canicular...................................................................................................................9
Un profesionist al informaţiei....................................................................................................................10

CAPITOLUL 2..............................................................................................................................................12
De doi bani aristocraţie..............................................................................................................................12
Bătrânul şi târfa..........................................................................................................................................14

CAPITOLUL 3..............................................................................................................................................15
Dobitocia în staulul deştepţilor..................................................................................................................15
Cele cinci porunci sacre.............................................................................................................................16
Presa nu iartă!............................................................................................................................................18
Scandal la Senat.........................................................................................................................................19
Pedeapsa de Apoi.......................................................................................................................................20

CAPITOLUL 4..............................................................................................................................................22
Gorile de cartier.........................................................................................................................................22
Îngerul fricii...............................................................................................................................................23

CAPITOLUL 5..............................................................................................................................................25
Curva din clepsidră....................................................................................................................................25
Carne de tun pentru presa de scandal.........................................................................................................27
Femeia şi şantajul.......................................................................................................................................29

CAPITOLUL 6..............................................................................................................................................31
Şpaga cu rame aurite..................................................................................................................................32
Salutări, Baronului!....................................................................................................................................34
Umbra lui Ceauşescu.................................................................................................................................35

CAPITOLUL 7..............................................................................................................................................37
Şarpele şi mangusta....................................................................................................................................38
Soţia contabilului de provincie îl încurcă în socoteală..............................................................................39

CAPITOLUL 8..............................................................................................................................................41
Vânătorul....................................................................................................................................................41
Spălătură de vase........................................................................................................................................42

CAPITOLUL 9..............................................................................................................................................44
Perversiunile senatorului............................................................................................................................44
Sfânta familie.............................................................................................................................................46

CAPITOLUL 10............................................................................................................................................48
Să nu te laşi folosit niciodată.....................................................................................................................48
Un informator nu aşteaptă Judecata de Apoi.............................................................................................51

CAPITOLUL 11............................................................................................................................................53
Ianus al ajunşilor........................................................................................................................................53
Capul plecat...............................................................................................................................................54

173
CAPITOLUL 12............................................................................................................................................55
Animalul de la Cotroceni...........................................................................................................................56
Sugestiile generalului Saharovski..............................................................................................................57
Puterea urii.................................................................................................................................................58
Basmul despre terorişti..............................................................................................................................59

CAPITOLUL 13............................................................................................................................................62
Partidul zăbăucilor.....................................................................................................................................62
Evadare rupestră.........................................................................................................................................63

CAPITOLUL 14............................................................................................................................................64
Microfonul din pantaloni...........................................................................................................................64
Clubul cocoşaţilor......................................................................................................................................65
Ucigaşul are perciuni castanii....................................................................................................................66

CAPITOLUL 15............................................................................................................................................67
Consiliul Suprem al Iluminaţilor...............................................................................................................67
Trădarea se plăteşte cu moartea.................................................................................................................69

CAPITOLUL 16............................................................................................................................................71
Un tip cu picioarele pe pământ..................................................................................................................71
Ion Brestoiu, de Ia „Bulina verde”.............................................................................................................73

CAPITOLUL 17............................................................................................................................................75
Beţia înălţimilor.........................................................................................................................................76
Băncile controlează politica lumii.............................................................................................................77
Tandreţe la Snagov....................................................................................................................................80

CAPITOLUL 18............................................................................................................................................81
Un oltean de Filiaşi....................................................................................................................................81
Gardă de corp cu fustă...............................................................................................................................84

CAPITOLUL 19............................................................................................................................................86
Religia puterii.............................................................................................................................................87
Ion Popescu în Ţara Minunilor..................................................................................................................88

CAPITOLUL 20............................................................................................................................................91
Chinezul din Voluntari...............................................................................................................................91
Spânzurat între cadavre vii.........................................................................................................................93
Amanta îndurerată......................................................................................................................................96

CAPITOLUL 21............................................................................................................................................98
Terapia râsului...........................................................................................................................................98
Departamentul treburilor murdare...........................................................................................................102

CAPITOLUL 22..........................................................................................................................................105
Era ticăloşilor...........................................................................................................................................105
Descindere la locul crimei.......................................................................................................................108
Mâncarea leului, pe clanţă.......................................................................................................................109

CAPITOLUL 23..........................................................................................................................................111
Daion de Pietricica...................................................................................................................................111
Vulpea în politică.....................................................................................................................................112

CAPITOLUL 24..........................................................................................................................................114

174
 Fraga de la Cabinet..................................................................................................................................115
Înjurături printre gene..............................................................................................................................117

CAPITOLUL 25..........................................................................................................................................118
666............................................................................................................................................................118
Avertismentul Bătrânului.........................................................................................................................121
Înregistrarea pe bază de biocurenţi..........................................................................................................122

CAPITOLUL 26..........................................................................................................................................124
Şofer spre Preşedinţie..............................................................................................................................124
Un ucigaş printre miniştri?.......................................................................................................................126
Ziarista cu şiş la strungăreaţă...................................................................................................................129

CAPITOLUL 27..........................................................................................................................................131
Singurătate pe panta de fugă....................................................................................................................132
Un bebeluş de ciocolată...........................................................................................................................134
Domnul foarte mult şi foarte prost...........................................................................................................137

CAPITOLUL 28..........................................................................................................................................139
Barul de la Galeriile lutherane.................................................................................................................139
Reconstituire pe casetă video...................................................................................................................140
Semnalul..................................................................................................................................................142

CAPITOLUL 29..........................................................................................................................................145
Băi, animalule!.........................................................................................................................................145
Bulimia de stres........................................................................................................................................148
O sinceritate vorace..................................................................................................................................149

CAPITOLUL 30..........................................................................................................................................151
Poliţistul şi hoţul......................................................................................................................................151
Informaţii colaterale.................................................................................................................................152

CAPITOLUL 31..........................................................................................................................................153
Ascensiunea lui Ovidiu Găman...............................................................................................................153
Anafură şi tămâie.....................................................................................................................................155
Te ascult, Bebe!.......................................................................................................................................156
Primul ministru e filatelist.......................................................................................................................157
Un scandal trăsnitor.................................................................................................................................157

CURRICULUM VITAE
OLIMPIAN UNGHEREA.........................................................................................................................159

Postfaţă........................................................................................................................................................160
Un roman politic de scandal....................................................................................................................160

DIN VOLUMUL II
ZAR DE FUGĂ...................................................................................................162
Fragmente....................................................................................................................................................162
Alegerile bat la uşă...................................................................................................................................162
Tribunul de la România Pitorească..........................................................................................................163
Afaceri cu petrol......................................................................................................................................164
Profetul.....................................................................................................................................................165
În loja Propaganda due.............................................................................................................................167

175
 Propunere de candidat..............................................................................................................................168
Cloşca cu ouă de cuc................................................................................................................................168
Un policier politic de scandal..................................................................................................................171

VOLUMUL II
ZAR DE FUGĂ...................................................................................................179
CAPITOLUL 1............................................................................................................................................179
Violenţa - alarmă de gradul zero..............................................................................................................179
Duminica orbului.....................................................................................................................................181
În lumea interlopă a manşetelor albe.......................................................................................................182
Pânza de păianjen.....................................................................................................................................183

CAPITOLUL 2............................................................................................................................................184
Bancul cu Bulă.........................................................................................................................................185
Desfrâul caracterelor................................................................................................................................186
O nebunie ca un cancer............................................................................................................................188
Surâsul unui diavol..................................................................................................................................191

CAPITOLUL 3............................................................................................................................................192
O conspiraţie neagră................................................................................................................................192
Contrabanda cu diamante.........................................................................................................................194
Rechinii tineri...........................................................................................................................................196
I cappo dei tutti cappi...............................................................................................................................197

CAPITOLUL 4............................................................................................................................................199
Înmormântarea.........................................................................................................................................199
Două crime, acelaşi asasin.......................................................................................................................200
Dacă vrei să fugi, eu sunt aripile..............................................................................................................201
O poveste încâlcită...................................................................................................................................204
Frumos e pământul, Doamne!..................................................................................................................205
Prăbuşire anunţată....................................................................................................................................206
Femeia fatală............................................................................................................................................208

CAPITOLUL 5............................................................................................................................................209
Profetul.....................................................................................................................................................209
Triumviratul Seniorilor............................................................................................................................212
Un veac de singurătate.............................................................................................................................216
Majestatea Sa Scrisul...............................................................................................................................218
Oamenii din spatele istoriei.....................................................................................................................218
Carpe diem!..............................................................................................................................................221
Amintirea zidului de la Târgovişte..........................................................................................................222

CAPITOLUL 6............................................................................................................................................224
Bătrânul şi întrebările...............................................................................................................................224
Ciudată şi tristă lume!..............................................................................................................................227
Vrei să cadă Guvernul pentru o bere........................................................................................................229
Care revoluţie, băi Gelule?......................................................................................................................232
Mustrare paternă......................................................................................................................................233

CAPITOLUL 7............................................................................................................................................234
Proştii sunt sarea pământului...................................................................................................................234
Şi trădători, şi patrioţi?.............................................................................................................................236
O judecată strâmbă...................................................................................................................................238

176
 Amfitrionul face cărţile............................................................................................................................241
Confesiunea crupierului...........................................................................................................................243
Mână de ucigaş profesionist.....................................................................................................................247
Eu sunt paznicul lupilor!..........................................................................................................................249

CAPITOLUL 8............................................................................................................................................250
Mesagerul şi Monseniorul........................................................................................................................250
Viaţa ca un război total............................................................................................................................252
Ultima spiţă a fanarioţilor........................................................................................................................254
Nume de cod: Weimar.............................................................................................................................257
Prizonierul nebuniei.................................................................................................................................260
Nitropental pentru Europa Liberă............................................................................................................262
Salvarea generalului Pacepa....................................................................................................................263
Glorie îndoliată........................................................................................................................................266
Mesajul este decodat................................................................................................................................268

CAPITOLUL 9............................................................................................................................................269
Întrebări pentru căpitanul Zavera.............................................................................................................270
Crima de la vila Negroponte....................................................................................................................272
Farmecul aşteptării...................................................................................................................................274
Mafioţi cu papion.....................................................................................................................................277
Stare excepţională....................................................................................................................................280

CAPITOLUL 10..........................................................................................................................................281
Casa Benedictinului.................................................................................................................................281
Dik şi Puştiul............................................................................................................................................282
Înţelepciune, forţă şi frumuseţe................................................................................................................283
Un agent KGB..........................................................................................................................................285
Indicatori pentru detectarea minciunii.....................................................................................................288
Lumea e făcută de nebuni, pentru ca înţelepţii s-o poată locui................................................................291
Domni şi mitocani....................................................................................................................................294

CAPITOLUL 11..........................................................................................................................................296
Legiunea străină.......................................................................................................................................296
Tripla crimă din cartierul Ferentari..........................................................................................................298
Un mecanism infernal..............................................................................................................................301
Legea talionului.......................................................................................................................................303

CAPITOLUL 12..........................................................................................................................................306
Un roman scris de alţii.............................................................................................................................306
O turmă de contradicţii............................................................................................................................308
Saul din Tarsul.........................................................................................................................................310
Un cadavru politic....................................................................................................................................312
Păcatul congenital....................................................................................................................................315
Sminteala puterii......................................................................................................................................317

CAPITOLUL 13..........................................................................................................................................320
O psihoză naţională..................................................................................................................................320
Asasinatul de la Terasa Anda...................................................................................................................321
Somatoscopul profesorului Stratan..........................................................................................................323
Un partid mafiot.......................................................................................................................................325
O întâlnire mizerabilă..............................................................................................................................328
Criminalistul şi ucigaşul..........................................................................................................................329
Indicativul 0444 sucombă........................................................................................................................331
Nu sfida pericolul!...................................................................................................................................333

177
Ce, dracu, se întâmplă aici?.....................................................................................................................335
Povestea vânătorului de criminali............................................................................................................337
Plânsul disperaţilor...................................................................................................................................340

178
VOLUMUL II
ZAR DE FUGĂ
Motto:

Siguranţa cetăţeanului mai presus decât securitatea statului

CAPITOLUL 1

Motto:

Când nu s-a născut poet, românul s-a născut greşit şi acest început îl urmăreşte, vrea - nu
vrea, toată viaţa.

Ioan Groşan

Violenţa - alarmă de gradul zero

Sfârşit de noiembrie. 1995. A trecut o jumătate de veac de la epuizarea celei de a doua

conflagraţii mondiale. Dar de la a treia, cât timp a trecut? Unii spun că al treilea război
mondial a început o dată cu celebrul război rece, încheiat cu decapitarea comunismului,
în 1989. Sau 1990. Alţii zic, dimpotrivă, că al treilea sinistru planetar abia după
decapitarea comunismului a început. Pentru reîmpărţirea Pământului, conform unui
principiu vechi de când lumea: una ţie, două mie! Pentru trasarea noilor sfere de
influenţă. Diplomaţii spun: pentru o nouă ordine mondială! Ca şi Iluminaţii. Şi ce sunt
altceva diplomaţii, decât îngerii-vestitori ai Iluminaţilor? Cine are timp să asculte, cu o
ureche atentă, foarte atentă, tot ce spun diplomaţii printre cuvinte, dincolo de cuvinte,
poate să scrie de pe acum istoria clipei de mâine. Cine nu, nu! Ca şi pe ziarişti. Cine mai
are astăzi timp şi răbdare să-i citească pe ziarişti printre rânduri?, se întreabă, îngândurat,
Anton Soroceanu. Şi ei sunt tot îngeri-vestitori, dar, ca şi diplomaţii, strigă în pustiu.
Cine-i aude? Cine-i ascultă? Cine-i înţelege? Cititorii nu mai vor decât scandal, senzaţii
tari, violenţă. Şi plouă atât de trist, în acest sfârşit de noiembrie! Plouă mărunt, şi rece. E
dimineaţă. Spre prânz, ploaia se va transforma în lapoviţă. Apoi, în ninsoare. Şi abia spre
seară va izbucni viscolul. Câinos, colţos, polar. Dar atunci, despre ziaristul Anton
Soroceanu, de la hebdomadarul ilustrat “Violenţa - alarmă de gradul zero”, se va vorbi
deja la timpul trecut. Deocamdată, se pregăteşte să înfrunte - el ar fi scris: “să ia în
coarne!” - încă o zi din viaţa lui: fugă epuizantă pe Câmpul lui Marte, dar care, nici după
cei 42,195 metri fărâmaţi sub tălpi sângerânde, nu va ajunge vreodată la liman, ca să
poată azvârli camarazilor legendarul “Am învins!”.

179
Alegerile - locale, parlamentare, prezidenţiale - bat la uşă. Nu chiar la uşă. Bat,
deocamdată, la poartă. Până la uşă, mai sunt câteva luni. Dar se bulucesc. Vin grămadă.
Cu înjurături, cu ţipete, cu promisiuni. Cu faceri şi desfaceri de alianţe politice.

Vin cu trădări, abjurări şi declaraţii de dragoste patriotică. Patriotardă! Se confecţionează

imagini noi, zâmbete noi, charisme noi. Vin cu bani risipiţi pe lozinci, pe fluturaşi
coloraţi, pe sloganuri îndelung lustruite. Vin cu lovituri date sub centură, la boaşe, la
gioale. Vor fi alegeri încordate, încruntate. Speranţe pentru unii? Disperări pentru alţii?
Cine vor fi învinşii? Cine, învingătorii? De pe culoarele întortocheate ale Ligii Renaşterii
Naţionale - partidul de guvernământ - ziaristul Anton Soroceanu a prins un zvon ciudat:
cică Daion Doroga, preşedintele Ligii, ar fi lansat, discret, un semnal ca actuala Putere să
se pregătească pentru a trece în Opoziţie. De ce? Tocmai acum, când stau călare pe cai
mari? Să fie doar o bârfă de culise? Doar o intoxicare a adversarilor politici? Praf în ochii
credulilor? Dar dacă e adevărat? Ce urmăreşte Liga? Să piardă alegerile din 1996? Sau să
fie doar un abil joc de picioare al etern-fariseicului Doroga? Dar preşedintele Leon
Lotreanu - sfioasa Mătuşă de la Cotroceni - care a auzit, desigur, şi el bizarul zvon, de ce
tace? De ce nu iese la rampă, să spună ceva? Adică, să nu-i pese deloc-deloc, de ce spune
gura târgului? Sau Preşedintele e atât de sigur de victoria lui, de victoria Ligii, încât îl
doare în popou de ce-i trece lumii prin gură? Doamne-Dumnezeule, se frământa ziaristul
Anton Soroceanu, oare să nu scăpăm de Ligă nici la anul? Oare, să nu învingă, măcar şi
la limită, Speranţa? N-or fi nişte mieluşei, cei care vor veni. Dar nici lupi ca ăştia, de
acum, nu vor fi. Mai rău ca acum, nu se poate! Mai jos de acest rău, e haosul. Disoluţia.
Pieirea.

Soroceanu citise cândva, prin nişte cărţi străine, despre existenţa Iluminaţilor. Despre un
Consiliu Suprem al lor, care încearcă să-i mai dea peste bot Răului, să-l mai sleiască de
puteri, că prea s-a întins în lume ca o molimă. Oare, Iluminaţii ăia, n-or şti şi ei că
undeva, pe harta lumii, se află şi o ţară numită România şi alintată odinioară, chiar de
orgoliosul Occident, cu apelativul creştinesc: Grădina Maicii Domnului? Oare, să nu ne
întindă nimeni nici o mână de ajutor? Ce blestem apasă neamul nostru? Toate ţările din
jur au scăpat de comunişti: s-au spălat, s-au curăţat, ca de păduchi, ca de râie.

Numai noi, nu! Orice om, dacă e cinstit, dacă e onest cu sine însuşi, dacă onestitatea iui
pleacă din tainiţele cele mai adânci ale sufletului său, aşteaptă anul 1996 ca fiind sfârşitul
celei mai originale democraţii planetare: adică, nondemocraţia. Trăim încă într-o lume
cenuşie, periferică, tulbure ca un apus neguros de soare. O lume desprinsă parcă din
dramaticele pagini ale “Ghepardului”. O lume îmbătrânită. Uzată. Ponosită. O lume
stricată în însuşi stratul ei germinativ. O lume care se cramponează de putere, se agaţă de
putere cu ghearele, cu dinţii, cu ultimele vanităţi bolnave, cu ultimele orgolii purulente.
Un rateu al istoriei umane! Va fi el extirpat de spulberul votului majoritar? Speranţa - ca
o majoritate absolută a energiilor naţionale - va învinge?

180
Duminica orbului

Doamne - îşi zicea, zgribulindu-se de frig, ziaristul Anton Soroceanu - Doamne, dacă
Speranţa va învinge, de-acum va răsări Soarele şi pe Uliţa noastră. De-acum, nici un
mafiot din România nu va mai avea, deasupra capului, cupolă protectoare. De-acum,
presa va avea acces deplin la informaţii exacte din lumea afacerilor veroase, din imperiul
corupţiei, din sfera crimei organizate. De-acum - se plimba frenetic Anton Soroceanu prin
reveriile sale - de acum, miliardarii de carton nu vor mai rânji, infatuaţi şi ridicoli, din
dreptunghiul fosforescent al televizoarelor, ci vor înfunda, încolonaţi şi vărgaţi,
puşcăriile. Pentru că m-am săturat dracului de mutra aia ţigănoasă, unsuroasă, cu aere de
intelectual la fără frecvenţă, a lui Daion Doroga. M-am săturat de coloana lui de maşini
negre - numai Jeep-uri şi Merţ-uri - ca nişte libărci lustruite, pline full cu gorilele de pază,
vânturându-şi girofarele de-a lungul bulevardelor pustii. Ce-şi închipuie că e? Mare
caraliu de pripon, de umblă aşa cu nasul pe sus? Pulanul din cauciuc negru îi mai lipseşte,
cu care să se plesnească - superior şi rasat - peste cusătura pantalonilor. Şi-apoi de ce,
când apare în unda televizorului, vorbeşte ca din burtă: rotund, gâlgâit şi aferat? Are
defect de maţe?

Sau defect de caracter? Nu degeaba i se zice Cufurel. Doamne, din ce speluncă l-o fi
cules Mătuşa aia de la Cotroceni? Şi pentru că veni vorba, mi s-a cam făcut greaţă să-l tot
văd de KGB-istul ăla de la Cotroceni, cu ochii lui mari, inexpresivi şi rotunzi, ca de
cucuvea, cu zâmbetul lui idiot, întins de la o ureche la alta. Ce caută el, acolo, în palatul
regal? Cine l-a trimis, cine l-a suit pe tronul Maiestăţii Sale? Cum, cine? Votul dragelor
noastre mase populare din “Duminica Orbului”! Dar, doi ani mai târziu, în 1992, românii
tot orbi au fost, de l-au reales? După patru mineriade devastatoare? După reînscăunarea
comuniştilor? Ce mister cumplit se ascunde în spatele unei prostii populare, de proporţii
istorice? Decădere? Nepricepere? Nepăsare? Sau o diabolică manipulare? A fost,
într-adevăr, o genială manipulare! Chiar să fim noi un popor întârziat în copilărie?, se
întreba - trist, dar şi furios - ziaristul Soroceanu. Şi nu mai vreau să-l văd - aproape că
ţipă el în gând - nu mai vreau să-l văd pe beţivanul ăla în fruntea Executivului,
gesticulând haotic, vorbind uluitor de agramat şi debitând uluitor de senin cele mai
absurde stupizenii. Iar adormitul ăla de Găman, ce caută în fotoliul de prim-deputat? Cine
i-a dat lui pe mână Camera Deputaţilor? Aaa, tot poporul? Deci, tot de la popor i se
trage? Şi-atunci, de ce mai joacă el rolul somnorosului? De ce nu taie şi spânzură, la
vedere, ca omologul său din Senat? Aha, se vrea mai subtil! Crede că ne prosteşte pe toţi?
Sub aerul său inocent, de bebeluş îmbătrânit, care picoteşte mereu, se ascunde, în
realitate, un spirit extrem de agresiv. Ager! Ascuţit ca o lamă de pumnal! Nu-i deloc
recomandabil să te întorci cu spatele la un tip de calibrul lui Ovidiu Găman. Dar şarpele
cu ochelari, din fruntea SRI-ului? Ce, candela măsii, caută el acolo? Ce relaţie firească
poate exista între un fost profesor de marxism-leninism şi Serviciul Român de Informaţii?
Profesorul şi Informaţiile sunt două linii perfect paralele: nu se vor întâlni niciodată! Şi ce
dacă Profesorul a fost cândva ofiţer de securitate? Dacă ar fi fost bun, n-ar fi fost dat
afară. A cui slugă să fie şarpele cu ochelari? A Preşedintelui? A KGB-ului? Sau a rămas
slugă la doi stăpâni? Oricum, viitorul lui arată ca un pumn de surcele, din care nu mai
poţi reconstitui niciodată pomul adevărat.

181
Apoi, zău, mi s-a făcut o lehamite îngrozitoare să-l văd pe Ilie Verdeţ, moţul PSM-ului,
fost prim-ministru pe vremea Piticului, fluturându-si turul pantalonilor pe scările
Guvernului. La ce mai visează Verdeţ ăsta? Ce himere îi mai otrăvesc senectutea? De ce
nu-I trage cineva de mânecă şi să-l zică, simplu şi politicos: “Hai, cară-te!”? Am făcut
deja alergie - se plângea sieşi, cu gânduri încă nerostite, ziaristul Anton Soroceanu - am
făcut deja alergie la istericalele naţionaliste ale lui Ion Paul Rogojanu, tribunul de la
România Pitorească. Ce caută acest dement în viaţa politică? Care e rostul lui în
Parlamentul României? Să huiduie? Să ameninţe? Să insulte? Să stropească cu invective
în stânga si-n dreapta? Să verse calomnii ordinare, îmbrăcate în hainele false ale
pamfletului? Tipul are obsesii morbide: urlă prin Cetate, că a îmbrăcat cămaşa morţii!
Are halucinaţii: se crede Mesia, Unsul, Providenţialul! Are viziuni apocaliptice, înjură pe
toată lumea, vâră spaima în evrei şi în ţigani. Şi spune răspicat, de la toate microfoanele
publice, că, dacă va ajunge şeful statului, va organiza execuţii publice pe marile
stadioane, că va purifica patria iubită şi sacră de elementele străine, alogene, indezirabile.
Nici chiar smintitul ăla de Jirinovski nu a făcut asemenea josnice ameninţări. Ce confrerie
monstruoasă l-a dotat cu imunitate parlamentară? A confundat cineva Parlamentul cu
balamucul? Şi când te gândeşti că Liga şi România Pitorească sunt partide de
guvernământ - sinistrul binom roşu - te apucă damblaua! Apoi, mă zgârâie al dracului de
rău pe creier, mă zgârâie şi mă doare, de fiecare dată, apariţia în public a omului cu
privirea de linx castrat: Ghiţă Gumar. Şeful PUN-ului. Ce are în comun acest Ghiţă cu
politica? Cum poate sta în picioare, într-o ţară de creştini, cum poate sta cineva cu fruntea
sus şi să declare, mândru de sine, fără măcar să clipească, fără să fie luminat de vreun
gând creştin, că, dacă ar putea, ar mânca în fiecare zi unguri pe pâine, “tocaţi mărunt-
mărunt, cu fulgi cu tot, ca să le piară definitiv sămânţa”? În ce fel de lume trăim? În ce
fundătură istorică ne-a împins Liga Renaşterii Naţionale? De-acum, gata! Dacă la anul ne
va ajuta un pic şi Dumnezeu, dacă şi Norocul ne va zâmbi şi dacă şi noi ne vom deştepta -
aşa cum ne îndeamnă Imnul Naţional - atunci poate că vom scăpa, într-adevăr, de acest
blestem. De-acum...

Ziaristul Anton Soroceanu surâse strâmb gândurilor sale furtunoase, nu era deloc din fire
un frivol, un exuberant, un credul, dar îi plăcea uneori să zburde aiurea cu gândul viscolit
al dorinţelor neîmplinite, al aşteptărilor, al speranţelor, închipuindu-şi cam cum ar trebui
reaşezată lumea pe locul ei ales de Dumnezeu. Şi atât. Revenea repede - repede cu
picioarele pe pământ, redevenea acelaşi bărbat practic, pesimist, aspru, cumpănit, calm,
justiţiar, măturând cotloanele lumii interlope cu un ochi necruţător.

În lumea interlopă a manşetelor albe

Anton Soroceanu se specializase în lumea interlopă a manşetelor albe, a mafioţilor şcoliţi,

scrobiţi, lustruiţi, puşi la patru ace, a escrocilor cu papion. Investigase cele mai fioroase
scandaluri financiare, dezvăluise în popularul hebdomadar central „Violenţa - alarmă de
gradul zero”, unde era şef de secţie, cele mai terifiante afaceri cu grâu, cu vapoare, cu
zahăr, cu ţigări, cotrobăise prin culisele tenebroase ale tripourilor, ale cazinourilor, ale
cluburilor de noapte, publicase lungi şi fulminante anchete despre spălarea banilor
murdari. Sunt încă proaspete în memoria publică monstruoasele afaceri şi crime

182
demontate, demascate de teribilul ziarist: afacerea “Farah”, afacerea “Dacia Felix”,
afacerea “Clisura Dunării”, tripla crimă din cartierul Ferentari, afacerea “Safi”, afacerea
“Columna”, crima de la restaurantul “Solaris”, afacerea “CRPO”, afacerea
“Incineratorul”, afacerea “Sanca”, dubla crimă din lacul Herăstrău, unde fuseseră pescuiţi
doi chinezi spintecaţi şi înghesuiţi în două valize din placaj, afacerea “Puzdrea”, afacerea
“Solventul”, afacerea “Caselor”, crima din strada Negustori, în care, într-o dimineaţă, un
barosan al unei întinse reţele de consignaţii fusese împuşcat în cap, un singur foc în
tâmpla dreaptă, expediat, silenţios, de un asasin necunoscut. O lume veroasă. Sângeroasă.
O lume rapace, subterană şi violentă!

Deşi scria parcă în pustiu, deşi Doroga et comp. îşi vedeau mai departe nestingheriţi de
raptul naţional, deşi Poliţia se războia doar cu hoţii de buzunare, deşi autorii unor fioroase
omoruri nu fuseseră prinşi nici după mai bine de doi, trei sau patru ani de zile, cu toate că
pe urmele lor fusese lansat însuşi celebrul criminalist Andrei Zavera, deşi Justiţia se
împotmolise în condamnarea unor controlori de tren care vămuiau pasagerii fără bilet,
deşi Bancorexul continua să-i mituiască, într-o veselie, cu miliarde de lei, pe noii
nomenclaturişti, acordându-le împrumuturi grase, cu dobânzi derizorii, întinse pe 25 de
ani, deşi Bereciucul de la Guvern continua să fie etalonul corupţiei oficiale, ziaristul
Anton Soroceanu devenise, totuşi, un tip faimos. Incomod. Şi temut! Grangurii zilei -
venali până în măduva oaselor - se temeau de el mai rău ca de Garda Financiară. Mai rău
ca de Curtea de Conturi. Reportajele sale despre corupţie erau ca Verdele de Paris pentru
şobolani. Iscase veritabile frisoane de spaimă printre organizaţiile de tip mafiot,
denunţând acapararea, de către acestea, a comerţului, a serviciilor, a băncilor, a
privatizării...

Pânza de păianjen

De curând, băgăreţul ziarist adulmecase urmele unor tenebroase afaceri cu petrol. Se

prefigura, la orizont, un nou scandal uriaş. Milioane de tone de petrol, din producţia
internă, aveau să se plimbe prin mai multe mâini, prin mai multe sereleuri, până ajungeau
produse finite, adăugându-se de fiecare dată, cu fiecare transfer la altă societate
comercială, noi sume de bani, foarte mulţi bani, care aveau să fie recoltaţi, la sfârşit, de o
singură persoană: Dan Mircea Hariton. Era o inginerie financiară diabolică, de o
simplitate incredibilă, dar aducătoare de profituri fabuloase. Toate sereleurile, pe unde
voiaja petrolul, aveau un singur stăpân: Dan Mircea Hariton. Fusese pus la punct un
mecanism infernal, o încrengătură amplă de firme, interese şi comisioane. Fusese ţesută
cu geniu, o reţea de combinate petrochimice, bănci, furnizori şi comercianţi. Fusese
închegată o structură de marionete, dirijate de un singur păpuşar: Dan Mircea Hariton,
Consilier prezidenţial şi patron peste sute de societăţi comerciale, desfăşurate ca o
enormă pânză de păianjen.

Anton Soroceanu prinsese un fir, trăsese de el cu infinite precauţii, se deşirase un colţ de

plasă, după care, de undeva, din spaţiul dens al structurii, se iţise figura întunecată, uscată
şi luciferică a lui Dan Mircea Hariton. Ziaristul publicase deja două reportaje kilometrice,
fierbinţi, toată lumea luase foc, toată lumea se întreba oripilată cu ochii înfipţi în codul

183
penal: un consilier prezidenţial printre marii mafioţi? A pătruns corupţia şi la Cotroceni?
încotro ne îndreptăm? Spre un stat mafiot? Prim-senatorul Daion Doroga fusese
interpelat, în plină şedinţă, de Opoziţie, şi somat să dea explicaţii. Interpelat fusese şi
prim-deputatul Ovidiu Găman şi pus la zid cu întrebarea: Cine este Dan Mircea Hariton?
Nu ştiu!, răspunsese blând, un pic somnoros, dar cu atât mai convingător, şeful Camerei
Deputaţilor. Nu ştiu şi nu l-am văzut în viaţa mea! Dar vom forma o comisie
parlamentară, vom face cercetări şi vom da publicităţii toate rezultatele cercetărilor.
Deputaţii Opoziţiei îl priveau ca hipnotizaţi. Era genial bătrânul Găman. Somat şi
prim-ministrul Nae Coroiu, acesta ieşise numaidecât pe postul naţional de televiziune şi,
cu o moacă haioasă - un pic serios, un pic chefliu - a tras un discurs patriotic, că Guvernul
nu este lăsat să lucreze, că poporul este intoxicat cu tot felul de poveşti aiuritoare, „că
cacialmaua cu petrolul nici nu se există”, că întreaga istorie nu e decât o făcătură a
Opozitei, că domnul Dan Mircea Hariton e un bătrânel cumsecade, onorabil şi bolnav,
care nici nu are habar de ceea ce i se pune în cârcă, încheind în stilul său inconfundabil:
„Bă, nene, ce se-ntâmplă, toţi mai minţim, ba colo, ba dincolo, c-aşa-e viaţa. Dar
Opoziţia asta, dom-le, minte de îngheaţă puţu!”... În dimineaţa aceea ploioasă, şi rece, şi
tristă, de sfârşit de noiembrie, ziaristul Anton Soroceanu tocmai primise de la o sursă
secretă, telefonul mult aşteptat. O sursă suspusă, un ditamai Secretarul de Stat. „Vă
mulţumesc domnule ministru! În zece minute, sunt la dumneavoastră”, după care, febril,
închise telefonul. Trebuia să plece urgent la întâlnire.

Se aflau în joc informaţii proaspete, informaţii trăsnet despre afacerea “Petrolul”, despre
Dan Mircea Hariton, tartorul acestei colosale escrocherii financiare. Şi-a luat trenciul pe
umeri, şi-a vârât în buzunar reportofonul, blocnotesul şi a coborât precipitat din sediul
redacţiei. Redacţia revistei “Violenţa - alarmă de gradul zero” se afla pe strada Ion
Câmpineanu, numărul, dar ce importanţă are numărul? Oricum, undeva prin buricul
târgului. La colţul străzii, avea parcat, ca de obicei, autoturismul, o venerabilă Dacie
-1300, galbenă, cam şleampătă, stropită cu noroiul tuturor bulevardelor bucureştene.
Anton Soroceanu s-a apropiat grăbit, grăbite îi erau şi gândurile, în dimineaţa aceea
jilavă, silenţioasă şi mohorâtă, cu străzile aproape pustii. A descuiat portiera, s-a aşezat la
volan şi a introdus cheia în contact, în aceeaşi clipă, un zgomot asurzitor a făcut ţăndări
bruma de linişte a străzii, maşina şi jurnalistul spulberându-se în aer, într-o enormă şi
înfricoşătoare explozie.

CAPITOLUL 2

Motto:

Puţin îi pasă înecatului dacă e scos din apă agăţat de un odgon sau de un pai. El se agaţă
de orice. Suntem noi într-o situaţie mai bună decât înecatul? Avem timp să ne alegem
salvarea? Nu! Trebuie să ne agăţăm de orice şi să ieşim, în sfârşit, la liman.

Adrian Pătruşcă

184
Bancul cu Bulă

Radu Dunca auzi un fâsâit de pneuri înfrânate în. spatele său, apoi un clacson scurt. Se
opri, se întoarse. Domnul preşedinte Daion Doroga îi făcu un semn cu mâna din spatele
parbrizului, invitându-l în maşina lui. Era un Mercedes 380 Sec Coupe. Radu simţi
numaidecât mirosul de piele al fotoliilor Recaro, adierea caldă, subtil parfumată a aerului
condiţionat, zumzetul melodios al staţiei stereo U-2 Blaupunkt. Afară, cerul lipit de
pământ. Rece. Neguros. Doroga era singur în maşină. El conducea. Era îmbrăcat într-un
costum sobru, elegant, din celebra colecţie Sperry. Unde era şoferul? Unde, cârdul de
bodyguarzi? Unde, nelipsita şi frumoasa gardă de corp, domnişoara căpitan Ada Genaru?
Să se fi copt oare cireşele abia acum, din cireşul ăla care înflorise cândva, cu peste un an
în urmă, într-o excursie de trei zile, prin Bucegi? se întrebă consilierul de presă, cu
gânduri corozive, după ce îşi salută şeful, aşezându-se pe celălalt scaun din faţă. Porniră.
Se aflau în Piaţa Universităţii. Dunca plecase, ca de obicei, pe jos, era joi, joi după masă,
în fiecare joi, din două în două săptămâni, Delegaţia Permanentă a Ligii Renaşterii
Naţionale îşi ţinea şedinţele. Spre aceeaşi ţintă se îndrepta şi Doroga. Îl culesese din Piaţa
Universităţii pe Dunca, se săturase să-l tot bată la cap, de ce nu foloseşte maşina din
dotare, oferită de Ligă, Radu Dunca avea ciudăţeniile lui, dar merita să-i câştigi prietenia:
era un tip admirabil! îşi zicea Doroga, furându-l cu coada ochiului. Se înţelegeau, se
respectau reciproc, de împrietenit, însă, nu se împrieteniseră. Cele câteva încercări ale lui
Daion Doroga - mai ales după episodul cu Baronul - fuseseră tot atâtea eşecuri. Apoi,
pricepuse că îşi poate face din Radu un bun coleg, camarad, sfătuitor, dar prieten nu!
Oare, consilierul meu de presă o avea vreun prieten? se întrebă Doroga şi ridică abia
perceptibil din umeri, nevizitându-l nici o certitudine. Flecăriră, de una, de alta, chestii de
pe la Senat, tiribombe de prin presa de scandal, butaforii politice. Doroga era volubil, era
jovial, uşurat, parcă ar fi scăpat de curând de o povară, de un gând chinuitor, de o
hotărâre grea pe care trebuia neapărat s-o ia şi a luat-o chiar astăzi.

Radu ştia despre ce e vorba: de câteva zile, îi transmisese al doilea semnal, sever, al
Baronului, cu privire la alegerile de anul viitor. Daion Doroga trebuia să răspundă la
semnal, informând Delegaţia Permanentă. Sau putea, dimpotrivă, să nu răspundă şi să nu
mai informeze pe nimeni. Hotărârea îi aparţinea în exclusivitate. Dar ar fi fost el în stare
de o aşa enormă prostie? Să refuze sugestia Baronului? Domnul Daion Doroga era un tip
prea deştept, ca să nu priceapă câteva din resorturile tainice ale acestei lumi, prin care,
prea adeseori, trecem ca valiza prin gară. Va să zică, se hotărâse!, conchise Radu Dunca,
deloc surprins. Doroga era bine dispus. Şi chiar izbucni în râs, în felul său, dezlănţuit, ca
un copil, la un banc sec expediat de Radu. Era uimitor preşedintele, era irezistibil când
râdea sincer. Necenzurat. Atunci, râsetul lui devenea molipsitor. Atunci, i se lumina tot
chipul, deconspirând un om de o rară sensibilitate. Şi Radu nu fu de loc frapat auzindu-l
şi pe Doroga povestind şcolăreşte un banc cu popularul Bulă:

Bulică vine de la şcoală, negru de supărare.

- Ce-ai, mă? îl întreabă Bulă, tat-su.
- Astăzi, la şcoală, ne-a învăţat ce e aia teoretic şi ce e practic, răspunse Bulică privind în
pământ.
- Şi? insistă Bulă.

185
- Şi n-am priceput nimic! aproape că ţipă Bulică, cu lacrimi în ochi.
Bulă tace, se scarpină după ceafă, se gândeşte, se tot gândeşte, apoi deodată îi zice lui
Bulică:
- Ia cheam-o încoace pe sor-ta!
Vine sora lui Bulică. O întreabă Bulă:
- Câţi ani ai, fă?
- Cincisprezece! răspunse fata.
Bulă o priveşte în ochi, adânc, sever şi o întreabă patern:
- Ia spune-mi, fă, dacă ar veni acum un american la noi în gazdă şi ţi-ar da o sută de
dolari, te-ai culca cu el?
- Bineînţeles! răspunde repede fetiţa. Pentru o sută de dolari?! Şi ce dacă n-o să mai fiu
virgină, azi bărbaţii s-au emancipat, nu mai au pretenţii la fecioare. Apoi, cu o sută de
dolari mi-aş cumpăra...
- Mai taci, fă, dracului din gură şi pleacă! o repede Bulă. Apoi, către Bulică: Ad-o pe
mă-ta!
Vine nevastă-sa de la bucătărie, Bulă o întreabă brutal:
- Ascultă, fa muiere, daca un american ţi-ar vârî în buzunarul şorţului o sută de dolari,
te-ai culca cu el?
Femeia râde, îi sticlesc ochii, zice:
- Desigur! Mai încape vorbă? Aş mai acoperi şi eu din cheltuielile casei. Pe sărăcia asta...
- Bine, acum cară-te! se răsteşte la ea Bulă. Apoi, din nou, către Bulică: Ad-o pe
măta-mare!
Vine bătrâna. Bulă o întreabă scurt:
- Dacă un american ţi-ar da o sută de dolari, te-ai culca cu el?
- N-am eu bafta asta, maică! zice baba şi pleacă făcându-şi cruce.
Bulică rămâne pe gânduri. Bulă îi explică, doct.
- Ei, vezi mă? Teoretic, avem în casă trei sute de dolari, dar practic nu avem decât trei
curve. Ai priceput?

Daion Doroga îşi epuizase povestea, râdea copios, râdea şi Radu Dunca, dar prefăcut, el
ştia bancul, o variantă mai pe scurtătură, mai caustică, nu-l întrerupsese însă, vrusese să-i
facă pe plac, preşedintele merita acest mic cadou. Erau atât de puţine clipele când Doroga
râdea din toată inima!

Desfrâul caracterelor

La sediul central al Ligii nu mai venise nimeni altcineva din Delegaţia Permanentă, era
prea devreme, mai aveau la dispoziţie aproape trei sferturi de oră, Doroga s-a dus în
cabinetul lui, Radu într-al lui, în trecere Fraga Dorneanu i-a făcut cu ochiul, buna lor
dispoziţie transferându-se şi asupra celorlalţi oameni care foşgăiau pe culoarele
partidului: eternul aparat administrativ, fără de care nu poate fi butonat nici un pupitru de
comandă.

186
Radu Dunca avea deja pe birou ordinea de zi a şedinţei. Cam aceleaşi probleme de multă,
de foarte multă vreme: atragerea de noi membri de partid, menirea Ligii fiind aceea de a
deveni un partid de masă; strategii pentru contracararea acţiunilor, tot mai virulente, ale
Opoziţiei; mai multă fermitate faţă de aliaţi; spirit ofensiv mai pregnant, pentru
apropierea tineretului, a femeilor, a pensionarilor; îmbunătăţirea imaginii partidului; lupta
împotriva corupţiei; şi, ultimul punct, diverse.

Dunca nu era membru al Delegaţiei Permanente - forul executiv suprem al Ligii

Renaşterii Naţionale - dar, în virtutea funcţiei, participa, obligatoriu, la toate şedinţele ei.
Se repeta, la nesfârşit, acelaşi scenariu: din cele şase-şapte ceasuri ale şedinţei, doar unul
singur, maximum, era consumat pentru ordinea de zi, restul pentru “diverse”. Ordinea de
zi era expediată repede, sec, se formulau aceleaşi lozinci sonore, sobre, oficiale, se
folosea exact acelaşi limbaj de lemn ca pe vremea Piticului, aceleaşi angajamente de o
solemnitate uscată: „Vom face totul! Trebuie să milităm! Să construim viitorul împreună!
Să întărim unitatea şi capacitatea de acţiune a partidului!” Bla-bla-bla. Culmea ipocriziei
era atinsă, însă, când se prezenta, de fiecare dată, un scurt referat - doar de cinci minute -
pe tema corupţiei. Atunci se foloseau cuvintele cele mai rotunde, cele mai grave şi de un
perfect fariseism: „eficienţă potenţială; abuz de putere; eradicare exhaustivă; demersuri
anvizajate; reprimarea flagelului; optimizarea cooperării; conversia incriminărilor etc.”
Nu era deloc captivant acest peisaj care se multiplica, se repeta la nesfârşit. Frenezia
începea la „diverse”. Acolo, ineditul era suveran. Palpitant! Acolo, ieşirile la rampă erau
trepidante, fascinante, pline de neprevăzut, eliberate integral de hainele strâmte, oficiale,
ale unei şedinţe de partid. Abia acolo, oamenii se dădeau în stambă, se arătau exact aşa
cum sunt: avizi de putere, de avere, exaltaţi, demonici sau duioşi, furibunzi, haini ori
chinuiţi de invidie, dârji, duri, şireţi, duşmănoşi sau isterici, posesivi, agresivi, linguşitori
sau speriaţi, scânteietori, răzbunători sau pişicheri, temători, veninoşi, vanitoşi sau
voluptoşi în orgoliu! lor ostentativ afişat.

La „diverse” nu se mai punea batista pe ţambal - cum ar fi zis hâtrul ăla de Ioşca de la
Cotroceni, singurul consilier prezidenţial şi viitor director de campanie electorală, în care
Radu Dunca descoperise un mare cărturar, dar şi un rafinat şi profund analist politic.
Acolo, la „diverse”, se cânta din toţi bojocii. Fără jenă. Fără false pudori. Fiecare îşi cânta
melodia lui. Corul politic dispăruse cu desăvârşire. Armonia de paravan se făcuse şi ea
pulbere. Fiecare îşi striga partitura lui, cu toate boxele deschise. Acolo, la „diverse”, acei
oameni nu mai aveau nevoie de măşti. Erau reali! În carne şi oase. Etalându-şi caracterele
într-un total desfrâu. Acolo, se dezlănţuiau marile pasiuni. Marile interese! Acolo, se
lansau şi se călcau apoi în picioare jurămintele cele mai patetice. Acolo, se împărţeau şi
reîmpărţeau sferele de influenţă personală. Acolo, se vota excomunicarea celor care
refuzau să mai verse comisionul la „puşculiţa de partid”. Acolo, se puneau la cale cele
mai bănoase „tunuri” politico-financiare. Acolo, îl băgau în aia a mă-sii pe Ion Paul
Rogojanu, cu fiţuicile lui cu tot. Acolo, se iniţiau proiecte de legi, care lâncezeau apoi cu
anii prin Parlament. Acolo, se aruncau unii asupra altora, ca nişte şobolani flămânzi.
Acolo, se bătea cu pumnul în masă. Acolo, se tăia în carne vie. Fără menajamente! Fără
protocol! Acolo, la „diverse”, se călca pe cadavre. Aceeaşi scenă. Aceiaşi actori:
preşedintele Daion Doroga, zis Doru; preşedintele executiv Ovidiu Găman, alias Bebe; şi
o turmă de vicepreşedinţi: prim-ministrul Nae Coroiu, zis Trăscău şi Ţâru; secretarul

187
general al Guvernului Traian Bereciuc, zis Etalon; ministrul Armatei Gheorghe Tupan,
zis Tinel; ministrul Internelor Dinu Iocan Turtureanu nu avea nici un „zis”; ministrul
Externelor Diodor Tomescu, zis Teo; ministrul Finanţelor Georgin Florescu, zis Coco;
senatorul Sion Mocanu, zis Papaşa, desemnat să răspundă de sectorul învăţământ şi
cultură; senatorul Sile Dogaru, fără „zis”, care coordona toate serviciile de informaţii; şi
deputatul Dumitru Tiron, zis Mitruţ, şeful Departamentului de resurse umane şi logistică
al Ligii Renaşterii Naţionale...

O nebunie ca un cancer

Era un adevărat spectacol pentru Radu Dunca. Un spectacol terifiant! Un spectacol al

caracterelor. O privelişte imundă, în care te puteai împiedica de orice, numai de adevăr
nu. Oamenii aceia iluştri, aleşi prin sufragiu democratic să conducă un stat, simţeau o
nevoie permanentă, o nevoie cronică, imperioasă, de a se minţi unii pe alţii, de a se minţi
chiar şi pe ei înşişi. Era o cabală de minciuni! Se minţea cu plăcere, cu entuziasm, cu
dăruire totală! îi stăpânea un veşnic spirit de contrazicere şi, neavând argumente,
inventau, fabulau. Frustrări de zeci de ani - încă de pe vremea Piticului - refulate în
adâncuri insondabile, defulau acum, ca o erupţie de noroi gros, fierbinte, hidos.
Ascultându-i, Radu Dunca îşi amintea, când şi când, de celebrii vulcani noroioşi de la
Buzău: un peisaj deprimant! Era o formă ciudată de nebunie, de inconştienţă, numai beţia
puterii poate fi atât de devastatoare. O nebunie primejdioasă! O nebunie ca un cancer!
Cine poate însă trasa cu precizie graniţa dintre benign şi malign în nebunie? Într-una din
faimoasele lui „Scrisori”, Niccolo Machiaveli scrie câteva rânduri stranii: „Aici nu se află
decât nebuni! Ei nu ştiu că individul care este socotit înţelept ziua, niciodată nu va fi
considerat nebun noaptea”. Parcă ar fi participat şi el, măcar la una din adunările
Delegaţiei noastre Permanente!, surâse trist Radu Dunca, aşteptând de la secretară
semnalul ca să intre în sala de şedinţe. Şi e cu atât mai ciudat - îşi duse gândul mai
departe domnul consilier de presă - cu cât, în alte împrejurări, în alte situaţii, acei oameni
se comportau perfect normal, erau familişti oneşti, onorabili, aveau prieteni pe care nu
i-ar fi minţit în ruptul capului, aveau părinţi cărora le spuneau, cu respectul cuvenit:
săru-mâna, mamă! săru-mâna, tată!, în lumea lor particulară, strict personală, fiind ei
înşişi nişte părinţi iubitori.

Când se aşezau, însă, pe scaunul puterii, parcă le lua Dumnezeu minţile. Iar scaunele
puterii, adevăratele scaune ale puterii, se aflau acolo, în salonul acela dreptunghiular, cu
masa uriaşă, lungă, masivă, din lemn natur, înconjurată de fotolii negre, înalte şi adânci,
unde se ţineau, din două în două săptămâni, joia după masă, şedinţele Delegaţiei
Permanente a Ligii Renaşterii Naţionale.

Parafrazându-l pe celebrul matematician Godel, putem afirma, cu certitudine, că în orice

sistem închis, există un număr infinit de norme reale care, deşi conţinute în sistemul
original, nu pot fi deduse din el. Delegaţia Permanentă era un sistem etanş. Perfect închis.
Şi, pe cale de consecinţă, incapabil să genereze, în exterior, o gândire deschisă, un sistem
deschis. Astfel de structuri politice îşi sunt suficiente lor înşile. Ca şi camarilele
dictatorilor. Dunca se cutremură la acest gând...

188
Acei oameni se jucau, împătimiţi, cu cuvintele. Ca nişte nebuni care descoperiseră o
paporniţă cu diamante. Şi le aruncau unul altuia, într-o înspăimântătoare veselie. Neştiind
nebunii că diamantul numit cuvânt are puteri magice: adeseori, simpla lui rostire poate
declanşa gestul împlinirii unui fapt.

Daion Doroga, întotdeauna bolnav de superbie, elegant, strălucitor, puternic, îi domina pe

toţi. Dacă el cerea linişte, se făcea numaidecât linişte. Dacă el lăsa frâul mai moale,
nebunia se plimba printre fotolii doar cu şoapte otrăvite. Dacă lăsa frâul din mână,
nebunia devenea vacarm. Preşedintele îi privea cu un ochi rece, superior, machiavelic.

Ovidiu Găman, înfăşurat într-o ipocrizie punitivă, striga sacadat, rar, foarte rar: Aşa e!
Are dreptate! Nu-i aşa! N-are dreptate. Nimeni nu-l asculta, nimeni nu-l lua în seamă: era
rezerva preşedintelui. Rezervele să stea cuminţi în banca lor, n-au ce căuta pe gazon!

Nae Coroiu, îmbrăcat într-unul din numeroasele lui costume albastre, cu cravata
desfăcută, cu părul zburlit, cu mânecile suflecate - ca Mircea Dinescu pe creasta
Revoluţiei - era un tip redutabil. Precum un luptător în arena gladiatorilor. Comicului-
vulgar, ce-l caracteriza în alte momente, aici, la Delegaţia Permanentă, îi lua locul o
încrâncenare virilă, avea privirea percutantă, îşi pândea adversarul cu un spirit agresiv, îl
hărţuia necruţător, îi demonstra că e un tâmpit, că afacerea aia în care s-a vârât ca un
cretin îl va aduce în sapă de lemn, că trebuia să facă aşa şi aşa, şi n-a făcut, pentru că a
fost un bou, turuia ca o mitralieră Nae Coroiu. Era magnific! Radu Dunca se uluia de
fiecare dată privindu-l, ascultându-l cu câtă vehemenţă îşi apăra punctul de vedere, cu
câtă cruzime ataca logica celuilalt, admirându-i coerenţa dură a construcţiilor verbale,
vivacitatea, spiritul belicos: unde era tăntălăul de altădată? Dunca îşi aminti că odată,
anul trecut, când cineva, cu ţandăra sărită, îl făcuse bolnav: Bă, Ţârule, tu eşti bolnav, bă,
ce te bagi? Aici discută bărbaţi sănătoşi!, Coroiu strigase ca din gură de şarpe: Nu-i
adevărat! Bă, nene, să fie clar pentru toată lumea: toţi suntem bolnavi! Toţi suntem nişte
bolnavi incurabili! Asistenţa îl privea cu gura căscată. De ce? întrebă Nae retoric. Repetă:
De ce, bă nene? Continuând grav, cu sprâncenele strânse într-un puseu de efort
intelectual: Pentru că viaţa însăşi e cea mai cumplită boală, care se termină, inexorabil, cu
moartea şi se transmite exclusiv pe cale sexuală. Se lăsase în sala de şedinţe o tăcere grea.
Ca de cavou. Apoi, brusc, toată lumea izbucni în aplauze. Nae fusese revelaţia serii. Un
adevăr era, totuşi, incontestabil: Coroiu nu venea niciodată, absolut niciodată, la şedinţele
Delegaţiei Permanente, puţind a trăscău...

Traian Bereciuc, uscăţiv, negru, mai negru chiar decât Doroga, dar cu ochi albaştri,
avea întotdeauna un aer sportiv. Abia trecut de patruzeci de ani, cu părul uşor grizonat,
tuns perie, îmbrăcat într-o superbă cămaşă de mătase verde, deschisă la gât, un sacou
sport, gri-pearl, în carouri, marca Lacoste, cu pantalonii largi, pe cusătură dublă, din
tweed negru, părea abia întors de pe terenul de golf. Singurul lucru care distona greu cu
alura sa sportivă, era lanţul din aur, masiv, care strălucea arogant, dincolo de cămaşa
verde, pe un piept păros ca de gorilă. Spre domnul Bereciuc se îndreptau, de fiecare dată,
chipurile colegilor - când unul, când altui - oprindu-se din peroraţilor lor stufoase,
arţăgoase, oprindu-se scurt din vârtejul fierbinte al unor motivaţii torenţiale şi,
întorcându-se disperaţi către secretarul general al Guvernului, îl luau ca martor suprem:

189
„Ştie şi Trăenica acest lucru! Aşa e Trăenica? Spune tu!” sau ca judecător suprem: „Să se
pronunţe Trăenica, dacă am ori n-am dreptate!” Sau ca sfătuitor suprem: „Ce părere ai,
Trăenica? Tu ce zici de chestia asta?” Iar domnul Traian Bereciuc, bârfit prin culise cu
apelativul Etalon, îi privea imperial, dar şi condescendent, îi privea doar, nu răspundea
imediat, apoi ochii lui alunecau, aşa, în trecere, peste chipul impenetrabil al preşedintelui,
găsind acolo anumite semne, numai de el ştiute, le culegea, le desluşea, după care
formula răspunsul ca pe o sentinţă definitivă. Printr-o sofisticată asociaţie de idei, Dunca
îşi aminti unul din sloganurile preferate ale domnului Traian Bereciuc: „Sunt prea sărac,
ca să-mi pot permite să am conştiinţă!” N-o spunea nici fălindu-se, nici scuzându-se, ci
-zicea el, fără să clipească - nu-i decât pur şi simplu o constatare. Şi cum zicea Trăenica,
aşa rămânea. Bătut în cuie! „Vezi, mă”, răsufla uşurat cel care întrebase, adresându-se
celuilalt, „Vezi, că şi Trăenica spune la fel? Vezi că am dreptate? Altădată să nu mă mai
regulezi la meclă cu prostiile tale”. „Tont ai fost, de când te ştiu!”, îi răspundea celălalt,
vânăt la faţă de afront, după care continua tot colţos: „Da ce, eu l-am contrazis pe
Trăenica?! Eu n-am încercat decât să-ţi explic ţie, ca la tâmpiţei, cam cum devine cazul.
Dar tu...” „Hai, sictir!”, îl reteza celălalt, şi dialogul politic se încheia numaidecât, fiecare
dintre adversari întorcându-se către altcineva, cu mâna vârâtă până la cot în paporniţa cu
diamante...

O figură aparte făcea Georgin Florescu. Înalt, mlădios, profil bizantin, părul castaniu,
pieptănat cu pârtie pe mijloc. Părea, mai degrabă, un artist. Vorbea uşor peltic, mai mult
graseiat decât peltic, se exprima elevat, colorat, eufemistic. Nici n-ai fi zis că e ministrul
Finanţelor. Dar se iubea prea mult. De fapt, singura lui iubire era el însuşi. Manifesta
tendinţe egofilice evidente. Pregnante! La 45 de ani, nu se căsătorise încă, nu avea
prieteni, nu trăia cu nimeni. Colegii îi spuneau Coco, pentru că adeseori se înfăţişa în
public, pastelat ca un papagal: cămaşă roşie, haină galbenă, pantofi argintii, pantaloni
albi, cravată neagră. Cunoştea însă meserie de finanţist. Era tobă de carte. Aceasta era o
mare calitate. Anulată, însă, de un defect la fel de mare: nu ieşea niciodată din cuvântul
Mătuşii de ia Cotroceni. Orice i-ar fi cerut, în materie de finanţe, excelenţa sa domnul
Leon Lotreanu, Georgin spunea simplu „Am înţeles, domnule Preşedinte!”, înclinându-şi
cu graţie fruntea şi călcând în picioare tot ce învăţase din cei câţiva pereţi de cărţi studiate
cu osârdie. Cuvântul prezidenţial se dovedea mai tare decât cuvântul ştiinţei, într-un
singur loc din lume, îşi descărca Georgin Florescu năduful, revolta mocnită în fundul
sufletului: la şedinţele Delegaţiei Permanente. Aici se descărca, ţipa, contrazicea pe toată
lumea, la înjurături răspundea cu înjurături, la păreri fistichii ricoşa cu alte păreri şi mai
fistichii, bătea cu pumnul în masă, se bătea cu pumnii în piept, gesticula, striga, transpira,
urla ca pe stadion la un meci de cupă. Sala de şedinţe era stadionul lui. Era modul iui de
supravieţuire, într-o lume de proşti venali şi de deştepţi la fel de venali. Oare, de ce nu are
puterea să se smulgă din acest marasm ticălos? se întreba Radu Dunca, amintindu-şi
figura policromă, extravagantă, a lui Georgin Florescu, din timpul şedinţelor Delegaţiei
Permanente.

E prea deştept, pentru cei jurul său. Mai deştept chiar şi decât Doroga. De ce se lasă
mânuit, ca o marionetă? Ascunde ceva? Urmăreşte un scop ocult? Să fie doar un las
ordinar? Sau l-o fi trimis şi pe el - ca şi pe mine - cineva în cioaca asta puturoasă?!
Cine?...

190
Surâsul unui diavol

- Da, vă rog! strigă Dunca tare, poate prea tare - trezit din gândurile lui triste - răspunzând
unui ciocănit discret în uşă. Secretara îl anunţa că, peste câteva minute, va începe şedinţa.
Radu îi mulţumi, căpşorul blond, buclat, al secretarei dispăru ca o părere din despicătura
uşii, îşi luă sub braţ nelipsita lui agendă cu scoarţe negre, groase, cu foi subţiri ca de
Biblie, de care nu se despărţea niciodată: comandă specială la tipografia „Coresi”...

Înainte de a părăsi biroul, consilierul de presă şi-l imagină pe Daion Doroga, în sala de
şedinţe, în capul mesei lungi ca de parastas, ridicat în picioare, jovial şi ferm, elegant şi
puternic, vorbind în binecunoscutu-i stil sinuos, şerpuitor, ocolit pe după piersic, dar cu
un mesaj clar, rece, răspicat: „Domnilor colegi, deschidem cea de a 264-a şedinţă a
Delegaţiei Permanente. Vă doresc o seară bună. Si, mai ales, eficientă. De altfel, eficienţa
ar trebui să ne viziteze cât mai des, întrucât suntem puţini, foarte puţini, doar unsprezece
oameni. Iar eficienţa unei şedinţe este invers proporţională cu numărul de participanţi. Nu
o spun eu. Ci aceasta este una din celebrele legi ale lui Old şi Kahn. Stimaţi colegi,
înainte însă de a intra în ordinea de zi a şedinţei, vă rog să-mi îngăduiţi să vă fac o
sugestie. O mărturisire! Este un gând pe care îl tot frământ în minte de vreun an de zile.
As putea spune chiar că acest gând are pe conştiinţa lui multe din nopţile mele albe. Mi-a
trebuit mult timp, până când să mă hotărăsc să vi-l mărturisesc şi dumneavoastră. Ceea ce
am să vă spun acum nu este o hotărâre.

Nici a mea. Nici a dumneavoastră. Nu vom lua nici o hotărâre în acest sens. Ci doar ne
vom gândi, împreună! Eu m-am gândit singur aproape un an de zile. Şi iată la ce
concluzie am ajuns. La anul, în 1996, vom face şapte ani de guvernare. Şapte ani de când
ne aflăm, neîntrerupt, la Putere. Noi am făcut Revoluţia din decembrie 1989. Noi am
produs primul partid democrat Liga Renaşterii Naţionale. Noi am întemeiat o nouă scoală
a democraţiei româneşti. Cei şapte ani de-acasă ai României democratice au fost făcuţi
sub supravegherea noastră. Cred că la anul va fi timpul, va veni exact timpul când să
punem în funcţiune principiul fundamental al democraţiei: rotaţia Puterii! Alternanţa! Să
dăm o şansă în plus Opoziţiei. De altfel, paradoxal, în aparenţă paradoxal, este chiar în
interesul nostru să pierdem alegerile de anul viitor. Mă refer strict la alegerile
parlamentare, în prezent, România a atins un prag al prăbuşirii economice extrem de
periculos. Dacă vom guverna până în anul 2000, prăbuşirea va deveni atât de adâncă, atât
de îngrozitoare, încât nu vom mai avea acces la guvernare cel puţin 20 de ani. O
generaţie! Dar aşa, lăsând Opoziţia să câştige în 1996, împuşcăm doi iepuri dintr-un
singur foc: noi vom apărea, în anul 2000, ca salvatori ai României, iar Opoziţia - de acum
uzată, compromisă, epuizată - va fi scoasă de pe scena Puterii exact acei 20 de ani atât de
ameninţători pentru noi...” Al dracului Doroga, îşi zise Radu Dunca, necenzurându-şi
deloc admiraţia, al dracului, cum ştie el să facă din cuvânt o sabie atât de înfricoşătoare!

Intră în sala de şedinţe, toate scaunele erau ocupate, Daion Doroga se ridicase deja în
picioare. Dunca îşi ocupă repede locul la măsuţa lui - joasă, rotundă - loc destinat
consilierului de presă, ciuli urechea, Doroga îşi începu monologul său oficial:

191
-Domnilor colegi, deschidem cea de a 264-a şedinţă a Delegaţiei Permanente. Vă doresc
o seară bună. Si, mai ales, eficientă.

De altfel, eficienţa ar trebui să ne viziteze cât mai des, întrucât suntem puţini, foarte
puţini, doar unsprezece oameni. Iar eficienţa unei şedinţe este invers proporţională cu
numărul de participanţi. Nu o spun eu. Ci aceasta este una din celebrele legi ale lui Old şi
Kahn. Stimaţi colegi, înainte însă de a intra în ordinea de zi, vă rog să-mi îngăduiţi să vă
fac o sugestie. O mărturisire... Radu Dunca surâdea ca un diavol.

CAPITOLUL 3

Motto:

Îmi aduc aminte cum explica geologul Emil Constantinescu studenţilor modul cum
trebuie izbită o rocă cu ciocanul. O loveşti puternic, dar în aşa fel încât să-i placă şi ei.

Răsvan Moldoveanu

O conspiraţie neagră

Simţea, de la o vreme, că nu mai poate controla pe deplin oamenii din jurul său.
Lucrurile, întâmplările. Era o senzaţie ciudată, imponderabilă. Parcă ar fi fost o iluzie
urâtă. Sau un vis urât, din care te trezeşti brusc, transpirat, căpiat şi nu ştii prea bine ce e
cu tine, unde te afli şi ce faci. Abia mai târziu, puţin mai târziu, îţi dai seama că ai avut un
coşmar, că te-ai trezit, că ai revenit în realitatea pe care o cunoşti dintotdeauna. Dar dacă
coşmarul acela, visul acela urât este exact realitatea în care trăieşti cu adevărat? Şi dacă
realitatea pe care mi-o închipui eu a fi, nu-i decât o infernală iluzie? Această feroce
îndoială începuse să pună tot mai mult stăpânire pe el. Nu, nu! Ceva se destramă. Ceva se
întâmplă. Ceva năprasnic! Ceva ce nu poate controla. Şi nu ştie ce. De aici, un aer de
nesiguranţă. De pericol. Descumpănire. Neputinţă. De aici, nopţile lui albe, până târziu,
în zori, când aţipeşte epuizat, cade ca secerat într-un somn greu, scurt, din care se trezeşte
apoi într-un ţipăt prelung. Sfâşietor! Nu ţipase el. Şi nici de altundeva nu venise ţipătul.
Ci ţipătul acela se iscase doar în mintea lui. Explodase printre gândurile lui. Atins de
aripa neagră a neputinţei. Avea percepţia acută că, în jurul său, aproape, tot mai aproape,
se petrec evenimente incontrolabile, mişună oameni care nu-l mai ascultă, se produc
întâmplări care vin către el, trec peste el: arogante şi nepăsătoare! Ce, Parascovenia
mă-sii, se întâmplă? S-au schimbat oamenii? S-au schimbat vremurile? S-a ramolit el?
S-a înconjurat de prosti? De lipitori? De trădători? S-a ivit, undeva, cineva mai puternic
decât el, mai rău decât el, care caută să-l spulbere? Să-l nimicească? Să-l înlăture? Cine?
Cineva din Ligă? De la Cotroceni? Din Ordinul Cavalerilor de Malta? Sau să fie cumva
toate fantasmele astea semnele unei boli?, se întreba el, perplex, pe de o parte.

Să fie bolnav şi să nu ştie? Să fie toate aceste îndoieli şi întrebări şi neputinţe doar
năluciri în capul lui? Ce fantasme, dom-le? Ce închipuiri? Ce, Parascovenia mă-sii, am

192
înnebunit?, revenea el, lucid, pe de altă pane. Dar telefonul ăla pe care l-a primit azi
dimineaţă, cu noaptea-n cap, când abia aţipise, tot fantasmă a fost? Şi, deodată, Dan
Mircea Hariton se simţi - pentru a câta oară în ziua aceea? -invadat de o sudoare rece.
Îngheţată! De parcă i-ar fi dat cineva brânci în hăul unui fiord polar...

Abia acum înţelegea Hariton, în toată goliciunea ei hâdă, semnificaţia crimei de la

restaurantul “Solaris”. Nenorocitul ăla de Minai Negulescu nu fusese altceva decât o
piesă intermediară într-un biliard macabru. Dar canalia aia de Anton Soroceanu, de la
revista “Violenţa”, care o mierlise ieri, tot pion de sacrificiu să fi fost? Ţinta, de fapt, ţinta
finală era el: Dan Mircea Hariton? El trebuia doborât? El trebuia înlăturat? De cine? Cine
se crede aşa de puternic, încât să i se împotrivească atât de brutal? Cu atâta ură? Cine să-l
urască atât de îngrozitor? Daion Doroga? Coposu? Romul Petrean? Quintus? Ori zurliul
ăla de Ion Paul Rogojanu? Nu vărsase destui bani în haznaua lor politică? Dar dacă o fi
chiar Preşedintele? Dacă Leon Lotreanu s-o fi săturat, dracului, să i se mai spună, verde
în faţă, adevărul crud? El, Hariton, era singurul dintre oamenii Preşedintelui care îi putea
spune orice, oricând şi oricum, fără ca Lotreanu să strâmbe din nas. Să fi strâns
Preşedintele atâta ură în el, încât să vrea să se descotorosească repede, cât mai repede, de
Hariton? Şi laş cum îl ştiu, se întreba derutat Dan Mircea Hariton, să nu albe curajul să
mă înfrunte în faţă? Ci o face în stilul său mişel, ocult, conspirativ? Exact asta simţea
Hariton că-l apasă de vreun an de zile: o conspiraţie neagră! Sau o fi chiar Baronul, care
vrea să-l pedepsească pentru cine ştie ce prostie? Să-l fi dat Baronul vreun semnal, iar el,
idiotul de Hariton, să nu-l fi priceput? Nu! Nu se poate!. Baronul n-ar fi procedat aşa. Nu
era în maniera Iluminaţilor. Acolo, în Sistemul lor, sunt alte reguli.

Alte măsuri. O altă procedură. Acolo, altfel se reglează echilibrul forţelor, când cineva a
acaparat, la un moment dat, prea multă putere. Aici, în toată povestea asta urâtă care îl
înconjoară, de tot coşmarul ăsta în care pluteşte de vreun an de zile, se simte mişcarea
unei alte mâini, a unei alte structuri: de tip mafiot. Se simt instrumentele ei. Aerul ei.
Metodele ei. Nu, nu merge! Nici raţionamentul acesta nu-i bun. Ar fi însemnat că mafioţii
ăia care vor să-l compromită, să-l doboare, sunt ori nişte nebuni scăpaţi dintr-un balamuc,
ori nişte prosti care nu ştiu pe ce teren minat calcă, ori nişte sinucigaşi profesionişti,
kamikaze mânaţi de un fanatism incurabil. Oare, să nu fi aflat ei că el, Hariton, face pane
din Sistem? Sau tocmai din acest motiv, vor să-l lichideze? Atunci, se întreba aiurit Dan
Mircea Hariton, de ce atâtea complicaţii? De ce să omori doi oameni, pentru el? De ce nu
a fost lichidat, pur şi simplu, el, Hariton? Au fost atâtea împrejurări, când un lunetist l-ar
fi curăţat într-o fracţiune de secundă! De ce n-au făcut-o? Vor doar să-l sperie? Să-l
şantajeze? Doar să-i forţeze mâna cu ceva? Să-i ceară ceva? Să-l compromită? Să-l aibe
la cheremul lor? Să fie una din cârtiţele lor, în Sistem? Ar fi raţionamentul cel mai
aproape de adevăr. Sau, poate, chiar adevărul însuşi. Ar fi o posibilă explicaţie pentru
ultimele cuvinte ale necunoscutului de la telefonul din zori: “Vom reveni, domnule
Hariton! Când? Asta vom hotărî noi, în funcţie de comportamentul dumneavoastră, şi vă
dorim să nu faceţi vreun gest necugetat. O zi bună, domnule consilier!” şi, tac, telefonul
fusese închis...

193
Contrabanda cu diamante

Dan Mircea Hariton fu iarăşi bântuit de amintirea Baronului. Trebuia să ia legătura,

urgent, cu Baronul. Şi să-i spună, de la cap la coadă, toată povestea asta scârboasă. Cum
să-i spun eu aşa ceva?! aproape că ţipase isteric bătrânul consilier. Cum? Oare, am
înnebunit? Am dat în mintea copiilor?

Uite, nene, ăia doi de colo vor să mă cotonogească! Unul mi-a spart nasul, alaltăieri.
Altul mi-a pus piedică, ieri. Azi, vor să mă stâlcească în bătaie! Apără-mă, nene! Cum să
se ducă la Baron cu aşa prostie? S-ar descalifica singur. Da ce, el, Hariton, are mâinile
legate? Sistemul i-a conferit o putere uriaşă, putere discreţionară: să se folosească de ea!
Nu să se ducă cu pâra pe la stăpâni. Nu să fugă după ajutor. Ăsta este războiul lui! Doar
al lui. El singur trebuie să-l poarte cu duşmanul nevăzut. Ori pe scut, ori sub scut! Ce,
Parascovenia mă-sii, m-am boşorogit? M-am ramolit? „Du-te de te-mpuşcă.'“, îi strigase
Mariana, cu ochi înlăcrimaţi şi răi. Avea dreptate! îşi spuse, încrâncenat, Hariton. Curvă-
curvă, dar mintea îi merge. E sărită de pe fix în altă parte, mintea însă o are întreagă.
Deci, gata! Trebuie să coboare în groapa cu lei. Vor luptă?! Va fi luptă! Pe viaţă şi pe
moarte! Nu doar câteva telefoane, nu doar simple solicitări. Ci, război! Război total.
Necruţător. Până la descoperirea şi nimicirea duşmanului. Cândva, cu un an în urmă, îi
spusese lui Sile Dogaru, senatorul ăla care se lăuda că învârteşte SRI-ul pe degete:
“Alertă generală!” iar Sile a înţeles, s-a aşternut pe treabă, s-a dus la SRI, şi-a pus
oamenii pe jar, i-a risipit prin fişierele secrete, prin lumea interlopă, prin ţară, prin
Europa, după câteva luni senatorul venise la Hariton cu tolba plină. Era o istorie
interesantă. Captivantă ca un roman poliţist. Hariton o ţine minte şi astăzi, bob cu bob.
Mihai Negulescu se înhăitase cu nişte mafioţi ruşi, într-o afacere cu diamante brute. Baza
de concentrare a diamantelor se afla la Anvers, celebrul port belgian, care înghesuia pe
străzile sale, vechi de peste o mie de ani, aproape un sfert de milion de locuitori. Este
centrul comercial mondial care duce povara celor mai dubioase şi profitabile afaceri
planetare: contrabanda cu diamante, stupefiante şi tutun. În 1990, 80% din diamantele
brute ale lumii şi 50% din cele şlefuite tranzitau Anvers-ul. Din 20 de burse de diamante,
câte există pe tot pământul, opt îşi au sediul în oraşul Anvers. Peste jumătate din clienţii
societăţii sud-africane De Beers, specializată în extragerea, prelucrarea şi comercializarea
diamantelor naturale, sunt rezidenţi în Anvers.

Cei mai mari angrosişti de diamante ai cartelului londonez Central Selling Organization
îşi tranzitează marfa prin Anvers. În urma tuturor operaţiunilor cu diamante, în oraşul
Anvers, se strâng anual profituri mai mult sau mai puţin legale - de peste 21 miliarde de
dolari, pentru un volum de schimb de 237 milioane carate, în anul 1994, ceea ce în limbaj
negustoresc înseamnă aproape 70 tone de diamante. Chiar şi diamantul industrial se află
aici, în Anvers, la el acasă, cu 40% din volumul mondial. Strada Pelikaanstraat este una
din cele mai lungi şi mai dens populate străzi din Anvers. Aici, pe această stradă, se află
cartierul general al diamantelor. Iar 70% din magazinele de bijuterii de pe Pelikaanstraat
aparţin mafiei ruse: faimoasa organizaţie “K”. De fapt, un cartel construit din patru
onorabile familii. Şi, în fruntea lor, naşul suprem: Rachmiel Brandwain, alias Mike,
supranumit “Omul cu degete de aur”, un evreu de origine rusă, născut în 1949. Garda lui
de corp: Boris Nayfeld. Locotenenţii lui Mike: Efim Laskin, zis Fima, adică “Micul ţar”;

194
Shalva Ukleba, zis Zver, fost campion naţional al Rusiei la karate; şi Marat Balagula, zis
Satâr, pentru că întotdeauna îşi lichida victimele comandate, tocându-le cu satârul, ca în
vechile Triade chinezeşti. În anul 1991, Minai Negulescu se întâlneşte, la Belgrad, cu
totul întâmplător, cu Laskin, într-o afacere cu medicamente. Se împrietenesc, se
reîntâlnesc peste câteva luni, la Viena, apoi la Berlin, cu diferite alte afaceri. La Berlin îl
recrutează Laskin pe Negulescu, în reţeaua “K”, având nevoie de un om de mare
încredere, la Bucureşti, care să preia o linie de transport al diamantelor brute, din Rusia,
via Chişinău, şi să le direcţioneze apoi la o firmă din Berlin, de unde vor fi preluate de
alţi oameni şi trimise la Anvers. Treburile merg bine, Mike e mulţumit de noua achiziţie a
lui Laskin, de la Bucureşti, diamantele brute curg, pe noua rută, către Anvers. Până când,
în 1992, pe strada Pelikaanstraat, la numerele 104-108, doi bijutieri sunt ucişi cu sânge
rece, iar magazinele uşurate de întreaga cantitate de diamante abia sosită de la Bucureşti.

Un an mai târziu, în 1993, primăvara, pe aceeaşi stradă, dar la numărul 43, este ucis alt
bijutier, un evreu de origine georgiană, Avi Beberaşvili, şi dispare întreaga cantitate de
diamante neşlefuite trimise de Mihai Negulescu. Semion, tatăl lui Avi, are unele bănuieli
şi discută cu Laskin. În vara anului 1993, Laskin vine la Bucureşti să lămurească lucrurile
cu Mihai Negulescu. Discută, cercetează, controlează. Nimic! Pleacă nehotărât, încă nu e
sigur ce hram poartă Mihai Negulescu. A trădat? N-a trădat? Altcineva de pe noua filieră
o fi trădătorul? Nu ştie! îi propune lui Mike o verificare la sânge a bucureşteanului. O
verificare secretă, încrucişată, totală. Mike e de acord. Dar, pe 27 septembrie 1993, la
Munchen, însuşi Efim Laskin are un sfârşit tragic: trupul îi va fi găsit, hăcuit de 47 de
lovituri de cuţit, pe capota unei maşini, într-o parcare din cartierul Ungererbad. În vara
anului următor, 1994, Mihai Negulescu moare şi el, cu fruntea perforată de un glonţ, tras
de un profesionist, în restaurantul “Solaris”. Concluzia se impunea de la sine: asasinarea
lui Mihai Negulescu intra în categoria reglării de conturi, între trădaţi şi trădători, din
spaţiul crimei organizate. Punct!, îşi zise Dan Mircea Hariton. Punct, dar mai departe?
Mai departe, vidul. Adică, nimic. Povestea servită de senatorul Sile Dogaru putea fi,
desigur, adevărată. Perfect adevărată. Negulescu fusese vârât în tot soiul de afaceri
puturoase. Trădase pe cineva. Minţise pe altcineva. Şi fusese lichidat. Dar ce legătură
avea, atunci, el, Hariton, cu toată istoria asta complicată? De ce să fie el, acum, cel vizat,
cel ameninţat?! Şi, apoi, cine pusese mâna pe cele două casete din buzunarul mortului?
Era clar că Negulescu mai oprise, şi pentru sine, o copie de pe videocaseta aia cu Mariana
şi Tomiţă. La fel de clar era şi faptul că acelaşi Negulescu înregistrase toată discuţia
dintre el şi Hariton. Toate ameninţările lui Hariton.

Iar necunoscutul de la telefon deţinea, acum, ambele casete. Cine era? Cum intrase în
posesia lor? Ce urmărea? De ce îl încolţise pe Hariton? Şi cum de aflase necunoscutul
acela periculos, extrem de periculos, că Negulescu trebuia să se întâlnească, la „Solaris”,
cu Aurora Manta de la „Bulina verde”? Ştia că Negulescu urma să-i predea lui Auraş cele
două casete năzdrăvane? De unde ştia? Să fi fost un om din anturajul victimei? Sau chiar
el, necunoscutul, să fie autorul acestui scenariu macabru? De ce? Doar ca să-l înfunde pe
Hariton? Doar ca să-l albe la mână? Să-l controleze? Să-l şantajeze? Sunt eu un tip
şantajabil?, se întreba derutat, mâhnit, dar şi orgolios Dan Mircea Hariton. Sunt gata să
fac vreo porcărie, doar pentru ca să-mi apăr imaginea, prestigiul, scaunul de la pupitrul de
comandă? Uite că sunt! Chiar sunt!! Altfel, cum să-mi explic tot tărăboiul ăsta, pe care l-

195
am declanşat, după telefonul necunoscutului? Hariton era zăpăcit. Nedumerit, înseamnă
că toată povestea cu diamantele era, desigur, palpitantă, poate chiar adevărată, dar nu
ducea nicăieri. Adică, nu ducea spre Dan Mircea Hariton...

Rechinii tineri

Mass-media tocase, la vremea ei, mărunt-mărunt, toată crima de la „Solaris”, dar nu

ajunsese nici ea nicăieri. Supoziţii, păreri, fabulaţii! Dan Mircea Hariton realizase un
veritabil tur de forţă prin lumea presei, pentru a nu transpira nimic despre aventurile
amoroase ale Marianei cu Mişu. Nu reuşise pe deplin. Pe undeva, răsuflase un pic,
apăruseră în două locuri, în două ziare de buzunar, două ştiri scurte, pe tema presupusei
legături sentimentale a Marianei Bereciuc cu victima de la „Solaris”. Dar marile cotidiane
centrale - Ziua, România liberă, Subiectul Zilei şi Adevărul - nu suflaseră nici un cuvinţel
pe tema asta alunecoasă, nebuloasă. Meritul cel mare revenea, totuşi, Aurorei Manta, ea
singură – la solicitarea lui Hariton - făcând minuni, făcând presiuni, iar acolo unde fusese
cazul plătind princiar din fondurile secrete ale Sistemului: scandalul fusese evitat!

La limită. Onoarea domnului secretar general al Guvernului, salvată. Despre onoarea

Marianei... De unde nu-i, nici Dumnezeu nu dă! Şi Auraş îi povestise lui Hariton despre
nişte legături subterane ale lui Mihai Negulescu cu Mafia rusă a diamantelor, era ceva
tulbure, ceţos, nu rezulta convingător de nicăieri că Mişu i-ar fi trădat pe ruşi şi că de aia
s-ar fi cărăbănit el în lumea drepţilor, miruit, cu un glonţ din clasa Pullverum. Iar mafia
“K” era prea bine cunoscută că nu comite erori, când elimină pe cineva. Ori Mişu, într-
adevăr, a trădat, şi atunci stăpânii temutei Organizaţii “K” l-au lichidat; ori nu a trădat şi,
în acest caz, a fost ucis de altcineva. Şi după un an de zile, misterul asasinatului de la
“Solaris” se afla în coadă de peşte. Aurora Manta stabilise, totuşi, cu certitudine, o
realitate secretă: magnatul Mihai Negulescu, alias Mişu, fusese capul cel mare al unei
structuri de tip mafiot, din Bucureşti. O organizaţie de rechini tineri, începători, care nu
se specializaseră încă pe anumite afaceri, de mare anvergură, ci se ocupau de toate, la
plezneală, cu o frenezie sălbatică: extorcări, contrafaceri, fraude, trafic de stupefiante,
diamante, prostituţie, contrabandă, spălarea banilor murdari. Informaţiile lui Auraş erau
însoţite de o listă lungă cu nume, prenume, data şi locul naşterii, profesia, domiciliul,
telefonul, ce conturi bancare aveau, cu câte zerouri, ce afaceri învârteau. Hariton o
verificase cu ajutorul generalului Pepe, toţi tipii din lista aia erau vârâţi până în gât în
ticăloşii, în murdării, în asasinate, însă, nu! Erau şi ei - rechinii tineri - uluiţi, erau
înfuriaţi că bossul lor fusese omorât, împuşcat ca un câine turbat, cine ce avusese cu el?
Şi doreau cruntă răzbunare. Ardeau de dorul răzbunării! Ardeau, la început. Acum, după
un an de zile, s-au mai potolit, au uitat, s-au îngropat în alte afaceri, alte relaţii, alţi bani.
Viaţa merge înainte! Morţii cu morţii şi viii cu viii. Generalul Petre Penciu n-a mai putut
afla nimic de ia foştii locotenenţi ai lui Mihai Negulescu, Hariton aştepta, Andrei Zavera
se lansase pe un drum periculos, Pepe îl oprise - ferm, tăios, speriat - criminalistul îl
ascultase, bătuse în retragere, de-atunci lucrurile bălteau.

De ce se speriase generalul Pepe? Căpitanul Andrei Zavera îi ceruse insistent permisiunea

să verifice, în afară de anturajul victimei, toate relaţiile unui grup restrâns, de trei

196
personaje: Mariana Bereciuc, Traian Bereciuc şi Dan Mircea Hariton. Începuse chiar să
meargă pe o pistă, pe traseul căreia, domnul Traian Bereciuc se dezvăluia ca un tartor
secret, dirijând o imensă reţea de afaceri criminale. Îl informase prompt pe general, Pepe
sărise însă în sus de şapte palme - deopotrivă fricos şi furios - ţipase la Zavera, strigase la
el, ca la ultimul sergent din Poliţia Română, să se oprească, în Parascovenia mă-sii,
imediat, să pună stopul, să înceteze absolut orice alte cercetări pe traseul ăla şi să se
concentreze exclusiv asupra victimei. Asupra locului faptei. Atât! Şi să lase dracului alte
tentaţii profesionale. Ce, a înnebunit?! „Vrei să luăm foc, măi omule? îl întrebase Pepe
grav, dar şi oleacă hâtru. O să luăm foc, iar pompierii sunt toţi în vacanţă. Nu ne sare
nimeni în ajutor! înţelegi?” După ce generalul Petre Penciu îi relatase, pe îndelete, toate
lucrurile astea, cu o sinceritate totală, brutală, Dan Mircea Hariton se gândise îndelung că
ar trebui să discute el însuşi cu criminalistul Andrei Zavera. Neapărat ar trebui să discute
cu el! Dar amâna, amâna... şi timpul trecea îngrozitor de repede. Fugit ireparabile
tempus!

I cappo dei tutti cappi

Singurul care îi furnizase câteva informaţii, câteva detalii pertinente, care se legau cât de
cât de afacerile lui Hariton, de o posibilă acţiune de şantaj, de o eventuală ameninţare,
fusese secretarul de stat Leopold Mavrodin, supranumit Monseniorul, zis Leo, patronul
faimoasei firme de detectivi particulari „Kondor Securit”. Fost general de securitate care
bântuise prin toată Europa, acţionând sub acoperire în mediile cele mai primejdioase ale
lumii interlope, îndeplinind uneori chiar şi sarcini specifice terorismului internaţional,
Monseniorul îşi păstrase intacte toate vechile legături oculte de pe vremea Şacalului,
penetrând, cu ajutorul acestora, noua underworld răsărită în Occident, după prăbuşirea
comunismului în Orient.

Şi astfel putuse descoperi, la Berlin, un grup mafiot eterogen, dar bine închegat, compus
din ruşi, români, sârbi şi polonezi. Până în 1993, grupul se numise Rafik, după şeful său
suprem, Rafael Bagdasarian, zis Rafik, un rus de origine armeană, arestat în iunie 1993,
la Moscova şi, câteva zile mai târziu, asasinat în sinistra închisoare Lefortovo. După
moartea lui Rafik, prin vot secret, noul şef suprem – il cappo del tutti cappi - a fost ales în
persoana unui român, de origine greacă, cu un nume de rezonanţă istorică: Alexandru
Ipsilanti. Supranumit Aro, pentru că nu se despărţea aproape niciodată de un autoturism
românesc, marca ARO, blindat, utilat cu un motor Mercedes-benz. Iar grupul de la Berlin
şi-a schimbat nu doar Naşul, ci şi numele. De-acum, se va numi grupul ARO. Noua linie
imprimată de Ipsilanti grupului ARO se axa pe specializarea în afaceri cu maşini de lux,
petrol şi materiale nucleare. Debuşeul era fantastic. Occidentul era plin cu maşini de lux.
Rusia gemea de cât material nuclear se aglomerase în uriaşele ei depozite militare. Petrol
dorea toată lumea. Se deschidea o piaţă enormă, de la Dublin la Vladivostok. Noul spaţiu
geo-politic era tentant. Câştigurile, imense! Dan Mircea Hariton iniţiase şi el însuşi - şi
opera cu succes - în două din aceste genuri de afaceri: contrabanda cu maşini străine,
operaţională încă din 1992, şi traficarea petrolului, structurată abia de anul trecut. Şi deja
declanşase ample demersuri să pună pe picioare şi o întinsă afacere cu materiale nucleare.
Cu alte cuvinte, pentru grupul ARO de la Berlin, piaţa din România era blocată. Iar

197
Ipsilanti - un tip dur, inflexibil - era recunoscut printre iniţiaţi că nu admitea, în nici o
situaţie, negocierea.

Ori cumpărarea adversarului. Ori înlăturarea lui. Negocierea, nu! Monseniorul îi

povestise lui Hariton, cu lux de amănunte, tot soiul de chestii interesante, care se legau al
dracului de bine între ele. Leo nu doar se documentase, dar pusese şi în ecuaţie datele
obţinute, furnizându-i bătrânului consilier prezidenţial, nu numai informaţii, ci şi judecăţi
pe seama lor. Dar ceea ce precumpănea, totuşi, la el, erau informaţiile. Era uimitor cât de
multe lucruri cunoştea acest om! „Şefu, îi zisese, la un moment dat, Leopold Mavrodin,
ştiţi cum se poate fabrica, artizanal, o bombă nucleară? Nu ştiţi. Pentru că, de-abia de
acum încolo intenţionaţi să intraţi în branşa nucleară. Eu ştiu încă de pe vremea când
lucram cu Şacalul Carlos. E de o simplitate stranie. Trebuie parcurse strict nişte etape.
Prima etapă este, desigur, procurarea materialului nuclear. Cel mai uşor poate fi obţinut
Plutoniul 239, cu o puritate de 87%. Sunt necesare doar opt kilograme, pentru realizarea
unei bombe atomice de puterea celei de la Hiroşima. Plutoniul se comercializează sub
formă de bare de 900 grame. Deşi este foarte toxic, radiaţiile alfa emise de Plutoniu au o
putere de penetrare relativ unică. Este suficient un strat de protecţie de plumb, gros de doi
centimetri, pentru a putea fi manipulat fără probleme. Etapa a doua constă în topirea
Plutoniului şi transformarea lui într-o sferă perfectă, care, în limbajul de specialitate, se
numeşte „pits”. A treia etapă, şi ultima, este implozia sferei, pentru a obţine explozia
atomică. Pentru implozia „pits”-ului, este necesar un şoc rezultat din detonarea a 350
kilograme de trotil, şocul trebuind să fie egal repartizat pe toata suprafaţa sferei de
Plutoniu. Desigur, încheiase calm şi tacticos Monseniorul, pentru toată treaba asta este
necesar un laborator specific. Dar cine îşi permite să cumpere Plutoniu, dispune şi de
resursele financiare aferente amenajării unui laborator clandestin, într-un subsol sau un
garaj oarecare...”

Este posibil, este foarte posibil, îşi zisese îngândurat Hariton, ca Ipsilanti să facă presiuni
asupra lui, să-l încolţească, să-l înspăimânte, să-l alunge din calea grupului ARO.

Chiar aşa să fie?! se întrebă tot el, răzvrătit. Rebel. Apoi, îşi aminti că investise câteva
miliarde de lei pentru declanşarea unei alte afaceri, dincolo de limitele legii, cu petrol
românesc, că ziaristul ăla infernal, Anton Soroceanu, îl dibuise şi publicase deja două
reportaje scandaloase. Demascatoare. Hariton tocmai trăsese nişte sfori, ca să i se dea
peste mâini lui Soroceanu, s-o lase mai moale cu investigaţiile lui jurnalistice în lumea
afacerilor cu petrol, că articolele lui agresive aduc atingere siguranţei naţionale, petrolul
fiind un produs strategic, de importanţă capitală pentru suveranitatea statului, când
nenorocitul a sărit în aer cu maşină cu tot: explozia unei bombe cu efect întârziat. Cine
pusese bomba în maşina ziaristului? Acolo era mână de profesionist. Să fi fost cineva tot
din grupul ARO? Doamne-Dumnezeule, cum să intru eu în contact cu Alexandru Ipsilanti
ăsta? se întreba derutat Dan Mircea Hariton. Monseniorul nu ştia nici o adresă, nici un
telefon, nimic, nici alte nume din grupul de la Berlin. Puterea ocultă care îl ameninţa
plutea undeva, la graniţa dintre real şi ireal. Şi singura legătură cu această cumplită forţă
nevăzută - probabil grupul ARO! - fusese telefonul de azi dimineaţă. Din zori. Sunase
telefonul cu numărul secret. Puţină, foarte puţină lume cunoştea acest număr. Era încă un
indiciu al puterii celui care sunase. Avea o voce gravă, metalică, vibrantă. Hariton şi-a dat

198
numaidecât seama că necunoscutul matinal îşi modulase glasul natural cu ajutorul unui
laringo-fon electronic, lipit de beregată, imediat sub mărul lui Adam. Era un procedeu
infailibil: nimeni, cu nici un aparat, oricât de sofisticat ar fi fost, n-ar fi putut identifica
vocea.

După ce ridicase - iritat, somnoros - receptorul telefonului, ducându-l la ureche, Hariton

îşi auzi consternat propria-i voce:
- Domnule Negulescu, printre mafioţi am învăţat un lucru îngrozitor de simplu şi de
exact: nimic nu este întocmai ce pare a fi! Oamenii nu-şi arată niciodată adevăratul chip.
Nu ştii, până nu muşti adânc...

Şi tot aşa, până la sfârşitul acela abrupt, rău, duşmănos, când Hariton îl ameninţase cu
moartea pe Mihai Negulescu, dacă nu-i aduce, în două ceasuri, video-casetele
compromiţătoare. După care, se auzi vocea necunoscutului râzând rar, apăsat, sarcastic şi,
numaidecât, glasul acela alterat electronic:

- Ei, domnule consilier, ce spuneţi dacă, după recenta asasinare a ziaristului Anton
Soroceanu, dăm publicităţii frumuseţea asta de casetă de reportofon, înregistrată anul
trecut, cu numai o zi înaintea uciderii lui Mihai Negulescu? Şi ce spuneţi dacă, simultan,
difuzăm pe toate posturile particulare de televiziune şi videocaseta cu Mariana şi Tomiţă?
Nu spuneţi nimic? Nici noi nu vom face nimic. Deocamdată! Vom reveni, însă, domnule
Hariton! Când? Asta vom hotărî noi, în funcţie de comportamentul dumneavoastră. Şi vă
dorim să nu faceţi vreun gest necugetat. Ar fi un semn că aţi devenit un om slab. Or, noi
nu credem aşa ceva despre excelenţa voastră. O zi bună, domnule consilier!

CAPITOLUL 4

Motto:

Dacă economia nu funcţionează, politica va sfârşi prin a distribui sărăcie, foame, crimă şi
revolte sociale.

Ulm Spineanu

Înmormântarea

Durduliu şi blond, cu ochii negri, în costum negru şi cu umbrelă neagră, cu ceas şi

lănţişor la buzunarul vestei ş chipul rece, impenetrabil, căpitanul de poliţie Andrei Zavera
părea mai degrabă un prelat, venit să oficieze un serviciu funerar. Ploua mărunt. Ultima
lună a toamnei parcă nu se mă, termina: lungă, friguroasă, jilavă. Era în 30 noiembrie.
Ultima zi din toamna anului 1995. De la asasinarea ziaristului Anton Soroceanu trecuseră
trei zile. Astăzi avea loc înmormântarea. Cimitirul, întins la marginea Metropolei, părea
un oraş apocaliptic, desfigurat de o lepră care devora totul: lemnul, piatra, pământul şi
fierul. Criminalistul coborâse din maşină, lăsase maşina dincolo de zidul cariat, trecu

199
printr-o portiţă din fier forjat, mâncat de rugina unui veac de uitare, balamalele porţii
scârţâiră prelung, ascuţit, ajunse pe un teren neted, plin cu bălării şi gropi săpate de
curând. Umezeala buruienilor ii pătrundea prin pantofi. Pământul cleios i se lipea de tălpi
Pretutindeni, de jur-împrejur, riguros rânduite, movilite de pământ: unele cu ţărâna
proaspătă, încă netopită de ploaie, altele bătătorite, acoperite cu iarbă, sau cu flori moarte
de mult; movilite încadrate cu lanţuri groase din bronz coclit, sau cu brâuri din cărămidă
cu tencuiala jupuită; movilite împrejmuite cu ziduri din beton armat, ziduri ca de cetate,
altele cu gărduleţe din lemn de brad, putred, rupt colo şi colo, configurând în pământul ud
uriaşe guri ştirbe, din care se ridicau către cer, ca nişte strigăte mute, crucile cimitirului-
Cruci simple, subţiri, din scândură, mâzgălite cu cifre şi litere bizare, frânturi de nume,
cuvinte neterminate, cifre şterse de ploi, simboluri biblice. Cruci fastuoase din marmură
albă sau marmură neagră, înalte, svelte, cu aripi hrăpăreţe, vrând parcă să cotropească şi
mormântul vecinului. Cruci orgolioase din piatră cioplită, închipuind troiţe cu acoperişul
din tablă zincată şi fotografiile ceramice înfipte adânc în carnea pietrelor. Cruci modeste,
uniforme, din ciment cenuşiu, turnaţi în aceleaşi tipare cuminţi, umile, se înşirau ca nişte
soldaţi anonimi, cu braţele asvârlite spre zenit, ca într-o ultimă rugă. Ciudată privelişte!
gândi elegiac Andrei Zavera.

Ciudată şi strâmbă! Si jalnică! Nici măcar în cimitir, oamenii nu sunt egali. Deşi moartea
ne face tuturor acelaşi semn de chemare, ne spune aceeaşi poveste tristă şi ne împinge pe
acelaşi drum îngust, către nicăieri, totuşi oamenii se mint unii pe alţii chiar şi aici, în
cimitir, lăudându-se, fălindu-se, hlizindu-se unii la alţii cu zâmbete calpe, trufaşe,
aroganţa lor vrând parcă să spună celorlalţi: „Vedeţi, mă, moartea mea e mai grozavă, e
mai frumoasă, eu şi mort sunt mai ceva decât voi! Ia uitaţi-vă ce cavou mişto am!” Oh,
eterna vanitate omenească, zâmbi Zavera deprimat, păşind cu grijă printre băltoacele
noroioase...

În mijlocul cimitirului, printre cruci de lemn proaspăt şi movilite de pământ împovărate

cu imense coroane de flori ofilite, se aflau câţiva oameni în jurul unei gropi. Ziarişti:
colegi şi prieteni ai celui dispărut - Anton Soroceanu. Sicriul nu fusese coborât, preotul -
gras, pântecos, cu umeri ca de măcelar - citea ceva dintr-o carte groasă, nu citea ci
bombănea cuvinte ştiute numai lui, iar lângă el, într-o haină stranie de cioclu, neagră, cu
fireturi zdrenţuite, groparul îi ţinea umbrela, tremurând de frig şi tropăind în noroiul
clisos. Nu avusese prea mulţi prieteni Anton Soroceanul îşi spuse dezolat căpitanul
Andrei Zavera, privind posac, de la câţiva paşi, grupul ziariştilor. Se salutară din priviri.
Rece. Oficial...

Două crime, acelaşi asasin

Criminalistul se hotărâse să conexeze crima de la restaurantul “Solaris”, de anul trecut, cu

moartea recentă, violentă, a ziaristului, abia azi-dimineaţă. Un element fusese hotărâtor:
aceleaşi amprente digitale fuseseră descoperite în cele două crime. Ucigaşul de !a
“Solaris” îşi lăsase amprentele pe paharul cu „grasă de Cotnari”, din care sorbise, înainte
de a-l împuşca pe Minai Negulescu. Neglijenţă? Infatuare? Provocare? Criminalistul încă

200
nu-şi formulase un punct de vedere. Oricum, ştia din experienţă că nu există crimă
perfectă.

Pe 27 noiembrie, anul acesta, ziaristul Anton Soroceanu, fusese ucis cu o maşină

infernală plasată sub scaunul şoferului. Portiera autoturismului, din faţă-stânga, fusese
pur şi simplu smulsă de forţa năprasnică a exploziei şi azvârlită la o distanţă de peste 20
de metri, fiind singura componentă din automobilul jurnalistului nedistrusă de incendiul
devastator care a urmat. Ei bine, după trei zile de meticuloase cercetări, fuseseră
descoperite, pe rama interioară a portierei, în dreptul clanţei, două urme de amprente
digitale. Verificate în fişierul central al poliţiei, se dovedise, indubitabil, că aparţineau
aceluiaşi om care băuse „grasa de Cotnari” la „Solaris”: ucigaşul! Căpitanul Andrei
Zavera se dusese numaidecât la generalul Petre Penciu, îl informase sec, profesional, se
uitase fix în privirea bătrânului, tăcuse câteva clipe grele, grave, solicitând, apoi,
conexarea celor două cazuri. Generalul l-a luat prieteneşte pe după umeri, l-a împins
într-un fotoliu, a oftat, oftatul lui putea fi mai degrabă un geamăt reprimat, a pescuit de pe
undeva, din puzderia de sertare şi rafturi ale biroului, o sticlă cu palincă, a destupat-o
repede, cu un pocnet fără ecou, ducând-o apoi la gură cu un gest smucit, parcă înrăit.
După două gâturi ţepene, i-a întins-o lui Zavera, s-a aşezat în celălalt fotoliu, a aşteptat.
Criminalistul a ras şi el tot două gâturi, după care - tăcut, distant - pusese sticla jos, pe
covor, între ei. Parcă erau doi ţapinari, doi tăietori de lemne într-o clipă de răgaz, când
pădurea nu mai freamătă prelung sub loviturile lor de topor. Tăcerea se întindea între ei
ca o povară. Apăsătoare. Nici unul nu îndrăznea s-o rupă. Fiecare îl aştepta, îl pândea pe
celălalt să facă primul pas. Într-un târziu, generalul Pepe îl întrebă, cu ochii în pământ:
- Mai eşti supărat pe mine, Andrei?

Criminalistul tresări, surâse întunecat, răspunse rar, oficial:

- Domnule general, permiteţi-mi să vă raportez: nu sunt supărat pe dumneavoastră!
Regulamentele militare nu stipulează nici o prevedere în acest sens.

Dacă vrei să fugi, eu sunt aripile

Pepe se înroşi brusc, se aplecă iute către Zavera, strigă răguşit:

- Mă, dacă eşti măgar, te-njur, auzi? Te-njur de-ţi merg fulgii! Ce mă iei tu pe mine cu
„domnule general”. Eu te iubesc ca pe copilul meu, dacă as fi putut să am copii, cel puţin
unul mi-aş fi dorit să semene cu tine, iar tu te dai la mine ca la ministru. Auzi: „domnule
general, permiteţi-mi să vă raportez”! Să-i pui placa asta ministrului, nu mie. Că el azi e,
mâine nu mai e. Vine, îşi face jocurile şi pleacă. Dar eu rămân aici, cu tine, în cea mai
toxică meserie de pe pământ: profesia de poliţist! Ministrul se duce, dracului, pe apa
sâmbetei. De altfel, la câte potlogării a făcut până acum, ar fi trebuit arestat de mult.
Cine, însă, are această putere? Cine-şi poate permite acest lux? Lui poţi să-i cânţi tot
regulamentul militar, pe capitole şi paragrafe, că-l place! Dacă-l spui de zece ori, într-o
frază, „domnule ministru”, i-ai făcut una din cele mai mari bucurii din viaţa lui. De ce
vrei să fugi de mine, Andrei? întrebă retoric, cu un aer obosit, generalul Pepe. De ce? Ştii
ce spune Emerson, în celebrul său poem „Brahma”, despre fugă? Dacă vrei să fugi, eu
sunt aripile! Poţi fi supărat pe mine, dar nu poţi fugi de mine. Pentru că eu trebuie să te

201
apăr, Andrei! Să am grijă să nu fii distrus. Să previn acest lucru. Eşti cel mai bun
criminalist al meu! Dar, trăim vremuri cumplite. Vremuri tulburi. Nenorocite. Orice
valoare poate fi distrusă, astăzi, printr-un simplu gest. Ce crezi c-aş putea face eu, dacă
ministrul mi-ar ordona să te dau afară? Nimic! N-aş putea face nimic! Chiar dacă m-aş
declara solidar cu tine, boul ăla din fruntea ministerului ar da un telefon la Cotroceni,
doar un telefon, şi aş fi trecut şi eu pe linie moartă. Asta vrei? Tu nu vezi mai departe?
Crezi că regimul Lotreanu va dura o veşnicie? La anul, vom avea alegeri şi poate dă
Dumnezeu şi scăpăm de el. Un regim fără-de-lege! N-avem legea poliţistului, n-avem
legea funcţionarului public, n-avem legea răspunderii ministeriale. Acum, cine deţine
puterea, spânzură şi taie cum vrea el.

Şi pe cine vrea el. Pentru că nu există lege! De şase ani orbecăim, iar cei care ne-au
încălecat fură ca în codru. Ştii câte parale s-au furat numai din creditele externe? Peste un
miliard de dolari, îmi imaginez deja că unul din prim-miniştri acestei ţări, ăla care-o fi
prin 1997 sau 98, va fi nevoit să recunoască, disperat, în faţa naţiunii, că nu mai e nimic
de furat în România! Dar, până atunci, trebuie să rezistăm, bătrâne! Trebuie să rămânem
pe scaunele noastre. Pentru că va fi nevoie de noi. Mai ales atunci va fi nevoie de noi!
Ţine minte ce-ţi spun! Că doar n-om fi blestemaţi să-i ducem pe nemernicii ăştia în cârcă
toată viaţa!...

Se ambalase rău, rău de tot, generalul Petre Penciu. Se aplecă abrupt, apucă sticla cu
palincă şi mai trase un gât scurt, după care i-o întinse, cu un gest blând, lui Zavera.
Criminalistul o luă, dar nu mai bău, gânduri contradictorii îl fulgerau, gânduri arse de o
ciudată emoţie, puse sticla jos, încet, grijuliu, de parcă ar fi umblat cu o pungă cu ouă, se
ridică la fel de încet, îşi simţi brusc ochii umeziţi. Nu şi-i închipuise niciodată pe
generalul Pepe vorbind astfel. Ştia ca bătrânul ţine la el, dar nu ştia că-l şi iubeşte, ca un
părinte. Sau ca un frate mai mare. Era gâtuit de emoţie. Vru să spună ceva, deschise gura,
Pepe îi făcu un gest imperativ să tacă.

Biroul generalului era capitonat, era izolat fonic, aici liniştea îţi putea ţiui în urechi. O
astfel de linişte coborâse peste cei doi bărbaţi, dar nu despărţindu-i, ci, dimpotrivă,
apropiindu-i. La capătul ei, Pepe îşi reluă, mai calm, monologul său incisiv. Muşcător!
- Crezi că nu ştiam peste ce ai fi putut da, dacă ai fi mers pe firul Mariana Bereciuc -
Traian Bereciuc - Dan Mircea Hariton? O lume infectă. Detracată. O lume stricată.
Mariana e o curvă congenitală, incurabilă, e pe neam, neamul e putred, pe asta n-o satură
nici un regiment. Ea nu priveşte viaţa, nu simte viaţa decât prin sex. Pentru ea, viaţa nu-i
decât un pat enorm, în care ar sta tot timpul cu cracii în sus. Propriii ei hormoni o
devorează ca un cancer. De fapt, Mariana e un om bolnav. Şi pentru că nu e tratată,
pentru că e lăsată de capul ei, îşi face de cap.

Atât şi nimic mai mult. Dar ţie ţi se ivise un pretext nesperat: Mariana Bereciuc fusese
ultima amantă a lui Mihai Negulescu. Acum, tu să nu-mi spui mie că l-ai bănuit vreo
clipă pe Traian Bereciuc, soţul încornorat, că şi-ar fi omorât rivalul la graţiile nevestei. Ar
fi fost o inepţie monumentală din partea ta. Sunt însă sigur, absolut sigur, că nu te-a
vizitat niciodată această suspiciune. Dar ce ţi-ai zis, când ai aflat de adulter: hai că mi-a
picat în plasă pestele cel mare si, sub pretextul că anchetez crima de la „Solaris”, îmi vâr

202
nasul şi în ciorba lui Bereciuc. Recunosc, tentaţia este mare! Dar primejdia e şi mai mare.
Traian Bereciuc nu este numai secretarul general al Guvernului, adică al doilea
prim-ministru al României, ci şi capul unei uriaşe reţele de afaceri murdare. Strânge bani
pentru Ligă, dar şi pentru buzunarul propriu. Cât cuprinde! Fură, delapidează, înşeală,
atrage credite colosale, primeşte comisioane de milioane de dolari pentru afacerile
înlesnite noilor îmbogăţiţi de după Revoluţie.

La Guvern, licenţele pentru tot felul de importuri sau exporturi se vând la tarabă. Ca la
Obor. Numai de la Bancorex a săltat, până acum, prin diferite oculte aranjamente,
aproape 500 milioane de dolari. Iar de la Banca Agricolă, peste 300 milioane. Tot dolari.
Aceste hoţii se vor numi, peste câţiva ani, credite neperformante. Si atunci să vezi
mândreţele noastre de bănci cum se vor prăbuşi, rând pe rând, retezate sub coasa
necruţătoare a falimentului. Bereciuc are toată puterea executivă în mână! El te poate
strivi oricând ca pe o gânganie, de nu rămâne în urma ta nimic. Nici măcar numele. Cât îl
vezi tu aşa de blajin şi docil şi zâmbăreţ, toată lumea de pe sus îi ştie de frică. Se teme de
el, mai rău ca de bubă grea! De aceea i se dă exact cât cere. Iar el nu mişcă un deget, nu
semnează un document, o aprobare, o hârtie, până nu i se dă birul! Nu operează decât cu
valută forte. Şi ce dacă presa scrie că „Bereciucul este unitatea de măsură a corupţiei”? I
se rupe-n paişpe! Este intangibil. Imun! Ca şi Dan Mircea Hariton.

Dar Hariton e din altă clasă. Superioară! Tot hoţ e şi el. Tot un mafiot cu ştaif. E ditamai
consilierul prezidenţial. Dar conduce şi un imperiu de ticăloşii: trafic de maşini de lux,
contrabandă cu tutun, petrol şi materiale nucleare, controlează zeci de cazinouri pentru
spălarea banilor, vămuieşte prostituţia, traficul de stupefiante, vânzările de armament şi
băuturi alcoolice, în aceste domenii ale crimei organizate, el este suveranul. Regele
neîncoronat! Cineva, însă, puternic, mai puternic decât el, se află în spatele lui. Nu e o
forţă oficială, statală. Ci, altcineva. Si nu ştiu cine. Nu ştiu cine îl sprijină, cine îl
controlează, cine îl dirijează. Mă pricep la oameni! La relaţiile dintre oameni.

El, Hariton, nu este decât interfaţa. Puterea, adevărata putere, se află în spatele său. O
putere de sorginte necunoscută? îţi aminteşti, Andrei, cazul „Profesorul”, de anul trecut?
în spatele lui Antonie Zărnescu se afla Serviciul Român de Informaţii. Acolo ştiam
despre ce e vorba. Aici, nu! Aici, puterea e alta. Si interesele, altele. Altfel, cum ne putem
explica anumite ciudăţenii? De pildă, am informaţii confirmate că Hariton, prin
intermediari de taină, trimite bani nu doar Ligii Renaşterii Naţionale, nu doar Partidului
România Pitorească - faimosul binom roşu - adică, actuala majoritate parlamentară, ci şi
partidelor din Opoziţie. Sume enorme! Si tot Hariton, din banii lui murdari, a construit
până acum trei cămine pentru copii orfani - unul în Bucureşti, altul la Cluj, al treilea la
laşi - un spital la Buzău şi două biserici ortodoxe în două din cartierele periferice ale
Capitalei. Ce vrea? Ce urmăreşte? Să-l ierte Dumnezeu? Să fie voinţa lui Hariton? A
altcuiva? Nu ştiu! Ştiu doar că dacă tu ai fi mers pe drumul acesta alunecos, dacă te-as fi
lăsat să te duci pe el, ai fi deranjat, la un moment dat, pe cineva cu bazaltul tău insistent
Şi te-ar fi strivit ca pe o barcă, iar eu nu vreau, nici în coşmarurile mele cele mai negre, să
se întâmple aşa ceva! Aşa-i că-i limpede? E al dracului de limpede!...

203
O poveste încâlcită

Căpitanul Andrei Zavera ştia şi el toate chestiile astea abominabile, ştia chiar mai multe
decât generalul, atâta doar că el - spre deosebire de Pepe - ar fi mers tot înainte pe acest
traseu, ar fi mers până la capăt, ocazia era rarisimă, ar fi deschis noi dosare de urmărire
penală, crima organizată nefiind mai puţin periculoasă decât uciderea de om. El, Zavera,
nu s-ar fi oprit, nu şi-ar fi făcut atâtea probleme, nu s-ar fi lăsat invadat de atâtea temeri,
ca Pepe, şi, mai mult ca sigur, şi-ar fi rupt gâtul. De aceea îi era, acum, recunoscător
generalului Pepe. Într-o ţară fără de legi, nu poţi să lupţi cu fărădelegea! Avea dreptate
generalul! De altfel, criminalistul ştia şi el că atât soţii Bereciuc, cât şi Hariton nu aveau
nici în clin, nici în mânecă cu uciderea lui Mihai Negulescu. O legătură directă între ei şi
moartea victimei era exclusă. Cu desăvârşire! Probau investigaţiile complexe, desfăşurate
aproape un an de zile, dincolo de ordinele generalului Pepe. Nu exista un raport de
cauzalitate. De determinare directă. Dar indirectă? Zavera încă nu ştia, dar intuia că în
această zonă ucigaşul avea un interes secret. Un interes tiranic. Obsedant! Ţintea undeva
cu precizie. Urmărea un anumit scop. Diabolic! Să fi fost ţelul Traian Bereciuc? Sau Dan
Mircea Hariton? Mai ales după asasinarea ziaristului Anton Soroceanu, telul devenise şi
mai nebulos. Să fi fost Negulescu şi Soroceanu doar nişte ţinte oarbe? False? Dacă prin
uciderea lui Negulescu se urmărea compromiterea lui Bereciuc, prin asasinarea
ziaristului, cel compromis era, de astădată, Hariton. Soroceanu publicase în revista
„Violenţa”, în două numere consecutive, două reportaje incendiare, demascatoare,
referitoare la afacerile cu petrol ale lui Hariton. Şi jurnalistul promitea cititorilor săi un
adevărat serial pe tema asta fierbinte. Hariton era pus la zid! Soroceanu demonstra cu
documente, cu raţionamente, cu cifre şi fapte, cum Dan Mircea Hariton înşela statul
român cu multe miliarde de lei. Declarase public că va demonta, bucată cu bucată, uriaşa
escrocherie naţională, invitând justiţia să-şi spună cuvântul.

Şi tocmai în acest plin scandal de presă, Anton Soroceanu este omorât, în pur stil mafiot.
Cu o maşină infernală, pusă sub scaunul şoferului. Bum! şi gata. Să fie două crime
diferite, fără nici o legătură între ele? Cu ţinte diferite? Cu mobiluri diferite? Atunci, de
ce ucigaşul era acelaşi? într-adevăr, modus operandi era diferit, dar amprentele digitale,
descoperite şi colo şi colo, atestau un singur autor. Un singur asasin! Să fie acelaşi ucigaş,
dar plătit de doi stăpâni, pentru două treburi diferite? Povestea devine tot mai încâlcită!
îşi spuse Andrei Zavera, gândind că ar trebui să-l contacteze cât mai repede pe Hariton şi,
informându-i cu toată deferenta necesară că pe el nu-l interesează altceva decât autorul
celor două crime, să încerce să treacă, împreună, dincolo de aparenţe...

La plecare, generalul Pepe îi promisese ferm, luându-i iarăşi prieteneşte pe după umeri,
că îi va da tot ajutorul pentru elucidarea celor două asasinate, că-i va pune la dispoziţie
întreaga bază logistică a Direcţiei Generale a Poliţiei Capitalei, că îl va sprijini cu toată
influenţa lui, apărându-l de orice presiuni şi ingerinţe, dar cu o singură condiţie: să se
concentreze exclusiv pe soluţionarea celor două crime; adică, să nu-şi mai vâre nasul şi în
alte... probleme colaterale! E de acord? Andrei Zavera îşi îmbrăţişase îndelung şeful,
după care se îndepărtă câţiva paşi, luă poziţia de drepţi, spuse simplu: „Am înţeles,
domnule general!” Şi dispăru, în urma lui, generalul Petre Penciu mai trase un gât
zdravăn din sticla aia în care parcă se cuibărise tot focul iadului, îi puse dopul, îi trase un

204
pumn, o vârî apoi într-un sertar prăfuit, printre dosare care agonizau de ani de zile, şi nu
se putu abţine să nu înjure de Dumnezeii mă-sii nu-ştiu-cui! Aşa în vânt. Ca o nevoie de
aer curat...

Preotul îşi încheiase demult eliptica lui slujbă de înmormântare, dispăruse dincolo de
zidul cimitirului; pe urmele lui, câteva clipe mai târziu, se topiseră şi ziariştii, nu mai
rămăsese decât groparul care ţinuse umbrela, acum se dezbrăcase de haina cu fireturi
zdrenţuite şi, împreună cu un alt gropar, mai tânăr, aproape un flăcăiandru, amândoi cu
mânecile suflecate, se luptau din răsputeri cu pământul clisos, lipicios şi rece, icnind,
opintindu-se să-l smulgă de pe margine cu lopeţile boante şi să-l arunce, peste sicriu, în
hăul gropii.

Zavera mai observă o lopată, cu coada pe jumătate ruptă, înfiptă în pământul moale, se
apropie, spuse “Dumnezeu să-l ierte!”, îşi strânse umbrela, îşi lepădă trenciul şi haina, ie
atârnă de braţul unei cruci şi puse mâna pe lopată. “Lasă, şefu, mai bine dă-ne de-un
rachiu”, spuse morocănos unul din gropari, cel mai în vârstă. Andrei se apropie de el,
scoase două hârtii de câte zece mii, le dădu celui care vorbise, acela le luă, şi le frecă de
bărbia sură, ţepoasă, îi întinse una şi celuilalt, şi le vârâră amândoi în buzunarele largi ale
pantalonilor soioşi şi uzi, privind uimiţi la necunoscutul acela de lângă ei care mânuia un
ciot de lopată cu o dureroasă încrâncenare. Îl lăsară în pace, să-şi facă damblaua, mulţi
ţicniţi văzuseră ei, la viaţa lor, vânturându-se prin ţara morţilor.

Frumos e pământul, Doamne!

Criminalistul îl cunoscuse prea bine pe Anton Soroceanu. N-ar putea spune că au fost
chiar prieteni apropiaţi, dar amici oricum fuseseră. Cel mai des îl căutase ziaristul, pentru
o informaţie, pentru un pont din culisele poliţiei sau pur şi simplu pentru un pahar de
bere. Nici criminalistul nu-l ocolise. De câte ori avea un drum pe lângă redacţia revistei
unde lucrase Anton, se oprea, urca la etajul întâi, Soroceanu avea întotdeauna în
frigiderul de la secretariat câteva butelii cu bere, se aşezau amândoi şi se afundau
numaidecât în lumea fascinantă a bârfelor de presă. Era aşa de bine! Mai ales că Zavera
îşi publicase câteva din povestirile lui poliţiste şi în revista „Violenţa”.

De ce a trebuit să moară Anton Soroceanu? Ce poliţe monstruoase a avut de achitat? De

ce a plătit cu viaţa? Cine i-o fi dorit moartea? Dan Mircea Hariton? Ca răzbunare pentru
cele două reportate demascatoare? În cazul acesta, Hariton ar trebui să sufere de două
grave maladii: prostia şi nebunia!

Or, bătrânul mafiot nu era nici prost, nici nebun să ordone cuiva - pe bani grei - uciderea
ziaristului, tocmai acum. Acest lucru este cât se poate de evident. Dar dacă altcineva vrea
să-l înfunde, vrea să-l compromită chiar pe Dan Mircea Hariton? Criminalistul Andrei
Zavera se mai întrebase şi în alte rânduri, la început timid, întrebarea abia fluturând, ca o
părere, ca un gând sfios, pasager, prin mintea lui, de câteva zile însă adăsta acolo ca o
piatră de moară de care se împiedica mereu: Oare, nu cumva cineva are interesul să
îndrepte toate bănuielile către Hariton? Cine? Cine ar fi putut avea curajul acesta

205
sinucigaş? Pentru că era - Zavera o ştia prea bine - era curată sinucidere să te iei în dinţi
cu Dan Mircea Hariton. Nu-ţi rupea doar dinţii, ci şi gâtul! Ce încrengătură de interese
oculte se vor fi disimulat aici? Crima de la „Solaris” şi moartea jurnalistului aveau un
singur punct de incidenţă: amprentele asasinului. Să fie Hariton implicat, indirect, în cele
două crime?

Căpitanul Andrei Zavera reveni iarăşi la un gând mai vechi: azi-mâine, va trebui să-l
contacteze neapărat pe Hariton! Să-l invite la o discuţie sinceră. Sinceră, de la un cap la
altul. Zavera o să-i spună: Domnule consilier prezidenţial, eu un doresc decât să vă apăr!
Să preîntâmpin nişte bănuieli urâte. Să previn ca numele dumneavoastră să fie prins în
capcana unor suspiciuni referitoare la cele două crime: Minai Negulescu şi Anton
Soroceanu. Atât! Dar dacă dumneavoastră nu mă ajutaţi, nici eu nu am cum să vă
protejez. Vreţi să colaborăm? Aşa îi va spune, iar Hariton poate îşi va da drumul la gură.
Pentru că altfel nu se poate! Au fost ucişi doi oameni. Si cineva trebuie să plătească
pentru gestul criminal. După lege! Altfel, se duc dracului de râpă toate - şi siguranţă, şi
statalitate, şi legalitate, şi stabilitate, şi drepturile fundamentale ale omului, de care facem
atâta tapaj prin simpozioanele internaţionale - şi începem să ne vânăm unii pe alţii, ca în
junglă, ca triburile de canibali...

„Hei, şefu, gata, s-a terminat!” Zavera tresări surprins, rămase cu lopata în aer,
mormântul era isprăvit, fusese acoperit, groparii aşezaseră deasupra şi cele câteva
coroane de flori, doar el, Andrei, scormonea încruntat, mai departe, noroiul de pe
margine, cu gândurile plecate aiurea.

Surâse abătut, înfipse lopata în pământ, se îmbrăcă tăcut, îşi luă umbrela, duse două
degete la tâmplă, a salut, groparii mormăiră şi ei ceva, criminalistul plecă agale, ca unul
care îşi terminase treaba. Dincolo de zidul cimitirului, îl aştepta bătrâna carapace - o
Dacie 1210 - cam surmenată, dar încă plină de tandreţe, ca o femeie în ultimul ei refugiu
pasional... Ploaia se oprise. Soarele răzbi cu greu printre nori, dispăru, apăru din nou,
pieri şi iarăşi se ivi, după jocul negurii şi al talazurilor de nori ce se rostogoleau năprasnic
dinspre nord, ca nişte monştri cu aripi negre. Se opreau, poticnindu-se de vânturi
potrivnice, se îngrămădeau în cârduri sumbre, aruncând umbre colosale peste oraşul ud,
apoi se spărgeau în fâşii subţiri ce se topeau în geana orizontului. Andrei Zavera îşi trecu
obosit mâna prin părul jilav, ciufulindu-l spre creştet, clipi mărunt către cerul învolburat
de soare şi nori, ochii îi scânteiară privind cu aviditate în jur: frumos e pământul,
Doamne!

Prăbuşire anunţată

Se urcă la volan, venerabila lui carapace porni, ca de obicei, la un sfert de cheie, Andrei
rulă îngândurat, pe firul drumului, către marele oraş. Îşi aminti de vorbele generalului
Pepe, despre cum va fi la anul, sau la anul celălalt, când vom scăpa de “nenorociţii ăştia”.
Şi îşi lăsă gândurile să zburde în voie, fără frâu, ca un stol de speranţe. Necenzurate.
Anchetele penale care se vor declanşa vor mobiliza cohorte de poliţişti. Garda financiară
îşi va lansa legiunile de inspectori către ţinte precise. Curtea de Conturi îşi va redeschide

206
sertarele prăfuite de mult, doldora de constatări răstignite pe crucea codului penal. Presa
va face front comun pentru prinderea, judecarea şi pedepsirea exemplară a tuturor
infractorilor din sfera crimei organizate.

Vor cădea, rând pe rând, faimoase structuri mafiote, nederanjate de nimeni, timp de şapte
ani, nici măcar cu un strănut oficial. Vor fi arestaţi câţiva preşedinţi de bănci, care s-au
cocoşat de cât au cărat, din buzunarul public, în hasnaua personală. Vor fi puse cătuşe
unor înalte feţe din lumea afacerilor. Unii parlamentari-dalmaţieni îşi vor pierde umbrela
protectoare, iar alţii abia vor mai reuşi să se ţină, cu dinţii scrâşniţi, de o imunitate
casantă, care putea plesni oricând. O întreagă haită de aşa-zişi specialişti în inginerii
financiare va da cu “subsemnatul”, zile şi nopţi nesfârşite, în birourile sumbre ale poliţiei.
Mulţi lideri ai lumii interlope vor încerca să se ascundă sub fustele largi ale politicii, cu
pliseuri înalte, croite până sus, la etajele superioare ale noii puteri.

Vor cădea capete de gangsteri camuflaţi, disipaţi în posturi de sinecură, pe plaiurile atât
de mănoase ale privatizării. Vor începe să dispară, ca un vis urât, miliardarii de carton, cu
surâsul lor unsuros, arogant şi penibil. Vor fi descoperite enorme fraude fiscale, falsuri,
deturnări de fonduri, firme fantomă, firme căpuşă, firme paravan. Vor fi aduse în lumina
legii extorcări fabuloase, milioane de dolari murdari, vânzări din patrimoniul public,
comisioane grase încasate de mafioţi cu ranguri de preşedinţi sau vicepreşedinţi politici.
Mai mulţi potentaţi ai corupţiei vor reuşi să dispară peste graniţă, vor fi daţi în urmărire
prin Interpol, fugăriţi la scară planetară, apoi prinşi şi trimişi plocon poliţiei române. Un
cutremur infernal va zgâlţâi din rădăcini lumea interlopă de lux din România.

Se va prăbuşi, de fapt, un regim. Regimul Cucuvelei. Al Mătuşii de la Cotroceni.

Regimul Leon Lotreanu! O structură tiranică, perfect închegată, asamblata din personaje
sofisticate, inteligente, extrem de inteligente, dar cu sufletul stricat, otrăvit de fiorul
îmbogăţirii cu orice preţ. Va dispare o sinistră galerie de mafioţi cu gulere scrobite:
Alexandru Dinulescu, alias Babaroase, un jucător împătimit de zaruri, dar şi „president
Cooperative Credit Bank SA”, care va lăsa în urma lui un pustiu de sărăcie; Vasile
Guran, supranumit Gură de Aur, care escrocase statul român cu mai multe sute de
miliarde de lei; George Cărăşel Penescu, zis Mălai Mare, care cumpărase pe mai nimic o
întreagă reţea de hoteluri, restaurante şi cluburi de noapte; Răsvan Temeşan, zis Vodă,
pentru alura lui impunătoare, elegantă, strivitoare, dar care spoliase cea mai mare bancă
din România - Bancorex - cu aproape un miliard de dolari, sub paravanul aşa-ziselor
credite neperformante; Ilie Alexandru, alias Jere, un zurliu din provincie, care cheltuise
imense fonduri financiare din averea publică, pe nişte mofturi aberante, construcţii
ciclopice văzute de el cândva, într-un film; Ion Tudoran, zis Ghiul, Sever Maramurat,
alias Harapu, şi Marius Ţarălungă, supranumit Mafalda, toţi trei - organizaţi într-o
structură de tip mafiot - devalizând mai multe bănci de sute de milioane de dolari, în
complicitate cu o selectă reţea de trepăduşi cu mânecuţe de funcţionari publici; Gabriel
Bivolaru, zis Carambol, pentru că era un împătimit al jocului de biliard, cu acelaşi patos
şterpelind, însă, din averea naţională peste zece milioane de dolari.

Actori într-un teatru absurd, organizaţi în grupuri criminale, oameni cu ştaif, cu papion,
cu diplome universitare, cu pretenţii de intelectuali rafinaţi, dar cu atât mai periculoşi şi

207
maligni: şefi politici, preşedinţi de companii comerciale, directori de bănci, miniştri,
parlamentari, generali, manageri peste pântecoase SRL-uri. Unii vor trece dincolo de
gratii, în penitenciare; alţii se vor afla încă în răsucite anchete penale, asistaţi de avocaţi
celebri; iar alţii vor ocupa pe mai departe, graţie unor obscure relaţii politice, mult
râvnitele fotolii oficiale. Undeva, pe acest traseu, îşi zicea - prudent, posomorât -
căpitanul Andrei Zavera, undeva pe aici, prin zona asta crepusculară se aflau atât cei ce
hotărâseră asasinarea magnatului Minai Negulescu, cât şi cei ce ordonaseră montarea
unei bombe în maşina jurnalistului Anton Soroceanu...

Femeia fatală

Criminalistul îşi consultă ceasul din buzunarul vestei, până la orele 16,00 mai avea exact
45 de minute, surâse visător, surâse altor gânduri: Doamne-Dumnezeule, mai există, pe
lumea asta mizerabilă, şi un strop de fericire! La orele 16,00, Andrei Zavera avea
întâlnire cu o duduie tocmai la restaurantul de tristă amintire „Solaris”. O chema Liana
Predescu, era profesoară de sport la liceul „Ion Creangă”, campioană olimpică la karate,
cu centura neagră, de şapte DAN şi titlul de expert-specialist şi, totodată, regizor pentru
microspectacolele de dans şi gimnastică artistică prezentate pe sceneta, cât un fund de
farfurie, a restaurantului „Solaris”, Andrei o cunoscuse chiar în timpul anchetei, dialogul
se legase repede, fără reticenţe, fără false rezerve, dialog firesc, prompt, lejer, ca între doi
oameni civilizaţi. Lipsiţi de complexe. Şi liberi. Liana fusese căsătorită cu un actor,
căsătorie scurtă, ratată, retezată după numai câteva săptămâni, actorul dovedindu-se a fi
un homosexual înrăit: la ce dracu se mai însurase? Episodul cu actorul se consumase cu
vreo doi ani în urmă, acum Liana era liberă, deşi se apropia de 30 de ani: o singură
experienţă de măritiş îi fusese de ajuns.

Când a aflat că şi Andrei Zavera era liber, că era holtei, că nu fusese însurat niciodată,
Liana îl luase tare: Să nu-mi spui că şi tu eşti un gay?! Criminalistul nu s-a supărat, i-a
spus că este un om normal, dar că aşa a fost să fie, munca i-a acaparat aproape tot timpul,
meseria de poliţist dacă vrei s-o faci cum trebuie - pune monopol pe tine, te vrea numai al
ei, vremea a trecut, el trecuse de 35 de ani, bătea către 37, avusese câteva legături cu
femei frumoase, femei deştepte, dar care se pierduseră pe drum. Şi Andrei încheiase
tranşant: Dacă nu mă crezi, pune-mă la încercare!

Liana Predescu a râs ca o şcolăriţă din clasele mari de liceu, care încă nu e femeie, dar
cunoaşte deja multe din tainele fierbinţi ale vieţii, însă n-ar vrea ca şi alţii să ştie ce şi cât
cunoaşte ea, ci să se mai bucure încă un pic de inocenţa copilăriei. Râdea provocator
Liana. Cu ochi daţi dracului! Se împrieteniseră, se combinaseră repede, ca doi flămânziţi
de iubire. Câteva nopţi, fusese prăpădul de pe lume!

Zavera era mort după fundul ei. Liana se topea după ochii lui. Si dacă asta se cheamă
dragoste, atunci dragoste să fie! îşi zise Zavera, mângâind tot mai insistent, tot mai
pătimaş, cu piciorul pedala de acceleraţie. Abia aştepta clipa revederii. Liana era o blondă
naturală, minionă, felină, nici nu-i simţeai pasul elastic. Purta părul lung, lăsat pe spate, în
bucle largi, sinuoase, galbene ca spicul de grâu copt, sau strâns deasupra capului, într-un

208
coc savant. Avea ochii mari, albaştri, limpezi, niciodată rimelaţi, ochi întotdeauna adânci,
care te ameţeau, te subjugau, ochi irezistibili chiar şi când erau cuminţi. Liana era genul
de femeie pe care extazul o cuprindea uşor, iar păcatul o învăluia şi mai uşor. Avea
gesturi moi, galeşe şi o anume accentuare senzuală în mersul ei de zeiţă antică. Purta, mai
mereu, pulovere - verzi, albastre, roşii, argintii - pulovere închise la gât, sub care sânii se
conturau cu o dulce obrăznicie.

Râsul Lianei îl fascina, îl desfăta, îl intimida, stârnindu-l totodată, descătuşând în Andrei

bestia. Masculul! O privea uneori indecent, hulpav, iar ea râdea, râdea, îi părea firească
ambianţa restaurantului: miros de tutun, de alcool, de cafea, de transpiraţie, toate
învăluite într-un halou de parfumuri scumpe, exotice. Şi, deasupra tuturor, muzica.
Muzica infernală - ca un drog sonor - a boxelor. Oamenii de pe mica scenetă - bărbaţi şi
femei de o răpitoare frumuseţe -o căutau cu privirile prin uriaşul salon, Liana le făcea un
semn discret, ei treceau la alt număr al programului artistic. Când Liana Predescu plutea
ca o sirenă printre şirurile de mese înconjurate cu muşterii selecţi, toate privirile o
urmăreau, mai cu, mai fără perdea: femeile - cu un ochi coroziv, invidios, gelos; bărbaţii -
cu gânduri posesive, cu dorinţi necenzurate, făcute preş sub tălpile ei.

Poate că altfel, îşi zicea Zavera nerăbdător s-o revadă cât mai curând, poate că altfel
Liana nu ar fi fost mulţumită, s-ar fi întristat brusc dacă n-ar fi stârnit în juru-i amestecul
acela ciudat de admiraţie, dorinţă, parapon, provocare, ciudă şi cochetărie. Avea 28 de
ani, era independentă, avea deja o frumoasă carieră, era liberă, tânără, fermecătoare,
puternică, deloc naivă, ardentă, vibrantă, impulsivă şi senzuală: femeia fatală! Hait - îşi
zise aproape speriat Andrei - să ştii că chiar m-am îndrăgostit! Şi vira pe Calea Victoriei,
la capătul căreia, undeva pe lângă Cercul Militar, se afla celebrul restaurant „Solaris”.

CAPITOLUL 5

Motto:

Întotdeauna, comuniştii au susţinut că interesul naţional este superior intereselor

indivizilor. Iar interesul naţional, astfel proiectat, nu a făcut decât să zdrobească
identitatea individului. Să-l depersonalizeze. Să-l umilească. Să-l menţină într-un raport
de subordonare, aproape animalică. Ani de zile, românii au fost intoxicaţi cu idei
colectivist-naţionaliste. Cu mituri istorice false. Au fost cinci decenii otrăvite. De război
ideologic. Cei care nu s-au supus au fost, literalmente, exterminaţi.

Sorin Roşca Stănescu

Profetul

Radu Dunca era un coseur captivant. Ori de câte ori se întâlnea cu el, era o reală plăcere,
îi plăcea cum gândeşte: liber, noncomformist. îi plăcea cum se mişcă prin încăpere,
printre fotolii, prin pădurea aia de bibelouri exotice din locuinţa sa: calm, delicat, ca un

209
ursuleţ Panda. Rotofei, şi blând, şi vioi: arăta exact ca un Panda sătul. Eroare! Gravă
eroare! Sub aspectul său inocent se ascundea, de fapt, un tigru flămând, îi plăcea cum
vorbeşte: curgător, pastelat, îi plăceau salturile lui mortale, de la o idee la alta, idei
trăsnite, gânduri insolite, fără nici o legătură între ele, aparent fără nici o legătură, pentru
că undeva, mai departe, pe firul complicat al excursului, ideile lui, gândurile lui începeau
să se adune pe acelaşi făgaş, să capete un sens, să curgă către acelaşi ţel, demonstrând
magistral un punct de vedere. O concepţie. O convingere. Şi făcea Dudu toate chestiile
astea cu aerul că te ascultă atent, foarte atent, că pasămite tu vorbeşti iar el te ascultă
cuminte, că tu te învârteşti de colo-colo prin casă iar el stă pironit într-un fotoliu, că toate
ideile alea sunt chipurile ale tale, au fost mereu ale tale, iar el, Radu Dunca, nu-i decât
ecoul acelor idei...

Din toate aceste motive - precum şi din alte o mie una de pricini - venerabilul Silviu
Bărăgan, supranumit Profetul, îl căuta întotdeauna cu plăcere pe Radu Dunca, nu era doar
plăcere, ci era mai ales un viciu intelectual, o biciuire palpitantă a minţii cu întrebări şi
răspunsuri care lăsau în urma lor un fior straniu, complex, ştiind că va trăi, în compania
lui, câteva ceasuri deopotrivă fermecătoare şi dramatice, cu imaginaţia aprinsă, cu
gândurile flagelate, dar care, printr-o sofisticată metamorfoză spirituală, îl încărcau cu
energie, pentru a supravieţui într-o lume pe care o detesta profund.

Cu umerii laţi, spătoşi, gâtul scurt, trupul bine legat, mersul apăsat, gesturile calme şi
chipul rotund, luminos, Silviu Bărăgan emana o forţă neobişnuită. O putere fizică, grea,
telurică, pe care o au doar marii atleţi. Marii campioni sportivi. Cruntă ironie a
aparenţelor! Dacă ceva îi repugna cel mai mult, acel ceva era sportul. Profetul considera
sportul o imensă inutilitate.

O cheltuire de energii pentru un scop perfect inutil. Glorie, aplauze, urletul tribunelor
excitate? Asta înseamnă să încurajăm, să cultivăm senzaţiile primare ale oamenilor.
Vulgul urla la fel şi cu două mii de ani în urmă, când gladiatorii se spintecau între ei.
Erau convingerile lui intime, în care Profetul se cantonase o viaţă de om. Era trecut de
optzeci de ani. Dar nu-i dădeai mai mult de cincizeci. Aerul acela tineresc, mai degrabă
proaspăt decât tineresc, venea deopotrivă de la părul blond, uşor arămiu, care se
încăpăţânase să nu încărunţească, iradia din chipul rotund, luminos, cu obrazul întins,
rozaliu şi încă lipsit de riduri, dar mai ales emana din ochii oleacă exoftalmici, albaştri,
sprinţari şi de o extraordinară limpezime. Chiar şi când se încrunta, chiar şi când privirile
i se întunecau, mina aceea luminoasă, misterioasă, nu se risipea cu desăvârşire, adăstând
ca un halou în jurul unei frunţi ample, avântate.

Silviu Bărăgan avea, totuşi, trăsăturile generale de o superbă banalitate. Nu-l remarcai cât
de ciudat şi paradoxal este, decât dacă intrai în vorbă cu el. Dar şi atunci, numai dacă el
însuşi dorea să ţi se dezvăluie. Altfel, trecea drept un tip comun, şters, cenuşiu, care nu
spunea nimic nimănui. Chiar şi eleganţa lui era de o sfântă discreţie. Deşi se îmbrăca, în
exclusivitate, de la renumitele magazine Morgan, de pe Calea Victoriei, totuşi felul în
care îşi purta hainele, în care şi le îmbina, poate lipsa cravatei, poate lipsa colţului de
batistă din buzunarul de sus, din stânga sacoului, poate modul lejer în care se mişca, sau

210
poate toate astea la un loc construiau o imagine ternă, monotonă, placidă. Complet lipsită
de expresivitate.

Singurul lucru cu care Silviu Bărăgan epata, erau maşinile. O patimă fierbinte şi
statornică îl mistuia demenţial: Pasiunea autoturismelor! Şi le schimba în fiecare an. Alte
„fiare”, alte modele, alte culori. Nea Mitică, şoferul de care nu se despărţise de peste
treizeci de ani, la fel de bătrân ca şi Profetul, era un alt împătimit după cele mai rasate
modele auto.

Din această dublă nebunie se iscaseră cele mai extravagante şi scumpe gusturi. Nea
Mitică se mulţumea doar cu extravaganţa. Nota de plată a gustului scump o achita, de
fiecare dată, Profetul. Era unica slăbiciune devoratoare a lui Silviu Bărăgan. Trecuseră
prin mâna lui - ca amantele prin patul lui Priap - mărci celebre: Mercedes, Volvo, Audi,
Peugeot, BMW, Fiat, Opel, Mitsubishi, Renault, Chrysler, Matiz, Daewoo. Ultima
achiziţie, făcută cu câteva săptămâni în urmă, fiind o Citroen-Xantipa HD roşu-cardinal.
Cu Xantipa venise în vizită la Radu Dunca. Nea Mitică rămăsese, ca de obicei, în maşină,
în faţa blocului, vis-a-vis de Parcul Tineretului, Profetul urcase la etajul doi, sunase la
apartamentul 55, când Dudu îi deschise uşa, în loc de salut Bărăgan îl înhăţase iute de
mână, trăgându-l după el, zicându-i din mers că va avea deosebita onoare să fie prezentat
unei prea frumoase şi distinse doamne: Xantipa! Priveşte-o pe Xantipa! îi strigase,
exaltat, Profetul. Fermecătoarea nevastă a lui Socrate, faimoasă în antichitate pentru
umorul ei scandalos şi briant! Doamnă, se aplecase apoi bătrânul, curtenitor, asupra
luxoasei limuzine, Doamnă, am onoarea să vi-l prezint pe cel mai bun prieten al meu din
ultima mie de ani...

După care, suiseră iarăşi scările către etajul doi, plonjând împreună, ca nişte căpiaţi, în
lumea ideilor, în lumea informaţiilor, a întrebărilor, a îndoielilor. De atunci, zburaseră
aproape cinci ceasuri. Şi Profetul încă ar mai fi stat. Dacă n-ar fi trebuit să se ducă la
Televiziune, la obişnuita lui rubrică săptămânală: „Amintiri despre săptămâna viitoare”,
şi dacă până ia orele 20,00 - când începea emisiunea - n-ar mai fi rămas decât o oră şi
jumătate, Silviu Bărăgan ar mai fi stat cu Dudu încă o bucată zdravănă de vreme: să-şi
încerce ascuţişul minţii pe cremenea dură a minţii celuilalt. Aparent calme, relaxante,
discuţiile lor erau, în realitate, cumplite războaie, crunte confruntări, acerbe conflagraţii
ale ideilor şi, ca pe orice câmp de luptă, multe idei mureau, piereau, lăsând locul altor
legiuni de gânduri răspicat rostite, care nu aveau decât o singură misiune: să ardă pe
altarul unei prietenii care dura de aproape un sfert de veac. Baronul îi făcuse cunoştinţă
cu Dunca.

- Hai, Profetule, îi zisese Baronul, să-ti fac cunoştinţă cu un scriitor de romane poliţiste.
Ai citit vreuna din cărţile lui Radu Dunca?
- Am citit! îi răspunsese scurt, prea scurt, Silviu Bărăgan, încât simţise nevoia să mai
adauge: După ce-l citeşti, îţi vine, aşa, să strigi, împreună cu Spinoza: „Să nu râzi, să nu
plângi, să nu condamni! Ci caută să înţelegi!” Şi întrebă cu îndoiala agăţată de ochi: oare,
poate fi un scriitor mai interesant decât cărţile sale?

211
Ion Popescu îl privise ironic, uşor pieziş, Silviu Bărăgan pricepând că Baronul îi ascunde
ceva, întrebă sec:
- Ce e?
- E unul din cronicarii noştri! îi răspunse Baronul cu un aer misterios şi plecaseră la
întâlnire.

Triumviratul Seniorilor

De atunci, au trecut peste douăzeci de ani, iar între venerabilul Silviu Bărăgan, alias
Profetul, şi scriitorul Radu Dunca, alintat de amici cu apelativul Dudu, se închegase o
durabilă prietenie.

Împreună cu Baronul şi Benedictinul, Profetul făcea parte din Triumviratul Seniorilor:

structura executivă ocultă a Consiliului Suprem al Iluminaţilor, care avea în răspundere
destinele României. Triumviratul menţinea echilibrul statal, echilibrul politic, echilibrul
puterii. Triumviratul veghea la împărţirea pugterii, pentru ca niciodată, nimeni să nu mai
poată acumula atâta forţă, încât să devină tiran. Dictator. Experienţa sumbră a
comunismului dăduse frisoane năucitoare Iluminaţilor timp de aproape trei sferturi de
veac, deşi chiar ei - Iluminaţii - contribuiseră hotărâtor la instaurarea lui. Dar judecata lor,
circumscrisă exclusiv teoriei, ar fi trebuit să aibă un alt final. Alte rezultate.

Raţiunea Iluminaţilor de a dezvolta comunismul avusese alte scopuri. Şi alte nevoi.

Plecate tot din necesitatea imperioasă a conservării echilibrului puterilor. Ca în atâtea şi
atâtea rânduri, însă, în istorie, deşi planurile elaborate, care pun la cale momentele
cruciale ale umanităţii, sunt riguros exacte, totuşi uneori evenimentele scapă de sub
control.

O iau razna. Se dezvoltă ca nişte tumori aberante. Ca un cancer. Curg, o vreme, pe

făgaşul lor iniţial, conform aşteptărilor, conform previziunilor, apoi deodată se umflă şi
trec peste maluri, îşi croiesc drum nou, vad nou. Evadează din frâu! Scapă de sub control!
Şi atunci - repetând principiul dominoului - se duce dracului tot echilibrul. Şi lumea se
inflamează brusc, la foc!

Aşa s-a întâmplat cu Inchiziţia: din forţă vitală, menită să regenereze Biserica Creştină,
s-a transformat în cancerul Bisericii Creştine.

Aşa s-a întâmplat cu Comuna din Paris, care a născut un monstru: Napolen Bonaparte!
Napoleon trebuia să încheie o epocă, fără prea multe zvârcoliri sociale, fără sacrificii
inutile, fără uriaşe vărsări de sânge. Napoleon era un geniu suficient de zurliu, ca să-şi
asume acest rol. Iluminaţii au riscat şi i-au încredinţat puterea. După care, teribilul
corsican a ridicat paloşul ca să reteze chiar mâna ce-l suise pe tronul Franţei: întâi, a
instaurat dictatura militară; apoi, dictatura imperială; apoi, l-a umilit pe însuşi Papa de la
Roma; sfârşind prin a da foc întregii Europe. De fapt, a sfârşit exilat pe o insulă pustie,
otrăvit cu arsenic.

212
La fel s-au petrecut lucrurile cu implementarea comunismului în Rusia. Lenin a fost adus
la Sankt Petersburg de marea finanţă internaţională, controlată de Iluminaţi, pentru a
încheia pacea cu germanii şi a se pune, astfel, capăt primului război mondial. Ceea ce
Lenin a şi făcut, imediat după preluarea puterii în Rusia, mulţumind stăpânilor săi. Şi le-a
tot mulţumit vreo patru ani, până prin 1921, când poponarul de Vova - cum îi spuneau
amicii de desfrâu - a fost deodată lovit de o cumplită amnezie. Călcându-şi în picioare
toate angajamentele, a instaurat cea mai sângeroasă perioadă din istoria modernă a lumii:
teroarea roşie! Cele trei avertismente ale Iluminaţilor le-a tratat cu o ură maladivă. Finalul
e cunoscut: după câţiva ani, a dispărut şi el, tot otrăvit, după ce supravieţuise miraculos
mai multor atentate cu arme de foc.

Stalin care făcea parte încă din 1915 din Ordinul “Farul Ospitalier”, din Sankt Petersburg,
cu gradul de Cavaler al Soarelui, Stalin decorat de inteligenţa italiană, în 1917, cu
medalia „Marea Stea Sirius”, Stalin care primise ordinul Iluminaţilor de a-l executa pe
Lenin, acelaşi Stalin, după ce s-a văzut stăpânul absolut al unei enorme puteri, a
transformat comunismul într-o gigantică hemoragie planetară, atentând însăşi la tulpina
speciei umane. Avea să piară şi el, după ce umpluse pământul de groază, sub tăişul
aceleiaşi ancestrale şi necruţătoare arme: otrava.

Aşa s-a întâmplat şi cu fascismul. Iluminaţii crezând orbeşte, până atunci, în bunul simţ
nativ al poporului care votează democratic. Liber de orice constrângere. Există un slogan
- unii i-au zis chiar postulat - vechi de mii de ani, care mai supravieţuieşte şi astăzi:
„Poporul are întotdeauna dreptate!” Cu un veac şi jumătate în urmă, însuşi ilustrul
Abraham Lincoln se întreba retoric: „De ce nu am avea încredere în dreptatea poporului?
Există o speranţă egală sau mai bună în lume?” Fatală eroare! Pentru că Hitler a ajuns la
putere exact graţie votului democratic. Votului popular. Hitler nu fusese impus, ci ales de
popor. Ce a urmat - o planetă băltind în sânge - se ştie prea bine...

Oamenii nu pot fi controlaţi pe termen lung.

- Şi, atunci, cum e mai bine? întrebase, amorsat de sumbre îndoieli, Silviu Bărăgan,
într-una din lungile lui discuţii cu Radu Dunca. Să laşi lucrurile în voia lor? Să intervii,
prompt şi eficient, în furtuna evenimentelor? Să le opreşti? Să le dirijezi? Sau să
declanşezi altele? Să alegi binele de rău? Cine-şi poate aroga, însă, pretenţia că ştie cu
precizie care e binele şi care e răul? Ce poţi să mai faci în această omenească neputinţă?

- Să veghezi! îi răspunsese calm Radu Dunca. Atât: să veghezi! Pentru că nu vom şti
niciodată încotro se îndreaptă oamenii, la un moment dat. Cum se schimbă, atât de radical
şi fulgerător, o mentalitate. O credinţă. O speranţă. Nu vom şti niciodată cât de
vulnerabili şi imprevizibili suntem! Nici chiar tu, Profetule, nu poţi spune cu certitudine,
despre tine însuţi, ce vei gândi mâine, cum vei gândi, ce vei face, peste ce întâmplări vei
trece.

Poate că tocmai în asta şi stă misterul divin al speciei noastre.

Este, Profetule? Niciodată nu vom cunoaşte dinainte, cu exactitate, tot ce ne aşteaptă
dincolo de pragul prezentului. Cum să alegem binele de rău, dacă nu ne putem asuma

213
viitorul? De aceea, trebuie să veghem! Şi să intervenim numai atunci şi numai dacă altă
alternativă nu există. Altfel, specia umană se duce dracului de-a dura, înapoi, spre grotei
genezei sale. Aşa s-a întâmplat, mai recent, cu un stat fantomă, un conglomerat de peste
zece naţiuni, un stat artificial, creat de Iluminaţi după primul război mondial: Iugoslavia.
S-a vrut, s-a dorit stingerea, pentru totdeauna, a unui focar belicos în Balcani, în realitate,
acest focar a fost conservat. Precum tăciunii aprinşi sub un strat protector de cenuşă.

Iugoslavia s-a făcut ţăndări în ultimii doi-trei ani, dar cu ce preţ: peste o jumătate de
milion de morţi şi aproape patru milioane de refugiaţi. Iar la orizont, scânteiază, ca un
ascuţiş de sabie, provincia Kosovo. Va mai curge încă multă vreme sânge în Balcani.
După cum, la un alt orizont, un pic mai îndepărtat, nu prea îndepărtat, pândeşte sumbra
ruletă rusească, în numele eternei libertăţi! Deocamdată, în acest conglomerat de peste o
sută de etnii - ca într-o uriaşa cameră obscură - demonica ruletă se joacă doar între două,
sau trei, sau patru etnii.

De fiecare dată, ruşii împotriva celorlalţi. Si curg valuri de sânge. Şi dispar civilizaţii
întregi, naţiuni, culturi. Ce se va întâmpla, însă, când în sinistra cameră obscură se vor
măcelări între ele, simultan, peste o sută de etnii? Toate, împotriva ruşilor! Ruşii,
împotriva tuturor! Care va fi rezultatul? Colosul rus - ca şi toate, absolut toate celelalte
imperii din istorie zidite prin constrângerea armelor - se va risipi în cioburi atât de
mărunte, încât chipul întregului nu va mai putea fi recunoscut niciodată. Dar cu ce preţ,
Doamne-Dumnezeule? Întâiul drept fundamental al omului este libertatea. Preţul ei, însă,
este exorbitant. Monstruos! Libertatea fiind produsul natural cel mai scump de pe
pământ.

Pentru nimic altceva, oamenii nu au plătit un preţ atât de mare. Si crezi că altfel stau
lucrurile cu musulmanii? întrebase retoric Dudu.
Iluminaţii n-au vrut decât emanciparea lor, în virtutea aceleiaşi nevoi vitale de libertate,
de echilibru în lumea contemporană. S-a început cu Turcia. Imperiul Otoman era un
bolnav providenţial, un bolnav salvator pentru o întreagă cultură: cultura islamului. A fost
operat. Operaţia a reuşit. A. reuşit şi în Egipt. Dar în Irak? Dar în Libia? Toată această
sângeroasă istorie islamică - acolo unde operaţia nu a reuşit - n-a produs altceva decât un
mizerabil concept: fundamentalismul! Coborât de talibanii din Afghanistan până la cele
mai de jos trepte ale condiţiei umane. De fapt, a apărut în lume o nouă specie de barbari,
de primitivi: primitivii religioşi. Fie că sunt musulmani, creştini sau hinduşi. Sau
protestanţi. Sau alţii.

Aceştia sunt fundamentaliştii! Exclusivista! Pământul, în concepţia lor, nu poate fi

împărţit. Ori al lor, ori al nimănui. La fel gândea şi Inchiziţia, îţi aminteşti ce spunea
Napoleon? „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”. Gândire criminală, preluată mai târziu
de Lenin, de Stalin, de Hitler, de fundamentalişti. Printre altele, se poate extrage, de aici,
cel puţin o concluzie fermă, pe care ar trebui s-o aşezăm la baza tuturor acţiunilor
noastre: Oamenii nu pot fi niciodată controlaţi pe termen lung! Trebuie să fim mereu cu
ochii minţii înfipţi în faptele lor. Să veghem! repetase, aproape imperativ, Radu Dunca.

214
Şi Profetul îşi aminti figura congestionată a prietenului său, cu fruntea zvâcnind aprinsă,
cu privirile arse de îndoieli profunde, de întrebări grave, dar şi de certitudini agresive...
Pe cât de puternică, pe cât de dumnezeiască este fiinţa umană, pe atât de slabă şi
păcătoasă este. E un paradox congenital. Sau poate că este chiar farmecul ei natural.
Frumuseţea ei sacră. Oamenii pot să ajungă pelerini printre stele. Să înalţe temple până la
cer. Oamenii sunt capabili de iubire. De jertfă. Devotament. Ei pot zidi opere care să
înfrunte veşnicia. Omul se poate recrea pe sine însuşi.

Ca un Demiurg. Dar se poate şi autodistruge.

Oamenii pot să-şi dea singuri foc templelor, caselor, pot să-şi dărâme singuri idolii,
principiile, tradiţiile convingerile. Pot să-şi pună, la un moment dat, întreaga cultură pe
rugul mistuitor. Aşa s-a întâmplat cu Biblioteca din Alexandria. Oamenii îşi pot spulbera
credinţele milenare ca pe un pumn de praf în bătaia vântului. Şi tot ei, într-o clipă de
nebunie colectivă, îşi pot construi, din himere, ideologii noi, coduri noi, concepte
sofisticate, argumentate, etalate cu rigoarea legilor ştiinţifice, dar sprijinite pe neant. Pe
nimic! Pe gol! Un întreg univers ţesut din iluzii! în numele cărora oamenii se nasc şi mor,
se luptă între ei pe viaţă şi pe moarte, se urăsc, se înrobesc şi se ucid unii pe alţii, crezând
că apără un ideal.

În numele acelor iluzii, îşi fac eroi, îşi zidesc statui, scriu munţi de cărţi, încearcă apoi să
înghesuie - ca într-un pat al lui Procust - întreaga realitate obiectivă în tiparele implacabil
strâmte ale iluziilor lor. Şi, astfel, se naşte o nouă organizare socială. O nouă cultură. O
nouă istorie. Pe rugul acelor iluzii - fantasme mistuitoare - pier milioane de oameni, pe
rugul comunismului au dispărut aproape 200 de milioane, adeseori dispar popoare întregi,
cei rămaşi fiind seduşi mai departe, ca într-un cumplit blestem, de o idee etern criminală:
făurirea omului de tip nou! S-a creat o zidire statală gigantică pe o fundaţie de iluzii
sinucigaşe. Şi, deodată, când e deja târziu, foarte târziu, iluziile dispar: totul în jurul
acelor oameni începe să trosnească, să crape, să se năruie, prăbuşindu-se cu un zgomot
apocaliptic. Asurzitor.

Zgomotul din decembrie 1989, din România, se mai aude şi astăzi. Infernal! Ce pot face
Iluminaţii, când popoare întregi se lasă seduse de un cor de himere? Adeseori, cântecul
lor de sirenă este mai persuasiv decât glasul raţiunii. Ce mai pot face Iluminaţii? Sunt şi
ei tot oameni. Şi învaţă din propriile lor greşeli. Ca şi din erorile şi ororile celorlalţi.
Istoria nu trebuie să se mai repete. De aceea, trebuie să veghem!

Are dreptate Dudu! îşi zicea Silviu Bărăgan, cu gândul la cuvintele lui Radu Dunca. Sau
suntem predestinaţi să pierdem mereu? Sub ce zodie nefastă a apărut lumea omenească?
De ce dospeşte atâta vrajbă între oameni? Ce-i mână pe ei să se urască atât de atroce unii
pe alţii, să se încaiere, să se măcelărească reciproc, să-şi fure unul altuia de la gură bucata
de pâine? De câte ori, într-o viaţă de om, ne gândim la propria noastră ursită? Cine se mai
sinchiseşte de destin?

Abandonat de oameni, destinul a părăsit de mult scena, pe care istoria îşi ţese ticăloasele
ei intrigi, şi s-a retras în culise. Nu ne mai pasă de destin! Locul lui l-au luat accidentele,
hazardul sub ghilotina căruia singuri ne vârâm gâturile, horoscoapele care ne povestesc

215
despre noi înşine exact ceea ce vrem să auzim - că suntem frumoşi şi deştepţi şi grozavi -
locul destinului l-a luat pomana mizeră pe care ne-o oferă statul sub formă de leafă, l-au
luat marile cetăţi din beton armat în care ne-am încarcerat singurătăţile, speranţele şi
ratatele noastre evadări dintr-o lume de consum, în locul propriului nostru destin am pus
enormele spectacole electorale unde ne amanetăm viitorul pe o pungă de promisiuni, nu
ne mai interesează destinul, ci fotbalul, sau nesfârşitele seriale Tv, sau bancurile de
mahala, sau bârfele despre VIP-uri, sau un anumit soi de băşcălie idioată cu care ne
batem joc de toată lumea, de noi înşine, privindu-ne în ochi ca în nişte oglinzi strâmbe şi
prăpădindu-ne de râs: nebuni într-un balamuc naţional! Ne amintim despre destin numai
când vedem uriaşele cimitire pe care le-am semănat în urma noastră. Dar atunci e târziu,
e prea târziu şi e noapte, Seniori!...

Un veac de singurătate

Profetul era, de felul său, un tip taciturn, morocănos, nesociabil. Detesta lumea în care se
născuse. N-o ura, n-o duşmănea, ci doar o considera execrabilă. O privea cu un ochi rău,
dungos. Imperfecţiunea şi nestatornicia umană îl oripilau, îi făceau greaţă. Omul, însă,
luat ca individ, îl iubea, îl ocrotea, îi lua apărarea până-n pânzele albe. Profetul - ca şi
teribilistul Sartre - considera omul, individul ca atare, cel mai fertil câmp filosofic,
laboratorul sacru în care însuşi Dumnezeu a fost creat.

Adică, omul l-a redescoperit pe Dumnezeu. Apoi, l-a uitat. Acest mare animal divin şi
fără Dumnezeu, pierdut încă de la naştere şi încăpăţânat să piardă mereu, crud dar şi
moral până la autodistrugere, salvat - nu prin moarte, nu în moarte - ci în ultimele clipe
care preced moartea, pentru că atunci vine iertarea, sfânta iertare, acest ciudat anima!
divin, gigantic până şi în blasfemiile sale, în supliciile şi trădările sale, în umilinţele sale
cele mai abjecte, pe acest om îl adora Silviu Bărăgan. Dar umanitatea, în ansamblul ei
grandios, o detesta profund.

Profetul nu încetase niciodată să-şi dezvolte teza că, la urma urmelor, individul nu este
răspunzător de toate mizeriile îngrozitoare pe care umanitatea le-a vârât în el, deşi şi-a
asumat întotdeauna această responsabilitate. Gândirea individuală e tot ce a produs mai
sublim materia vie pe pământ. Gândirea colectivă e un dezastru planetar. Specia umană e
pe cale de dispariţie. Omenirea a inventat atâtea otrăvuri letale, şi atâtea boli incurabile, şi
atâtea bombe nucleare, încât ar putea distruge - într-o clipă de iritare demenţială, de
spaimă colectivă - de peste 40 de ori întreaga viaţă a planetei Pământ.

Cum să mai poţi iubi o astfel de lume? se întrebase scârbit, îngrozit, Silviu Bărăgan. Cine
nu învaţă din istorie, riscă să-l retrăiască păcatele la nesfârşit. A învăţat umanitatea ceva
din propria sa istorie? Nimic! A învăţat ceva din păcatele veacului XX, cel mai sângeros
veac al ei? Nimic! După toate normele bunului simţ, veacul XX nici n-ar fi trebuit să
existe. Avusese dreptate Dudu când scrisese, într-una din cărţile sale, că secolul XX nu a
existat niciodată. Că nu a fost decât o ficţiune, o invenţie de salon politic. O convenţie
calendaristică. O iluzie hipnotică pe care nu o putem privi, în care nu putem pătrunde,
peste care nu putem trece, decât înfricoşându-ne ca de moarte.

216
Cine scapă din veacul XX - scrisese Radu Dunca - mai poate trăi, liniştit şi liber, încă o
mie de ani. Ce haos, Dumnezeule! Ce haos cumplit a fost veacul nostru! Ameninţări,
muzică, informaţii, ateism şi fanatism religios, speranţe şi deşertăciuni, războaie
mondiale viguroase şi păci bolnave, terorism şi pornografie, iubire puţină, tot mai puţină
iubire, iar ură cât cuprinde, vrăjmăşie şi vrajbă şi invidie şi desfrâu, tot acest potop s-a
prăbuşit, zi de zi, peste mintea omului modern, peste sufletul său sfâşiat de antagonice
contradicţii.

De singurătate. Un veac de singurătate! aşa cum strigă în pustiu titlul unui roman celebru.
Şi-n tot acest pustiu secular, oamenii au inventat - Doamne, Dumnezeule, pentru cine? şi
pentru ce? - radioul, cinematograful şi zborul cosmic, televiziunea, calculatorul personal,
telefonul mobil, tiparul rapid, roboţii industriali şi internetul, fotografiile trucate,
videocamera şi muzica Rap: tot atâtea mijloace, instrumente şi unelte, de înalt
rafinament, de cumplit randament, pentru manipularea noastră cea de toate zilele.

Civilizaţia veacului XX ne-a bombardat, până la saturaţie, până la extincţie, cu principii,

doctrine şi formule criptice, suferinţe, altruism, ideologii, postulate, epidemii şi teoreme
savante, înşelăciuni, aspiraţii, dezastre şi refulări, nebunie, hoţie, extaz, eşecuri şi
promisiuni ipocrite, distracţii colective, amor colectiv, hrană colectivă, creaţie colectivă,
somn colectiv, succese colective, gândire colectivă, foame colectivă, aşteptare colectivă,
serviciu colectiv, o infernală colectivitate din care omul, individul, a dispărut cu
desăvârşire. Veacul XX: un carusel ameţitor! Veacul XX: un uriaş depozit de griji!
Grijile familiei, grijile personale, grijile copiilor, grijile vecinilor, grijile părinţilor, grijile
zilei de mâine, grijile de la locul de muncă, grijile din tramvaiul hârbuit, grijile din
maşina personală, hârbuită şi ea, grijile cu şcoala, cu strada, cu derbedeii cartierului,
grijile nopţilor albe, grijile meselor flămânde, grijania ei de viaţă, de armată, unde un
imbecil de sergent se crede Dumnezeu, de primărie, de unde nu poţi să scoţi un act oficial
fără să dai spaga neoficială, grijania lui de spital, unde medicii nu mai mişcă un deget
dacă nu le vâri plicul cu parai în buzunar, grijania ei de biserică, unde şi lumânările s-au
scumpit, grijania lui de cimitir unde, ca să-ţi îngropi părinţii, nu-ţi ajung nici trei salarii,
grijania ei de poliţie care nu vine niciodată când ai nevoie de ea, grijania mamii lor de
miniştri că se uită la tine ca la un căcat, grijania mamii lor de senatori, deputaţi şi
cotrocenişti care doi bani nu mai dau pe speranţele tale, puţine, tot mai puţine!

Întreg acest potop pervers, potop tiranic, pică peste nervii tăi supraîncordaţi, cade peste
sufletul tău de trăitor în veacul XX. Acesta eşti tu, omule! Si acesta este secolul tău! Dacă
după toate simulările ştiinţifice, după toate studiile şi cercetările iluştrilor noştri savanţi,
luând în calcul toate datele de care dispunem despre materia cosmică din junii
Pământului, dacă după toate dizertaţiile lor academice, omul nici nu ar fi trebuit să existe,
nici veacul XX n-ar fi trebuit să fie.

E, totuşi, un miracol că omul a apărut pe pământ! Acelaşi miracol a plămădit şi veacul

XX. Veacul paroxismului şi al resemnării. Veacul evoluţiilor, revoluţiilor, dar şi al
degradărilor umane. Veacul cu cei mai mulţi oameni omorâţi de alţi oameni. Dar şi
veacul exploziilor demografice. Veacul nobleţei şi al crimei. Veacul barbariei şi al

217
inocenţei. Veacul tehnicii şi veacul poeziei. Veacul adevărului şi veacul celor mai
mârşave minciuni. Veacul luminii şi al celei mai cumplite bezne...

Majestatea Sa Scrisul

Era dat în mă-sa dolofanul ăla de Dudu! Cu aerul lui blajin, de avocat provincial, vroia
parcă să-ţi spună că nu se sinchiseşte de restul lumii. Nu-l interesează! Zodia lui se
consumă între sala paşilor pierduţi a tribunalului şi halba zilnică de bere.
- Înşelătoare imagine! îşi zise Profetul.
- Ca şi lumea în care trăim! ar fi adăugat, ritos, Radu Dunca...

Dar Dunca rămăsese, departe, în urmă, acasă, printre hârtiile lui veşnic răvăşite pe birou -
manuscrise, fişe, însemnări, ciorne - în mijlocul acelui popor ciudat de bibelouri exotice,
colecţionate de pe toate meridianele pământului, între pereţii lui tapisaţi cu cărţi de jos şi
până sus, în interiorul acela fastuos şi sublim, în care Dudu nu pătrundea niciodată decât
pus la patru ace: costum, cravată, cămaşă albă, scrobită, pantofi lustruiţi bec. Avea un fix
al lui, pe care puţină lume îl cunoştea: Radu Dunca nu se aşeza la masa de scris, decât
echipat ca pentru recepţie. Ca pentru o întâlnire oficială. Sobră! Nicăieri nu era Dudu atât
de sobru, ca la masa lui de scris.

- Nu te duci la “sportul regilor, îmbrăcat în blugi! obişnuia el să spună oricui se uita cam
ponciş la ţinuta lui vestimentară, elegantă, având o anumită distincţie, dar prea înţepenită
într-o statornică gravitate. Cu atât mai mult, la întâlnirea cu Maiestatea Sa Scrisul, nu te
poţi prezenta în trening. Sau în pantaloni scurţi. Respectul datorat Majestăţii Sale este, de
fapt, respectul profund pe care trebuie să-l ai faţă de lunga dinastie a scriitorilor. Adică,
respectul faţă de sine. Fără comentarii! puncta sec Radu Dunca şi schimba numaidecât
firul discuţiei.

În ziua aceea din mijlocul săptămânii, Profetul îşi petrecuse cu Dudu aproape cinci
ceasuri. De la orele 13,45 până la orele 18,30. Şi dacă n-ar fi avut peste o oră şi jumătate
emisiunea aia a lui de la Televiziune, ar mai fi stat. Se întâlneau cu regularitate în fiecare
lună. Pe 25 ale lunii. Indiferent în ce zi ar fi picat, începând cu orele 13,30. Aşa era
consemnul. Aşa stabiliseră cu foarte mulţi ani în urmă. Şi doar dacă intervenea ceva
fortuit, peste puterile lor, îşi telefonau, amânau întâlnirea. Se întâmpla însă rar. Foarte rar.

Oamenii din spatele istoriei

Silviu Bărăgan era un pesimist fără leac. El vedea întotdeauna numai jumătatea goală a
paharului. Când plănuia ceva, punea, de fiecare dată, răul înainte. Nu avea încredere în
oameni, în puterea lor de sacrificiu, de regenerare. Privea către ziua de mâine cu un ochi
mereu întunecat.
- Cum o fi făcut Profetul zece ani în diplomaţie, cu mutra asta a lui de bătrân lup de mare
părăsit de matrozi? se întrebase adeseori Radu Dunca, privindu-i pe furiş chipul cotropit
de o lumină rece, aspră.

218
Nu te simţeai deloc comod în preajma lui. Din această cauză, avea prieteni puţini, în afară
de Dunca, dacă mai erau doi sau trei. Atât! Avea, însă, o calitate extraordinară, care îi
atenua toate defectele: dispunea de harul clarviziunii. Al premoniţiei. Ştia să
prevestească, nu de puţine ori cu o precizie diabolică, fenomene sociale, fenomene
politice, evenimente mondiale, întâmplări pe care nu le-ai fi bănuit niciodată că s-ar fi
putut produce. Avertismentele lui lansate în emisiunea sa de la televiziune – „Amintiri
despre săptămâna viitoare” - constituiau un veritabil oracol pentru clasa politică. Unii îl
supraestimau. Alţii îl luau în derâdere. Şi unii, şi alţii greşeau.

Silviu Bărăgan nu avea viziuni paranoice despre ziua de mâine, nu era un prooroc, ci un
analist magistral, tăios, fioros aproape, un observator fin al zilei de azi, pe baza căreia
formula judecăţi pentru posibilele întâmplări de mâine. Unele se adevereau.

Altele, nu. Cele mai multe, însă, erau de o exactitate înspăimântătoare! De aici şi
supranumele de Profetul, încă din tinereţe, i se spunea aşa: Profetul! Descindea dintr-o
familie de dascăli de ţară. Ambii părinţi fuseseră învăţători undeva, într-o comună de pe
lângă Alexandria. Teleormăneni băţoşi. Orgolioşi. Şi deştepţi. La numai douăzeci de ani,
Silviu absolvise Dreptul şi Literele. Până la douăzeci şi cinci, a lucrat ca reporter la
popularul ziar „Universul”. După care, a fost cooptat în diplomaţie. Către sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, a intuit perfect destinul României, pentru o foarte lungă
perioadă, astfel încât, în 1943 s-a înscris la comunişti, în 1944, primăvara, a trecut
clandestin graniţa, s-a dus la ruşi, a făcut la Moscova un curs scurt de comisari politici, a
revenit în România o dată cu primele tancuri sovietice. Câteva săptămâni mai târziu,
fusese deja numit director general al ziarului „Scânteia”. Organul central de presă al
Partidului Comunist Român.

Cunoştea - vorba lui Minai Beniuc, din epocă - şapte limbi şi ruseşte. Dar dacă poetul
Beniuc se lăuda liric, Silviu Bărăgan chiar vorbea fluent şapte limbi străine. Desigur, şi
ruseşte. Nu-l chema Bărăgan, ci Târnăcop. Silviu Târnăcop. Nu-i fusese niciodată ruşine
de numele sau. Numai că Gheorghiu Dej, secretarul general al comuniştilor, când l-a
numit în fruntea „Scânteii”, a strâmbat din nas, şi-a ridicat ochii din hârtii şi l-a întrebat
scurt:
- De unde eşti, mă?
- Din Bărăgan! a răspuns repede, emoţionat, tânărul aspirant la gloria roşie.
- Atunci, a continuat Dej, începând de astăzi, te numeşti Silviu Bărăgan! Clar? Hai, la
treabă! Şi fusese expediat cu un gest suveran.

A lucrat la „Scânteia” zece ani încheiaţi, răstimp în care ajunsese profesor universitar, îşi
luase trei doctorate şi publicase un sac de cărţi. În 1955, fusese numit Ambasador al
României la Organizaţia Naţiunilor Unite. Acolo fusese remarcat de Iluminaţi şi recrutat
în selectul lor club. A revenit în ţară după alţi zece ani, cu puţin timp înainte de moartea
lui Dej. La capătul unui cancer pulmonar galopant, contractat cu un an în urmă, după o
vizită fulger la Moscova, Dej intră într-o scurtă agonie, moare şi lasă vacant tronul de şef
suprem. În acele zile agitate, îl cunoscuse Silviu Bărăgan pe Ion Popescu.

219
Şi-au arătat unul altuia semnele secrete, s-au recunoscut reciproc. Benedictinul venise şi
el, mai târziu, dar tot în aceeaşi zi. S-a îmbrăţişat frăţeşte. El fusese cel aşteptat. Al
treilea! A treia latură a Triumviratului. Organizaţia executivă secretă a Iluminaţilor,
plantată în fiecare ţară. Oamenii din spatele istoriei. Eminenţele cenuşii ale istoriei.
Pentru că istoria adevărată nu este aceea citită din cărţi. Aceea este doar un fruct politic.
Opera unei anumite organizaţii politice, scrisă în strictă conformitate cu propriile ei
interese. Iar când organizaţia dispare, sau se schimbă, se rescrie şi istoria.

Istoria imperiului roman a fost scrisă şi rescrisă de zeci de ori. După nevoile curente ale
noilor stăpâni. La fel, şi istoria imperiului sovietic. Printre istorici chiar circulă o
anecdotă: URSS este singura ţară din lume cu un trecut imprevizibil. Istoria adevărată a
lumii este istoria ei secretă. Pe care nu o cunosc decât Iluminaţii. Şi care nu va ajunge
niciodată în manualele şcolare. Exact a doua zi după moartea lui Gheorghiu Dej, Baronul
venise la întâlnirea Triumviratului, însoţit de un italian transpirat, nervos, negricios,
grăbit, cu ochelari de vedere mici, perfect rotunzi, uşor întunecaţi, cu metalul ramelor
lucind stins şi rece ca două guri de pistol: Licio Gelli. Şeful celebrei loji italiene
“Propaganda due”. Sau, mai cunoscută sub sigla “P-2”.

Silviu Bărăgan îl cunoştea prea bine pe Gelli. îl cunoscuse încă de pe vremea când fusese
Ambasador la O.N.U. Printre iniţiaţi, era supranumit “Păpuşarul”. Un tip cu relaţii risipite
prin toate marile cancelarii politice ale lumii. Era născut în Zodia Berbecului, la Pistoia,
în 1919. Avea gradul de colonel în Serviciul Secret Italian şi păstorea cea mai mare lojă
din Italia: 953 de membri, printre care se numărau preşedintele statului, primul-ministru,
o pletoră de miniştri, mari industriaşi, generali, cardinali şi bancheri. Silviu Bărăgan
surâse trist unor gânduri, amintindu-şi brusc de un vechi dicton latin: Sic transit gloria
muncii! Aşa trece gloria lumii! Steaua de glorie a lui Licio Gelli începuse şi ea să scapete
mai târziu, prin 1981, când, în urma unui enorm scandal financiar, este nevoit să fugă din
Italia, în 1982, avea să fie arestat ia Geneva şi ferecat în sinistra închisoare elveţiană
Champ Dollon. Din această puşcărie, veche de patru secole, nu putuse evada nimeni
niciodată. Singurul care a reuşit această uluitoare performanţă a fost Licio Geili care, în
1983, a evadat şi a revenit în Italia. Sub alt nume, sub altă înfăţişare, dar posesor al
aceleiaşi teribile puteri: a continuat să conducă, încă zece ani, loja “P-2”.

În 1993, se retrage în S.U.A., la o fermă, dispărând în anonimat. Steaua “Păpuşarului” se

stinsese definitiv de pe firmamentul gloriei. Atunci, însă, în 1965, Licio Gelli venise cu
numele succesorului la puterea supremă în România: Nicolae Ceauşescu. Nu Emil
Bodnăraş, nu Chivu Stoica, nu Gheorghe Apostol - aşa cum lăsase cu limbă de moarte
Dej - ci Nicolae Ceauşescu! Iar, alături, o casetă de voiaj plină cu dolari. Zece milioane.
O avere fabuloasă! Care să astupe gura eventualilor cârcotaşi. Care să-i corupă pe cei
nehotărâţi. Care să-i despăgubească pe cei ce rataseră cursa puterii.

Prin Licio Gelli, Consiliul Suprem al Iluminaţilor dăduse un semnal clar de opţiune:
Ceauşescu! În astfel de situaţii, nimeni nu mai întreabă pe nimeni, nimeni nu se mai
îndoieşte, nu mai formulează alte propuneri: este tradiţia milenară a Iluminaţilor! Ci, se
trece imediat la acţiune. Operativ! O săptămână mai târziu, Nicolae Ceauşescu era deja
uns ca şef suprem al partidului şi, implicit, şef al statului român. Omul forte! în România

220
se pregătea, de câţiva ani, o breşă, o distanţare faţă de Moscova, cu gândul la o posibilă
desprindere. Dej - deloc precaut - plătise cu viaţa această aventură politică inspirată de
Iluminaţi. Ceauşescu îi luase locul, promiţând solemn să-i ducă opera la bun sfârşit:
ieşirea din orbita Kremlinului! Speranţele Iluminaţilor păreau a se împlini, perioada
imediat următoare după înscăunarea lui Ceauşescu cunoscând o admirabilă destindere
internă, presiunea politică se atenuase, organele de represiune se mai îmblânziseră,
Moscova nu mai dicta pulsul politic la Bucureşti.

După momentul 1968, însă, o dată cu invazia Cehoslovaciei de către ruşi şi sateliţii lor,
Ceauşescu începe să dea primele semne evidente de megalomanie. Efectul puterii devine
distructiv pentru spiritul său labil, se comportă tot mai mult ca un drogat, ca un nebun, iar
din 1971 dărâmă sistematic tot ce zidise bun până atunci, lansându-se oficial în campania
demenţială a cultului propriei personalităţi. Apare tiranul. Dictatorul! Şi încă nu unul, ci
doi. Pentru că lângă umărul Piticului, se iţise, aproape peste noapte - după funesta vizită
în China - al doilea tiran: nevastă-sa! Fosta textilistă Lenuţa Petrescu, supranumită în
tinereţe „Păsărică”.

Motivul: nu purta niciodată chiloţi. „Păsărică” i se zice şi acum, pe şoptite, prin culisele
obscure ale partidului. România era prea mică pentru doi tirani! Ceauşescu îşi trădase
propriul legământ făcut în faţa Iluminaţilor. Să nu fi ştiut el, oare, care este preţul
trădării? Să fi fost atât de cumplită beţia puterii? Cert este că nici după cele trei
avertismente tradiţionale, nu s-a trezit. Nu a vrut? Nu a putut? Acum, nu mai are nici o
importanţă răspunsul. Rezultatul a fost acelaşi: execuţia de la Târgovişte! Dacă şi-ar fi
respectat propriu-i jurământ, ar fi trăit sigur şi astăzi. Ca şi ceilalţi şefi de stat din fostul
lagăr comunist. Baronul, şeful Trimuviratului, după ce primise consemnul din partea
Consiliului Suprem al Iluminaţilor - via cabinetul prezidenţial de la Kremlin - fusese
necruţător: indiferent că vor fi sau nu judecaţi, că va fi sau nu un simulacru de proces,
soţii Ceauşescu trebuie executaţi imediat!

Carpe diem!

Încă din 17 decembrie 1989, Baronul primise un mesaj secret de la Mihail Gorbaciov. Un
mesaj clar. Fără echivoc. Ca un ordin! Titularul puterii supreme de la Kremlin - totodată
şi membru al temutului club „Rotary” - preluând, la rândul său, dorinţa Iluminaţilor, i-o
transmisese Baronului în termeni aproape cazoni: „Cuplul Ceauşescu să fie executat
pentru înaltă trădare, în locul lui, fixaţi-i pe Leon Lotreanu. El ştie ce are de făcut!” După
care, urma salutul tradiţional: „Carpe diem.“

Domnul Leon Lotreanu - care recepţionase şi el un semnal de la Ambasada sovietică - îl

aşteptase înfrigurat pe Baron, îl primise cu zâmbetul său larg, lipicios, dar cu ochi gravi,
înfioraţi de speranţa unui răspuns. Baronul îl privise îndelung, scrutător, se cunoşteau de
foarte mulţi ani, nu-l înghiţise niciodată pe înţepatul ăsta zâmbăreţ, care se da în vânt
după discursuri savante, discursuri şocante, dar goale ca nişte cutii de conserve
consumate. Un şir nesfârşit de cutii lucioase, cutii colorate, cutii aranjate cu elocinţă, dar
goale-goale, când cădea câte una suna a pustiu. Nu-i plăcea deloc de Lotreanu: prea era

221
pătimaş, colţos şi fudul, prea răzbunător când laşitatea îl scăpa din frâu, se enerva prea
repede, iar când se enerva spunea prostii, spunea măgării.

Ion Popescu se uita la el cu o privire glacială, cenzurându-şi perfect repulsia, lui Leon
Lotreanu îi îngheţase zâmbetul ăla întins până la urechi, Baronul îl întrebase sec:
- Aşteptaţi un răspuns de la mine, domnule Lotreanu?
Leon Lotreanu murmură un simplu „Da”, gâtuit de o uriaşă emoţie.
- Răspunsul este da!, punctase la fel de rece Baronul, după care se răsturnă domol într-un
fotoliu, gemând uşor de plăcerea relaxării, aşa cum numai marii bătrâni ştiu s-o facă. Mai
aveau de discutat câteva detalii. Dar, mai întâi, să termine Lotreanu ăsta cu lacrimile lui,
care i se înnodau în barbă! Baronul dezagrea profund să vadă un bărbat plângând. Mai
ales un viitor şef de stat. Dar dacă astfel hotărâse Consiliul Suprem, aşa să fie!

În aceeaşi zi, Baronul i-l trimisese pe Dan Mircea Hariton, să-l însoţească pretutindeni:
să-i fie ajutor, apărător şi sfetnic. Şi, mai ales, să-l tragă de mânecă înainte de a face o
prostie, nu după!...

Amintirea zidului de la Târgovişte

- Ia te uită câte gânduri îmi flutură prin cap?! se scutură, împovărat de amintiri, Silviu
Bărăgan, în timp ce se lăsa condus spre casă. Avea acelaşi şofer de peste treizeci de ani.
Doar maşinile şi le schimba. Asta de acum era un Citroen-Xantipa HDI, roşu-cardinal,
elegant, o bijuterie de aproape 150 de cai putere. Nici nu simţeai că merge. Parcă plutea.
Profetul avea această unică slăbiciune: pasiunea maşinilor. Nea Mitică, şoferul, aproape
la fel de bătrân ca şi Profetul, era singurul om, din afara familiei, care îi spunea Silviu:
“Ce mai faci, Silviule? Silviule, tu urmăreşti serialul Dosarele X? Silviule, unde
mergem?”

De astă dată, mergeau acasă, Silviu Bărăgan trebuia să facă un duş scurt, să se odihnească
măcar un sfert de oră, să ia o masă frugală, să se schimbe la alt rând de haine, apoi să
ajungă la Televiziune, la timp, la emisiunea lui. Dar dacă nu l-am fi pus pe Lotreanu în
locul lui Ceauşescu? Aceeaşi întrebare zbârnâise şi prin capul Baronului. Benedictinul se
întrebase şi el, fulgerat de aceleaşi îndoieli. Triumviratul Seniorilor avea dreptul, după
canoanele codului intern al iluminaţilor, să ia decizii şi în nume propriu. Ei, membrii
Triumviratului, cunoşteau cel mai bine - din tot Sistemul -situaţia reală de la faţa locului.

Chiar dacă suna ca un ordin, hotărârea Consiliului Suprem era, de fapt, doar o sugestie.
De altfel, aşa şi lucrau Iluminaţii: cu sugestii; păreri; recomandări. Dacă nu ţineai cont de
sugestia lor, şi hotărai după capul tău, şi lucrurile ieşeau bine, totul era bine. Felicitări,
satisfacţii morale şi-atât. Dar dacă ieşeau rău? Te ardeai! Rău de tot!! Îţi asumai un risc
enorm. De ce să-şi asume Baronul et comp. acest risc? Şi l-au uns şef de stat pe domnul
Leon Lotreanu. S-au înşelat? Au greşit? Desigur! Cu vârf şi îndesat.

Leon Lotreanu se dovedise sub toate aşteptările. Ranchiunos, fricos, nehotărât, afişând
ostentativ o falsă modestie, îmbătându-se singur cu discursuri zaharisite, perorând într-o

222
perfectă limbă de lemn, lăsându-se răpus de nostalgii moscovite, considerându-se un
despot luminat, nu făcuse practic, timp de şase ani, mai nimic în România. Doar un prim
pas spre democratizare, spre privatizare, spre statul de drept, apoi înţepenise brusc, ca un
motor gripat imediat după elanul primelor turaţii.

Lucrurile bălteau, lâncezeau, putrezeau în aşteptări sterile, făcând loc unei corupţii
organizate la scară naţională. La drept vorbind, corupţia devenise un soi de politică de
stat. Mascată! În Justiţie, în Poliţie, în Armată se păstraseră intacte vechile structuri
comuniste. Dosarele teroriştilor fuseseră îngropate în pământul unei colosale nepăsări.
Restituirea proprietăţilor confiscate de comunişti devenise un subiect tabu. Reformă nu,
economie de piaţă nu, Constituţie ca lumea nu, proaspeţii patroni erau priviţi chiorâş,
puterile statului erau separate numai pe hârtie, în realitate dictând o singură forţă: Liga
Renaşterii Naţionale!

Privatizarea era încă un vis îndepărtat, despre un proces al comunismului nici nu putea fi
vorba, soarta României încăpuse tot pe mâna comuniştilor. Din eşalonul doi. Lotreanu se
înconjurase cu o camarilă de troglodiţi, care nu ştiau altceva decât să linguşească şi să
fure. Ca în codru. Alţii - mai şcoliţi, mai citiţi - se dedulciseră şi ei la hoţie, tentaţia era
uriaşă, dar furau cu acte măsluite, comisioane, sinecuri şi credite neperformante. Tunuri
de miliarde de lei, în marginea legii. Nu hoţia în sine îl deranja însă pe Silviu Bărăgan, nu
corupţia propriu-zisă îl călca pe bătături – dacă nu fură ăştia, tot fură alţii! - nu atât jaful
care se întinsese ca o lepră peste tot îl alarma, cât mai ales faptul că nu se dorea
reprimarea lui, diminuarea lui, ţinerea lui sub control, nu se dorea democraţie, nu se dorea
piaţă liberă, nu se dorea concurenţă loială, nu se dorea descentralizare, dezetatizare, nu se
dorea stat de drept, nu se dorea reformă, nici restructurare, nici privatizare, nici asanare
morală.

Aici era gravitatea, aici buba purulentă, aici maşina infernală care putea exploda oricând,
aruncând România în braţele cine ştie cărei alte dictaturi, la marginea lumii civilizate,
tulburând, stricând echilibrul puterilor, într-o Europa încă sfâşiată de vanităţi. Democraţia
nu funcţiona decât în lungile tirade ale parlamentarilor. România intrase deja într-o vrie
primejdioasă, la capătul căreia pândea colapsul.
- Să fi trădat Leon Lotreanu? se întreba nedumerit Profetul. Să fi călcat şi el pe urmele
altor smintiţi celebri? Să fi căzut şi el victimă aceleiaşi blestemate beţii a puterii? Sau n-a
putut face mai mult? N-a vrut sau n-a putut? La anul, în 1996, i se va recomanda să lase
locul liber. Să se cărăbănească de la Cotroceni. Ducă-se pe pustii! Dar dacă n-o să vrea?
Dar dacă nu va da nici măcar un part pe recomandarea aia?

Avea în mână Armata, Poliţia, Jandarmeria, SRI-ul: aceiaşi ofiţeri superiori de pe vremea
lui Ceauşescu, făcuţi generali, la grămadă, de excelenţa sa domnul preşedinte Leon
Lotreanu. Sau cum titrase un ziar mai curajos: „Generali făcuţi la apelul de seară!” Toţi
aceştia i-ar fi sărit în ajutor lui Lotreanu, I-ar fi sprijinit, alegerile ar fi fost trucate,
administraţia controlată, Mătuşa ar fi rămas, mai departe, înfiptă pe tronul ei de la
Cotroceni. În acest caz, ar fi însemnat că Leon Lotreanu trişase. Trădase! Iar preţul
trădării Iluminaţilor nu era negociabil. Amintirea zidului de la Târgovişte, desigur, încă îi
mai dă frisoane. Şi spaime irepresibile. Şi coşmaruri care îi terorizează nopţile albe...

223
CAPITOLUL 6

Motto:

Armata s-a angajat în luptă cu Parchetul Militar, pe tema existenţei teroriştilor. Ea zice că
i-a văzut, fără să spună de ce atunci i-a făcut scăpaţi. Iar Parchetul se jură că n-a fost nici
ţipenie de terorist. Ion Iliescu n-a observat decât că trăgeau din toate poziţiile.

Roland Cătălin Pena

Bătrânul şi întrebările

- Domnule secretar general, sunt locotenentul Bercea Pompiliu, permiteţi-mi să vă

raportez: Jos, la poartă, se afla un domn bătrân, care spune că e tatăl dumneavoastră. Nu a
vrut să se legitimeze. Ce ordonaţi?
Ofiţerul SPP, înalt, blond, tinerel, cu mustaţa subţire, aproape invizibilă, înlemnise în
poziţia de drepţi.

Excelenţa sa domnul Traian Bereciuc, secretarul general al Guvernului, parcă picase din
lună. Uscăţiv, piticos, negru, în mijlocul hârtiilor de pe imensul birou părea şi mai negru,
îşi ridică fruntea din hârţoage şi-şi înfipse privirea sticloasă, fixă, ca de şarpe, în privirea
celuilalt, întrebă sec, rece.
- Despre ce bătrân vorbeşti?
- Un domn care susţine că e tatăl dumneavoastră, repetase sepepistul parcă hipnotizat.
În clipa aceea, se petrecu un lucru extraordinar, o metamorfoză înfricoşătoare. Ofiţerul
SPP se holba uluit, ca la un miracol.

Domnul Traian Bereciuc sări brusc de la biroul său cât un transatlantic, scaunul
ergonomie, pe rotile, sări şi el de sub fundul stăpânului, zurui metalic pe parchetul dat cu
palux şi se lovi dur de peretele lambrisat, unde încremenise. La fel încremenise, în
picioare, şi Traian Bereciuc. O secundă, două, poate trei, după care, în locul lui, se iţi,
răsări instantaneu un soi de băieţandru volubil, prietenos, exploziv ca un răcan care află
că i-au venit părinţii, în vizită, la poarta cazarmei.

-Pompilică, îi strigă el ofiţerului, dar ce-ai rămas înţepenit aşa, dragă? Hai, vino mai
aproape! Unde zici că-i tata? Jos? Unde, jos? A, la poarta principală. E singur? Nu e
singur? A, e singur. Stă de mult acolo? Nu stă de mult? A, doar ce-a venit. Mă;
Pompilică, se avântă el expansiv către sepepistul năuc, măi fratele meu, zici că-i tata, da?
Hai sa-i spunem săru-mâna. Şi-l trase subit pe tânărul ofiţer după el, turuind mai departe,
în rafale lungi, rafale de cuvinte care nu se potriveau deloc în gura unui secretar general
de Guvern, pe culoarele largi, dar mai ales pustii, ale Palatului Victoria...

224
Traian Bereciuc era ultimul din cei opt copii ai bătrânului Dumitru Bereciuc. La naşterea
lui, omul îşi pierduse nevasta. După ce-i umpluse casa cu copii: cel mai mare avea
doispezece ani, cei mai mic doar câteva ceasuri. Dumitru Bereciuc era tâmplar, meserie
frumoasă, bănoasă, era încă tânăr, dar nu se mai însurase. Cine să se vâre slugă la opt
copii? Mai trăise cu câte-o muiere, când şi când, legături trecătoare, când aflau de ciurda
de copii, bietele femei o rupeau la sănătoasa. Cu o severitate aproape cazonă, dar şi cu o
neţărmurită dragoste, Dumitru Bereciuc îşi crescuse copiii singur. Singur îi spălase, le
gătise, îi îngrijise, îi educase, îi dăduse la şcoli, toţi erau titraţi universitari, pe la casele
lor, risipiţi prin toată ţara. Pe cel mai mic, Traian, bătrânul îl dorise lângă el, la Bacău,
acasă. După terminarea ASE-ului, ca şef de promoţie, tânărul absolvent Traian Bereciuc,
întrebat fiind la faimoasa şedinţă de repartizare guvernamentală, unde doreşte să lucreze,
a răspuns simplu şi prompt: acasă la tata, la Bacău! Şi la Bacău fusese repartizat. Nici
unul din copiii lui Dumitru Bereciuc nu trecuse peste cuvântul patern.

Toate bune şi frumoase, până într-o zi, când Traian, contabil la Fabrica de Mobilă
“Steaua Roşie”, din Bacău, căzuse cu tronc unei odrasle de ministru: Mariana, fata
tovarăşului Teodor Petrescu, Ministrul Comerţului, ministru cu socru ilegalist, mahăr
mare, el însuşi înrudindu-se, mai pe departe, cu Tovarăşa. Alias, cabinetul numărul doi.
Ce să caute băiatul lui în lumea aia atât de suspusă?

Dumitru Bereciuc a discutat cu Traian o dată, de două ori, de mai multe ori, a încercat
să-i explice că Mariana nu face parte din lumea lui, din viaţa lui, că acolo, printre oamenii
aceia puternici, şi bogaţi, şi cu nasul pe sus, el va fi mereu, va rămâne întotdeauna „ruda
aia săracă din provincie”. A încercat să-i spună că văzuse şi el fata, că e chipoasă de pică,
frumoasă ca o cadra, ca o icoană, de să te închini la ea toată viaţa, frumoasă de să-i bei
apă din căuşul palmei, frumuseţea ei te năucea, te fermeca, ţi se aprindea sângele numai
ce te uitai în ochii ei.

- Asta e? Ochii!! strigase bătrânul părinte în urechile lui Traian, nu strigase cu duşmănie,
nu cu răutate, ci cu un fel de teamă nelămurită, poate că nu era doar teamă în strigătul lui,
era şi un strop de milă pentru copilul său, şi oleacă de orgloiu era, dar şi o înfricoşată
amărăciune de tot ceea ce văzuse Dumitru Bereciuc în ochii frumoşi, ticăloşi de frumoşi,
ai Marianei: un desfrâu pătimaş al simţurilor; o depravare fără de leac. Traian, însă, parcă
intrase în săptămâna oarbă. Parcă îi luase Dumnezeu minţile. Era alt om. într-o zi, alb ca
varul, cu lacrimi în ochi, i-a spus lui taică-său:
-Tăticule, dacă nu mă laşi să mă însor cu Mariana, eu peste cuvântul matale nu trec. Dar
să ştii că mă omor. Şi să fii blestemat să mă îngropi, pentru că n-ai vrut să mă vezi fericit!

Atunci a cedat Dumitru Bereciuc. A cedat cu sufletul făcut zob. Şi-a luat flăcăul în braţe
şi i-a dat binecuvântarea părintească. Ce mai nuntă a fost! A fost o nuntă ca-n poveşti la
Bacău, însuşi primul secretar al judeţului, tovarăşul Gheorghe Roşu, închinase întreg
hotelul „Decebal”, din centru! oraşului, pentru neamurile simandicoase ale Marianei
sosite cu surle şi turle de la Bucureşti, pentru neamurile lui Bereciuc adunate de prin toată
ţara. Uriaşul restaurant al hotelului fusese arhiplin. Mare-veselie-mare! Fast deosebit. Şi
totuşi, Dumitru Bereciuc nu putuse scăpa de un sentiment ciudat, un sentiment rece, un
sentiment ascuţit care tăia carne vie din inima lui, că preţul acelui lux exorbitant nu era

225
altceva decât propriul său copil: vândut unor nenorociţi din Capitală, care îl înjoseau cu
risipa lor orbitoare, cu puterea lor umilitoare. Un singur gând îi sprijinea fruntea să nu
cadă: el, Dumitru Bereciuc, nu se va ploconi niciodată în faţa lor!

Şi aşa a şi fost mereu bătrânul Bereciuc: mândru, onest şi demn! Fără să fie infatuat, avea
o dârzenie care impunea respect. Nu se împrietenise niciodată cu părinţii Marianei, cu
neamurile ei. Nu le ceruse niciodată nimic. Le telefona doar periodic, de vreo sărbătoare,
la vreo aniversare, îi saluta, îi felicita, îi întreba de sănătate şi atât.
Imediat după luna de miere, Traian fusese mutat la Bucureşti, transferat în interesul
serviciului şi înfipt director în Ministerul Finanţelor.

Apoi, doi ani la rând, ţac-ţac, ca pe bandă rulantă, Mariana i-a turnat omului ei doi copii -
Cristian şi Valeriu - singurele bucurii care mai îndulciseră amărăciunile bătrânului
Bereciuc. Mai târziu, însă, nu prea târziu, urâtele lui bănuieli începuseră a se adeveri, la
început nu fuseseră decât simple zvonuri, bârfe ticăloase, apoi deveniseră certitudini: prea
frumoasa lui noră de la Bucureşti se trăgea în bărci cu cine se nimerea, se ţineau bărbaţii
droaie după fundul ei, n-o mai sătura nimeni, îşi dăduse arama pe faţă. Copiii fuseseră
abandonaţi în braţele unei doici, care tăia şi spânzura în casa lor. Iar pe Traian îl
avansaseră director general şi-l trecuseră la Ministerul Comerţului, Departamentul
Comerţului Exterior, astfel încât bietul om era mai mult plecat, mai mult pe drumuri,
peste mări şi ţări, decât acasă, în patul conjugal.

Odată, la telefon, după obişnuitele banalităţi de familie, Dumitru Bereciuc îşi întrebase
fiul, care tocmai începuse să zbârnâie ca o sfârlează despre munca lui, preocupările lui
profesionale, despre ţările pe unde fusese trimis în interes de serviciu, despre lumea
fascinantă pe care o cunoscuse, vorbea repede, colorat, era persuasiv, era captivant Traian
Bereciuc când povestea, exact atunci Dumitru Bereciuc îl oprise burse cu o întrebare
calmă, grea, şoptită:
-Traian, tu eşti fericit? întrebarea aia şoptită, de atunci, Traian Bereciuc o mai ţine minte
şi astăzi. Ca şi răspunsul scurt, cutremurător de scurt pe care i-l dăduse lui taică-său:
-Nu! Bătrânul nu insistase, nu-i ceruse nici o explicaţie, tăcuse doar câteva clipe lungi,
nesfârşite, spusese simplu:
-Ai grijă de tine! Apoi se salutaseră - la revedere Traiane, săru-mâna tăticule - îşi
închiseseră telefoanele ca doi străini.

Anul următor, Teodor Petrescu, cuscrul, se prăpădise în urma unui infarct, într-o
dimineaţă, în biroul lui de ministru: moartea picase ca un trăsnet! Pierderea puterii se
resimţise uluitor de repede. După câteva săptămâni de la moartea ministrului, Traian
Bereciuc fusese schimbat din funcţie, nu mai era director general, ci devenise un pârlit de
referent inspector în aceiaşi minister.

Mariana Bereciuc fusese şi ea coborâtă din postul de director şi trecută pe linie moartă la
Biroul de arhivă al instituţiei. Iar văduva ministrului, tovarăşa Agatha Petrescu, din
ditamai director general al CSP, fusese trimisă ca simplu activist la Sindicate: cimitirul
elefanţilor! Singurele lucruri neschimbate erau escapadele amoroase, scandaloase, ale
Marianei. Mai cu perdea, mai fără.

226
-Doamne, cum poate suporta Traian acest calvar? se întrebase adeseori bătrânul Dumitru
Bereciuc.

Ciudată şi tristă lume!

Apoi, venise răscrucea de la sfârşitul anul 1989. Balamuc, împuşcături, zăpăceală!

Moarte de om! Toţi ceilalţi copii ai Bereciucului erau oameni liniştiţi, cuminţi, aşezaţi la
casele lor, nu se vârâseră în politică. Singurul pentru care Dumitru Bereciuc se temea era
Traian. El fusese ginere de ministru ceauşist, fusese director general în Ministerul
Comerţului, membru în biroul comitetului de partid pe Capitală, făcuse parte din
nomenclatura Ceauşeştilor, Ceauşeştii fuseseră împuşcaţi la Târgovişte, ce se va alege de
Traian şi de familia lui? Acum, când viaţa se schimbă din temelii, când roata istoriei i-a
spulberat de la putere pe comunişti, când toată lumea se ţine de manifestaţii pe străzi,
marşuri, încăierări, când poetul ăla cu mânecile suflecate de la Televiziune zice că, în
sfârşit, Dumnezeu şi-a întors faţa către români, când toţi vor ceva şi nimeni, practic, nu
ştie ce vrea, ce va face Traian? Dumitru Bereciuc îi telefonase, disperat, în mai multe
rânduri, rugându-l să trimită copiii la el, la Bacău. Până trece furtuna! Traian îl liniştise
cu glas blând, dar ferm, revigorat, îi zisese să nu-şi facă griji în privinţa lui, să nu-şi facă
gânduri negre, ci să stea cuminte şi să aştepte şi să-şi vadă de sănătate, pentru că în
curând îi va da veşti plăcute. Deosebit de plăcute. Şi, într-adevăr, încă din ultimele zile
ale anului 1989, Liga Renaşterii Naţionale, care preluase puterea de la comunişti, îşi
anunţa primul său guvern liber. Iar în funcţia de Ministru al Comerţului: Traian Bereciuc.

Acum, ca să fie drept cu sine însuşi, Dumitru Bereciuc nici nu ştia ce să facă: Să se
bucure? Să nu se bucure? Era aşa o aiureală, o contradicţie nenorocită! Incongruenţă!
cum ar fi zis deşteptul ăla de Traian. Dumitru Bereciuc se bucurase din tot sufletul că ţara
scăpase de jegul ăla roşu al comuniştilor. Nu-i suferise niciodată: erau prea proşti şi prea
orgolioşi! O ilustrare perfectă a unei zicale din bătrâni: prostul nu e prost destul, dacă nu
e şi fudul! Iar sistemul lor fusese construit eminamente pe o clasă, dacă nu proastă, cel
puţin mediocră: clasa muncitoare. Ce ştie altceva un muncitor decât meseria lui, asupra
căreia trudeşte mai mult cu palmele, decât cu fruntea? Poate el să citească, este el în stare
să citească munţii ăia de cărţi, din care să afle misterul conducerii unui stat prosper?

- Cum să fie viabil - se întrebase adeseori Dumitru Bereciuc - un sistem bazat pe

mediocrităţi? Cum să-ţi alegi organele supreme de decizie din oameni ere abia ştiu să se
iscălească? Cum este posibil să reziste, în timp, o asemenea aberantă şandrama
ideologică?

Şi Dumitru Bereciuc şi-a dat seama, de timpuriu, că o asemenea zidire politică nu va dura
decât prin teroare. Prin tiranie. Prea multă carte nu ştia el, dar îşi vedea de meseria lui, şi
judeca ceea ce vedea. Era un tâmplar priceput, talentat, îşi făcuse din profesie brăţară de
aur, crescuse opt copii, îi dăduse la carte, toţi absolviseră studii superioare, cunoştea
viaţa, cunoştea lumea, dar se întrebase mereu şi mereu, fără să poată afla un răspuns, se
întrebase veşnic uluit, prin ce miracol diabolic un cizmar cu patru clase primare ajunsese
şef de stat? Sau un strungar, ministru? Pentru că Ceauşescu asta şi fusese: un ucenic la o

227
cismărie, care fugise de carte ca dracul de smirnă. Iar cuscru-său Teodor Petrescu,
Dumnezeu să-l ierte, ce altceva fusese decât un amărât de strungar? Nici după ce ajunsese
ministru, nu ştia să citească cursiv. Silabisea! Cum de-o fi rezistat atâta amar de vreme un
stat condus de tâmpiţi? Dar uite că a dat Dumnezeu şi am scăpat de ei. De comunişti! Să
se bucure? Să nu se bucure? Dumitru Bereciuc nu înţelegea prea bine ce i se întâmplă. Se
bucurase de căderea comuniştilor. Dar se bucurase şi pentru că fiul său, Traian Bereciuc,
fusese numit Ministru al Comerţului în noul Guvern post-comunist.

Asta era o absurditate. Era nebunie curată! Cum să te bucuri de două lucruri care se
exclud reciproc? Adică, să urli de bucurie că Ceauşescu s-a dus dracului, cu toţi
comuniştii după el; dar să te bucuri la fel şi că alţi comunişti i-au luat locul. Păi ce a fost,
dragă Doamne, musiu Leon Lotreanu ăla, până mai ieri? Dumitru Bereciuc încă îşi mai
aminteşte de nu prea îndepărtatele timpuri când, printre tablourile cu membrii Biroului
Politic al C.C. al P.C.R., pe care le înrăma în atelierele Fabricii de mobilă “Steaua Roşie”,
din Bacău, se aflase şi portretul zâmbăreţului de la Cotroceni, care acum cică este, hă-hă,
preşedintele Ligii Renaşterii Naţionale, noul şef al statului. Dar proaspătul prim-ministru
ce-a fost altceva decât feciorul răsfăţat al unui general comunist, care venise în România
călare pe tancurile sovietice? Dar noul ministru de Externe? Toată lumea ştie că a fost
general de securitate. Dar generalul Nicolae Militaru, pus de Lotreanu în fruntea Oştirii?
General fusese şi pe vremea lui Ceauşescu. Dar noul ministru de Interne? Dumitru
Bereciuc nu-i reţinuse numele, îl văzuse însă la televizor, îmbrăcat militar, plesnea
uniforma pe el, şi citise apoi prin gazete că tot Ceauşescu îi pusese tresele de general. Dar
pupincuristul ăla, cu piciorul în ghips, ajuns ministru al Industriei, nu fusese tot general?
Dar noul ministru al Comerţului, Traian Bereciuc, adică propriul său fiu, ce fusese mai
înainte? Tot un fel de general fusese şi el: director general. Aici, bătrânului părinte i se
punea în gât un nod cât pumnul. Strângea din dinţi să nu spună vreo prostie, îi venea să
plângă. Deşi nu mai plânsese în viaţa lui decât o singură dată: când îi murise nevasta.
Acum iarăşi îi zăpăcea sufletul o durere cruntă. Avea sufletul tulbure. Să plângă? Să se
bucure? Am scăpat de comunişti? N-am scăpat de comunişti? în ce fel de lume trăim?
Ce-a fost în decembrie 1989? Revoluţie? Lovitură de stat? Sau o simplă rotire de cadre?
Ce, Precista mă-sii, se întâmplă cu noi, de o bucată de vreme?

Şi bătrânul Dumitru Bereciuc începu să se uite mai atent prin gazete, la televizor, pe
stradă, să iscodească chipurile oamenilor, vorbele lor, gesturile lor. Aşa trecuse primul
an. Apoi, încă unul. Apoi, veniseră alegerile din 1992.

Leon Lotreanu fusese reales preşedinte al ţării: pentru a treia oară. Primul mandat fusese
din 1989 până în 1990. Al doilea, din 1990 până în l992. Al treilea începea din 1992.
Până când? Până unde? încotro? înapoi la comunişti? Ăştia, de acum, nu mai erau cismari
sau strungari, ca ăilalţi. Ci ingineri, doctori, profesori universitari. Aici nu mai era vorba
de prostie, ca altădată, ci de o inteligenţă perversă, o deşteptăciune stricată, deformată
într-o jumătate de veac de slugărnicie. Slugărnicie prefăcută! Pentru că nici în comunism
nu crezuseră. Nici în Dumnezeu! Dar nici în democraţie!

Singura lor credinţă care mai rămăsese în picioare era interesul personal. Puterea
personală. Averea personală. Fericiţi însă nu erau. Nu mai ştiau să fie fericiţi. Fericirea

228
presupune, înainte de orice, sinceritate. Or, acei oameni nu erau sinceri nici măcar cu ei
înşişi. Uitaseră să mai fie ei înşişi, făcându-şi din făţărnicie un fel de ramă pentru unica
lor credinţă: interesul personal!

- Ciudată şi tristă lume! gândise, în repetate rânduri, Dumitru Bereciuc, cu ochii înfipţi în
ecranul televizorului, pe unde se perindau - luxoşi, gălăgioşi şi ipocriţi - noii potentaţi ai
zilei. Oare, să se fi stricat sămânţa neamului nostru? Să ne fi secat vâna? Să nu mai avem
în ţară oameni cinstiţi şi deştepţi, ca să-l punem în capul statului? Şi de ce neapărat pe
Leon Lotreanu l-am pus noi acolo, în locul Piticului împuşcat la Târgovişte? De ce pe el
şi nu pe altul? Să nu se fi găsit, oare, pe-acolo, pe sus, niciunul care, o viaţă întreagă, să
nu-i fi pupat în cur pe comunişti? Cum, Precista mă-sii, se fac jocurile astea politice?
Cum se fac şi se desfac alegerile? Să fim noi un popor de idioţi? Asta ar însemna să mă
iau la palme singur! Dacă eu, la mintea mea simplă, nu l-am votat pe Lotreanu, alţii,
mulţi, foarte mulţi şi mai deştepţi ca mine de ce l-au votat? se întrebase aiurit, nedumerit
Dumitru Bereciuc.

Vrei să cadă Guvernul pentru o bere

Nici când Traian fusese numit secretar general al Guvernului, adică un fel de prim-
ministru adjunct, bătrânul nu se bucurase. Săltase doar dintr-o sprânceană încruntată, o
ţinuse aşa sus, sus de tot, până obosise, până începuse să-l doară fruntea, după care a oftat
din rărunchi şi a scăpat înjurătura lui preferată:

- Precista mă-sii de viaţă, că nu ştii în ce să mai crezi!

Asta e! Va să zică nu se schimbase nimic după 1989. Nici după 1992. Ba, dimpotrivă,
funcţiile erau mai grase acum. Traian ajunsese al doilea prim-ministru al ţării. Mariana,
secretar de stat la Ministerul Culturii. Agatha, cuscra, vicepreşedinte la FPS, fepeseul ăsta
fiind un soi de alt Guvern al României. Într-o zi, venise la el acasă o matahală de bărbat,
îşi aminteşte Dumitru Bereciuc, aşteptându-şi băiatul să coboare de la etaj, din biroul lui.
Se dusese după el ofiţeraşul ăla blond, speriat când auzise că în faţa lui se află însuşi tatăl
domnului Secretar General, căscase ochii cât cepele, nu-l crezuse, se bâlbâise, îi ceruse
actele, Dumitru Bereciuc îl repezise obosit:

- Du-te, mă, şi spune-i c-am venit! Ăla dispăruse ca o nălucă, el rămăsese în picioare, pe
holul imens, rezemat de un perete, tocat de gânduri, de întrebări, de întâmplări,
amintindu-şi că, într-o zi, venise la el, acasă, o matahală de bărbat, îl cunoştea din vedere,
fusese înainte de '89 ceva activist pe la judeţeană de partid, a venit, şi-a scos pălăria
respectuos, l-a salutat, s-a recomandat:

- Sunt Leonida Felecan, preşedintele organizaţiei judeţene a Ligii Renaşterii Naţionale!

Dumitru Bereciuc l-a invitat în casă, l-a omenit, l-a servit cu rachiu, cu brânză, cu nişte
caltaboşi afumaţi, cu trandafiri de casă, nimerindu-se ca vizita aia să pice taman a treia zi
de Crăciun. Au discutat despre vreme, despre sănătate, apoi Leonida Felecan i-a propus,

229
aşa din senin, postul de manager general al fostei Fabrici de mobilă “Steaua Roşie”,
astăzi S.C. Mobibac S.A.

- Ce e aia „manager”? a întrebat curios Dumitru Bereciuc.

- Adică, director general! a răspuns, cu chipul luminat de aşteptare, Leonida Felecan.
- Domnule Felecan, i-a răspuns domol, politicos dar rece Dumitru Bereciuc, subţiindu-şi
ochii negri, abţinându-se să nu înjure de „Precista mă-sii”, domnule Felecan, eu n-am fost
şef nici pe vremea comuniştilor ălorlalţi şi n-oi fi nici pe vremea comuniştilor de-acum.

Nu vreau! Eu n-am fost comunist nici înainte de 89 şi nu m-oi prosti tocmai acum, la
bătrâneţe, Ş-apoi, eu sunt pensionar, mai lucrez la unul o masă, la altul un scaun, mai iese
de-un rachiu. Şi altceva nu-mi trebuie! Dacă îmi veneai cu vorbele astea, în altă parte, nu
în casa mea, să ştii că te înjuram, iar dacă nu-ţi cereai scuze pentru măgăriile spuse, poate
te şi plesneam. Ştii ce palmă grea are un tâmplar? Să te ferească Dumnezeu! Dar aşa, eşti
în casa mea, eşti musafirul meu, eu ţin la respectul casei. Hai să mai ciocnim un rachiu si,
uite, ia şi din trandafiraşii ăştia subţiri şi iuţi şi rumeni, că sunt făcuţi cu palmele astea...

- Bine-ai venit, tăticule! auzi bătrânul ca prin vis, glasul baritonal al lui Traian, se
dezmetici din gânduri, se îndreptă, făcu un pas, îşi îmbrăţişa feciorul, îl strânse aprig, cu
dragoste, la pieptul său larg, încă zdravăn, se bătură pe spate, se priviră adânc, în albul
ochilor.

- Hai la o bere! propuse pe loc Dumitru Bereciuc. Să nu-mi spui că nu mergi, că fac un
scandal mai dihai decât a făcut Miron Cozma în '91. Vrei să cadă Guvernul pentru o
bere? Mergem pe jos, Capşa e la doi paşi, hai!

Şi dispărură numaidecât pe uşile enorme ale Palatului Victoria, sub privirile uimite,
înmărmurite ale sepepiştilor: un bătrân înalt, cărunt, semeţ - Dumitru Bereciuc; alături,
fiul său, un bărbat scund, săltat uşor peste 40 de ani, subţire ca un lujer, uscăţiv, brunet,
cu părul tuns perie, cu un uşor aer sportiv, lejer, comun - Traian Bereciuc -al doilea prim-
ministru al României.

Aşa făcea taică-său de fiecare dată: îl lua la o bere. Pe jos. La Gambrinus, la Capşa sau la
Carul cu bere. Numai ei doi. Fără gărzi de corp. Fără purtători de serviete. Fără girofar.
Deşi ştia că Dumitru Bereciuc îl va beşteli, că îl va judeca necruţător, că îi va pune cele
mai cumplite întrebări, că îi va spune cele mai crude adevăruri, totuşi Traian Bereciuc se
bucura ca un copil, se simţea iarăşi copil în prezenţa lui, iarăşi liber. Şi ce este altceva
copilăria, decât suprema libertate a omului? Se simţea liber, când privea în ochii tatălui
său.

Mai mult, se simţea un nimeni, un om de rând, un anonim, marele anonim care iese la o
bere bună, cu un prieten bun. Pentru că, oricât i s-ar părea de ciudat să recunoască,
prietenul său cel mai bun rămăsese taică-său. Cu nimeni altcineva nu putea Traian
Bereciuc să discute atât de volnic şi degajat şi cinstit.

230
În prezenţa bătrânului Bereciuc, Traian percepea lumea la adevăratele ei dimensiuni,
culori, forme şi nuanţe: o lume sfioasă, romanţioasă sau smerită; o lume rea,
respingătoare, ridicolă sau cochetă; o lume aspră, generoasă, infamă, necăjită, neliniştită,
vrăjită, putredă, solemnă sau nepăsătoare; o lume pitorească. Lumea aşa cum era ea.
Lângă taică-său, soarele era soare, vântul era vânt, pomii pomi, păsările păsări, casele
case şi oamenii oameni. Neprefăcuţi! Şi berea era parcă mai bună! Doamne, cât de puţin
ne trebuie ca să fim fericiţii De ce trăim noi aşa de strâmb? De ce ne înfăşurăm în relaţii
strâmbe, în legi strâmbe, In principii strâmbe, de ce ne facem din viaţa noastră o uriaşă
oglindă strâmbă? Cui foloseşte toată această mascaradă? Statului? Ligii Renaşterii
Naţionale? Oamenilor? Trebuie să fii un cretin congenital, ca să poţi crede aşa ceva. Nu
foloseşte nimănui! Atunci, de ce? De ce otrăvim simplitatea vieţii, simplitatea ei
frumoasă, extraordinar de frumoasă, de ce o otrăvim cu ideologiile noastre urâte? Cu ura
noastră urâtă? Cu raptul nostru urât? De ce vrem să avem mai mult decât putem mânca?
De ce vrem să avem mai mult decât putem îmbrăca? De ce vrem atât de mult să avem şi
nu vrem mai deloc să fim? De ce ne ridicăm vile cu 30 şi 40 de odăi? De ce ne cumpărăm
atâtea lucruri inutile? De ce am pus în locul firescului, dorinţele noastre deşarte? De ce
atâta mărire? De ce atâta putere, dacă nu suntem în stare să aducem un surâs în ochii
oamenilor? Ce resort demonic şi teribil de adânc ne împinge să ne războim unii cu alţii?
Uneori, pe câmpul de luptă. Alteori, în cabinetele capitonate. Uneori, în arenă. Alteori, în
culise. Dar întotdeauna lăsând în urma noastră un nesfârşit şir de cadavre, sau de chinuiţi,
sau de disperaţi. De ce uităm adeseori, prea adeseori, să bem o bere bună lângă un prieten
bun? Să ne privim. Şi să tăcem.

Şi să ne bucurăm că suntem împreună. E atât de simplu! Şi atât de măreţ! Ca un răsărit de

soare. Când am privit, oare, eu, ultima dată, un răsărit de soare, în toată splendoarea lui?
se întreba Traian Bereciuc, cu aerul că a pierdut ceva irecuperabil. Când m-am aplecat să
miros o floare?

Doamne, ce plăcut trebuie să fie să mergi cu metroul. Să te pierzi în mulţime. Să fii

numai tu. Fără bodyguarzi. Fără secretare. Fără cârdul ăla de consilieri, care stau cu ochii
pe tine ca pe butelie. Fără urangutanul ăla de Titi Popov, şeful de cabinet, despre care nu
ştii niciodată sigur dacă te apără sau te supraveghează. Sau să te plimbi hai-hui, să te
plimbi fără rost pe marile bulevarde ale oraşului, noaptea, şi să te zgâieşti fermecat la
enormele firme policrome, la vitrinele magazinelor ticsite cu lucruri venite din toată
lumea, lucruri eterogene şi misterioase care pot povesti întâmplări la fel de palpitante ca
şi întâmplările oamenilor. Sau să joci table, pe balcon, cu vecinul. Sau să te vânturi,
seara, cu nevasta prin Grădina Cişmigiu. Sau să te duci la un film. Sau să asculţi, de la
fereastra deschisă, ciorovăiala seducătoare a vrăbiilor. Sau să intri într-un birt, la colţ de
stradă, şi să comanzi trei mici şi-o halbă cu bere. Singur! Dincolo de tine, în jurul tău,
restul pământenilor. Sau să asculţi muzică populară la fanfara din Parcul Herăstrău. Sau
să priveşti cerul înstelat, către miezul nopţii, şi să te afunzi în visare. Sau, pur şi simplu,
să citeşti un ziar, unul pe care îl vrei tu, iar nu sinteza aia insipidă de ştiri pe care ţi-o
serveşte, matinal, şeful de cabinet: un fel de melanj greţos, elaborat de Biroul de presă al
Guvernului...

231
Care revoluţie, băi Gelule?

De ce trebuia să se prefacă mereu? se întreba exasperat şi trist Traian Bereciuc. De ce

atâta fariseism oficial? Până când să mai suporte el, cu stoicism, moaca aia de bulangiu
arogant a lui Daion Doroga? De ce trebuie să-i facă, de fiecare dată, îndelungi temenele
lui Leon Lotreanu, când ăsta ar fi trebuit vârât de mult la pârnaie, pentru câţi oameni au
murit din cauza lui?

Pe Ceauşescu îl urase şi el -Traian Bereciuc - mai ales pe cutra aia de nevastă-sa, îi urase
şi el, îi urase din tot sufletul, dar să-i împuşti, aşa, ca pe nişte câini?! Piticu şi savanta lui
erau, totuşi, nişte oameni. Să-i omori fără o dreaptă judecată? Nu poţi zidi o lume nouă,
aşezată pe un act criminal! Sau mitul meşterului Manole încă ne mai urmăreşte ca un
blestem? Ce, ăla de la Târgovişte a fost proces? Gelu Voican Voiculescu spune că aşa e
la revoluţie, că revoluţia îşi face propriile ei legi.

- Care revoluţie, băi Getule? În adâncul propriei tale conştiinţe, eşti convins că a fost
revoluţie? Dacă tu crezi că a fost revoluţie, atunci dă-mi voie să-ţi spun că eşti un bou!
Dar nu eşti bou, Getule! Ci un deştept foarte pervers. Proştii nu pot minţi atât de frumos,
cum minţi tu. De ce trebuie, se întreba scârbit dar şi furios Traian Bereciuc, de ce trebuie
să-i suport eu pe acest Gelu Voican Voiculescu, frecându-se de mine prin saloanele
partidului, cu ochii lui parşivi, cu zâmbetul lui veşnic rebel, cu barba puţind tot timpul a
colonie de frizer? Cine mă obligă, Doamne, să-i surâd, serafic şi colegial, zaharisitului
ăluia de Ovidiu Găman? Mai degrabă ar trebui să-i pocnesc peste bot pentru toate
turnătoriile lui. Ce şi-o fi închipuind, că eu nu ştiu că pârăşte la Cotroceni de stinge? Ce
caut eu lângă unui ca Găman? Ce caut în turma asta de spioni kaghebişti, în frunte cu
Mihai Caraman, Sergiu Celac şi Vasile Ionel? Dar lângă Virgil Măgureanu, de la SRI, a
cărui întreagă cultură se sprijină pe o lozincă: proletari din toate ţările, uniţi-vă? Dar
lângă George Guguieanu, de la Curtea Supremă de Justiţie, care, ori de câte ori mă
vizitează la Guvern, îmi umple biroul de pârţuri puturoase? Dar printre miniştrii ăştia, din
jurul meu, venali până la rădăcina sufletului, ce mama dracului caut?

De ce le iau păcatele asupra mea? De ce-i acopăr? De ce tocmai eu să fiu aceia care spală
banii murdari ai partidului? Pe mine mă va spăla cineva vreodată? Sau voi fi fost deja
trecut pe lista neagră a indezirabililor? Ştiu prea multe lucruri sinistre despre fiecare, ştiu
prea multe secrete urâte, secrete primejdioase, am început să devin incomod pentru ochii
multor colegi din Ligă, din Guvern, din Parlament!

Doamne, cui sa mă plâng? Cine să mă apere? Familia? Prietenii? În afară de tata, n-am
nici un prieten adevărat. Nevastă-mea? Nenorocita aia intră în orgasm numai ce vede o
pereche de izmene! Singurul care m-ar putea apăra ar fi Dan Mircea Hariton, care e un tip
puternic, înspăimântător de puternic, nu am ieşit niciodată din cuvântul lui, dar ce interes
ar avea să mă ţină în braţe, când toţi se vor fi săturat de mine? De ce nu l-am ascultat pe
tata? Ce caut eu în lumea asta, în care nimeni nu mai are nimic sfânt?...

Toate aceste gânduri răzleţe, întrebări răzleţe roiau anapoda prin mintea lui Traian
Bereciuc, zburau ca nebunele de colo-colo, în timp ce el asculta reproşurile părinteşti,

232
reproşuri de bun simţ, reproşuri stropite, când şi când, cu celebra bere de „Capşa”.
Niciodată nu-l mai întrebase taică-său de atunci, de mult, dacă este fericit. Deşi, de
fiecare dată când se întâlneau, amândoi gândeau aceeaşi întrebare. Şi acelaşi răspuns. Nu,
Traian Bereciuc nu era un om fericit! Nu era deloc fericit!! Copiii erau crescuţi de
institutori oficiali, de educatori, de personalul de serviciu al micului palat pe care îl
ocupa, de ani de zile, în cartierul Primăverii. Căsătoria lui se făcuse ţăndări. Nu mai
rămăsese din ea decât un petec de hârtie ştampilată la Oficiul Stării Civile. Cu Mariana
nu mai dormea în acelaşi pat. Nici măcar în aceeaşi cameră.

Să fie vreo cinci ani de când nu se mai atinsese de nevastă-sa? Să fie mai mulţi? Mai
puţini? Cui ce-i pasă? La Ligă, nu era bun decât de făcut bani. Bani pentru partid! În rest,
vorbe de tămâiere. Abureli! La Guvern, lumea se uita la el, ca la o sperietoare. Era
măgăoaia Guvernului, de care se temeau toţi, fugeau toţi. Îl ocoleau, îl izolau cu o râvnă
demnă de cauze mai bune. Şi pentru ca spaima din ochii miniştrilor să nu se vadă, era
învăluită într-o linguşeală scârboasă: să spună Trăenică, dacă am sau n-am dreptate!
Trăenică ştie cel mai bine, să ne spună el ce ştie! Dacă Trăenică zice aşa, înseamnă că aşa
este. Trăenică-n sus, Trăenică-n jos! Era o conspiraţie a linguşelii care îl umplea de
oroare.

Mustrare paternă

- Măi, Traiane, de ce vi s-a dus vouă buhul că sunteţi o gaşcă de corupţi? îi întrebase, la
un moment dat, Dumitru Bereciuc. Ştii ce-am citit într-o gazetă? Că Bereciucul este
etalonul corupţiei. Crezi că am râs? Şi pe mine mă cheamă tot Bereciuc. Eşti sânge din
sângele meu. Dar nici să plâng n-am putut. Am înjurat şi am aruncat gazeta aia în closet.

De ce, măi Traiane, tu-i Precista mă-sii, nu vă opriţi voi odată? Ce-i în capul vostru? Ce
urmăriţi? îl tocase mărunt-mărunt Dumitru Bereciuc, cu ochii înfipţi în halba de bere.
Dacă nu vă temeţi de oameni, de lege, nici de Dumnezeu nu vă este teamă? Te-ai luat şi
tu după Anticristul ăla de la Cotroceni? Eu te-am crescut cu sufletul curat, Traiane. Te-
am crescut în iubirea de Dumnezeu. Pentru că numai de ceea ce iubeşti cu adevărat, te
temi cu adevărat. Ce putem iubi mai mult decât pe Dumnezeu? Şi de cine ne putem teme
mai mult decât de Dumnezeu? Aşa-i că eu vorbesc la pereţi, Traiane? Parcă la pereţi
vorbesc, nu?! Măcar zi şi tu ceva, că berea dacă numai o asculţi, nu şi povesteşti, cade
greu la burtă. Hai, noroc, băiatule! Şi dă-mi şi mie o speranţă. Un gând bun. Spune-mi
ceva. Explică-mi! Lămureşte-mă! Sau minte-mă, dar nu-ţi mai lăsa nasul în jos şi ochii în
pământ.

Zi ceva, Traiane! Am bătut atâta amar de cale, până la Bucureşti, să te ascult! Nu să

vorbesc. Nu te-am mai ascultat de multă vreme. Sau ai uitat cum să vorbeşti cu tata?! Cu
ochii în ochii mei, Traiane! Hai, dă-i drumul! Te ascult. Am timp. Acum e abia prânzul ăl
mare, eu mi-am şi luat bilet de întors, trenul pleacă tocmai diseară.

233
CAPITOLUL 7

Motto:

Cu ani în urmă, delegatul unei mari firme britanice de turism îmi spunea cam aşa:
domnule, am străbătut lumea în lung şi-n lat şi pot să-ţi spun că peste tot, din Honolulu
până în Creta şi din Alaska până în Ţara de Foc, toţi te fură; şi recepţionerul cu ochii
oblici, şi ghidul cu turban, şi chelnerul cu ascendenţă de cowboy. Diferenţa între borfaşii
internaţionali şi cei din România constă în faptul că, de pildă - îmi spunea englezul - unui
chelner spaniol care te-a încărcat greu la nota de plată îi strângi amuzat mâna, în vreme
ce pe un chelner român care te-a jecmănit, jignindu-te de nenumărate ori pe parcursul
servirii mesei, îţi vine să-i strâng de gât.

Octav Buruiană

Proştii sunt sarea pământului

Generalul Pepe îl aştepta cu raportul, îl întrebase la telefon:

- Ai fost?
Căpitanul Andrei Zavera îi răspunsese:
- Am fost!
- Şi? insistase generalul.
Criminalistul se explică:
- Vreau, mai întâi, să-mi adun toate gândurile, toate datele pe care le-am aflat, să le trec
în agendă, apoi sa întocmesc un scurt raport către dumneavoastră - raportul oficial! - după
care, mă prezint personal pentru detalii. Dacă sunteţi de acord, în cel mult două ore, urc la
dumneavoastră.

Zavera avea biroul la etajul întâi, Pepe la al treilea, generalul mormăise nerăbdător:
- Hai, trap, Andrei! Ne vedem, la mine, după două ore. Caramba! Şi închisese telefonul.
Era un noncomformist incurabil generalul Petre Penciu. Auzi la el: „Hai, trap, caramba”
Andrei surâse hazliu, parcă ar fi discutat cu un golan din Ferentari. Dar tocmai pentru
acest nonconformism, afişat pretutindeni cu un aplomb agresiv, era atât de iubit generalul
Pepe de către întreaga suflare din Poliţia Capitalei.

- Ce dracu să scriu eu în raportul ăla? se întreba, bulversat de gânduri contradictorii,

căpitanul Andrei Zavera. O poveste? Un roman? Aflase de la Dan Mircea Hariton multe
lucruri pe care le cunoştea şi el, dar aflase şi mai multe strict inedite. Plus o lungă listă de
relaţii în sfera crimei organizate, listă în care s-ar fi putut ascunde nu un singur ucigaş, ci
un întreg pluton de execuţie. Ce să scrie în raportul către Pepe? Cât să scrie? Un raport
oficial rămâne printre actele dosarului, dosar în care îşi poate vârî nasul oricine - avocaţi,
procurori, ziarişti, judecători - poţi să ştii ce gânduri ascunde fiecare? Cum să treacă el
într-un raport oficial tot ce i-a spus Hariton? Dar ce-i spusese Radu Dunca?

234
Întâlnirea cu Dudu avusese loc înainte de a se duce la Dan Mircea Hariton. Andrei
avusese nevoie de părerea lui Radu Dunca: să se ducă la Hariton? Să nu se ducă? Dudu
fusese, ca de obicei, colosal! Şi, deodată, toate gândurile i se precipitară asupra lui Radu
Dunca, îl părăsiră pe Hariton, pe generalul Pepe, rotindu-se ca un vârtej în jurul întâlnirii
cu Dudu. Erau ciudate aceste întâlniri. Erau aiurite, întortocheate. Discuţiile lor începeau
într-o parte şi crăpau în altă parte. Plesneau în alt capăt de ţară. Pe traiectoria altui
subiect. Aceeaşi discuţie, altă problemă. Discutau despre ceva - cu nerv, cu pasiune - şi se
pomeneau, după un timp, că discută despre cu totul altceva. Altă chestiune. Alt punct de
vedere. Acelaşi nerv. Se contraziceau. Sau se completau reciproc. Sau se luau în răspăr.
Adeseori, unul venea de-a dreptul, cu un subiect de discuţie clar, limpede, venea frontal,
celălalt venea pieziş, sau pe ocolite, sau insinua ceva, sugera că ar avea o anumită părere,
apoi brusc făcea o piruetă ameţitoare şi venea pe sens invers: cu detalii, cu amănunte, cu
argumente. Era un deliciu să-i asculţi, să le urmăreşti firul raţionamentelor, speculaţiile,
deducţiile spectaculoase.

Andrei şi Dudu erau irezistibili! Erau seducători! Discuţiile lor păreau o fugă
neîntreruptă. O fugă nebună. O fugă eternă către ceva. Fiecare vroia nu numai să fugă de
undeva, să evadeze, să scape de ceva, ci mai ales să ajungă undeva. Fiecare căuta un
pretext de fugă. O fugă de sine. Dar şi către sine, O fugă de oameni proşti. Dar şi către
oameni proşti. Pentru că ei, proştii, sunt sarea pământului! Ei sunt cei mulţi! Toate
revoluţiile s-au făcut pe spinarea lor. Ei hrănesc războaiele cu carne de tun. În numele lor
guvernează împăraţi, regi sau preşedinţi. Ei - proştii - întreţin nebunia dictatorilor. Dar tot
ei îi şi pun la zidul Târgoviştei. Spre folosul lor exclusiv, sau spre nenorocirea lor
exclusivă, s-au născut toate geniile. Pentru ei, pentru proşti, au fost inventate roata, arcul,
racheta, laserul sau televiziunea.

- Nu este deloc un paradox - îi spusese atunci Dudu, cu ochi febrili, cu verbul tăios, cu
gesturi avântate - nu e deloc un paradox să fugi de prostie, dar să fugi şi către proşti. Iar
când spunem că detestăm prostia, dar îi întâmpinăm cu dragoste pe proşti, nu există nici o
contradicţie în ceea ce spunem. Ci o firească complementaritate. Aşa ne-a făcut
Dumnezeu: să urâm prostia, dar să-i iubim pe proşti!

Andrei îl privea uimit, îl asculta uimit, Dudu avea un fel curios, şocant chiar, de a-şi
expune o convingere, avea o manieră strict personală, inimitabilă, inconfundabilă de a
discuta, de a pune în discuţie, de a aşeza sub semnul întrebării, al îndoielii, lucruri despre
care Zavera crezuse, până atunci, că sunt bătute în cuie.

- Lumea trebuie privită - fie cu ură, fie cu iubire, în nici un caz cu nepăsare - numai în
curgerea ei, numai în necontenita ei mişcare! spusese Dudu, mai târziu, sărind la altă
idee, salt aparent, pentru că el ţintea, de fapt, către aceeaşi convicţiune. Nu poţi să judeci
lumea şi întâmplările ei, doar într-un anumit moment dat. Nu poţi s-o urăşti sau s-o
iubeşti, doar într-o anumită clipă. Ar fi ca şi cum ai judeca viaţa unui om, numai după o
fotografie a lui. Te uiţi la fotografie şi începi să fabulezi. Adică, să minţi. Ce-ţi poate
spune o fotografie despre viaţa unui om? Ştii care sunt cei mai buni timpi de fotografiere?
întrebase retoric Radu Dunca.

235
Sigur că Zavera ştia. Criminalistul putea chiar identifica cu precizie timpul de expunere,
doar ascultând ţăcănitul, mai lung - mai scurt, al aparatului de fotografiat.
- Sunt timpii cuprinşi între 60 şi 120! continuase doct Dudu. Făcând o simplă medie
aritmetică, rezultă 90. Deci, a 90-a parte dintr-o secundă: atât reprezintă fotografia aia din
viaţa năucitor de complexă a fiecărui om. Fie el deştept sau prost. Aşa e şi cu istoria. N-o
judeci doar după anul cutare, evenimentul cutare, sau numai după bucăţica de timp care
ţi-a căzut sub ochi. Comiţi un fals grosolan, îngrozitor! Un păcat mişel! Pe care oamenii -
altruişti cum sunt - îl trec cu vederea, dar pentru care Dumnezeu nu te iartă. Vrei să te pui
rău cu Dumnezeu? întrebase duios Radu Dunca, aţintind însă către Andrei Zavera o
privire gravă. Nu, Dudu nu glumea deloc...

Aşa se întâmpla aproape de fiecare dată: Zavera îl căuta pe Dunca să-şi decanteze nişte
întrebări, nişte îndoieli, să-i ceară un sfat, o părere, un punct de vedere, iar Dudu aluneca
aiurea pe pârtia unor divagaţii stufoase, alambicate, sofisticate, îi deschidea câteva porţi,
închidea altele, Andrei se lăsa furat de fascinaţia discuţiei - cu alte întrebări, cu alte
îndoieli - se lăsa antrenat într-o lume rotitoare, tulburătoare, dar captivantă.

Din fuga aceasta bezmetică, pe urmele lui Dudu, nu te puteai opri decât când vroia el.
Când hotăra Dudu! Atunci te opreai şi tu, gâfâind, poticnindu-te, dar cu teribila satisfacţie
a exploratorului care a descoperit pământuri noi...

Şi trădători, şi patrioţi?

De unde începuse toată povestea? Când se produsese mirajul? Andrei îi telefonase lui
Radu, îi solicitase o întâlnire, ca şi altă dată în cazul „Profesorul”, Dudu i-a răspuns
numaidecât:
- Hai, vino la mine la birou! Te aştept!

Andrei se dusese, nu mai intrase niciodată în sediul central al Ligii Renaşterii Naţionale,
Dudu lăsase, însă, vorbă jos, la poartă, Andrei fusese condus de portar până la biroul
domnului consilier de presă. Zavera era încruntat, era întărâtat, începuse să-şi depene
repede - repede necazurile lui, mai vechi şi mai noi, în legătură cu crima de la
restaurantul „Solaris”, de anul trecut, crimă care avea un punct comun cu recenta
asasinare a ziaristului Anton Soroceanu: amprentele ucigaşului, în răstimpul unui an de
zile, acelaşi asasin omoară doi oameni: prima victimă este un mafiot notoriu, cea de a
doua victimă este un ziarist care a scris despre mafioţi notorii. Firele investigaţiilor duc
până sus, în cabinetele guvernamentale, în birourile prezidenţiale, el, Andrei Zavera, vrea
să meargă mai departe, cu orice risc, să-l prindă pe ucigaş - aici e vorba de crimă
organizată, de structuri de tip mafiot, nu doar de actul asasin - are câteva piste sigure care
duc pe urmele acestei reţele criminale, dar generalul Pepe sare ca ars şi strigă stop, presa
urlă că poliţia nu-şi face datoria, iar ucigaşul, desigur, rânjeşte satisfăcut, zornăindu-şi
argintii însângeraţi în cine ştie ce fotoliu oficial.

- În ce ţară trăim, Dudule?

236
Şi, înfierbântat, criminalistul începuse să i se plângă lui Radu că s-a umplut ţara de
corupţi, de asasini şi trădători.

Că lumea politică îşi vâră nasul peste tot, politizează tot, otrăveşte tot şi, în loc să ajute
poliţia şi justiţia să-şi facă datoria, să scape ţara de lichele şi ucigaşi, dimpotrivă ea,
lumea politică - Puterea pe de o parte şi Opoziţia pe de altă parte - încearcă, nu doar
încearcă, ci face demersuri şi presiuni ca să-i scoată basma curată. Lucrurile au început să
se amestece urât, să capete conotaţii tâmpite, încât nu mai ştii prea bine cine e vinovat şi
cine nu.

- La ce te referi, Andrei? Poţi să fii un pic mai clar? se interesase calm Radu Dunca.
- Păi, tu nu citeşti ziarele? îi sărise ţandăra lui Zavera. Nu vezi cum unele au pactizat cu
Diavolul? Nu sesizezi că se atentează la una din credinţele noastre fundamentale:
patriotismul? Sau credinţa asta s-a demonetizat, s-a prăfuit? Nu mai e de bon-ton să fii
patriot? Să nu ne mai pese cine suntem? Atunci, ce vom deveni, Dudule? Nişte paria
într-un sat mondial? Nişte apatrizi? De ce unora patriotismul le pute aşa de urât? Ce
urmăreşte, ce ascunde, de fapt, acest nou curent de opinie, vehiculat prin presă, care cere,
cu litere de-o şchioapă, reabilitarea trădătorilor?

De ce, Dudule, să-i reabilităm pe trădătorii de patrie? Ce mai rămâne dintr-o patrie, dacă
punem la aceeaşi icoană şi trădători şi patrioţi? Un ucigaş atentează la viaţa cuiva,
omoară un om, sau mai mulţi oameni, şi îl urmărim, îl căutăm şi-n gaură de şarpe, până îl
prindem, îl dăm în urmărire generală, în urmărire planetară, şi tot îl prindem, îl arestăm, îl
judecăm şi-l condamnăm cu pedepsele cele mai aspre pe care le avem. Dar un trădător,
care atentează la viaţa unui stat? Este el mai puţin vinovat, decât un criminal de rând?
Poate contoriza cineva vreodată, cu exactitate, câţi oameni au pierit - de supărare, de
inimă rea, ori s-au sinucis, ori au fost ucişi - ca urmare a unui act de trădare? Cu ce este
mai puţin vinovat trădătorul luda, decât cel care l-a crucificat propriu-zis pe sus Christos?

Ce a fost altceva decât un trădător de patrie fostul general de securitate Ion Mihai
Pacepa? Dar fostul secretar al Ambasadei române din SUA, Mircea Răceanu, ce-a fost?
N-a fost tot un trădător? Iar presa, dragă Doamne, vrea să-i reabiliteze.

Nu presa, ci clasa politică! Şi nu toată clasa politică, ci aia din Opoziţie. Să nu mă înţelegi
greşit, Dudule! se ambalase arţăgos Andrei Zavera. Aş dori să înţelegi exact ceea ce
vreau să spun. Tu mă cunoşti foarte bine. Eu nu i-am înghiţit niciodată pe comunişti. Şi
am sperat că-n 89 vom scăpa de ei. Dar, n-am scăpat!

Regimul actual, în frunte cu kaghebistul ăla de Lotreanu, este un regim comunist.

Eminamente comunist! Tot ce gândeşte şi tot ce face este de sorginte neaoş-comunistă.
Abia aştept să văd Opoziţia înscăunată în palatele Cotroceni şi Victoria. Dar asta nu
înseamnă că Opoziţia este deţinătoarea adevărului absolut. Că ea nu poate greşi. Dovadă,
porumbelul ăsta care i-a scăpat din gură: reabilitarea trădătorilor! N-a fost nici măcar
porumbel, ci o lainică cioară vopsită. Am toata stima, toată preţuirea pentru foştii
condamnaţi politici. Pentru toţi cei care au suferit din cauza convingerilor lor politice.
Aceştia sunt eroii, adevăraţii eroi ai neamului nostru, din ultima jumătate de veac! Asupra

237
lor istoria trebuie să se plece cu cel mai profund respect. Ei trebuie reabilitaţi. Nu doar
reabilitaţi, ci toate condamnările lor politice să fie anulate printr-o lege. Dar trădătorii de
pârtie? Ce convingeri politice, altele decât cele comuniste, a avut generalul Pacepa? Dar
diplomatul Răceanu?

Puteai să ajungi general de securitate şi consilier personal al Piticului, doar aşa, pe ochi
frumoşi? Tu de ce n-ai fugit din ţară, Dudule? Că, slavă Domnului, ocazii ai avut, te-ai
plimbat prin toată lumea. De ce n-ai rămas în Belgia, sau în Germania, sau în SUA?
Pentru că „n-ai vrut să întinezi idealurile comuniste”? Am citat din clasici! preciza sec
Andrei Zavera, congestionat, abia trăgându-şi sufletul. Continuă tranşant. Hai să fim
sobri, ne cunoaştem de-o viaţă, îţi ştiu foarte bine convingerile liberale. N-ai rămas prin
străinătăţuri, pentru că eşti un patriot. Pentru că n-ai putea supravieţui statutului de
trădător. Zău, Dudule, e curată porcărie toată tevatura asta prin presă cu reabilitarea
trădătorilor. Dar eu venisem pentru altceva la tine! se reculese Andrei Zavera, privindu-şi
prietenul îngândurat...

O judecată strâmbă

- N-ai dreptate, Andrei! spusese abia şoptit Radu Dunca. N-ai dreptate! repetase el apăsat,
subliniind parcă un gând încă nerostit. Judecata ta e corectă. E foarte corectă. E corectă
însă numai în raport cu fotografia pe care o priveşti, în realitate, e falsă. E calpă. E o
judecată strâmbă! De fapt, nici nu e o judecată. Adică, nu e nimic. Poate doar o iluzie. Ca
faimoasa Fata Morgana. Vezi totul cu o claritate incredibilă. Cu amănunte. Cu detalii, în
realitate, nu e nimic. Nu-i decât o iluzie. Un joc pervers al Naturii împotriva simţurilor
noastre. Greşim pentru că suntem robii propriilor simţuri. Adeseori, judecăm lumea prin
simţuri. Or, bazându-ne numai pe simţuri - oricât de dezvoltate ar fi ele - nu putem
surprinde decât o clipă din realitatea în care trăim. Metaforic vorbind: a 90-a parte dintr-o
secundă! Ca într-o fotografie. Iar când fotografia însăşi se-ntâmplă să fie o iluzie, ca
Aurora Boreală, sau banalul Curcubeu, atunci marasmul în care plutim e total. Aşa se
nasc judecăţile strâmbe!

Şi eu, dragă Andrei, şi nu de puţine ori, am căzut pradă unui asemenea mod de a vedea şi
de a judeca lucrurile. Nu există adevăruri eterne. Nu există adevăruri imuabile. Mă refer
la faptele omeneşti. Un om nu trebuie judecat, de pildă, doar după a 90-a parte dintr-o
secundă din viaţa lui. Ci după cum şi cât şi încotro curge toată viaţa lui. La fel se
întâmplă şi cu societatea umană. Omul - spun deja un lucru prozaic - omul nu poate trăi
singur, nu se poate realiza ca om, nu poate deveni om, dacă e lăsat, încă de la naştere,
într-o totală solitudine. Ci menirea lui se împlineşte numai într-un cadru social, într-o
organizaţie: fie că organizaţia aia se numeşte familie, sau scoală, sau partid, sau biserică,
sau loc de muncă, sau stat. Statul democrat din România interbelică - deci, o organizaţie -
i-a condamnat pe comunişti ca pe nişte trădători, pentru că îşi trădaseră statul,
subordonându-se unei puteri străine, Kremlinului, şi militând, încă din 1924, pentru
dezmembrarea statului democrat român. După 1944, noul stat român, de esenţă
comunistă - aşadar, o organizaţie creată de acelaşi Kremlin - i-a reabilitat absolut pe toţi
foştii trădători ai vechiului stat român: atât pe cei aflaţi în închisorile româneşti, cât şi pe

238
cei care fugiseră şi ceruseră azil politic Kremlinului. Gheorghiu Dej, Chivu Stoica,
Nicolae Ceauşescu se aflau în închisorile româneşti. Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru
Moghioroş, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu şi mulţi-mulţi alţii se pitiseră sub
zidurile Kremlinului.

Statul comunist român i-a reabilitat in corpore, i-a băgat în case boiereşti, le-a oferit
slujbe înalte, i-a pus în fruntea bucatelor. Au creat chiar şi o categorie distinctă, copios
retribuită: ilegaliştii, în schimb, a înfundat puşcăriile cu inteligenţa românească de
sorginte democrată, intelectuali care aparţinuseră şi slujiseră fostul stat democrat român.
I-a închis, i-a torturat, i-a masacrat. Nu vom afla poate niciodată, cu precizie, câte victime
a făcut comunismul în România. Sute de mii de oameni au murit nevinovaţi. Au putrezit
în puşcării. Sau au supravieţuit, dar cu tinereţea mutilată. Alţii, puţini, foarte puţini, au
reuşit să fugă peste graniţă, la democraţi, în state democrate ca Franţa, SUA sau
Germania. Cu alte cuvinte, au trădat statul comunist român. Dintre cei care au fugit, unii
au fost profesori, alţii medici, alţii militari ca Pacepa sau diplomaţi ca Răceanu.

Ei au trădat! Aşa este, Andrei, sunt realmente nişte trădători. Dar au trădat o organizaţie -
statul comunist român - nu un popor. Nu poporul român! Ce a avut comun poporul român
cu o organizaţie criminală? Nimic! Absolut nimic!! îi despărţea, în schimb, prăpastia
dintre călău şi victimă. Poate că mă exprim prea scolastic, sau fac tezism fără de voie, dar
m-am înfuriat, Andrei! Pentru că întrebările tale, gândurile tale au fluturat şi prin capul
meu. Am citit şi eu editorialele acelea din presă care cer reabilitarea foştilor condamnaţi
pentru trădarea statului comunist român, îndoielile tale m-au bântuit şi pe mine. Şi mi-a
fost îngrozitor de greu să trec peste ele. A trebuit, pentru o scurtă perioadă, sa mă
distanţez de mine însumi, să fug de mine însumi, ca să pot judeca la rece, ca să pot
înţelege că acei oameni nu sunt trădători de popor.

Nu au trădat poporul român. De altfel, e un non sens să-ţi închipui că cineva poate trăda
un popor.

Cum să trădezi un popor?! Ce, poporul este o dogmă, un regulament, un statut, sau o
hotărâre a unei anumite organizaţii?! Poporul e, la urma urmei, un concept, un concept
istoric de comunitate umană, superior tribului şi anterior naţiunii. De ce tot cădem în
aberaţia de a vorbi în numele poporului? Poporul în sus, poporul în jos, iubim poporul,
trădăm poporul.

Nici chestia cu patria nu ţine. Cum să fii trădătorul propriei tale patrii?! Pentru fiecare
om, patria poate să reprezinte cu totul şi cu totul ceva particular, strict personal: casa
bătrânească de la ţară, şcoala din copilărie, locul unde şi-a îngropat părinţii, sau acolo
unde a descoperit întâiul fior de iubire, sau un refren dintr-un cântec popular care îl
urmăreşte toată viaţa ca un înger păzitor. “Limba română este patria mea!” spunea foarte
grav Nichita Stănescu. Şi o spunea ca pe o axiomă. Să înţelegem de aici că toţi sicofanţii
din Parlamentul României, care stâlcesc limba română, sunt trădători de patrie? Vezi,
Andrei, la ce stupidităţi savante ajungem? Dar să revenim la trădarea poporului, pe care
s-a bătut atâta monedă, încât ne aflăm în plină inflaţie. Ce presupune trădarea unui popor?
Simplu: să-i înşeli speranţele. Dar niciodată un popor, în totalitatea lui, nu-şi pune

239
speranţele în cineva anume. Este o imposibilitate naturală. Speranţele unui popor nu sunt
doar suma tuturor speranţelor indivizilor ce-l compun. E ceva infinit mai mult. Şi mai
profund! E ceva care ţine exclusiv de sacralitate. Pentru că numai în Dumnezeu îşi poate
pune speranţele sale un întreg popor. Cel care a trădat un legământ, un jurământ, un
ordin, un statut politic, a trădat o organizaţie. Nu un popor. Un popor, prin forţa naturală
a lucrurilor, nu poate fi o organizaţie.

După cum nu se poate pune niciodată semnul egal între stat şi popor. Statul nefiind decât
una din nenumăratele organizaţii ale acelui popor. Atunci, după acest obositor periplu,
hai să ne întrebăm ca doi copii serioşi: pe cine au trădat generalul Pacepa şi diplomatul
Răceanu? Răspunsul, de o cumplită banalitate, vine de la sine: au trădat statul comunist!
Dar statul comunist român - cel puţin teoretic - a dispărut încă din decembrie 1989.

Avem acum un stat de drept. Aşa scrie şi în noua Constituţie, în primul ei articol;
„România este un stat de drept şi democratic”. Ce trebuia să facă, ce trebuia să fi făcut,
încă din primele lui zile, statul de drept? Iarăşi simplu: să aducă la starea de normalitate o
societate bolnavă. Adică, printre altele, reabilitarea tuturor foştilor condamnaţi pe baza
dosarelor penale întocmite de Securitate. Pentru că toate, absolut toate dosarele
instrumentate de Securitatea română au fost dosare politice. Şi condamnările la fel. Tot
politice!

Care e problema cu tine, Andrei? Ce nu înţelegi? Că statul nu este decât o simplă

organizaţie, ca oricare alta? Că statul comunist roman a fost impus naţiunii române de
tancurile sovietice? Că Securitatea nu a întocmit decât dosare politice? Că trădătorii de
care vorbeşti nu au trădat altceva, decât o tiranică organizaţie? Că statul comunist - ca
mentalitate, ca sistem ideologic, ca structură politică - încă nu a dispărut din România?
Ce dracu, Andrei, te-ai cantonat într-o idee fixă? într-un cerc vicios? Nu mai poţi să
evadezi? Să fugi? Te ştiam un alergător de cursă lungă, încearcă să fugi! Să te eliberezi!
Pentru că şi eu am încercat. Şi am reuşit, încearcă şi tu! Şi dacă e să aruncăm un blam, în
legătură cu toţi trădătorii statului comunist român, acesta ar trebui pus pe capul actualului
stat român - aşa-zis democratic - care încă nu a produs o lege, atât de necesară, pentru
reabilitarea lor...

Dar nu pentru chestia asta se dusese Zavera la Dunca! Nu ca să facă teoria trădării. Teoria
chibritului! Câte capete are un băţ de chibrit? Şi dă-i, şi luptă, şi întinde-te pe un câmp de
idei, şi vino cu argumente, cu contraargumente, despică firul în patru! Numai Dudu era
capabil de aşa ceva.

- Ia mai dă-i în mă-sa de trădători! se burzului Andrei Zavera, iritat mai mult de faptul că
încă nu-şi începuse raportul către generalul Pepe, decât de discuţia aia cu Dudu, despre
trădare, în al cărui cleşte picase ca un fraier, ia mai lasă-mă, Dudule, cu trădătorii tăi! Şi-
au asumat un risc? Să-l înfrunte! S-au vrut eroi? Ăsta e blestemul eroilor: când dezavuaţi,
când veneraţi! Nu oricine îşi poate asuma sublima povară a unui erou!

Iar în ceea ce-l priveşte pe el, pe Andrei Zavera, nu are nici un fel de veleităţi de erou. El
nu-i decât un meseriaş. Atât! Un vânător de criminali. De ucigaşi. Ucigaşul rămâne la fel

240
de proscris în orice societate omenească. Ce-i trebuie lui Andrei politică? Politică să facă
Dudu. Al dracului, Dudu! Are dreptate. Poţi să spui că nu are dreptate? Are! Mai ales
chestia aia cu a 90-a parte dintr-o secundă. Cum să judeci un om numai după o
fotografie?

În această privinţă, Andrei era lămurit. Mai puţin lămurit era de unde şi de când îl
cunoaşte Radu Dunca pe Dan Mircea Hariton. Şi încă destul de bine îl cunoştea, devreme
ce, la întrebarea lui Andrei:
- Tu ce zici, Dudule, să-l abordez frontal pe Hariton?, Dudu îi răspunsese ritos:
- Trebuia să fi făcut pasul acesta mai de mult. Du-te la Hariton şi vorbeşte cu el deschis.
Franc! El te poate ajuta. Efectiv te poate ajuta. Pentru că este unul dintre cei mai puternici
oameni ai zilei. Si, mai ales, are acces în lumea interlopă a manşetelor albe. De ce nu
mi-ai spus, până acum, că una din pistele tale, în elucidarea celor două crime, trece şi pe
la Hariton? Du-te chiar mâine la el. O să-i dau şi eu un telefon, să-i spun că eşti prietenul
meu. De ce? Păi, ai mai văzut tu vreun poliţist iubit de marii mafioţi?

Bingo! Şi dă-mi şi mie o sârmă, când prinzi ucigaşul, că n-am mai văzut un asasin - în
carne şi oase, nu în filme sau cărţi - încă de pe vremea lui Râmaru!...

Amfitrionul face cărţile

Dan Mircea Hariton îl primise pe căpitanul Andrei Zavera ca pe cineva îndelung aşteptat.
Nu, nu era vorba doar de telefonul dat de Dudu. Aşteptarea dura de mai multă vreme.
Criminalistul avusese, din primul moment al vizitei, această senzaţie stranie: Hariton îl
aşteptase de foarte mult timp. Atunci, de ce nu-l chemase? De ce nu făcuse el primul pas?
De ce nu-i telefonase? Dan Mircea Hariton putea oricând să pună mâna pe telefon, pe
firul scurt, şi să-l sune pe generalul Pavel Aron, şeful Inspectoratului General al Poliţiei,
sau direct pe generalul Pepe, şeful Capitalei, sau chiar pe ministru şi să-i spună scurt:
- Ia trimite-l la mine pe Zavera!

Ar fi fost refuzat? Aş! Vrerea bătrânului consilier prezidenţial ar fi fost executată

întocmai. Şi imediat. Ca un ordin. De ce Hariton nu-şi manifestase această dorinţă? Ce
aşteptase? Telefonul lui Radu Dunca? Telefonul lui Zavera? Când Andrei îi telefonase, în
termeni oficiali, solicitând respectuos această întâlnire, Hariton răsuflase ca uşurat de
ceva, de aşteptare, după primul “alo” glacial. Vocea i se încălzise brusc, parcă vorbea
unui prieten vechi, parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, Hariton făcu “We-ne”, aşa, ca
un semnal inconfundabil de bucurie, de satisfacţie, apoi îl luă repede-repede:

- Salut criminalistule! De unde vorbeşti? De la poliţie? Într-un sfert de oră, maşina mea te
aşteaptă la poartă. E un Audi negru. Unde vrei să ne-ntâlnim? La mine acasă? La
Cotroceni? în altă parte?

Zavera optase pentru „acasă”, s-a dus, s-au întâlnit, bătrânul fusese un amfitrion
desăvârşit. Andrei nu-i spusese nimic despre Dunca, aşa de-al dracului, nu vrusese să facă

241
uz de numele lui Radu Dunca, dar precis Dudu îi telefonase lui Hariton, că prea drăguţ se
purtase excelenţa sa domnul consilier prezidenţial cu un ţâşti-bâşti de căpitan de poliţie...

După consumarea primelor minute de politeţuri, banalităţi şi amabilităţi protocolare,

Zavera vru să intre numaidecât în subiect, în problemele lui arzătoare, profesionale, dar
Hariton îl opri cu un gest sec. Suveran! Spuse pe un ton voit preţios:

- Pentru că eu sunt amfitrionul, eu fac regulile locului! Dacă vrei, eu sunt crupierul: cel ce
face locurile! Aşadar, eu îţi voi spune pe numele cel mic, adică Andrei, iar tu o să-mi spui
Dan. Clar? Ne vom tutui - conform principiului algebric: prietenul prietenului meu este
prietenul meu - şi orice ne-am spune unul altuia, bune sau rele, promitem solemn să nu ne
supărăm. Iar dacă acum nu suntem, încă nu suntem, eşti de acord ca, la terminarea acestei
discuţii, să devenim prieteni? Eu sunt pentru! ridică Hariton două degete în sus. Votul tău
care este, Andrei? întrebă apoi el grav.

Andrei Zavera îl privea năuc. Nu-şi imaginase niciodată această scenă incredibilă:
criminalistul Zavera tutuindu-se şi bătându-se pe burtă cu cel mai tare din parcare mafiot
român, regele neîncoronat al celor mai opulente afaceri oculte, consilierul prezidenţial de
care însuşi Preşedintele se temea, se ferea să-l atingă măcar şi cu o floare din parcul
Cotrocenilor. Andrei intră rapid în jocul celuilalt, zâmbi, ochii îi sticliră şmechereşte,
răspunse decis:

- Şi eu sunt pentru. Dan Hariton coborâse mâna, ridicase doar palma, se aplecase într-un
gest de aşteptare către Zavera, criminalistul pricepu gestul, ridică şi el palma, şi le
pocniră - puternic, cu ecou - după care se priviră îndelung, scrutător, ca doi camarazi de
arme regăsiţi după o viaţă de crunte căutări...

Acum, când se pregăteşte să redacteze raportul către generalul Petre Penciu, în urma
întâlnirii cu Dan Mircea Hariton, încercând să sintetizeze toate informaţiile aflate,
criminalistul Andrei Zavera mai că nu ştie ce să scrie. După ce stabiliseră „regulile
jocului” - cum zisese Hariton - Zavera vrusese, pentru a doua oară, să intre în subiect, în
fondul problemelor, să atace întrebările care-l tulburaseră atât de mult, dar, tot pentru a
doua oară, Hariton îl oprise cu acelaşi gest imperativ:

- Stai. Înainte de a porni împreună pe un drum, la capătul căruia am hotărât să devenim

prieteni, trebuie, mai întâi, să ne cunoaştem. Să ne cunoaştem în intimitatea gândurilor,
faptelor şi speranţelor noastre. Să nu rămânem doar simple cunoştinţe. Ci, prieteni! Aşa
cum am votat in unanimitate, nu? Într-o bună măsură, eu te cunosc, Andrei. Ţi-am citit
povestirile poliţiste risipite prin presa centrală, interviurile, te-am văzut în câteva rânduri
la televiziune. De la Pepe, am aflat multe lucruri interesante despre tine. Dar nu numai de
la Pepe.

Eşti cel mai bun criminalist al poliţiei, Andrei! Eşti o celebritate în profesia ta. Eşti
necăsătorit. Nu ai cine ştie ce avere, în afară de rabla aia de „Dacie” şi un apartament ia
bloc. Eşti incoruptibil: floare rară, în vremurile de astăzi! De asemenea, eşti un tip

242
gurmand, ai 37 de ani, grupa sanguină AB-4 Rh negativ, în prezent eşti combinat cu una
din cele mai frumoase femei din Bucureşti - Liana Predescu.

Cam acesta eşti tu, Andrei: un tip inteligent, extrem de inteligent, atins poate chiar şi de
aripa geniului, vorbeşti fluent două limbi străine - engleza şi franceza - ai citit un munte
de cărţi, oricine s-ar putea mândri cu prietenia ta. De pildă, Radu Dunca...

Tu însă despre mine nu ştii mai nimic, Andrei. Doar ceea ce circulă prin culisele puterii,
prin presă, printre oamenii de afaceri, prin lumea interlopă de lux. Adică, fleacuri.
Fragmente dintr-un uriaş mozaic pe care nu l-a văzut nimeni, niciodată, în întregime.
Acum, tu să nu-ţi închipui, dragul meu, că eu aş crede cumva că tu n-ai putea afla mai
multe lucruri despre mine. Poate chiar şi cunoşti. Poate chiar ai în fişetele tale o căpiţă de
dosare despre mine, despre afacerile mele murdare, dar asta mea nu-ţi spune nimic.
Pentru că ceea ce-ţi voi spune eu despre mine, acum, peste câteva clipe, nu mai ştie
nimeni. Nici chiar prietenii mei cei mai buni. Ca să fiu sincer până la capăt cu tine, mai
sunt totuşi câteva persoane - foarte apropiate mie - care cunosc aceste adevăruri. Dar
acele persoane ţie îţi vor fi străine cu desăvârşire, Andrei. Şi pentru totdeauna! Fac parte
dintr-un Sistem, dintr-o lume paralelă pe care n-ai s-o întâlneşti niciodată.

După cum nici eu nu voi cunoaşte, poate, niciodată, anumite zone insondabile din fiinţa
ta, din lumea ta interioară. De ce mă desconspir tocmai ţie? De ce trebuie să-ţi
mărturisesc lucruri aflate sub pecetea unui jurământ? Pentru că Sistemul pe care îl
servesc are nevoie de adevăr, iar tu eşti unul dintre puţinii oameni dăruiţi cu harul şi
puterea de a descoperi adevărul. De a fi în serviciul Adevărului! Cu o condiţie: să cunoşti
tu însuţi adevărul pe care îl serveşti. Adevărul, mai presus de orice! Ammoniu, un filozof
din Alexandria antică, obişnuia să spună că îi este prieten Platon - pe care, de altfel, îl şi
venera - dar mai prieten îi este Adevărul. Ce vreau să subliniez? Că Adevărul este cel mai
bun prieten al tău, Andrei. Dar adevăr, în sine, nu există. Adevărul pur, suprem,
intangibil, adevărul supra-uman este o inepţie!

O invenţie a unor idealişti, care au transformat filozofia din mijloc, în scop. Din unealtă,
în fetiş. Din metodă, în dogmă. Adevărul se revelează ca atare, numai când slujeşte
oamenilor. Spre binele oamenilor! Numai când rămâne unealta lor. Iar eu, ca şi tine,
slujim binele omenesc. Iubim Adevărul şi ne-am făcut din el instrument, mai bine spus
armă de luptă spre binele oamenilor, în ultimă instanţă, pentru conservarea speciei
umane, în numele acestui Bine universal, te voi împovăra acum cu secretele mele, care
chiar dacă nu te vor face mai fericit, dar mai înţelept sigur vei fi!...

Confesiunea crupierului

Dan Mircea Hariton se opri din monologul său energic, rafinat, se ridică din fotoliu,
dispăru în spatele unei uşi, reapăru cu o sticlă şi două imense boluri de cristal.
Criminalistul recunoscu imediat renumita butelie fumurie de Cognac Martelf, şapte stele,
VSOP. Avea gusturi subţiri, bătrânul! Hariton turnă exact două degete în fiecare bol,
ciocniră scurt:

243
- Sănătate, Andrei!
- Noroc, Dane!

Adulmecară o clipă, poate două, aroma rasată a băuturii, după care o savurară încet,
prelung, ca doi vicioşi înrăiţi. Zavera tăcea îngândurat. Aştepta. Hariton reluă cordial.
- Deci, cine sunt eu? Aşa cum ţi-am mai spus, sunt cel ce face jocurile. Crupierul unei
uriaşe rulete. De jur-împrejur: jucătorii! Iar pe scaunul cel mai înalt: crupierul! Adică, eu.
Numai că în acest sinistru joc, norocul nu-l mai împarte Dumnezeu. Ci, crupierul. El
împarte jetoanele colorate, sau cărţile, sau numerele: cu noroc, sau fără de noroc. Dacă
încep să bat câmpii - am această slăbiciune! - dacă încep să alunec într-un limbaj ermetic,
într-un limbaj cu parolă, şi tu nu înţelegi, te rog, Andrei, opreşte-mă! întreabă-mă! Nu
lăsa să-ţi scape ceva nelămurit. Da? E-n regulă!

Fiecare societate îşi are crupierul ei. Uneori, mai deştept; alteori, mai prost. Uneori, mai
inspirat, cu mai multă imaginaţie; alteori, doar executând orbeşte, ca un simplu soldat,
ordinele picate de sus.

Uneori, mai distilat, mai elegant, mai elocvent; alteori, călcând în străchini. Dar e prezent
- eminenţă cenuşie necesară - în orice stat. Nu de ieri, nu de azi. Ci de multă, de foarte
multă vreme. Uneori, şi-a dus misiunea la bun sfârşit. Alteori, a ratat. Sau a trădat. Dar n-
a lipsit niciodată de la ruleta istoriei: el a făcut jocurile! Oriunde, în lumea civilizată, se
joacă o ruletă enormă, care împarte puterea: când colo, când dincolo; când la unul, când
la altul.

Dacă am lăsa puterea la voia întâmplării, la mintea poporului, sau doar în seama
sufragiului democratic, dacă am lăsa puterea suspendată în locul orb al hazardului, s-ar
putea produce - şi chiar s-au produs - la un moment dat, când cineva acumulează prea
multă putere, uriaşe dezastre naţionale, continentale sau planetare: războaie, revoluţii,
lovituri de stat, masacre, dictaturi, sărăcie generalizată, epidemii, catastrofe ecologice.
Istoria este plină de asemenea duioase povesti. Una dintre ele s-a încheiat, pentru
România, abia în decembrie 1989. După 51 de ani răstigniţi pe trei dictaturi: dictatura
regală, dictatura militară, dictatura comunistă. O jumătate de veac pierdută în neant,
smulsă din istoria contemporană a lumii şi aruncată peste bord.

În decembrie 1989, s-a petrecut un miracol. Dumnezeiesc sau omenesc, nu ştiu. Dar
miracol a fost! Ştii şi tu cum se spune: Undeva, acolo sus, cineva ne iubeşte! Aşa este,
Andrei! Dar şansa care ţi se oferă este una singură dintr-un milion de posibilităţi
perdante. Nu ne putem permite să mai riscăm. Să lăsăm puterea în voia întâmplării.
Nimeni, în lumea aceasta, absolut nimeni inteligent n-ar proceda aşa. Pentru că puterea
are tendinţa naturală de a se strânge într-un singur loc. De a se acumula într-o singură
mână. De a polariza în jurul ei, prin orice mijloace şi cu orice preţ, toate celelalte forţe
sociale, de a absorbi, de a fura putere de pretutindeni.

Primul semnal de alarmă, în acest sens, a fost când Liga Renaşterii Naţionale a declarat,
la începutul anului 1990, că se transformă în partid politic. A fost un şoc înfricoşător.

244
Liga, născută ca o speranţă naţională, ca o nădejde populară, în timpul Revoluţiei, şi care
trebuia doar să gestioneze puterea până la apropiatele alegeri democratice, iată că,
dedulcindu-se la putere, otrăvindu-se cu ea, drogându-se cu ea, nu mai poate trăi fără de
ea. Şi vrea s-o păstreze numai pentru sine. Aşa se nasc dictaturile! Liga Renaşterii
Naţionale guvernează şi astăzi. După şase ani! Leon Lotreanu deja a fost ales de trei ori,
consecutiv, ca şef suprem al Statului. Crezi că la anul, în 1996, nu va candida şi a patra
oară? Batem palma că va candida? N-o batem, că pierzi! Deşi Constituţia limitează la
două mandatele unui Preşedinte, se vor face la anul tot soiul de inginerii legislative, şi
Cotoroanţa aia de la Cotroceni - al cărei, fără de onoare, consilier personal sunt - va
candida pentru a patra oară.

Dacă lăsăm Liga de capul ei, dacă îl lăsăm pe Lotreanu de capul lui, am pus de o nouă
dictatură. Deja unul din vicepreşedinţii Ligii, Sion Mocanu, a declarat într-un interviu că
sunt pregătiţi şi hotărâţi să guverneze încă douăzeci de ani. Iar un alt vicepreşedinte, Sile
Dogaru, a zis-o răspicat, într-o adunare populară, că însuşi Dumnezeu face parte din
Ligă! Să-i laşi de capul lor? Să te bizui doar pe bunul simţ al poporului? Înseamnă să te
plimbi pe o funie suspendată deasupra unei prăpăstii, cu ochii legaţi şi mâinile vârâte în
buzunare. Ştii cât a furat Liga, până acum, din averea publică? în fiecare an, aproape un
sfert din Bugetul ţării. Bani vârâţi în buzunare personale, dar şi în puşculiţa partidului.
Bani strânşi în conturi secrete. Tezaurizaţi! Transformaţi în putere! Se pregătesc, cum a
zis nebunul ăla, să guverneze încă două decenii. Şi, atunci, ne-am amintit de ruleta despre
care ţi-am vorbit. Experimentată de veacuri, în toată lumea bună.

Ne-am amintit de crupierul care împarte norocul. Cel ce face jocurile între Putere şi
Opoziţie! Iar misiunea asta - secretă, infernală - mi-a fost încredinţată mie. Ce puteam
face? Suntem un popor sărac. Am supravieţuit celor trei dictaturi, dar am ieşit din ele,
cum se spune, încinşi cu tei. Săraci, lipiţi pământului, întreaga avere naţională s-a scurs
doar în câteva buzunare: buzunarele fostei nomenclaturi comuniste.

Adică, oamenii Ligii de azi. Ca să te contracarăm puterea, ne trebuiau bani. De unde

bani? Cum şi-au strâns averile foştii nomenclaturişti? Simplu: furând ca-n codrul. Şi-au
creat un Sistem oficial şi fură cu legea în mână. Şi, astfel, am pus la cale şi noi tot un
Sistem, un enorm Sistem neoficial, paralel cu Sistemul oficial. Paralel cu regimul
Lotreanu. De-acum, pentru noi, codrul însemna chiar Sistemul oficial.

Practic, ce facem noi? Le dăm peste mână noilor potentaţi ai zilei. Şi mai concret: nu-l
lăsăm să pună mâna pe toată puterea. Foarte concret; Sistemul organizat de noi este mai
puternic decât Sistemul lui Leon Lotreanu. Noi furăm mai mult decât fură toată armata
lui de oficiali, scrobiţi şi parfumaţi, în frunte cu Daion Doroga şi Traian Bereciuc. Pe
Doroga încercăm să-l atragem de partea noastră, să-i deschidem ochii spre o altă lume, o
lume modernă, civilizată şi democratică, în care echilibrul puterilor este legea ei
fundamentală. Nu ştim dacă vom reuşi. Deocamdată, încercăm! Lui Leon Lotreanu îi
vom sugera să nu mai candideze, la anul, pentru un nou mandat de Preşedinte. Iarăşi, nu
ştim dacă vom izbuti. Traian Bereciuc nu-i decât un pion în mâna lui Doroga.

245
Dacă îl înlăturăm pe Traian de pe tabla de joc, Doroga îl poate înlocui numaidecât cu
oricare altul. Are destui pioni de sacrificiu! Aşa că, mai bine, îl lăsăm dracului la locul
lui, la vedere, îl supraveghem, îi mai şterpelim câte-o halcă din plăcinta de sub nas, îl
putem controla. Dar, lucrăm cu oameni, Andrei. Lucrăm cu oameni, nu cu maşini! Nu cu
roboţi! Iar oamenii sunt imprevizibili. Sunt singurele fiinţe imprevizibile de pe pământ.
Trebuie să-ţi iei o marjă de eroare mare, foarte mare, când lucrezi cu ei. Oricând ni se
poate bloca Sistemul. Oricând se poate gripa. Blestemul lui Sisif, regele Corintului, nu-i
doar mitologie. Ci un adevăr urât, îngrozitor de urât, dar îmbrăcat în straie de legendă.
Noi vărsăm în hasnaua oficială sume enorme de bani. Numai valută forte. Dar sume şi
mai mari le dirijăm şi către Opoziţia politică: liberali, ţărănişti, democraţi. Nu direct, ci
prin interpuşi. Prin oamenii noştri de afaceri din ţară şi din străinătate.

Ei - oficialii - habar nu au că nu sunt altceva decât nişte rotiţe în Sistemul nostru. Astfel
încât, Puterea ne crede de partea ei. Opoziţia, însă, ne huleşte rău de tot. Ea nu ştie că fără
Sistemul nostru, fără banii noştri, ar fi sucombat de mult. Liga ar fi înghiţit-o şi ar fi
digerat-o încă din primul an de guvernare. Aminteşte-ţi de mineriadele de tristă
celebritate? Dar ea, stimabila Opoziţie, nu ştie. Şi nici nu trebuie să ştie! Las-o să ne
înjure! Să ne bălăcărească! Să ne facă mafioţi, corupţi, hoţi. La urma urmei, chiar aşa şi
suntem. Nu suntem. Părem! Dar ăsta-i riscul nostru. Va înţelege şi ea regulile jocului,
când va accede la putere. Până atunci, însă, ne delectăm cu toate mizeriile ei, care fac
deliciul presei. Şi tirajele mari. Ne-am asumat, de la bun început, acest supliciu: să fim
arătaţi cu degetul, să fim legaţi la stâlpul infamiei, să arunce lumea cu pietre în noi.

Cel ce face jocurile nu este un om fericit. Dar este necesar. Poate, cu alt prilej, vom
ajunge şi la detalii. Acum, însă, mă rezum la atât. Oamenii fiind cum sunt, fac lucruri
foarte bune, dar şi lucruri foarte rele. Sunt imprevizibili! Uneori, acţionează ca nişte
imbecili. Sau chiar ca nişte criminali. Şi nu ştii când. Când afli, e prea târziu. Nu poţi să
le spui tuturor oamenilor cu care lucrezi, cine eşti în realitate, ce urmăreşti, ce faci, în ce
rol ai fost distribuit. Nu poţi să le spui celor din jurul ruletei că tu nu eşti doar un crupier
care împarte jetoanele, ci eşti şi cel care împarte norocul. Cel ce face jocurile are,
adeseori, destinul spionului. Dacă treaba lui curge bine şi cu folos pentru ţara sa, este un
erou pentru ţara sa. Dar un erou de care nu ştie nimeni, în afară de doi-trei oameni: şefii
lui. Un erou anonim! Daca, însă, este prins, nu de puţine ori propria lui ţară se leapădă de
el, nu-l mai recunoaşte, nu-l mai apără, fiind lăsat pradă legilor pedepsitoare şi
oprobriului public. Locul pe care stau eu, în fruntea unui Sistem care, deocamdată,
funcţionează ca un ceas elveţian, locul unde mă aflu acum este râvnit de mulţi dintre
colaboratorii mei. E vânat, cu o neagră tenacitate, de acei oameni imprevizibili. Dacă
rezist, dacă îmi fac bine treaba, dacă nu mă las doborât, Sistemul mă apără, îmi conferă
puteri discreţionare.

Puterea de a veghea la echilibrul puterilor. Dacă, însă, dau greş, dacă clachez, dacă devin
o problemă, devin indezirabil. Acelaşi Sistem se leapădă de mine şi alege alt crupier.
Altcineva care să facă jocurile. Viaţa nu-i deloc un basm frumos, dragă Andrei. Şi nici nu
trebuie s-o iei prea în serios, într-o discuţie, de anul trecut, cu prietenul meu Andre
Santini, unul din marii oameni politici ai Franţei, mi-a spus, la un moment dat, cu surâsul

246
lui hieratic, îngheţat în colţurile gurii, citez din memorie: „Nu am luat niciodată prea în
serios viaţa, pentru că din aşa ceva nimeni nu iese viu!” Ei bine, Andrei, cineva, nu ştiu
cine, râvneşte deja locul crupierului. Este, sunt convins, cineva din Sistemul meu. Cineva
suficient de puternic, suficient de isteţ şi suficient de nebun, ca să mă înfrunte. Brutal!
Şi-a făcut din chestia asta un ţel halucinant, în numele acestui ţel, săvârşind deja două
crime: asasinarea omului de afaceri Mihai Negulescu şi a jurnalistului Anton Soroceanu.
Şi cu aceasta am ajuns exact la problemele care te frământă. Vorbesc prea repede,
Andrei? Prea eliptic? Mă poţi urmări?...

Mână de ucigaş profesionist

Chipul lui Andrei Zavera strălucea de o lumină interioară. O strălucire întunecată. Ca

tăişul unui pumnal în sclipirea lunii! Era încordat. Concentrat! Abia acum i se desluşiseră
multe semnale misterioase pe care le percepuse, mai mult sau mai puţin voalate, în
ultimul timp, în societatea românească. Şi, deodată, fugi cu gândul la Radu Dunca.

- Al dracului, Dudu! El ştiuse ceva. Fusese iniţiat? O face şi el parte din Sistem? O fi
omul lui Hariton? Sau amândoi au acelaşi stăpân? Doamne-Dumnezeule, pe ce lume
trăim? Dar dacă Dan Mircea Hariton îi îndrugase verzi şi uscate, doar aşa ca să-şi pună el
la adăpost imensele afaceri ticăloase?

Dar dacă Hariton îi încropise o poveste diabolică, scoasă din cine ştie ce zonă
crepusculară a minţii lui? Hariton ştie, desigur, ştie că el, Zavera, este un tip incoruptibil,
şi atunci cum să-l atragă de partea sa, cum să-l facă să nu-şi mai vâre nasul în afacerile lui
oneroase, întinse de-a lungul şi de-a latul unei ţări întregi, cum să-l îmbrobodească altfel
decât servindu-i un basm demn de celebrul serial „Dosarele X”?

-Nu! Acesta nu-i un raţionament corect. E un sofism! îşi zise, precaut, Andrei. Hariton
mi-a lăsat prea multe porţi deschise, pe unde pot intra şi verifica tot ce mi-a spus el. Nu,
eu gândesc verzi şi uscate, veşnic bănuitor cum sunt. Hariton spune adevărul.

Andrei îşi îndreptă ochii spre bătrânul amfitrion. Avea trăsăturile grave, privea în pământ.
Apoi, îşi făcu de lucru cu sticla de Marteil, mai turnă iarăşi fix câte două degete în fiecare
din uriaşele boluri de cristal, ciocniră, savurară îndelung faimoasa marcă de coniac
franţuzesc, fondată în 1715. Tăcură îngânduraţi. Retractili. Ca nişte gasteropode. Primul
care îşi iţi coarnele fu Andrei Zavera.

- Te-am urmărit, Dane, spuse el cu o emoţie greu reprimată. Te-am ascultat, cu mare
atenţie. Te-am ascultat, cum n-am mai ascultat pe nimeni în viaţa mea. Şi mă tot întreb,
şi-mi tot reproşez: de ce n-am venit la tine, imediat după crima de la „Solaris”? Pe traseul
investigaţiilor mele, la un moment dat, ai apărut şi tu. După Traian Berecluc, după
Mariana Bereciuc. Mariana îţi făcuse două vizite fulger, aici, acasă la tine. Ştiam că
Mariana fusese amanta lui Mihai Negulescu. De la Tomiţă, una din gorilele lui
Negulescu, am aflat că Marianei i se montase un şantaj, că nevasta secretarului general al
Guvernului fusese înregistrată pe o casetă video, taman când îşi înşelase şi soţul şi

247
amantul, eşuând în braţele frumosului bodyguard, dar către ce ţintea şantajul ăla nu ştie
nimeni. Cu Mariana nu am discutat, la Traian nu m-am dus, ia tine n-am venit.

N-am venit, din ordin! Ştiam deja că te-ai întâlnit cu Mihai Negulescu, v-aţi întâlnit în
vila de la Sangov, două întâlniri în aceeaşi zi. După care, Negulescu a dorit s-o
contacteze, a doua zi, pe ziarista Aurora Manta, de la „Bulina Verde”, întâlnire ce trebuia
să se consume la restaurantul „Solaris”. Dar n-a mai apucat. Mihai Negulescu a fost ucis
cu un foc de armă, cu amortizor, mană de ucigaş profesionist, imediat ce a intrat la
„Solaris”.

Şi tot la „Solaris”, cineva, o siluetă feminină, pe care încă nu am identificat-o, s-a aplecat
iute asupra victimei, buzunărind-o şi recuperând, probabil, un material compromiţător.
Poate chiar videocaseta în care Mariana consuma o partidă de sex cu Tomiţă. Poate
altceva. Nu ştiu! încă nu ştiu. O să aflu de la tine? De la altcineva? Oricum, îţi sunt foarte
recunoscător pentru tot ce mi-ai spus până acum.

Dacă tu eşti vizatul, dacă tu eşti cel ameninţat, cel şantajat, aşa cum am dedus din spusele
tale, atunci drumul pe care îl vom bate împreună, de acum înainte, va duce, implacabil,
către ucigaş, către cel care l-a plătit pe ucigaş. Ei bine, Dane, eu ştiam, încă de anul
trecut, toate aceste lucruri despre cazul „Solaris”. De ce n-am venit la tine mai devreme?
Ştiu, de ce! Vrei să-ţi spun, de ce? Pentru că nu m-a lăsat generalul Petre Penciu. Sau
Pepe, cum îi spunem toţi subordonaţii. El nu mi-a permis să merg nici la Traian Bereciuc,
nici la Mariana. Şi nici la tine. Pentru că se teme de tine, ca de dracu. Eşti spaima vieţii
lui Pepe! Şi nu se teme atât pentru pielea lui, cât pentru mine. Mi-a spus că mă poţi strivi
ca pe o barcă. Şi eu l-am ascultat. Pentru că îl iubesc pe Pepe, ca pe tata. Sub aripa lui
lucrez, de când eram locotenent. El m-a învăţat meserie. El m-a făcut incoruptibil. Sunt
opera lui!

I se păru lui Hariton, sau Zavera avea, într-adevăr, lacrimi în ochi? Lui Andrei îi ardeau
obrajii, avea fruntea transpirată şi ochii înotând într-o profundă tulburare. Hariton fu
uimit, fu atât de uimit de omul pe care îl descoperea în criminalistul Andrei Zavera - un
om de o rară sensibilitate -încât se ridică repede din fotoliul său, se apropie de celălalt
fotoliu, se lăsă pe vine în faţa lui Andrei şi spuse simplu:

- Acum ştiu că vom rămâne prieteni toată viaţa! Şi, dacă vrei să ştii, aceleaşi regrete
tardive mă încearcă şi pe mine, acum, că nu te-am cunoscut personal încă de anul trecut,
imediat după crima de la “Solaris”. Ar fi fost, poate, mai bine pentru toată lumea: şi
pentru Anton Soroceanu, şi pentru mine, şi pentru tine. Poate că deja am fi descoperit
asasinul de la “Solaris” şi am fi prevenit o nouă crimă.

Asta voiam să ştii, Andrei! încheie blând Dan Mircea Hariton, se ridică şi se reaşeză
cuminte în fotoliul său...
Tăcerea veni parcă de la sine. Binefăcătoare, Relaxantă. Zavera se reculese primul,
întrebă sec:
- Cine zici că te vânează, Dane?
Hariton răspunse la fel de sec:

248
- Nu ştiu!
După care, îşi continuă dezvăluirile despre Mariana Bereciuc, despre Mihai Neguiescu,
despre anonimul de la telefon, povestind secvenţial, cinematografic, în imagini ample,
vivante, torenţiale...

Eu sunt paznicul lupilor!

Andrei Zavera îl ascultase atent, foarte atent, să nu scape nimic din firul stufos al
povestirii. Cum o să treacă el în raportul oficial către generalul Pepe toate chestiile alea
picante, şocante, ca nişte aventuri cu marţieni? Trebuia să rezume! Trebuia să reţină a
cincea esenţă. Chintesenţa! Şi chintesenţa era următoarea: imediat după uciderea lui
Anton Soroceanu, care tocmai publicase un serial de reportaje senzaţionale despre
enormele afaceri cu petrol ale lui Hariton, afaceri ilicite, deci imediat după asasinarea
ziaristului, domnul Dan Mircea Hariton primise un telefon anonim de ameninţare, telefon
care făcea legătura între cele două crime şi care, fără echivoc, dorea să le aşeze pe capul
bătrânului consilier prezidenţial.

Mai departe, lucrurile pluteau în derivă. Personajul malefic şi anonim de la telefon nu

solicitase nimic, în schimbul tăcerii. A spus doar că va reveni. Era un şantaj clar. Clasic.
În aşteptare. Ori va cere bani, foarte mulţi bani cash, ştiind că are de unde. Ori va cere
cotă parte din cine ştie ce afaceri tenebroase aflate în derulare. Ori îi va cere, pur şi
simplu, lui Hariton, să se dea la o parte, să lase locul liber, să-i cedeze puterea, îi ajunge
cât a strâns, a venit vremea să se retragă, să-şi ronţăie liniştit uriaşa avere, să renunţe la
putere. Să nu mai fie activ. Să nu mai facă jocurile.

A zis că va reveni. Era hotărât. Hariton dedusese că necunoscutul de la telefon îl ştie

foarte bine: îi telefonase pe numărul secret. Ultrasecret, înseamnă că era cineva din
Sistem. Şi încă unul foarte apropiat. Cine? Hariton îi spusese lui Zavera că Mihai
Negulescu fusese implicat într-o vastă afacere cu diamante, afacere internaţională, şi că
fusese combinat cu nişte mafioţi ruşi. Andrei Zavera investigase şi ei pista aceasta, dar nu
ajunsese deloc la concluzia că Negulescu ar fi fost asasinat de ruşi. Dimpotrivă, traficanţii
ruşi de diamante pierduseră imens prin dispariţia subită a lui Mihai. Aşadar, altcineva îl
omorâse pe Negulescu.

- Cine? Misteriosul de la telefon? Tot el îl asasinase şi pe jurnalist? Tot din ordinul lui?
Hariton îi povestise, apoi, despre grupul mafiot ARO, de la Berlin, condus de un român:
Alexandru Ipsilanti. Afacerile lui Ipsilanti veniseră, într-un anumit moment, în teribilă
concurenţă cu cele ale lui Hariton: contrabanda cu maşini de lux şi traficarea de petrol.
Tot în afacerile cu petrol îşi vârâse nasul şi Anton Soroceanu.

- Să fi fost Soroceanu omul lui Ipsilanti? Să fi jucat Anton Soroceanu rolul prostului,
rolul pionului de sacrificiu? Exclus! Andrei îl cunoştea prea bine pe ziarist, ca să-şi
închipuie astfel de măgării despre el.
- Să fie acest Alexandru Ipsilanti cel care doreşte înlăturarea totală şi brutală a lui Hariton
de pe eşichierul puterii oculte? Atunci, de ce nu-l omoară? se întrebă Andrei Zavera.

249
- Pentru că ar fi o prostie! răspunse tot el.

Când omori pe cineva dintr-o structură, altcineva îi ia locul imediat. Altcineva este numit
numaidecât în locul lui, de capii acelei structuri. Dar când cineva se retrage singur, sub
presiunea spaimei, sub presiunea şantajului, locul rămas vacant nu-l mai poate ocupa
altcineva decât şantajistul. Este regula de fier a acestui ticălos joc din sfera crimei
organizate. Din acest motiv, Dan Mircea Hariton nu va fi ucis. Omorât fiind, Sistemul va
pune în locul său un nou crupier. Altcineva va face jocurile. Şantajat însă fiind, presat
psihic zi de zi, ameninţat că va fi iremediabil compromis, Hariton poate ceda, iar
şantajistul îşi culege triumfător roadele muncii sale.

- Cine să fie şantajistul? se întrebă Zavera, derutat de lunga listă de relaţii pe care Hariton
i-o pusese la dispoziţie.
Dan Mircea Hariton îi dăduse lista, îl privise în ochi, îl privise exact în rotundul întunecat
al pupilelor, şi-i spusese doar atât:
- Andrei, să nu uiţi niciodată că trăieşti înconjurat mereu de o haită flămândă de lupi. Să
nu te încrezi în nimeni! Decât în Dumnezeu şi In mine. Pentru că eu sunt paznicul
lupilor!...

CAPITOLUL 8

Motto:

După expulzarea grupului SEPARAT din Ungaria, întreaga organizaţie teroristă a lui
Carlos, supranumit Şacalul, se instalează, cu reşedinţa permanentă, în România.
Şiret şi crud, Nicolae Ceauşescu îi permitea Şacalului să folosească teritoriul României,
precum şi bazele logistice puse la dispoziţie, pentru diferite acţiuni criminale comandate
şi copios plătite. „Geniul carpatin” avea nevoie de serviciile Şacalului, pentru a se răfui
cu disidenţii români, cu „Europa Liberă”, pentru neutralizarea adversarilor politici.

Vladimir Alexe

Mesagerul şi Monseniorul

-...Vă aflaţi în faţa unei grandioase opere a spiritului uman, care înfruntă timpul de
aproape două mii de ani: Columna lui Traian! Ceea ce vedeţi este o copie perfectă. De
fapt, un mulaj în ipsos. Originalul se află la Roma, înălţat în celebrul Forum al lui Traian.
Columna a fost ridicată, în anul 113 al erei creştine, de către faimosul Apolodor din
Damasc, la ordinul împăratului Traian, în amintirea victoriilor repurtate asupra dacilor...

Glasul ghidului - specialist în istoria antică - răsuna profund şi plăcut, în reverberaţii

grave, persuasive, sub tavanul înalt, boltit, din uriaşul hol al Muzeului Naţional de Istorie.
Clădirea, în ansamblul ei, era superbă. Gigantică. Fost, pe vremuri, sediul central al
Poştei Române, mai apoi muzeul personal al Piticului de la Scorniceşti, umplut cu toată

250
grandoarea strânsă de pe unde îşi călătorise morga şi aroganţa, în sinistrele lui vizite de
„pace şi prietenie”, falnicul edificiu de pe Calea Victoriei adăpostea, de vreo câţiva ani,
Muzeul Naţional de Istorie al României. Cu trei nivele terestre şi două subterane, imensa
construcţie se prezenta vizitatorului ca un labirint ciclopic. Fastuos! în care te puteai
pierde uşor, absorbit, înghiţit de furnicarul uman, dar în care te puteai ascunde la fel de
uşor, căscând ochii colo şi colo, ceasuri întregi, fără ca să te ia în seamă cineva, ce vrei,
ce cauţi, ce urmăreşti. Acesta era şi motivul pentru care Leopold Mavrodin, alias
Monseniorul, îşi dăduse întâlnire cu un mesager necunoscut, trimis de însuşi preşedintele
Ligii Renaşterii Naţionale, excelenţa sa domnul Daion Doroga. Consemnul era ca
Mavrodin să-l aştepte undeva, în apropierea Columnei lui Traian, din incinta Muzeului
Naţional de Istorie. Mesagerul va sosi fix la orele 13,00, când aglomeraţia umană atinge
paroxismul, omul având, ca semne de recunoaştere, o revistă în mâna stângă, iar în mâna
dreaptă un lănţişor din metal alb cu care se va juca, înfăşurându-l şi desfăşurându-l pe
degetul arătător, privind distrat la basoreliefurile Columnei.

Se va fâţâi printre oameni exact zece minute, după care se va aşeza pe una din canapelele
pluşate, rânduite de-a lungul pereţilor, aşteptând să fie contactat. Monseniorul se va duce
lângă el, se va aşeza, îl va saluta, întrebându-l apoi - aşa cum fac bătrânii singuratici când
caută sămânţă de vorbă - dacă a citit editorialul din revista respectivă. Mesagerul îi va
răspunde că, desigur, l-a citit, e un editorial trăsnet, care merită lecturat cu pixul în mână,
lui nu-i mai trebuie revista, i-o poate oferi cu plăcere, i-o dă, se ridică, salută şi dispare, în
interiorul revistei, Leopold Mavrodin va descoperi un plic, iar în plic, fotografia unei
tinere doamne. Sub fotografie, numele şi prenumele. Chipul din fotografie nu avea
absolut nici o relevanţă. Numele şi prenumele, da! Ele erau cheia! Rostul acelei întâlniri
conspirative. Pentru că reprezentau - prin anagramare - numele altui om. Iar pe acel om
trebuia să-l supravegheze Monseniorul, în cel mai desăvârşit secret, să-l fileze, să-l
urmărească cu toată droaia lui de detectivi particulari. Şi zilnic, seara, oricât de târziu,
să-i raporteze, în scris, domnului preşedinte Daion Doroga, toate informaţiile obţinute.
Urmărirea va fi executată pe termen nelimitat. Până când Doroga va zice „Stop!” Şi nu va
fi trecută în evidenţele Agenţiei. Nota de plată va fi achitată la sfârşit. Cash.

- Cine o fi?, se întreba, devorat de curiozitate, Monseniorul. De cine se teme Daion

Doroga? Pe cine are pică? Pe cine vrea să controleze? Vrea să dărâme pe cineva? Să-l
compromită? Să-l şantajeze? O fi vreun ştab politic? Vreun general de poliţie care şi-o fi
vârât nasul unde nu-i fierbe oala? Vreun ministru scăpat din hăţuri?

Leopold Mavrodin murea de curiozitate. Venise la întâlnire, conform vechilor sale

obiceiuri, cu o jumătate de oră mai devreme. Să tatoneze, să controleze, să verifice
terenul, oamenii, obiectele. Dacă ar fi existat un pericol - oricât de mic - flerul său
imbatabil l-ar fi detectat cu precizie. Machiat, travestit, cu perucă, barbă şi perciuni
stufoşi, grizonaţi, cu ochelari de vedere cu rama din sârmă subţire, cu pălăria neagră din
fetru într-o mână, cu cealaltă mână sprijinindu-se într-un baston din abanos lustruit, cu
hainele curate, cenuşii, de modă veche, de modă veche era şi lavaliera cu picăţele gri, ca
şi colţul stufos al batistei din buzunarul de sus, din stânga hainei - Monseniorul arăta ca
un venerabil profesor universitar, trecut de 70 de ani, plimbându-şi calm erudiţia printr-o
lume superficială şi veşnic grăbită.

251
A scotocit cu ochiu-i ager toate colţurile imensului hol, chipurile oamenilor, mersul lor,
gesturile lor, învârtindu-se agale în jurul Columnei, tranşate în uriaşe halci albe, aşezate
în cerc, pe pardoseala din marmură neagră a muzeului, Era dat în mă-sa Doroga ăsta!
Viclean şi precaut. Şi puternic! Ca un Zăgan carpatin. Nu s-a născut încă prada care să-i
scape din ghiare.

- Ăsta, dacă va şti să-şi ţină în frâu păcatele - că are destule - va ajunge departe! îşi zise
Monseniorul, amintindu-şi că, la sfârşitul discuţiei lor telefonice, Doroga îi sugerase sa
joace la Loto, că are el nişte numere cu mari şanse de câştig, i le-a dat un prieten, un
matematician, o somitate universitară, care a făcut un calcul al probabilităţilor şi i-au ieşit
exact unsprezece numere, vreţi să le notaţi? I-auziţi ce numere interesante sunt: 7-5-11-
10-9-8-4-6-2-1-3.
Daion Doroga le dictase rar, cu o dicţie perfectă adăugând la sfârşit că şansele cele mai
multe sunt la varianta 5 din 11. Monseniorul surâse gândurilor. Cele 11 numere
constituiau, de fapt, un cod - de o dezarmantă simplitate - cu ajutorul căruia, folosind
numele şi prenumele de sub fotografia din plic, va ajunge la numele şi prenumele reale.
Numele, format din 5 litere; prenumele din 6. Despre cine o fi vorba? Ce jocuri de culise
face Doroga? De cine se teme e! atât de tare, încât a recurs la serviciile Monseniorului?...

Viaţa ca un război total

- ...Apolodor din Damasc - răsuna avântat glasul baritonal al ghidului - este acelaşi
arhitect, sculptor şi constructor militar roman, de origine greacă, unul din ilustrele genii
ale lumii antice, care a construit şi vestitul pod peste Dunăre, de lângă Drobeta - Turnu
Severin...
Întotdeauna, lui Leopold Mavrodin îi plăcuse aventura.

Misterul! Pericolul! Dar şi prudenţa. Era un tip complex, o personalitate fascinantă, un

amestec bizar, o combinaţie toxică de putere şi gingăşie, de brutalitate şi graţie, de forţă şi
nevolnicie, un amalgam fierbinte între încredere, suspiciune, înţelepciune şi nebunie,
între siguranţă şi îndoială, speranţă şi disperare. Şi toată această cumplită mixtură se afla
sub semnul implacabil al pasiunii, îşi trăise toată viaţa, până la cei 50 de ani împliniţi de
curând, cu o pasiune ardentă. Percutantă! Ştiuse ce să ceară de la viaţă. Ştiuse, la fel de
bine, ce să-i ofere vieţii. Nu se poate numai să ceri, fără să dai ceva în schimb, în
contrapartidă! Era regula de aur a învingătorilor. Iar el - Leopold Mavrodin, supranumit
Monseniorul - era un învingător. Un învingător predestinat. Pentru că era un luptător
nativ. Un războinic. Născut, nu făcut! De când se ştie, se războise cu toată lumea. Trăise
mereu ia temperaturi înalte, într-o lume violentă! Aerul blând, cuminţenia, tihna nu-i
priau. Căuta cu tot dinadinsul primejdia. Focul confruntărilor pe viaţă şi pe moarte! Dacă
nu ştii să te fereşti, te arzi. Dacă nu ştii să ataci, clipa când trebuie să ataci, iarăşi te arzi.
Monseniorul se afla veşnic în gardă, în gardă, faţă de ceilalţi oameni, în gardă, faţă de
sine însuşi. La un moment dat, Dan Mircea Hariton, mentorul său, îl întrebase curios - la
un pahar de vorbă - de ce i-a plăcut să trăiască mereu sub tensiunea pericolului?

252
- A fost o nevoie interioară congenitală? O necesitate? A fost obişnuinţă? Sau pericolul a
fost, pur şi simplu, doar o sumă de terifiante întâmplări?

Monseniorul îl privise cu ochi parşivi, zâmbise strâmb şi-i răspunsese, aşa, în dungă,
parafrazându-l pe celebrul mareşal Mac-Mahon:
- Şefu, să ştiţi că nevoia de pericol este o boală teribilă. Sau te omoară, sau rămâi idiot.
Ştiu, pentru că am avut! Hariton explodase în râs, Hariton râdea rar, apoi se uitase grav în
ochii Monseniorului şi schimbase numaidecât vorba. De atunci, nu l-a mai întrebat
niciodată nimic despre pericol. Era un teritoriu deopotrivă alunecos şi fierbinte. Era însăşi
viaţa lui Leopold Mavrodin. Viaţa ca o povară! Viaţa ca un război total! Un război total
cu şinele său. Un război total cu lumea întreagă.

Cu sine însuşi se războise încă din cea mai fragedă copilărie. Un război crud. Necruţător!
Sălăşluiau în fiinţa lui două făpturi neîmpăcate. Duşmane! N-a ştiut niciodată prea bine
cât din el este bărbat şi cât femeie.
- Ce sunt eu? strigase disperat, cândva, în adânca lui copilărie. Ce sunt? Băiat sunt? Fată
sunt?

Era băiat, avea toate atributele masculinităţii, dar sufletul? Sufletul lui Leopold Mavrodin
era suflet de femeie. Se visa femeie. Se dorea femeie, în prima lui copilărie, se jucase
numai cu fetele. Avea o vecină, o chema Sofica, era o fetiţă dulce, de-o seamă cu el,
blondă ca soarele. Cu Sofica se hârjonea cât era ziulica de lungă. Apoi, nişte băieţi au
început să râdă de el, unul l-a strigat „măi Fătălăule!” Şi şi-a scos limba, altul s-a
strâmbat, iar cineva chiar l-a îmbrâncit şi l-a trimis la fete, să joace şotron, nu lapte gros.
Atunci a început Leopold să se urască pe sine. O parte din sine: fetiţa! Şi a urât toate
fetiţele din lume. Mari şi mici. În afară de mama. Mama nu era nici fată, nici băiat: era un
înger! S-a dus printre băieţi, s-au jucat, s-au bătut, s-au împăcat, era de-acum unul de-al
lor. Era băiat. Era fericit. Apoi, brusc, s-a îmbolnăvit rău, rău de tot, a căzut la pat.
Galben ca ceara. Avea febră, delira, se topea văzând cu ochii.

Maică-sa era înnebunită, a chemat doctorul, i-a dat medicamentele prescrise, degeaba.
Boala copilului se agrava. Diagnosticul nu era clar. Aprindere de plămâni? Răceală? O
boală infecţioasă? Medicul nu se pronunţase. Disperată, mama i-a telefonat lui Emil, tatăl
natural al băiatului, Emil era unul dintre marii barosani în guvernul comuniştilor, s-au
perindat pe lângă patul de suferinţă al copilului alţi doctori, somităţi medicale,
medicamente aduse din import, puştiul a fost internat la spitalul „Elias”, analize,
tratamente, perfuzii. Zadarnic! Leopold se stingea de la o zi la alta, fără să i se poată
preciza diagnosticul, fără să poată fi vindecat. Până într-o dimineaţă, când, plângând că îi
e dor de Leopold, Sofica a rugat-o pe mama lui s-o ducă la el, la spital. Când a ajuns,
fetiţa a îngenuncheat la căpătâiul patului, l-a mângâiat pe Leopold pe frunte, băiatul a
deschis ochii, a descoperit-o pe Sofica, pe chipul lui parcă răsărise soarele.

- Vrei să ne jucăm? a întrebat-o, vioi, băiatul.

- Vreau! răspunsese fetiţa, cu ochii înotând în lacrimi. Şi, spre stupefacţia mamei, micuţul
Leopold s-a ridicat din pat, îmbujorat, febra îi dispăruse ca prin farmec, s-a dat jos şi a
îmbrăţişat-o pe Sofica, zglobiu şi sănătos. Miracol! După câteva zile, a fost externat,

253
semnele misterioasei boli dispărând cu desăvârşire. Leopold avea numai opt ani, dar a
înţeles atunci un lucru îngrozitor: că fără privirea şi vorbele şi joaca fetiţelor, el poate
muri, se poate stinge ca o lumânare fără aer. Aerul lui erau fetiţele. Fetele din
adolescenţă. Femeile de mai târziu. A fost clipa când s-a urât pe sine însuşi integral. Nu
doar o parte. Se declanşase în el un război surd. Total! El, împotriva băieţilor. El,
împotriva fetiţelor. Fetiţa din el, împotriva băiatului din el. Se urau toţi cu o oarbă
încrâncenare. Cu aceeaşi încrâncenare însă se şi iubeau. O diabolică osmoză între iubire
şi ură pusese stăpânire pe el...

Ultima spiţă a fanarioţilor

Vocea ghidului, sub cupola înaltă a muzeului, căpătase inflexiuni de sacerdot, care
împlineşte un ritual sacru. Era ascultat de grupurile vizitatorilor, nu doar cu atenţia
cuvenită, ci şi cu un fel de smerenie intimă, nemărturisită, precum neofitul în faţa tainelor
încă nedezvăluite. Pentru Monsenior, nu era însă decât o banală cortină sonoră:
- ...înaltă de 39 de metri, Columna lui Traian este acoperită, de jur-împrejur, cu un
basorelief în spirală, reprezentând, în imagini de o grandioasă forţă sugestivă, toată istoria
celor două războaie romano-dacice, inclusiv triumful împăratului acordat de Senatul
Romei...

Minodora Mavrodin, mama lui Leopold, era spiţă de boieri vechi, boieri domneşti,
fanarioţi aduşi de voievodul Constantin Mavrocordat tocmai din Chios. Străbunicul ei,
Alexandru Mavrodin, avusese mai multe sfori de moşie în Câmpia Bărăganului, peste
2000 de hectare, întemeind numeroase sate, printre care şi comuna Mavrodin din judeţul
Teleorman. Ea, Minodora, era ultima ramură a Mavrodinilor. Părinţii ei încă mai
avuseseră moşii, întinse până în Câmpia Burnazului.

Iar Minodora moştenise 400 de hectare, la sud de Vedea, până în malurile râului Câinele.
A fost unicul copil al părinţilor ei, făcut în pragul bătrâneţii: la 48 de ani. Când Minodora
îşi terminase Literele şi Filosofia, luându-şi licenţa „Magna cum laude”, în aceeaşi zi,
i-au murit ambii părinţi: dimineaţa, taică-său, generalul Mavrodin, făcuse comoţie
cerebrală; către prânz, maică-sa fusese secerată de un stop cardiac.

Jale mare în protipendada bucureşteană, cortegiul de maşini şi trăsuri către cimitirul Belu
întinzându-se pe mai mulţi kilometri. După îngroparea părinţilor, Minodora s-a retras la
mănăstirea Cernica, de la marginea Capitalei, unde a rămas cinci ani, până în primăvara
anului 1944. A revenit printre oameni cu o vigoare brutală, dezlănţuită. Atunci, imediat
după 23 august, o dată cu venirea ruşilor, l-a cunoscut pe Emil Bodnăraş, era îmbrăcat în
uniformă de ofiţer, Minodora tânjea după haina militară, fiică de general fiind, crescuse
cu această imagine sclipitoare. S-au cunoscut, s-au iubit Minodora a rămas grea. Emil n-a
luat-o de nevastă. Cum sa se însoare el cu o moşiereasă? Dar a rămas tandru cu eu toată
viaţa. Şi generos! A ajutat-o din umbră - pe ea şi pe copilul lor, Leopold - cu toată puterea
şi influenţa lui printre noii conducători, plantaţi de ruşi în România.

254
Minodora n-a fost arestată, n-a fost hărţuită de Securitate, pământul şi casele le-a donat
statului, şi-a oprit doar un apartament de trei camere pe bulevardul Magheru, şi-a păstrat
până la pensie catedra de limbi străine de la Universitate. Nu s-a căsătorit niciodată. Şi-a
crescut singura copilul. Emil a fost întotdeauna un altruist cu odrasla lor, lui Leopold
nelipsindu-i nimic. Copilul era vioi, era înzestrat cu o memorie fenomenală, cu un spirit
de observaţie penetrant, dar avea, totodată, şi unele sensibilităţi ciudate, o anumita
instabilitate psihică, propensiune către violenţă, era adeseori prea exploziv, prea
expansiv, alteori prea retractil, radia însă permanent o energie tiranică, de parcă un
demon ar fi stat la pândă dincolo de privirile lui inocente. Mai târziu, la gimnaziu, i se
relevase şi o uluitoare uşurinţă de a învăţa limbi străine.

Minodora i-a exploatat cu abilitate această înclinaţie, astfel încât, la terminarea Facultăţii
de Filologie, Leopold Mavrodin vorbea fluent opt limbi de largă circulaţie internaţională,
în anul 1967, imediat după absolvirea cu brio a studiilor universitare, la numai 22 de ani,
în urma sugestiilor imperative ale lui Emil Bodnăraş, Leopold a fost recrutat în aparatul
de Securitate, cu gradul de locotenent, direct în celebrul DIE: Departamentul de
Informaţii Externe, condus de temutul Nicolae Doicaru.

Acoperirea legală era aceea de funcţionar în Ministerul Comerţului Exterior. De altfel,

cinci miniştri adjuncţi şi unsprezece directori, din acest minister, erau ofiţeri acoperiţi ai
DIE. Pe doi dintre ei - coloneii Nicolae Nicolae şi Constantin Stanciu, ambii adjuncţi de
ministru - Leopold Mavrodin îi cunoştea personal. În evidenţele Ministerului Comerţului
Exterior, apărea consilierul Leopold Mavrodin, cu datele lui de identificare reale; în
evidenţele DIE, datele erau altele: acolo se numea Gheorghe Pavelescu, cu alt an de
naştere, altă lună, altă zi, alţi părinţi.

Aşa era regula! Tânărul ofiţer conspirat se făcuse remarcat din primele săptămâni:
poliglot, energic, perspicace în aprecierea oamenilor, curajos, imaginativ, dovedind mai
ales un real talent în travestiuri. Subţire, mlădios, cu un picior frumos arcuit, cu
sprâncenele înalte, fruntea bombată şi chipul uşor efeminat, cu glasul blând, privirea
galeşă şi palmele delicate, pufoase şi mici ca de cocon boieresc, Leopold Mavrodin putea
împrumuta oricând alura unei tinere doamne caline, frumoase şi senzuale, dar şi statura
unui bărbat dur, viril, cuceritor. Putea deveni, când vroia, un bătrânel oarecare, gârbovit
de ani, dar încă băţos, sau o bătrânică firavă, sfioasă, cu degetele tremurând, prinse în
spasmul incurabil al domnului Parkinson.

Generalul Nicolae Doicaru - cel care, peste ani, devenind indezirabil, avea să fie asasinat
într-o stranie partidă de vânătoare, acreditându-se ideea sinuciderii, dar să nu anticipăm -
aşadar şeful suprem al DIE îl privise, odată, cu ochii lui negri, bulbucaţi şi îngheţaţi parcă
într-o apă tulbure, îl măsurase cu un aer superior, strivitor şi, mai în glumă, mai în serios,
îl pusese la punct, în felul său, dur, grosolan, ca un derbedeu de mahala picat într-un
ridicol nebun:

- Mă puţă, acu tu să nu-mi faci fiţe cu talentele tale, că eu şmecheriile astea le-am fumat
de mult. Chiar dacă te-ai deghiza şi-ntr-un căcat, eu tot te-aş mirosi de la o poştă. Să nu
uiţi niciodată ce ţi-am spus.

255
Şi încheiase sentenţios, cu un cuvânt şterpelit cine ştie de pe unde:
- Dixit!

Mavrodin a ţinut minte. Doicaru, însă, îşi uitase propriile-i aserţiuni. Când şi le-a
reamintit, era târziu. Prea târziu! După câteva luni, o delegaţie de oameni de cultură
spanioli a vizitat România, interesată de folclorul românesc, în aceeaşi perioadă, la
dispeceratul DIE se primeşte un telefon, în limba spaniolă, prin care un personaj
masculin, membru al delegaţiei spaniole, solicită urgent o întâlnire cu generalul Nicolae
Doicaru. Motivul? Are informaţii de la ETA, pentru Securitatea română. Doicaru, care,
într-adevăr, era implicat în nişte contacte cu această organizaţie teroristă din ţara
Bascilor, sare ca ars, dă curs solicitării şi ordonă să fie însoţit de locotenentul Gheorghe
Pavelescu. Dar tânărul ofiţer nu era de găsit, parcă intrase în pământ. Furios, generalul
face apel la serviciile altui ofiţer cunoscător al limbii spaniole, şi pleacă val-vârtej la
întâlnire, la hotelul Ambasador. Spaniolul, un tip rotofei, crăcănat, chelios, uşor ghebos,
cu o mustaţă enormă, ştergându-se tot timpul de o transpiraţie abundentă, îi spune
generalului că el este profesorul universitar Juan Zaragoza, totodată şi episcop de Madrid
- unul din Monseniorii Madridului - aflându-se în relaţii strânse cu aripa politică a
organizaţiei ETA. Şi că are un mesaj oral pentru domnul general Nicolae Doicaru.
Mesajul este următorul: „Trimiteţi, de urgenţă, un specialist în confecţionarea de bombe
artizanale, pe bază de Semtex”. Atât. Acesta era mesajul, prelatul era numai ape-ape, a
făcut o plecăciune şi a dispărut din cameră cu mare iuţeală. Generalul Doicaru jubila.
Avea ordin personal de la Ceauşescu să intre în legătură directă cu unele organizaţii
teroriste din străinătate. Făcuse câteva tatonări, trimisese mesageri, bani, promisiuni de
sprijin, şi iată că gheaţa se spărgea cu ETA.

Generalul îşi freca mulţumit mâinile. Cum ajunge la sediu, apare ca o nălucă, în biroul
său, Leopold Mavrodin, urlând din toţi bojocii:

- Să trăiţi, tovarăşe general, sunt locotenentul Gheorghe Pavelescu, m-am prezentat la

ordinele dumneavoastră!
- Pe unde dracu umbli, mă? se răstise generalul la el. Când te caută cineva, atunci dispari.
De ce n-ai venit, când am trimis după tine?
- Ba am venit! răspunsese ritos Leopold.
- Unde? La dracu? Unde ai venit? Altădată, să-mi raportezi personal ori de câte ori
părăseşti sediul! Ai înţeles? se holbase Doicaru la el.
- Am înţeles, tovarăşe general! îşi pocnise călcâiele locotenentul Leopold Mavrodin,
adăugând tranşant: Dar nu puteam să fiu, în acelaşi timp, în două locuri - şi la sediu şi la
hotelul Ambasador. Pentru că tocmai am avut acolo o întâlnire cu şeful DIE, căruia i-am
transmis un mesaj din partea ETA. Eu sunt Monseniorul, tovarăşe general! şoptise suav
Leopold Mavrodin. Şi, de atunci, aşa îi rămăsese supranumele: Monseniorul...

Leopold Mavrodin se putea face remarcat imediat, în cea mai selectă societate, dar putea
fi şi banal. Un nimeni. Era omul ideal pentru DIE, iar DIE locul ideal pentru Leopold.
După numai trei ani, în 1970, era deja căpitan. Iar în 1976, când a murit Emil Bodnăraş,
ajunsese colonel. Nu se căsătorise. Avusese câteva experienţe homosexuale. Scârboase.

256
Ratate. Din perioada aceea tulbure, îl cunoscuse pe Daion Doroga. Fusese şi el un refulat.
Un vânător de noroc în pustiu. Amândoi complexaţi şi senzuali, rătăciţi printre simţuri
învolburate, greu, foarte greu de strunit, eşuaseră în lumea imundă a gay-ilor. Şi tot
amândoi - potoliţi de iluzii viscerale, blazaţi, dar vindecaţi - izbutiseră să escaladeze
zidurile acelei puşcării din sufletul lor, redescoperind splendorile din privirea unei femei.
Leopold Mavrodin avusese câteva legături pasagere cu femei frumoase, răpitor de
frumoase: frumoase şi atât! Mai departe, dădeau în gropi de proaste ce erau. Leopold doi
bani nu dădea pe inteligenţa lor. Toate femeile le compara cu Minodora. Mama lui era o
sfântă.

Era excepţia: şi frumoasă, şi deşteaptă. Dragostea maternă îi era suficientă. Restul nu erau
decât simple jocuri efemere!

La un an, însă, după moartea lui Emil, Minodora se prăpădi şi ea, deodată, într-o noapte,
murind în somn: infarct. A plâns-o, ca un copil, cu lacrimi cât bobul de mazăre, şi-a luat
o lună de concediu, îşi petrecea toate zilele la cimitirul Belu, lângă mormântul mamei. De
acolo l-a smuls însuşi generalul Nicolae Doicaru, l-a târât într-o cârciumă şi s-au făcut
pulbere amândoi. Atunci se îmbătase, pentru prima dată în viaţa lui, Leopold Mavrodin.
E bună şi beţia la ceva. Uiţi! Sau ţi se pare că uiţi. Efectul însă e acelaşi: revii cu
picioarele pe pământ! Anul următor, în 1978, s-a căsătorit cu Virginia Macri, profesoară
de limba română la un liceu, nepoata unui alt general de securitate, o fată zvăpăiată,
frumoasă şi inteligentă: l-a subjugat în numai câteva zile. L-a cotropit.

El i-a cerut mâna în genunchi. S-au căsătorit, s-au iubit, se mai iubesc încă şi astăzi, cu
toate ruperile şi plecările lui Leopold prin ţări străine, uneori o lună, alteori câteva luni la
rând, dispariţii misterioase, dispariţii profesionale pe care Virginia le acceptase cu
stoicism, în numele iubirii! Din dragostea lor, un an mai târziu, a răsărit o fetiţă cu ochii
şi trăsăturile Minodorei. Şi Minodora au botezat-o. Virginia şi Minodora erau tot ce avea
mai sfânt şi mai scump Leopold pe lume. Între ele, se afla singurul loc unde el se simţea
om. Om în adevăratul sens al cuvântului: acolo nu mai ura, nu se mai războia cu nimeni,
ci iubea, suferea, plângea, fiind capabil de orice sacrificiu pentru bucuria lor. Le răsfăţa.
Le diviniza.

- Doamne, de ce-mi amintesc toate aceste lucruri tocmai acum? se întreba Monseniorul,
trăgând cu urechea doar cu o jumătate de ureche, la monologul baritonal ai ghidului de
muzeu...

Nume de cod: Weimar

- ...Optsprezece suluri de marmură de Carrara înfăşoară Columna lui Traian de 23 de ori,

pe o lungime de 200 de metri, reproducând 140 de scene de război. Chipul împăratului
Traian apare de 90 de ori, în cele mai variate situaţii...

După defectarea generalului Pacepa, în vara anului 1978, Departamentul de Informaţii

Externe fusese reorganizat din temelii, colonelul de securitate Leopold Mavrodin, alias

257
Gheorghe Pavelescu, trecând direct sub mâna forte a generalului Nicolae Pleşiţă şi pus în
fruntea Grupului Z, din cadrul DIE. Grup specializat în „soluţia finală”: lichidarea
marilor oponenţi ai regimului comunist din România. Lui Leopold i se împlinise unul din
arzătoarele şi secretele visuri: să-i ia locul lui Doicaru, pentru că Doicaru fusese primul
şef al Grupului Z. Şef al DIE devenise mai târziu. Întotdeauna Monseniorul şi-a dorit cu
patimă să ia locul şefului. Aşa ajunsese şef de clasă în liceu. Apoi, secretar al BOB al
UTC. Apoi, şef de grupă, în studenţie. Acum, devenise şeful Grupului Z, cea mai
puternică structură din DIE, aflată în subordinea directă a unui ministru adjunct:
generalul Nicolae Pleşiţă. Următoarea ţintă: conducerea supremă a DIE.

Era în toamna anului 1978. De atunci, timp de peste zece ani, Monseniorul bătuse toate
drumurile lumii, sub cele mai insolite identităţi, executând misiuni periculoase, misiuni
sângeroase, ordonate direct de Cabinetul nr. 1: Nicolae Ceauşescu. Nu personal, ci prin
intermediul Giselei Vass, adjuncta şefului Secţiei de Relaţii Internaţionale a CC al PCR.
O fanatică a Piticului, care ţinea legătura cu marile organizaţii teroriste ale
mapamondului. În august 1980, generalul Pleşiţă i-a făcut cunoştinţă lui Leopold cu un
ofiţer acoperit, colonelul Mihai Niţescu, şeful UM 0544R, o unitate strict secretă a DIE,
de care nu ştiau decât trei oameni: Ministrul Tudor Postelnicu, generalul Vlad Iulian şi
generalul Nicolae Pleşiţă. Acum ştia şi colonelul Leopold Mavrodin, alias Gheorghe
Pavelescu.

Mai târziu, câteva săptămâni mai târziu, Monseniorul avea să afle că pe Niţescu îl chema,
de fapt, Sergiu Nica. El l-a pus în legătură, la Praga, în octombrie 1980, cu Şacalul:
Sergiu i l-a prezentat sinistrului Carlos, drept cel mai bun specialist în „soluţii finale”,
fiind chiar şeful Compartimentului cu această specialitate din Securitatea română, unul
dintre puţinii ofiţeri personali ai generalului Pleşiţă care, generos, i-l pune la dispoziţie,
cu menirea unei fructuoase colaborări.

Noua identitate a Monseniorului: profesor Petre Buzescu. Nume de cod: Weimar. Alintat,
mai târziu, de Carlos cu apelativul Buz.

La început, însă, Şacalul l-a primit cu reticenţă, l-a studiat îndelung, l-a verificat, l-a
supus unor teste dure, încercări demenţiale, până s-a convins de loialitatea lui. L-a luat,
într-o zi, în braţe, l-a sărutat pe frunte şi i-a spus grav aceste cuvinte pe care Leopold şi le
aminteşte şi azi, cuvânt cu cuvânt:

- Buz, de acum înainte, eşti unul din locotenenţii mei. Mai mult, eşti unul din prietenii
mei. Îngenunchează! i-a ordonat el sec.

Profesorul Petre Buzescu îngenunchiase supus, ştia ritualul, a îngenunchiat şi Carlos, faţă
în faţă, şi-au pus mâinile pe umeri, fiecare pe umerii celuilalt, au rămas, aşa încremeniţi,
câteva clipe lungi, apoi şi-au jurat credinţă până la moarte, încheind reciproc cu acest
legământ: Daca mă vei trăda, te voi ucide cu mâinile mele! Era un tip rasat Ilici Ramirez
Sanchez, alias Carlos, alias Şacalul. Şi deosebit de inteligent. Şi crud. A fost cel mai
fioros terorist al veacului douăzeci! Dar un fioros rafinat.

258
Fiu al unui fanatic avocat comunist din Caracas, Venezuela, care mai dăduse şi celorlalţi
copii ai săi, unuia prenumele de Vladimir, celuilalt prenumele de Lenin, Şacalul avea un
aer de burghez distins, cultivat, educat, vorbea cursiv câteva limbi străine, între care rusa,
araba şi franceza, era o prezenţă elevată, gesticula elegant, discuta cu elocinţă şi spirit
analitic despre marile probleme ale lumii contemporane, citea cu frenezie presa, recita
adeseori pagini întregi din Biblie, sau din Coran, sau din Capitalul lui Marx, debita cele
mai trăsnite anecdote cu tupeul şarmant al cozeurului de cafenea, dar şi lucrurile cele mai
sinistre cu aplombul marilor criminali. Oricum, în preajma Şacalului nu te plictiseai
niciodată. Era prietenos, generos dar şi răzbunător.

Toată lumea din anturajul Şacalului ştia ce păţise, în 1975, la Paris, unul din foştii săi
locotenenţi: Michel Mukarbal.

Pentru o sumă enormă de bani - un milion de dolari - acesta îl vânduse DST-ului francez,
care îl vâna de multă vreme. Capcana a fost organizată într-o clădire din Paris, pe Rue
Toullier - 9. Acolo, în iunie 1975, DST trebuia să-l aresteze pe Carlos. Dar Şacalul a
avut, ca de obicei, o intuiţie genială: i-a împuşcat fulgerător pe cei doi tehnicieni de la
Societatea de telefoane, care-şi făceau de lucru cu nişte cabluri, pe holul clădirii, apoi s-a
uitat ţintă în ochii lui Mukarbal. Monseniorul îşi aminteşte şi astăzi, nu fără un frison
glacial, cum îi povestise Şacalul odată, la o partidă de poker, cum scăpase el din cursa
trădării:

- Cei doi lucrători de la telefoane îşi vedeau cuminţi de treaba lor, pe holul casei. Tocmai
în capătul holului. Eu şi Michel ne aflam într-un salonaş, cu uşile mari, din glasvand, prin
care se putea supraveghea tot holul, flecăream, băusem cafelele, apoi nişte suc de
portocale. Ne pregăteam să ieşim în oraş. Era o atmosferă de tihnă, de relaxare, Michel
ştia să întreţină o conversaţie agreabilă, pentru ziua aceea nu aveam nici un plan, nici o
întâlnire, îl rugasem să mă însoţească la o hoinăreală prin oraş. Pe jos. Ca doi oameni
cumsecade. Si, deodată, parcă a explodat în mine o bombă. Detectasem un pericol
iminent. Primejdie de moarte! Cunoşteam foarte bine semnalul meu interior. Alarma mea
nevrotică! Nu mă trădase niciodată. M-am ridicat calm din fotoliu şi mi-am luat
revolverul de pe masă. Era un Tokarev rusesc de 7,62. Am deschis uşa şi am tras patru
focuri în direcţia falşilor telefonişti. Două şi două. L-am doborât. Ştiam că vor muri în
câteva secunde.

În salonaş, nu mai eram decât noi doi: eu şi Michel. El înainta spre mine, acoperindu-şi
nasul cu mâinile. Cunoştea regulile jocului: un trădător trebuie să moară! Se afla la doi
paşi în faţa mea. Am tras de două ori la rădăcina nasului, în acest fel, moartea e
instantanee. Dar, pentru că eram pur şi simplu consternat că tocmai Michel Mukarbal mă
trădase, l-am mai împuşcat o dată şi în tâmplă. De fapt, al treilea glonţ perforase un
cadavru. Apoi, am sărit pe fereastră Şi am fugit. Am scăpat. Nu, dragă Buz, nu sunt un
ucigaş profesionist. Eu sunt un ideolog. Şi nu e uşor sa împuşti pe cineva în nas, în plină
figură, atunci când te priveşte în ochi, mai ales dacă pe omul acela l-ai crezut prietenul
tău...

259
Prizonierul nebuniei

Era un tip loial Şacalul. Şi altruist. Prin mâna lui treceau sute de milioane de dolari. Cota
cea mai mare o vărsa în trezoreria organizaţiei sale, care avea un nume de cod bizar:
SEPARAT. O parte o oprea pentru conturile iui personale, restul îl împărţea
locotenenţilor săi.

- Păstraţi-i, că nu se ştie ce vremuri apucăm la bătrâneţe!, obişnuia el să spună, când le

preda plicurile cu dolari. Cash! Nu făcea, chiar, nici o diferenţă între iubita lui,
Magdalena Cecilia Koppf, alias Lily, şi locotenenţii lui. Fiecare avea parte egală la
împărţirea prăzii. Întotdeauna Şacalul avusese în jurul său trei locotenenţi. Trei adjuncţi.
După trădarea şi uciderea lui Michel Mukarbal, rămăsese cu doi. Prin venirea
profesorului Petre Buzescu, se încheiase iarăşi triunghiul magic al locotenenţilor.

- Doamne, ce vremuri fascinante am trăit! îşi spuse Monseniorul cu o exaltare deloc

cenzurată. Ce timpuri captivante! Se strecura printre oamenii din muzeu ca o umbră. Ca
un duh malefic. Plutea parcă prin aer, sprijinindu-se în bastonul său întunecat, nu
sprijinindu-se ci agăţându-se de el ca de un cârlig înfipt adânc în pământ, îşi împlânte;
surescitat privirile negre în viziunile lui, în amintirile lui, se răsucea către trecut cu
ochi învăpăiaţi de nebunie Monseniorul era prizonierul nebuniei!

- Cine - se întreba el, bântuit brusc de o furie isterică - cine sunt imbecilii care condamnă
terorismul? Ce ştiu ei ce e terorismul? Cum poţi să condamni ceva ce nu cunoşti? E bun
terorismul? E rău? Nu-i nici rău, nici bun. Ci, necesar. Dureros, dar necesar! Periculos,
dar necesar! Ca o operat pe cord deschis. Altfel, inima veacului viitor nu va mai bate
deloc. Terorismul e creaţia oamenilor, arma lor ultimă de a se apăra de ei înşişi. O armă
inefabilă. Ca un poem sângeros. Toate marile cărţi sacre ale omenirii mustesc de sânge.
De atacuri teroriste. Sodoma şi Gomora n-au pierit din prea multă iubire.

Ci pentru că însuşi Dumnezeu a azvârlit asupra lor câteva colosale bombe teroriste.
Înseamnă că Dumnezeu a greşit? înseamnă că Sodoma şi Gomora nu trebuiau să piară?
Înseamnă că Biblia nu e o cane sfântă? Cum pot gusta nişte laşi imbecili poezia sublimă a
terorismului? Pentru că doare? Pentru că taie în carne vie? Sublim e şi paloşul
arhanghelului Gavril. Şi el taie în carne vie. Este arhanghelul un terorist? Ei, aceşti
imbecili înfăşuraţi în toga bulimiei, nu văd decât moartea. Nu se tem decât de moarte.
Dar terorismul nu înseamnă doar moarte, înainte de toate, terorismul înseamnă putere. O
putere terifiantă, desigur. Dar o putere care te transfigurează în creator, în autor al istoriei.
Istoria este scopul! Oamenii, doar simple mijloace în atingerea scopului.

Terorismul e artă! îşi spunea Monseniorul, extaziat în faţa sumbrelor sale amintiri. E arta
Răului suprem! Răul care vindecă. Răul care deratizează istoria cuprinsă de somnolenţă.
Răul care varsă prea-plinul, care taie ramurile parazite ale trunchiului social, care tulbură
apele pentru a le oxigena. Pentru a isca scânteia Renaşterii. Terorismul e arta Renaşterii,
dezlănţuită în ghiftuitul veac douăzeci, în veacul douăzeci, terorismul a ajuns la apogeul
său: terorismul de stat! Terorismul comunist. Terorismul fascist. Terorismul

260
fundamentalii. Pentru ca în veacul următor, umanitatea să renască din propriu-i sânge.
Istorie şi bărbăţie şi sânge!

Toate renaşterile s-au făcut cu sânge. Curajul sângelui! Ce ştiu ei, aceşti sărmani imbecili
care ne guvernează şi care condamnă terorismul din fotoliile lor ocrotitoare, ce ştiu ei
despre fiorul curajului? Despre risc? Despre puterea de a decide, suveran, asupra vieţii şi
asupra morţii? Nu ştiu nimic! Nu vor să ştie nimic. Pentru că îi paralizează frica.
Laşitatea este zeul lor suprem. Lui i se închină - suficienţi şi sătui - condamnând tot ce le
stârneşte spaimă. Terorismul are un crez. Un ideal. O speranţă. Terorismul se desfăşoară
în numele unei speranţe de mai bine. De liberate. De afirmare. De izbăvire. Altfel, nu-i
decât o infracţiune de drept comun. Ceilalţi ce speranţe au? Speranţa burţilor pline?
Speranţa palatelor luxoase? Speranţa sinecurilor?

Singurul lor fior sublim trece prin intestinul gros. Doamne, în ce lume nevolnică trăim!
Câţi trântori de lux ducem în spinare! Pe vremuri - ah, ce vremuri de aur - conducătorii de
oaste, sau conducătorii de state ieşeau în arenă, ei singuri, şi se luptau bărbăteşte, până
când unul ieşea învingător. Si diferendele se tranşau pe loc. Acum, conducătorii se lăfăie
în jilţuri pufoase, iar armatele, uneori chiar popoarele se căsăpesc între ele, până când un
conducător, plictisit de-atâta carnagiu, ca de la pace. Şi toată lumea este încântată.

Singurii care protestează sunt morţii, dar cine stă să-i mai asculte? Şi ce fel de încântare e
aia revărsată peste milioanele de morţi? Un terorist, în numele unui ideal, aruncă în aer o
clădire şi este vânat apoi, de cohorte de poliţişti, pe întreg pământul, până când este prins,
judecat, condamnat şi executat. Şacalul a fost arestat anul trecut, în Sudan, a picat până la
urmă în capcana DST-ului şi adus în Franţa. Va fi, desigur, judecat şi condamnat.
Cândva, cine ştie când, îmi va veni rândul, poate, şi mie. Nu mă tem! Aştept! Trebuie, la
urma urmei, să plătesc şi eu. Toţi ne plătim, trebuie să ne plătim, mai devreme sau mai
târziu, poliţele pe care le-am risipit prin viaţă. Nimic nu rămâne neachitat. Dacă nu plătim
noi, vor plăti cei ce vin după noi. Prăbuşirea trufaşului imperiu roman a fost ultima poliţă
plătită de urmaşii asasinilor de pe tronul Romei. Aşa cum Mihail Gorbaciov, ultimul ţar
al imperiului sovietic, a achitat nota de plată a unui lung şir de asasini zeificaţi la
Kremlin: Uniunea Sovietică a devenit doar o tristă amintire. Gorbaciov a fost ultimul ei
plătitor.

Şi Şacalul trebuie să plătească. „Foarte bine”. Asasinii - de orice motivaţie ar fi ei -

trebuie judecaţi şi condamnaţi. Nimeni nu are dreptul - indiferent de ideal, de ţel, de scop
- să ridice viaţa altui om. Până aici, raţionamentul e corect. Logic. Şi drept. Când îi va
veni, însă, rândul la judecată şi lui Napoleon? Dar tuturor regilor şi împăraţilor care ne
privesc rânjind din posteritate? Când îi va veni rândul împăratului Traian - unul din cei
mai sângeroşi asasini ai antichităţii - să fie judecat? În loc să-i judecăm pe marii asasini,
în loc să-i condamnăm, noi le înălţăm statui, şi ne închinăm acestor statui.

Precum această Columnă, la care căscăm gura ca nişte troglodiţi. Mai este acesta un
raţionament corect? S-a schimbat ceva în două mii de ani? Nimic! Un şef de stat, în
vremurile noastre, aruncă în aer un oraş întreg, sau o ţară întreagă, iar la urmă, este
felicitat pentru toată această bravură. Şi i se agaţă pe piept medalia virtuţii. Cine pe cine

261
face terorist? Dacă terorismul e un păcat de moarte, cine e mai păcătos, cel ce-si
recunoaşte păcatul, sau cel ce-şi face din el o virtute?...

Nitropental pentru Europa Liberă

Glasul ghidului avea incantaţii profesorale. Parcă ar fi perorat într-o aulă studenţească,
din înaltul catedrei:
-…Columna împăratului Traian reprezintă, peste milenii, actul de naştere al poporului
român, mai ales că înfăţişează, într-o amplă scenă, cu rigoarea specifică romanilor,
delegaţia dacilor care s-au supus şi au acceptat stăpânirea romană. Asigurându-şi, astfel,
păstrarea vetrelor, a familiilor, a pământurilor. Este un argument hotărâtor la
continuitatea daco-getică sub romani...

Adeseori, Leopold Mavrodin avea momente de căpiere, de exaltare, de nebunie, în

numele unei idei fixe care i se înşurubase în cap, putea gândi orice prostie, ştia însă saşi
cenzureze magistral pornirile paranoice. Să le îngroape, să le ascundă în spatele unei
măşti. Intervenea alter ego-ul, celălalt EU din fiinţa lui, care îl scotea din ţicneală, care îl
trăgea de mânecă sau chiar îl plesnea peste bot, urlându-i la ureche:
-Stop! Trezeşte-te! Fii lucid!

Era veşnicul său război interior.

Aşa i se întâmplase şi acum, la muzeul de istorie, glosând cu gânduri înfierbântate, cu

gânduri scrântite, pe marginea unui flagel monstruos: terorismul! Se reculese cu greu,
surâse obosit, spăşit, parcă şi-ar fi cerut iertare sie însuşi, îşi roti ochii peste viermuiala
umană din jur, nu descoperi nimic alarmant, îşi consultă ceasul-brăţară de la mâna stângă,
un „Atlantic” din argint masiv: în cel mult zece minute, va trebui să apară mesagerul lui
Doroga. Aştepta nu fără o curiozitate bolnăvicioasă.

Era un curios incurabil! Când avea un motiv acut de curiozitate, devenea automat mai
bezmetic. Mai emotiv. Aşteptarea se comprima ca un arc, secundă cu secundă, până când
devenea fior. Emoţie! Aşa aşteptase şi sâmbăta aia de neuitat, în holul hotelului
“Europa”, din Munchen, mesagerul colonelului Sergiu Nica, alias Mihai Niţescu,
mesager care trebuia să-i aducă, din Bucureşti, o casetă cu 14 kilograme de exploziv
Nitropental.

Era sâmbătă, 21 februarie 1981, orele 9 şi 30 de minute. Mesagerul sosise la timp, avea
asupra lui o casetă cenuşie, banală, tip diplomat. Acelaşi tip de casetă îl avea şi
Monseniorul, care aştepta calm într-unul din fotoliile de lângă fereastră. Alături, se
aşezase mesagerul. A lăsat caseta jos. lângă cealaltă casetă. Apoi, a scos din buzunar un
pliant colorat, l-a consultat, a zâmbit mulţumit, s-a ridicat, a luat cealaltă casetă, goală, şi
a dispărut fără un cuvânt. Lângă Leopold rămăsese caseta mesagerului: 14 kilograme de
Nitropental. Suficient cât să arunce în aer hotelul “Europa”. Dar nu pentru “Europa”
aceasta era destinat explozivul, ci pentru o altă “Europă”: postul de radio “Europa
Liberă”. Mai precis: redacţia română. Şi mai precis: şeful acestei redacţii, domnul Emil

262
Georgescu. Duşmanul de moarte al lui Nicolae Ceauşescu. El ordonase asasinarea
ziaristului, contra unui comision de zece milioane dolari, pe care Şacalul îi şi încasase.
Profesorul Petre Buzescu, alias Mavrodin, trebuia să execute misiunea pedepsitoare.

Şi a executat-o ireproşabil, conform schemelor topografice furnizate de Carlos. Fix la

orele 21 şi 47 de minute, în aceeaşi sâmbătă de 21 februarie 1981, maşina infernală a
explodat lângă impozanta clădire care adăpostea postul de radio „Europa Liberă”. Bomba
a făcut o spărtură de 18 metri pătraţi în zidul gros al edificiului, a fracturat stâlpi din
beton armat, a distrus integral mai multe birouri, rănind grav opt persoane. Pagube
materiale: peste patru milioane de mărci. Eşecul a fost însă total. Fiasco absolut! Schema
topografică, după care fusese amplasată bomba, a fost greşită. În loc să indice redacţia
română, a indicat redacţia cehă. Emil Georgescu a scăpat nevătămat. Eroarea îi aparţinea,
în exclusivitate, Şacalului. A înţeles şi el acest lucru, şi s-a uitat rugător în ochii
profesorului Buzescu:

- Scoate-mă din rahatul ăsta, Buz. Poţi? Ştiu că poţi! Ai cinci milioane de dolari, dacă-l
neutralizezi cât mai repede, pe Georgescu. Altfel, voi pierde patru contracte cu
Ceauşescu. Dar nu atât pierderea contractelor mă înnebuneşte, cât pierderea credibilităţii.
Mă înţelegi, Buz?.

Şi Carlos i-a înmânat pe loc un CEC cu suma respectivă. Buzescu şi-a îmbrăţişat şeful şi
a plecat. Când a revenit, câteva luni mai târziu, când a dat cu ochii de el, Şacalul radia de
satisfacţie. Era către mijlocul verii, în 29 iulie 1981. Cu o zi în urmă, Emil Georgescu
fusese înjunghiat de 22 de ori, în garajul locuinţei sale din mica localitate Haar, din
apropierea Munchenului. Doi borfaşi de origine franceză, pescuiţi într-o speluncă din
Munchen - Contanceau şi Layani - contra unei sume derizorii de zece mii de dolari, îl
hăcuiseră, cu şişurile pe reputatul dar incomodul jurnalist. Graţie, însă unui miracol, Emil
Georgescu supravieţuise şi acestui sângeros atentat. Chirurgii germani făcuseră adevărate
minuni cu cele 22 de răni. Trupul supravieţuise! Doar atât! Pentru că, de fapt, ordinul lui
Carlos fusese împlinit: celebrul ziarist era neutralizat!

Monseniorul surâse iarăşi amintirilor, surâse sumbru, surâs îngheţat, ca un protest din
Catilinarele lui Cicero: „O, tempora! O, mores!”. În acelaşi an, 1981, pe 23 august, fusese
avansat general. Răsplata Piticului! La 36 de ani, general! Era cel mai tânăr general
român. Desigur, şi cel mai tânăr milionar din România acelor ani. Milionar în dolari. O
avere uriaşă. Dar, ce folos? Cui se putea confesa? Cui să se laude? Cu cine să împartă
bucuria? Cine să-l asculte? Nici măcar nevestei nu-i putea spune aşa ceva, deşi o iubea pe
Virginia ca pe ochii din cap. Fetiţa era mică, era prea mică. Ei, dacă ar fi trăit Minodora,
maică-sa, ar fi fost altceva. Ei putea să-i mărturisească orice. Ea l-ar fi înţeles. Dar aşa...
Succesele spionilor sunt ca averile faraonilor: otrăvite!, astfel îi spusese, cândva,
generalul Pleşiţă, iar el nu uitase niciodată acele cuvinte pline de tâlc. Ca un etern semnal
de alarmă...

Salvarea generalului Pacepa

263
Monseniorul rămăsese în grupul SEPARAT până în 1989, executând „soluţii finale” în
diferite colţuri ale lumii, vârând groaza, adeseori chiar şi moartea, printre disidenţii lui
Ceauşescu fugiţi peste graniţă. Disidenţi? Leopold Mavrodin îi detesta pe toţi: o turmă de
refulaţi, plevuşcă, fripturişti, funcţionari de ambasade ademeniţi de lefuri mai mari,
ziarist de trei parale, ofiţeri de securitate care clacau din cauza acumulărilor de spaimă,
scriitori care râvneau să scrie mai multe cărţi decât citiseră. Pe un singur disident îl
respecta: generalul Ion Mihai Pacepa. Adjunctul generalului Nicolae Doicaru.

Pacepa îşi surclasase, însă, şeful nu numai prin inteligenţă, prin cultură, prin profesie, ci
şi prin caracter: un anume mod, profund lucid şi drept, de a judeca lucrurile,
evenimentele, oamenii. Un singur exemplu: Pacepa trădase şi el, ca şi ceilalţi, un sistem
politic odios, dar nu-şi calomniase niciodată foştii colegi. Deşi mulţi dintre ei îl înjuraseră
pentru că fugise ia americani. Toţi însă îl invidiau. Îl aprobau, în secret. Iar Pacepa ştia
acest lucru. Când Ceauşescu ordonase, turbat de furie, asasinarea lui Pacepa, apelând ia
serviciile lui Edwin P. Wilson - via Şacalul - Monseniorul se interpusese rapid, cu
discreţie, dar şi cu hotărâre, lansând un semnal de avertizare către CIA, ţesând apoi cu
abilitate un scenariu diabolic. Edwin îl avea ca asociat, la Banca Nugan Hand, pe Ted
Shackley. Se cunoşteau încă de pe vremea războiului din Vietnam, Edwin fiind unul din
comandanţi „Task Force - 157”.

În 1981, Edwin devenise principalul traficant de arme al colonelului Moamer El

Gaddafi, preşedintele Libiei. Monseniorul ştia că Gaddafi, pe care îl cunoştea personal,
este un tip foarte suspicios, foarte circumspect, nu avea încredere în nimeni. Ei bine, în
această zonă, extrem de sensibilă, intervenise Monseniorul, sugerându-i iui Gaddafi că
mister Edwin joacă la două capete, în acelaşi timp, l-a asmuţit şi pe Ted împotriva lui
Edwin, lăsând să-i scape informaţia că acesta ar avea legături cu CIA.

Astfel amorsat, mai ales că pândea de multă vreme prilejul să pună el monopolul pe
livrările de arme către Libia, Ted s-a dus imediat cu toată povestea la Gaddafi. Colonelul
- şef de stat, fiind deja montat împotriva lui Edwin, a ordonat să fie abandonat în braţele
poliţiei americane, taman când organiza un transport clandestin de arme.

Lucru care s-a şi întâmplat în iulie 1983. Astfel încât, ucigaşul profesionist Edwin P.
Wilson, omul lansat de Ceauşescu pe urmele generalului Pacepa, a eşuat în beciurile unei
puşcării americane. Încurcate mai sunt căile destinului!

- Va afla vreodată generalul Ion Minai Pacepa ce serviciu i-am făcut? se întreba
Monseniorul, fremătând de nerăbdare, fâţâindu-se prin imensul hol al Muzeului de
Istorie, căutând cu privirile un bărbat şi un lănţişor din metal alb. Nu! Nu venise încă.
Mai erau cinci minute până la timpul sosirii. Apoi, încă zece până în clipa contactării. Ce
anevoios trece vremea când aştepţi! în general, nu-i plăceau întâlnirile organizate de alţii:
pot ascunde un pericol potenţial. Nu ştii cine mai cunoaşte locul şi timpul întâlnirii. Nu
ştii cine e omul care vine la întâlnire. Uneori, nu ştii nici ce aduce mesagerul. Dacă aduce
trădarea pe urmele lui? Trebuie să te aştepţi la orice.

264
Daion Doroga îi spusese doar că va veni un mesager, care îi va aduce un nume cifrat. De
fapt, o simplă anagramă. Apoi, îi dictase la telefon nişte numere de Loto: cheia cifrului!
Ce urmărea Doroga? Pe cine urmărea? De cine se temea? De ce apelase tocmai la
serviciile lui Leopold Mavrodin, despre care nu s-ar putea spune că-i era chiar un prieten?
Avuseseră, cândva, în trecut, împreună, nişte aventuri urâte, nişte zile urâte. Interesant!
Adeseori, lucrurile urâte încheagă relaţii mai trainice decât cele frumoase. Nu e prietenie,
ci mai degrabă un soi de complicitate perversă. Telefonul lui Doroga picase aseară.
Târziu. Monseniorul abia mai apucase s-o sune, tot aseară, pe Ada Genaru, frumoasa
gardă de corp a lui Daion Doroga.

- Ai ceva noutăţi?, o întrebase scurt Leopold Mavrodin.

Ada Genaru era una din agentele secrete, agentele strict personale, ale Monseniorului -
netrecute pe statele oficiale de piaţă ale Agenţiei „Kondor Security - pe care le mânuia cu
dexteritatea profesionistului, le manipula cu artă, le exploata, le storcea de informaţii, dar
le şi plătea regeşte. Uneori, pentru o singură informaţie preţioasă, o agentă primea cât
leafa ei pe un an de zile.

Ah, femeia! Era una din marile slăbiciuni profesionale ale Monseniorului: nu lucra decât
cu femei! Îşi transformase însă slăbiciunea într-o teribilă forţă. Agentele lui erau infiltrate
în Guvern, în Parlament, în partidele politice, în presă. Pe trei dintre ele deja ie-am mai
întâlnit în aceste pagini: Ada Genaru, bodyguardul lui Daion Doroga; Aurora Manta,
jurnalistă la “Bulina Verde”; Şi Fraga Dorneanu, teribila şefă de cabinet a celor doi
preşedinţi ai Ligii Renaşterii Naţionale.

Apelată prin surprindere, aseară târziu, Ada Genaru îi răspunsese Monseniorului tot
printr-o întrebare:
- Ce fel de noutăţi?
Precizarea lui Leopold Mavrodin pocnise dur:
- Orice!

Ada făcu o pauză, înţelese că presiunea e mare, e urgentă, îşi adună gândurile şi turui
şnur:
- Ce pot să spun? Parcă a intrat dracu în ei. E o aiureală peste tot. Pluteşte aşa în aer o
încordare. Toţi se uită la toţi cu ochi iscoditori. Bănuitori. Doroga a lansat de curând teza
că n-ar fi rău să pierdem alegerile de anul viitor. Şi, de atunci, parcă toată lumea a
înnebunit. Săgeţi otrăvite vin şi de la Cotroceni, dar şi din filialele judeţene ale Ligii. Unii
sunt frustraţi, alţii abandonaţi, alţii puşi sa descalece în plin galop. Cum să pierdem
alegerile?! zbiară toţi prin şedinţe. Toată lumea e siderată. Doroga, totuşi, îi ţine în frâu. Îi
controlează. Singurul scăpat din hăţuri e Găman: umblă cu turnătorii pe la Cotroceni.
Deşi pare inofensiv, de el se teme Doru cel mai mult. În faţă îţi surâde somnoros, inocent,
îţi cântă în strună, dar în spate face valuri urâte. Cam atât! încheiase Ada Genaru,
adăugând: Dacă vrei ceva anume, spune-mi ce, mă interesez, o zi-două, şi te caut eu la
telefon.

- Nu, mă! interveni prompt şi rece Monseniorul, Nu încălca regula noastră de fier. Nu mă
cauţi tu la telefon. Te caut eu! Şi închise numaidecât receptorul...

265
Glorie îndoliată

Lui Leopold Mavrodin nu-i rămânea decât să aştepte sosirea mesagerului. Aşteptase de
atâtea ori în viaţa lui! Şi cum să nu te bântuie tot soiul de gânduri fistichii, când aştepţi o
întâlnire pe care n-ai organizat-o tu?

Aşa aşteptase şi-n toamna anului 1980, la Budapesta, în foaierul unui stabiliment sordid:
hotelul Pecs. Ţine minte fiecare amănunt, cu o precizie maladivă. Avea o memorie de
elefant! Era suferinţa lui genetică: nu putea uita nimic! Foaierul hotelului Pecs era strâmt,
meschin şi murdar. Linoleumul vernil, cojit, jegos, era acoperit cu o mochetă de doi bani.
Putea a naftalină şi mucegai. Aici îi ordonase generalul Pleşiţă să contacteze un mesager.
L-a aşteptat crispat! Când nu putea controla o situaţie, Monseniorul devenea nervos.
Printru-un reflex de compensaţie, se lăsa pradă amintirilor. Ca şi acum, la Muzeul
naţional de istorie. Dar atunci, la hotelul Pecs, fix la ora „h”, fusese contactat de un
necunoscut: mesagerul! Monseniorul îl studie atent. Faţa omului nu trăda nimic. Avea
obrajii colţuroşi, negricioşi şi un zâmbet permanent. Rece. Neutru. Fruntea îngustă era pe
jumătate acoperită de un breton dat cu briantină. Purta ochelari de vedere care reflectau
ciudat lumina gălbuie, aproape chioară, a becurilor electrice risipite prin foaierul
hotelului. Avea tenul foarte pătat.

- Probabil că suferă cronic de ficat! gândise atunci Leopold Mavrodin. Mesagerul îi

dăduse pur şi simplu un plic, i-l înmânase fără nici un fel de precauţii, fără nici un cuvânt,
după care dispăruse ca din puşcă. Leopold s-a liniştit abia după ce a citit conţinutul
plicului. Mesajul era scurt, dar edificator: „Nineta face nuntă peste două săptămâni. Te
aşteptăm cu drag. Adu şi dicţionarul de engleză, pe care i l-ai promis Ninetei. Te sărută,
mama”.

Lui Leopold, îi venea să sară în sus de bucurie. Era o veste trăsnet. O veste pe care
Şacalul, încartiruit temporar la Budapesta, o aşteptase şi el cu sufletul la gură. Generalul
Pleşiţă (alias mama) îi comunica ferm că Ceauşescu (alias Nineta) fusese de acord ca
grupul lui Carlos (alias dicţionarul de engleză) să-şi transfere cartierul general de la
Budapesta, la Bucureşti. Şacalul stătuse în ultimele luni ca pe jar, pentru că autorităţile
maghiare îi solicitaseră imperativ părăsirea cât mai repede a Ungariei. Doamne, cum a
mai zburat timpul! Cât de iute! Aproape doi ani stătuse Şacalul la Bucureşti. Doi ani,
cantonat într-o casă conspirativă, celebra vilă „Săftica”, din coasta aeroportului
internaţional „Otopeni”.

Fuseseră anii cei mai fertili în colaborarea cu Carlos. Ani de nebunie. De curaj. De
putere. Ani de glorie. O glorie neagră, desigur. O glorie în afara legii.

Dar scrie undeva, în cărţile de istorie, că gloria se conferă numai prin decret? se întreba
insolent Monseniorul, privind provocator peste puzderia de vizitatori ai muzeului. Apoi,
începând din 1982, se declanşase brusc declinul. Abrupt. Prăpăstios, în seara zilei de 16
februarie 1982, în jurul orele 20,00, în parkingul de pe Avenue George V, la Paris,

266
fuseseră arestaţi Magdalena Cecilia Koppf, alias Lily, iubita lui Carlos, precum şi
elveţianul Bruno Breguet, unul din locotenenţii Şacalului. Cu Lily, Carlos abia se
căsătorise, de câteva luni, în taină, la Ambasada libaneză de la Madrid. Anul următor, în
1983, căzu şi Christa Margot Frohlich, trezorierul grupului SEPARAT. În 1985, fusese
arestat ai doilea locotenent al Şacalului: germanul Johannes Weinrich, alias Steve. Carlos
mai rămăsese cu un singur locotenent românul Petre Buzescu, alias Buz. Adică,
Gheorghe Pavelescu. De fapt, Leopold Mavrodin, alias Monseniorul. Nume de cod
-Weimar. Monseniorul i-a rămas credincios Şacalului, care îl fascinase, încă de la
început, cu puternica sa personalitate. I-a rămas supus până în toamna anului 1989 când,
la Paris, ca urmare a unei defectări în grupul SEPARAT, era gata-gata să fie arestat de
agenţi ai DST-ului. Şacalul a scăpat şi el, deocamdată, ca prin urechile acului, fugind în
Sudan. Avea să fie arestat, peste câţiva ani şi adus în Franţa, pentru judecare.

Monseniorul însă fusese recuperat exact de sub nasul DST-ului, fusese practic răpit, cu
câteva ceasuri înainte de arestare, de către un personaj misterios, picat ca din senin, un
bătrân venerabil, energic şi de o sobră distincţie, care se recomandase calm: Dan Mircea
Hariton.

Cu acelaşi aer imperturbabil îl scosese, apoi, din Franţa, cu avionul, o cursă Charter,
seara erau pe aeroportul Băneasa, din Bucureşti. Acolo îi aşteptase, la scară, un
autoturism. Un superb Audi S-8, negru. Fără şofer. Hariton se scotocise după nişte chei,
le găsise, descuiase ambele portiere din faţă, intrară în elegantul habitaclu al maşinii.
Hariton i-a înmânat trei paşapoarte, cu vizele necesare, o carte de vizită şi i-a spus
tranşant:

- Dragă Leo, în cel mult trei zile, îţi iei nevasta şi fetiţa şi dispari în Italia. În Italia, nu te
cunoaşte nimeni. Te duci, te plimbi, te odihneşti, te distrezi, faci ce vrei, dar nu te întorci
în România, până în zece ianuarie, anul viitor. Oficial, eşti trimis, ca reprezentant al
Ministerului Comerţului Exterior, la un curs internaţional de „management comercial”,
care se ţine la Torino. În realitate, te afli în vacanţă. E vacanţa ta cea mare! Pe zece
ianuarie, aştept telefonul de la tine. Îl ai pe cartea de vizită. Nu anunţi nimic la DIE, nici
la minister. Nu discuţi cu nimeni! Si pentru că te uiţi la mine înnebunit, îţi spun aşa,
pentru liniştea ta sufletească, asigurându-te că întreg dosarul tău de la Securitate - câteva
kilograme zdravene - se află în fişetul meu. Weimar nu mai există! Nici profesorul Petre
Buzescu. Nici generalul de securitate Gheorghe Pavelescu. Există doar un consilier
Leopold Mavrodin, specialist în comerţul cu materiale strategice, care a lucrat şi lucrează
exclusiv în Ministerul Comerţului Exterior. Atât. Cine sunt eu? Vei afla la momentul
oportun. De ce te scot din ţară? Vei afla, singur, către sfârşitul lunii decembrie. Vacanţă
plăcută, Leo!

Între timp, Hariton pornise maşina, rulase lin, profesionist, de-a lungul bulevardelor,
ajunsese în Piaţa Romană.
- A, şi încă ceva, uite nişte bani. Ai aici fix 100.000 de lei. Să-ţi ajungă până în Italia.
Mi-i restitui tu când te întorci. Fără dobândă! râse bătrânul rece, onctuos.

267
Monseniorul coborî, iar Hariton dispăru în trombă pe Căderea Bastiliei. Leopold se afla
ca în transă. Privea fix, în faţă, în lungul bulevardului Magheru, ca un somnambul. Parcă
era hipnotizat. Sau mai degrabă beat. Beţia aventurii! Fără bagaj, îmbrăcat subţire, într-un
costum de casă lejer, cu pantofi moi, arăta de parcă ar fi ieşit pentru câteva minute, la
plimbare, prin faţa blocului. Avea depuşi la Banca UBS din Geneva şi la Banca Credit
Suisse din Berna, în conturi anonime - fie cu parolă, fie sub cifru secret - peste douăzeci
de milioane de dolari, iar acum ajunsese la mila unui necunoscut: Dan Mircea Hariton.

Se scutură ca de friguri, îşi reveni, se lăsă invadat de o bucurie enormă: se afla la doi paşi
de casă. Acasă! Virginia şi Minodora! Se va pierde, peste câteva clipe, în braţele lor.
Statura impunătoare a bătrânului îi stăruia încă pe retină. Pentru prima dată, cineva îi
spusese Leo. Acela fusese Hariton. Maică-sa îl strigase, până la moarte, Titi. Virginia îl
mângâia cu apelativul exotic Po. Minodora, fetiţa, din papa nu-l scotea. Colegii îi
spuneau toţi, în cor, Monseniorul. Câţiva prieteni, din facultate, îi ziceau Puiu. Curios,
Leo nu-i spusese nimeni niciodată până acum. Hariton fusese primul. Întotdeauna
Leopold Mavrodin se dăduse în vânt după scene tari, emoţii violente, suspans, dar ceea ce
trăise atunci, acolo, în Piaţa Romană, fusese de-a dreptul năucitor. Ca o lovitură de teatru,
înainte de gongul final. Privea perplex în jurul său şi nu-i venea a crede că se află în
Bucureşti. Se scutură iarăşi de marasmul unor gânduri contradictorii şi porni către casă...

Mesajul este decodat

Două zile mai târziu, pleca, împreună cu nevasta şi fetiţa, în Italia. Într-adevăr, acolo nu-l
cunoştea nimeni. Printr-un joc al hazardului, în Italia nu fusese niciodată. S-a reîntors pe
10 ianuarie 1990, i-a telefonat lui Hariton, bătrânul l-a pus la curent cu evenimentele
cruciale din ţară. Apoi, l-a înscris în Liga Renaşterii Naţionale - noul partid de
guvernământ - îndemnându-l, totodată, să deschidă un SRL de detectivi particulari.

Aşa a apărut, în vara lui 1990, firma „Kondor Security”, înregistrată la Registrul
Comerţului sub numărul J/40/4796/1990. Prima agenţie de detectivi particulari şi
bodyguarzi din Bucureşti. Deşi n-au trecut de-atunci decât cinci ani, i se pare un veac.
Sub aripa protectoare a lui Hariton, viaţa lui căpătase un nou sens. Exact când crezuse că
l-a părăsit norocul, urmând să fie arestat din clipă în clipă de poliţia franceză, apăruse
bătrânul acesta providenţial. Salvator. Hariton, cu prestanţa şi eleganţa lui desăvârşite, l-a
introdus în noua societate bucureşteană în noua protipendadă. Printre noii potentaţi ai
zilei. Şi pentru că Leopold încă îl mai privea, uneori, pe Hariton, cu un aer crispat, cu
ochi îngânduraţi, cu întrebări de teamă încă nerostite, bătrânul l-a luat, odată, din scurt:

- Ascultă, Leo! Să-ţi fie clar un lucru. Nu ai a te teme de nimic. Doar trei oameni îţi
cunosc trecutul: generalul Nicolae Pleşiţă, colonelul Sergiu Nica şi eu. Eu garantez pentru
tăcerea celorlalţi doi. Iar în mine, să ai o încredere oarbă. Aşa cum am şi eu în tine. Clar?
Nu vreau să mai discut acest subiect niciodată!...

Monseniorul se simţea iarăşi puternic, îi reveniseră, năvalnic, vechile ambiţii, dorinţi,

impulsuri. Firma, al cărei patron era, prospera într-un ritm ameţitor. Comenzile curgeau,

268
se amplificau, se învârtea numai printre oameni cu bani. Abia acum a înţeles, în
adevăratul sens, puterea banilor. Forţa lor telurică! Din 1992 - graţie aceluiaşi Hariton
-devenise secretar de stat în Ministerul Comerţului Exterior. Era, de fapt, o sinecură care
îi permitea accesul printre oamenii puterii: relaţii, prieteni, cunoştinţe. Tot atâtea
profitabile oportunităţi. Nu se simţea deloc străin printre acei oameni.

Timpurile se schimbaseră, într-adevăr, dar oamenii puterii erau aceiaşi: foşti activişti de
partid, foşti miniştri, foşti ofiţeri de securitate. Aceiaşi, pe care îi cunoştea de-o viaţă:
foşti ofiţeri ai DIE, conspiraţi în diplomaţi, consilieri, economişti, jurişti, profesori. Unul
dintre ei se afla chiar în fruntea unui minister. Altul era mare sculă la Cotroceni. Pe un
altul îl depistase în funcţia de şef de cadre al Ligii. Vreo câţiva îşi croiseră nişte partide
de toată frumuseţea, agăţându-şi pe frunte, ca pe o firmă, două cuvinte magice: naţional şi
democrat.

Alţi foşti colegi îşi trăseseră câteva ziare, reviste, deveniseră mari editorialişti, formatori
de opinie, învârteau banii cu lopata. Alţii se vârâseră în afaceri bancare. Prosperau!
Ajunseseră miliardari! Nu puţini jubilau, dând cu clanţa pe la microfoanele
Parlamentului. Toţi strângeau avere! Şi putere! Cum? Fiecare cu imaginaţia lui. Cu
norocul lui. Norocul Monseniorului se numea Dan Mircea Hariton. Acest om îi salvase
viaţa. Fără el, ar fi putrezit şi acum în cine ştie ce puşcărie franţuzească...

Hopa, iată şi mesagerul! îşi învârte lănţişorul pe deget cam prea ostentativ. Desigur, îşi dă
importanţă. Unul din micii trepăduşi ai lui Doroga. În mâna stângă, revista, în dreapta,
lănţişorul. S-a aşezat pe canapea. Aşteaptă. Monseniorul a trecut la atac, l-a contactat, a
spus parola, a primit revista, mesagerul a salutat şi s-a topit. Câteva minute mai târziu, a
plecat şi el. Afară, după colţ, îl aştepta şoferul cu maşina. S-a urcat, şoferul a demarat
imediat, Leopold a desfăcut plicul găsit în revistă, în plic, fotografia unei tinere femei.
Sub fotografie, un nume: Gina Măduvoi. i-a aplicat repede cheia cifrată, şi a rămas
înmărmurit în faţa numelui obţinut: Ovidiu Găman! Prim-deputatul României?
Preşedintele executiv al Ligii Renaşterii Naţionale?

- A dracului Ada - îşi zise cu ochi răi Monseniorul - sintetizase toată povestea în câteva
cuvinte: Găman a început să facă valuri urâte!...

CAPITOLUL 9

Motto:

Când, în 1990, venit de la Paris, Dumitru Ţepeneag mi-a spus că pericolul care ameninţă,
în mod real, România nu e neocomunismul ci neofripturismul, l-am auzit numai cu o
ureche, în cealaltă răsunându-mi, pe atunci, zvonurile Pieţei Universităţii, proaspăt
demolate de plantatorii de flori aduşi din Valea Jiului de Ion Iliescu. Toată evoluţia
politică post-decembristă a ţării îi dă dreptate fostului opozant al lui Ceauşescu. Nu de
dragul restaurării comunismului s-au repezit atunci în fruntea bucatelor toţi cei din
camarila strânsă brusc în jurul lui Iliescu (li se acrise şi lor, tovarăşilor, de comunismul cu

269
chip de Scorniceşti), ci pentru că, ţinuţi în chingi de familia domnitoare, siliţi la un fel de
statu-quo în privinţa averilor şi a puterii reale, au realizat brusc că se pot îmbogăţi
nelimitat, că pot avea toate pârghiile economico-financiare în mână.

Ioan Groşan

Întrebări pentru căpitanul Zavera

Primul drum pe care criminalistul Andrei Zavere îl făcuse - după discuţia densă cu Dan
Mircea Hariton - fusese la redacţia revistei „Violenţa - alarmă de gradul zero”. De fapt
revenise, înarmat cu alte gânduri. Cu alte întrebări. Discutase îndelung cu colegii
ziaristului Anton Soroceanu, dialoguri stufoase, cu încrengături aiuristice, cu trimiteri
şocante la personalităţi din vârful piramidei politice aflate la guverna:re. Zavera primise
de la Hariton un pomelnic lung de reiaţii dubioase, îl desfăşurase sub nasul ziariştilor,
aceştia holbaseră la căpitan cu ochii cât cepele, sfârşind prin a-şi da drumul la gură.
Ziariştii au fler! Ştiu când cineva poate să înoate prin apele lor, nu doar se preface.

Zavera era un înotător recunoscut de breasla lor, criminalistul publicând, el însuşi, în

revista “Violenţa” câteva povestiri poliţiste care făcuseră carieră. Sute de detalii au
început să se întrupeze din declaraţiile jurnaliştilor, amănunte, fapte, oameni, evenimente,
legături din lumea interlopa, Zavera şi le-a notat conştiincios pe toate, glosând mai târziu
pe marginea lor, comparându-le de fiecare dată cu haita de lupi furnizată de Hariton. A
răscolit apoi cu penseta, cu ochiul încordat, printre lucrurile victimei rămase intacte la
redacţie, biroul ziaristului asasinat nu fusese ocupat de nimeni, conservându-se ad-hoc
într-un muzeu dureros şi trist. A cerut permisiunea redactorului-şef să ridice câteva bloc-
notesuri, câteva casete de reportofon, câteva dischete PC, a plecat îngândurat...

Revenise, o săptămână mai târziu, încărcat cu alte hârtii, mape, scheme, însemnări,
sinteze, fotografii. Pentru foarte multe săptămâni, de-acum înainte, până la prinderea
ucigaşilor - practic, până în preajma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din toamna
anului 1996 - fostul birou al ziaristului avea să devină centrul de operaţiuni al căpitanului
Andrei Zavera. Aici, între pereţii afumaţi de tutun, printre lucrurile folosite cândva de
împătimitul gazetar, la masa de lucru pe care acesta îşi redactase incendiarele lui anchete
de presă, în faţa PC-ului de care nu se mai atinsese nimeni de la asasinarea lui Anton
Soroceanu, criminalistul îşi aduna mai bine gândurile, judecata îi era parcă mai limpede,
imaginaţia mai pătrunzătoare.

Ce legături ciudate vor fi fost între Anton Soroceanu şi Mihai Negulescu? De ce acelaşi
asasin pentru amândoi? Simplă coincidenţă? Sau concluzie eronată? Să fi fost ucigaşul o
cunoştinţă apropiată a ziaristului? Amprentele digitale de pe rama portierei
autoturismului care a explodat să fi fost, oare, lăsate acolo de un personaj, cunoscut lui
Soroceanu drept un om cumsecade, pe care ziaristul îl luase cândva cu el, în maşină?
Aceleaşi amprente fuseseră recoltate şi de pe paharul cu „Grasă de Cotnari” de la
„Solaris”: urmele aceluiaşi asasin! Ceva se rupe în tot acest raţionament. Şi nu se leagă.
Scapă de sub control. Să-i fi ascuns ceva Hariton, criminalistului?

270
- Fără să mă agăţ de această întrebare, îşi zisese bănuitor Zavera, nu trebuie totuşi s-o
exclud! Bătrânul Prior ai Cavalerilor de Malta e, oricum, un tip care şi atunci când te
sărută, are aerul că muscă...

Artur Ionescu, zis Cămaşăneagră, îi povestise criminalistului, mai zilele trecute - aşa cum
altădată îi relatase, surescitat, că Mişu Negulescu fusese amantul Marianei Bereciuc,
nărăvaşa nevastă a secretarului general al Guvernului -, că descoperise, pur întâmplător,
în cadrul unei alte anchete avocăţeşti (ah, avocaţii ăştia! se strâmbase dispreţuitor
căpitanul Andrei Zavera) aşadar, Artur îi spusese, pe un ton ostentativ - secretos, că
ziaristul Soroceanu avusese, cu puţin timp înainte de a fi fost ucis, câteva contacte
confidenţiale cu patronul unei firme de detectivi particulari: Leopold Mavrodin,
supranumit Monseniorul. Totodată, domnul Mavrodin fiind şi secretar de stat la
Ministerul Comerţului Exterior.
- Ei, şi?! ridicase, mai târziu, din umeri criminalistul. Să-i arestez pe toţi cetăţenii cu care
s-a întâlnit Soroceanu, înainte de a fi omorât? Dar flerul lui Cămaşăneagră? Artur avea un
nas de copoi înnăscut.

Zavera discutase cu domnul secretar de stat Leopold Mavrodin, discuţie lejeră, relaxată,
Monseniorul recunoscând, din prima clipă, că, da, îi cunoscuse personal pe Anton
Soroceanu, că îi mai furnizase uneori câte un pont pentru reportajele lui, câte o informaţie
confidenţială, ziaristul ştiind să se facă plăcut, să fie un companion agreabil. Într-adevăr,
în ultimele săptămâni, relatase cu dezinvoltură Monseniorul, se întâlnise în câteva rânduri
cu Soroceanu, ziaristul umblând după un scandal care tocmai se cocea la Bancorex:
credite neperformante, inginerii financiare, împrumuturi date pe sprânceană - în fond,
mituire mascată! - anumitor VIP-uri, cu dobânzi meschine: miliarde din banul public,
vărsate în conturi personale!

Monseniorul îi mai spusese câte ceva, ziaristul îi mulţumise, plecase, apoi auzise despre
el că a sărit în aer cu maşină cu tot. Bombă cu efect întârziat.
- Asta-i mână de profesionist, remarcase şi domnul Leopold Mavrodin. Adăugând expert:
Numai marii mafioţi îşi pot permite acest lux?

Cam atât aflase căpitanul Andrei Zavera de la patronul Agenţiei „Kondor-Security”, pista
închizându-se de la sine. Chiar dacă şi Monseniorul figura pe lista lui Hariton. Oricum,
criminalistul îşi propuse să mai discute cu domnul Leopold Mavrodin, tipul făcându-i o
impresie extraordinară, de om care ştie să privească lucrurile şi oamenii cu un ochi
interior penetrant, sondând adâncuri abisale...

Alte drumuri, Zavera le făcuse acasă la Soroceanu: o garsonieră dublă, elegantă, cochetă,
de burlac înrăit. Deşi bătea către 40 de ani, Anton Soroceanu încă nu se însurase. Ca şi
criminalistul, fusese un singuratic. Familia lui - ca şi a criminalistului - fusese profesia.
- Ciudat! gândi tulburat Andrei Zavera. Cu câtă însingurare şi amărăciune, cu câte
renunţări şi riscuri ne plătim succesele! Tariful gloriei e scump. Prea scump! Şi, nu de
puţine ori, tragic.

271
Zavera îi înţelegea profund destinul. Erau plămădiţi din aceeaşi materie bizară: un
amestec fulminant de pasiune demenţială pentru meserie, inteligenţă, imaginaţie, curaj şi
o uriaşă putere de muncă. Iar, uneori, mixtura aceasta explozivă nu era doar o simplă
metaforă.

Vecinii, puţinii prieteni, rudele victimei nu ştiau să spună prea multe lucruri interesante
despre gazetarul dispărut. Banalităţi. Adeseori, îi observăm şi îi înţelegem atât de puţin pe
cei din jurul nostru! Unii încercaseră să fabuleze, căpitanul Andrei Zavera îi oprise cu un
gest scurt, le mulţumise, salutase, plecase, încotro?

Criminalistul îşi aminti că Leopold Mavrodin îi spusese, la un moment dat, că Soroceanu

se interesase de rufele murdare ale „Bancorex”-ului. Ştia şi Zavera că din mastodontul
financiar se scurg enorme sume de bani în buzunare personale, în buzunare politice. Să
fie ucigaşul unealta vreunui barosan nebun de la „Bancorex”? Sau chiar ucigaşul sa fi fost
un nebun pitit printre rotiţele uriaşului mecanism bancar? Găseşti nebuni peste tot. Unde
nu te aştepţi deloc. Cineva chiar scrisese o carte de un succes enorm: „O lume condusă de
nebuni”. Nebuni, nu proşti! Şi, deodată, Andrei Zavera îşi aminti că, în urmă cu doi ani,
mai soluţionase un caz de crimă, în lumea finanţelor. Tot cu nebuni! Şi tot cu miliarde
risipite aiurea...

Crima de la vila Negroponte

Era seară, era târziu, cerul era înalt şi albastru. Albastru întunecat. Vila „Alegroponte”,
din cartierul Primăverii, era scăldată în lumini şi linişte. Fostă reşedinţă de ambasador,
cumpărată în urmă cu câteva luni de proaspătul miliardar George Caraiman Petrini,
supranumit Rechinul, superba casă cu două nivele, cu terasă, marchiză, piscină şi foişor
ţesut din vitralii şi marmură neagră, respira opulenţă şi putere. Ambasadorul fusese
descoperit de gărzi, într-o dimineaţă, spânzurat de braţele imensului lampadar din bronz
patinat, pe terasă, jale, scandal, noul ambasador refuzase categoric reşedinţa
sinucigaşului, vila fusese vândută la licitaţie, o cumpărase Petrini. Aşa cum mai
cumpărase, în alte rânduri, trei hoteluri, cinci restaurante, un magazin universal şi câteva
cofetării de lux.
Înalt, pietros, cu mustaţa pe oală şi ochelari cu rama din aur, George Caraiman Petrini
era îmbrăcat, în seara aceea de primăvară târzie, într-un pulover elegant gri-pearl din
caşmir, pantaloni fumurii, cu dunga impecabilă, şi pantofi Gucci.

Criminalistul îşi aminteşte toate aceste amănunte cu o diabolică acurateţe. Parcă-i vede şi
acum ceasul Rolex, de la mâna stângă, din aur masiv, bătut cu diamante. Mătăhălos,
colţuros şi fudul, miliardarul arăta, mai degrabă, ca un salahor care dăduse lovitura la
unul din celebrele magazine Steilmann.

Era trecut de orele zece seara, Petrini savura o havană subţire, lungă, rafinată, se crăcăna
cât putu, răsturnat într-unul din cele trei fotolii de pe terasă, gemu uşor, prelung, cu o
plăcere necenzurată, era clipa lui de linişte totală. De răgaz absolut. Alături, pe o măsuţă

272
din lemn de tek, obişnuita cupă de cristal cu Hannessey. Rechinul avusese o zi infernală
cu câţiva inspectori de la Garda Financiară, îi plesnise zdravăn peste bot, îi înfruntase, îi
învinsese: Petrini mituise doi senatori şi un ministru, inspectorii se izbiseră de un zid
politic periculos, înjuraseră ca nişte birjari din piaţa Chirigiu, dar se retraseră numaidecât.
Petrini se ştia puternic. Şi rău! Lovea fulgerător. Fără scrupule. Fără milă.

Acum, îşi digera victoria ca pe o pradă. Era singur pe terasă, era relaxat, nevasta urcase
de câteva minute în dormitor, îl aştepta, servitorii plecaseră de mult, afară, prin grădină,
prin curte, susurând doar paşii bodyguarzilor însoţiţi de dobermani nervoşi. George
Caraiman Petrini era păzit ca un prim-ministru: ziduri ca de cetate, televiziune cu circuit
închis, sisteme ultrasofisticate de alarmă, limuzină blindată şi gărzi înarmate până-n dinţi.

- Aceasta este puterea! îşi zisese, rumegând oarece gânduri, domnul Petrini, rotindu-şi
leneş privirile uşor aburite peste curbura terasei, apoi mai departe, prin curtea vastă cu
risipă de arbori seculari, şi mai departe, dincolo de ziduri, în noapte, în buricul marelui
oraş, unde străjuia, sclipitor şi fantomatic, uriaşul turn de sticlă al băncii „Pax Romana”.
Aceasta este puterea repetase, cu o enormă satisfacţie, miliardarul.

Putere: acareturi scumpe, haine scumpe, mâncăruri scumpe, maşini scumpe, relaţii
scumpe, respect scump, informaţii scumpe! într-un singur cuvânt - bani! Foarte mulţi
bani.

Nimănui nu-i pasă cum obţii banii, dacă nu eşti prins furând. Important este să ai bani. Cu
cât mai mulţi bani, cu atât mai multă putere. Restul sunt povesti electorale! Şi Petrini râse
prelung, râse homeric, râse hohotitor, râsul său aprig aducând mai degrabă a urlet
lugubru, prevestitor de moarte...

Peste drum de vila „Negroponte”, câteva blocuri vechi, de patru şi şapte etaje, proiectau
pe canavaua cerului forme geometrice întunecate, ca nişte metereze ciclopice. De acolo,
răzbătu, într-una din clipele acelei nopţi, un vaier sec, un şuierat scurt, aspru, ca vâjâitul
unei nuiele spintecând aerul. Apoi, icnetul înfundat al iui George Caraiman Petrini, din
pieptul căruia răsărise, brusc, coada subţire a unei săgeţi. Atât, icnetul şi gata..

Ori de câte ori îşi aminteşte de crima de la vila „Negroponte” din cartierul Primăverii,
căpitanului Andrei Zavera îi răsare violent pe retina memoriei chipul straniu al unui om:
Iorgu Bran. Un om solitar. Singur! De jur-împrejurul său, un pustiu planetar. Nu
comunica cu nimeni, nu înţelegea pe nimeni, nu era înţeles. N-a iubit pe nimeni. Nu a fost
iubit niciodată. A trecut prin viaţă, printre oameni, ca printr-o nesfârşită pădure, îl
înconjura un popor vegetal. Cum poţi comunica cu un arbore? Dar dacă arborele era el
însuşi? Ce poate povesti oamenilor un arbore? îl aude cineva?

Iorgu Bran fusese, toată viaţa lui, un singuratic. Un taciturn! Era necăsătorit, misogin
convins, abia săltat peste patruzeci de ani. Cu talia adolescentină, blond, slăbuţ, firav,
părea şi mai tânăr. Nu avea prieteni. Ce să fi discutat cu ei? Banalităţi? Tâmpenii?
Bancurile cu femei îi făceau greaţă. Nu-i plăcea să bea, nu-i plăcea să se plimbe, politica
era o curvă bătrână, în alcovul căreia nu se mai înghesuiau decât idioţii, refulaţii şi mani

273
vicioşi. Presa minţea, la televizor căscai ochii degeaba, la teatru se jucau nişte prostioare
siropoase, parcurile erau pline de golani, bulevardele de cerşetori, muzeele deveniseră
nişte grămezi de hârburi prăfuite, nimic nu-i plăcea, nimic în jurul său nu era interesant.
Ba nu, exista totuşi un refugiu. Unul singur! Aşa cum gravitatea este ultimul refugiu al
mediocrilor, ultimul refugiu al lui Iorgu Bran era muzica. Singur, în imperiul muzicii.
Dacă n-ar fi fost muzica, ar fi înnebunit de singurătate.

Nimeni nu-i deschidea uşa. Nimeni nu-i trecea pragul casei. Acasă la Iorgu Bran n-a venit
niciodată nimeni. N-a aşteptat niciodată pe nimeni. Locuia de peste douăzeci de ani pe
strada Târnavelor, din cartierul Primăverii, peste drum de vila „Negroponte”, într-un bloc
de şapte etaje. Avea, la etajul cinci, un apartament compus din două camere şi
dependinţe, curate, ordonate, prea ordonate, de unde şi aerul acela cazon. Rece! Rigid!
Burlac inveterat! Singur! Când liniştea îl dărâma, ţiuindu-i devoratoare în urechi, se
repezea la casetofon şi punea Bach, sau Vivaldi, sau Enescu. Apoi, muzica murea şi ea
într-un plictis îngrozitor, Iorgu Bran închidea scârbit casetofonul. Îi rămâneau doar
gândurile. Se juca, atunci, cu propriile-i gânduri. Era un joc ciudat. O plăcere bizară.
Adeseori, gândurile i se încurcau în minte. Se încăierau. Sau dispăreau. Aşa fusese
dintotdeauna. Era ca la film. Uneori, se rupe filmul şi apare ecranul alb. Adică, nimicul.

Nu ştiuse niciodată de ce îi fug, care încotro, toate gândurile, de ce se încaieră ca nişte

nebune, de ce dispar. Unde se duceau? Ce se întâmpla cu ele? Iorgu Bran îşi rotea ochii
pe tavan, să-şi caute gândurile, şi atunci vedea coroana imensă a cireşului. Acelaşi cireş,
bătrân, încărcat cu cireşe dulci. Cireşe mari, lucioase, zemoase, ca într-o pictură de
Aman. Ştia că e o prostie, ştia că nu era decât o amintire din adânca lui copilărie,
prăpăstios de adâncă. Şi râdea singur, râdea caraghios, râdea cu gura abia deschisă, ca o
crăpătură subţire, râdea de el însuşi: Cum să-ţi cauţi gândurile pe tavan? Cireşul, însă, pe
care îl vedea acolo era magnific...

Pe când era mic, mic de tot, dar nici chiar atât de mic încât să nu-şi amintească, Iorgu
Bran se suise într-un cireş uriaş, plin cu cireşe, şi se îndopase acolo, până seara, ca un
căpcăun. Când să se dea jos, cu burta tobă de cireşe, alunecase pe o crenguţă, se prăbuşise
în gol, se răsucise prin aer şi căzuse în cap. Zăcuse câteva săptămâni. Din căzătura aia,
devenise alt copil. Apoi, alt om. Marcat de o singurătate incurabilă!...

Farmecul aşteptării

Când criminalistul Andrei Zavera îi povestise, la un pahar de „Gambrinus”, prietenului

său Radu Dunca despre acest tragic şi insolit caz, Dudu făcuse ochii mari-mari, îl
ascultase atent, cu un soi de implicare afectivă, după care îi relatase, la rându-i, o
întâmplare - de o stranie asemănare - grefată chiar pe arborele său genealogic. Dunca
descoperise cândva, cu mulţi ani în urmă, pe vremea studenţiei, printre hârtiile bunicului
său, un caiet cu însemnări, un fel de jurnal de confesiuni, al fostului profesor universitar
Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei, văr primar cu bunicul lui Dudu. Ei bine,
Paulescu încercase în caietul acela, cu însemnări târzii, cam de pe la începutul veacului

274
nostru, el murind în 1931, la vârsta de 62 de ani, încercase aşadar saşi explice o trăsătură
telurică a caracterului său: singurătatea! Nevoia maladivă de singurătate.

Singurătatea devenise, pentru el, o obsesie. O boală fără de leac. De unde i se trăgea? Din
copilărie! răspunsese savantul însuşi. Explicând: la vârsta de nouă ani, căzuse în cap,
dintr-un nuc imens. Zăcuse câteva săptămâni, într-o comă profundă. Scăpase totuşi de
moarte. Dar, rămăsese cu un handicap enorm, pentru tot restul vieţii: nevoia de
singurătate! Numai că profesorul îşi transformase handicapul în profit: a citit un munte de
cărţi! A devenit erudit. Savant. Inventator. Transformarea unei slăbiciuni în geniu ţine,
însă, exclusiv de puterea dumnezeiască, în destinul lui Nicolae Paulescu, aşa hotărâse
Dumnezeu. Cum va hotărî în viaţa lui Iorgu Bran?

Şi Iorgu Bran ştiuse despre sine că era un tip excentric. Fistichiu. Sucit. Dar nu idiot.
Dimpotrivă! La şcoală, fusese tot timpul premiantul clasei. Academia de ştiinţe
Economice o terminase cu brio, fusese repartizat chiar în Ministerul de Finanţe, devenise
un funcţionar desăvârşit, un finanţist redutabil, după Revoluţia decembriştilor îşi luase
transferul la banca „Pax Romana”. Un gigant în lumea finanţelor. În tinereţe, Iorgu
încercase să se lipească de vreun sport, ştia că îl absoarbe singurătatea ca o apă tulbure şi
adâncă, ştia că ceva morbid din fiinţa lui îl împinge inexorabil către o singurătate
absolută şi vroia să lupte împotriva ei, se înverşuna să i se împotrivească, s-o înfrunte, să
se apropie cât mai mult de oameni, să le vorbească, să-i asculte, să facă ce fac şi ei:
sporturi, plimbări, o bere, un taifas.

N-a mers nimic. Din toate sporturile încercate, se alesese cu arcul. Tir medieval! Poate şi
pentru că este un sport silenţios, pe care poţi să-l practici şi de unul singur. Apoi, s-a
scârbit şi de arc, refugiindu-se, când şi când, în muzică...

Acasă era singur. La bancă, iarăşi singur. Cu desăvârşire singur, Iorgu Bran lucra singur,
într-un birou cât o celulă de puşcărie. Toate birourile băncii „Pax Romana” fuseseră
croite ca nişte carcere moderne, ultramoderne, dotate cu o logistică sofisticată. Celule din
beton armat. Gherete cu tavanul cenuşiu, pereţii suri, mobilierul gri, ca şi telefonul, ca şi
faxul, ca şi PC-ul, ca şi imprimanta cu laser, ca şi coperţile dosarelor bolnave de
obezitate, rânduite milităros, înghesuite pe rafturi metalice vopsite în acelaşi plumburiu
cotropitor. Accesul în fiecare birou nu se putea face decât pe bază de cartelă magnetică,
personală, netransmisibilă. Era strict interzisă plimbarea prin birouri, vizitarea altor
birouri! Unica legătură se realiza prin interfon. De peste tot, pândeau lentilele de Argus
ale camerelor de luat vederi, care supravegheau colosul financiar...

Toată viaţa lui Iorgu Bran nu fusese decât tăcere şi singurătate. Un urlet mut. Urlet în
pustiu. Un destin ratat. Fără orizont. Fără ieşire. Fără scăpare. Apoi, deodată, viaţa lui
începuse să capete un rost. Un sens nesperat. O menire care implica, în sine, un scop
justiţiar! O acţiune pedepsitoare!! Se ivise, în sfârşit, pretextul disperat, de a da cu tifla
singurătăţii. După care, va săvârşi gestul eliberator de sub tirania umilirii. Umilire şi
singurătate! Două tiranii erau prea multe, pentru o viaţă de om. Cu singurătatea se
împăcase. O detesta. O blestema. Acum îi va da cu tifla. Dar umilirea?! De ce încă o
tiranie? Iorgu Bran nu mai cunoscuse niciodată, până atunci, despotismul umilirii. Fusese

275
un funcţionar de o exemplară probitate: şi morală, şi profesională! Ce avusese cu el
domnul George Caraiman Petrini?

De ce-l umilise? De ce se uitase la el, ca la un gunoi? De ce îi poruncise să semneze nişte

acte care se puneau de-a curmezişul legii? Iar directorul băncii, de faţă fiind, de ce tăcuse
mâlc, şi laş, şi complice? Înseamnă că domnul George Caraiman Petrini este un om foarte
rău, iar directorul se află sub puterea lui demonică.

Întâmplarea dezonorantă picase ca un trăsnet din senin, Iorgu Bran vibra încă sub arsura
amintirii, într-o dimineaţă, directorul băncii îl chemase la el în cabinet, era aţos, era
arţăgos, de faţă se mai afla şi un domn înalt, elegant, mustăcios, putea a Channel ca un
stabiliment de curve. Se recomandase răguşit, printre dinţi: George Caraiman Petrini.
Apoi, începuse să urle la Bran:

- Mă piţifelnicule, de ce-mi faci greutăţi, mă? Un-te crezi? Pe tarlaua lu tac-tu? Asta-i
bancă de stat, mă, haznaua cu dolari a ţării, nu oală de noapte! Vrei să faci pe deşteptul cu
mine? De ce mi-ai respins actele? Ai orbul găinilor? N-ai văzut iscălitura directorului?
Ăsta nu-i buzunarul tău, să faci tu ce vrei cu el. E buzunarul statului! Iar statul, în această
bancă, e directorul! A, nu ştii cine sunt eu?! Da de Liga Renaşterii Naţionale ai auzit?
Aici, în aceste acte, eu sunt Liga! Iar tu mi te-aşezi contra? De ce, oare? Tu ştii ce-i aia
inginerie financiară? Aud? Mă, prăpăditule, ai mare noroc că io-s băiat milos şi iertător.
Şi nu prea ţiu minte toate afronturile. Uite, ţi-am pregătit un alt set de acte, cu toate
semnăturile de rigoare, lipseşte numai a ta. Hai, iscăleşte, şi valea, că timpul costă parai!

George Caraiman Petrini turuise ca un Kalaşnicov, Bran se holbase năuc la directorul

băncii, apoi la Petrini, directorul tăcea cu nasul în jos, supus şi pierit, Petrini se uita la el
ca la un rahat, Iorgu Bran ar fi vrut să le strige în faţă toată hoţia din acele acte, n-a avut
curajul, s-a gârbovit, a semnat ca în transă, a salutat şi s-a retras, revenind - strivit de
umilire - în celula lui de la etajul trei al citadelei financiare. Umilit fusese doar în primele
clipe.

După care, îl invadase furia. Neagră! Atroce!! Mai târziu, furia se transformase în ură. Iar
ura, în gând asasin. George Caraiman Petrini, miliardarul trufaş care locuia peste drum de
blocul lui Bran, trebuia să achite poliţa umilirii cu preţul suprem: moartea!

Poate că acesta chiar şi fusese pretextul, pe care Iorgu Bran îl aşteptase o viaţă întreagă,
pentru a se elibera de singurătate. Răul fusese declanşat. Şi gândul ucigaş începuse să
curgă deja către o ţintă precisă: vila „Negroponte”. Iar la capătul gândului, un cadavru:
George Caraiman Petrini.

Când căpitanul Andrei Zavera sosise la locul crimei, Petrini nu se răcise încă. Teribilul
om de afaceri George Caraiman Petrini, spaima băncilor, bossul unei organizaţii
criminale cu tentacule întinse până dincolo de graniţele ţării, omul forte al Ligii de care se
temeau, deopotrivă, senatorii corupţi, poliţişti şantajaţi, miniştri mituiţi şi lideri politici
venali până în măduva oaselor, unul din naşii mafioţilor de Dâmboviţa, supranumit
Rechinul, pentru ferocitatea necruţătoare, se afla prăbuşit peste marmura umedă şi rece a

276
terasei, cu hainele mototolite, cu braţele chircite şi pieptul perforat de săgeata fatală, cu
gura larg căscată şi chipul livid, ca o mască de spaimă îngheţată. Era mort. Şi jalnic.
- Moartea este lipsită de orice demnitate!, gândise criminalistul, atunci, şi gândul îi
revenise, acum, o dată cu amintirea acelei cumplite întâmplări.

Finalul cazului de la vila „Negroponte”, Zavera îl resimte şi astăzi ca pe un gol imens: un

spaţiu alb şi pustiu, în care mintea i se învârte ca o morişcă, în bătaia tuturor întrebărilor,
incapabilă să găsească răspunsul aşteptat.

Iorgu Bran, omul care lichidase un miliardar, putred până în fibra sufletului, trimiţându-i
cadou de jertfă o săgeată otrăvită - ca în frumoasele vremuri ale lui Ţepeş Vodă - i se
mărturisise căpitanului de poliţie cu o sinceritate dezarmantă, cu o tristeţe împăcată şi
gravă, imediat ce criminalistul îi trecuse pragul casei.

- V-am aşteptat, domnule căpitan!, îl întâmpinase Iorgu dincolo de uşa larg deschisă. Am
aşteptat să ajungeţi şi la mine. E atât de plăcut să aştepţi pe cineva! Eu n-am aşteptat pe
nimeni, niciodată, până acum. Ştiam că, mal devreme sau mai târziu, veţi ajunge cu
ancheta şi la mine. Eu sunt sfârşitul acestei anchete!

Iar dumneavoastră, un poliţist celebru. Puteam să mă predau singur, dar atunci s-ar fi
spulberat tot farmecul aşteptării. Eu l-am ucis pe George Caraiman Petrini, domnule
căpitan! De ce l-am omorât? Răspunsul pluteşte undeva, la graniţa dintre nebunie şi
disperare.

Vedeţi dumneavoastră, domnule căpitan, eu sunt un om singur. Foarte singur. Bolnav de

singurătate. Ca un lup singuratic. Oamenii, ca şi lupii, trăiesc însă în haită. Lupul
singuratic este un lup bolnav. Ca şi omul care face umbră pământului de unul singur. Toţi
ne temem de singurătate: şi oameni, şi lupi! Te poţi împotrivi destinului? Nu! Pentru că
singurătatea, ca şi moartea, îşi alege ea însăşi victimele. Şi atunci, aştepţi. Singur! Sau
cauţi un pretext să fugi de singurătate. Aştepţi să se întâmple ceva. Dar nu se întâmplă
nimic. Nu te caută nimeni. Şi e mai bine să fii căutat chiar şi de poliţie, chiar şi pentru
crimă, decât să rămâi singur. Şi să nu te caute nimeni. Niciodată! Pentru că singurătatea e
mai rea decât moartea!...

Mafioţi cu papion

- Să fi fost asasinat şi Anton Soroceanu tot de un nebun singuratic? se întrebă căpitanul

Andrei Zavera, amintindu-şi că Emil Cioran scrisese undeva: „Nu există decât o laşitate:
în faţa singurătăţii!” Şi, deodată, îl trăzni un gând halucinant: Dar dacă nebunul fusese
chiar Soroceanu?!

Şi jurnalistul fusese un tip singuratic. Holtei tomnatic, se războia cu nişte himere în lungi
coloane tipărite. Se crezuse un justiţiar. Ca şi Iorgu Bran. Şi, văzând că verbul tipărit în
piaţa publică nu poate opri jaful în Ţara Românească, se hotărâse să fie el însuşi
executorul sentinţei capitale. Prima victimă: mafiotul Mihai Negulescu. A doua victimă:

277
el însuşi, în urma unui banal accident, în timp ce transporta o bombă pedepsitoare cine
ştie unde.

- Ei, nu, că am început să fabulez ca vecinii ăia ai lui Anton Soroceanu! îşi zise, scuturat
de un frison rece, criminalistul. Soroceanu, asasin? Dar amprentele digitale de pe paharul
de la „Solaris”? Dar aceleaşi amprente de pe rama portierei de la maşina ziaristului?

Dar jumătatea aceea de siluetă, semiprofil, a ucigaşului din selectul restaurant? N-avea
nimic din conformaţia generală a corpului lui Soroceanu Dar cealaltă siluetă, uşor
estompată, feminină, care cotrobăise fulgerător prin buzunarele victimei? De unde
apăruse? Cine era? A cui relaţie ocultă era? A ucigaşului desigur. Ea ştia precis cine este
ucigaşul, cine se află în spatele lui - eminenţa cenuşie care apelase la un profesionist al
crimei - precum şi mobilul gestului asasin. Ce să caute Soroceanu printre aceşti monştri?

O senzaţie ciudată îi zgâria pe memorie, ori de câte ori, mai ales în ultima vreme,
criminalistul Andrei Zavera îşi amintea de silueta neagră a acelei femei necunoscute, de
la restaurantul „Solaris”. Era şi, totodată, parcă nu era necunoscută. Ceva din linia
superbă a umerilor, din curbura sportivă a torsului, din mişcările feline şi de o
extraordinară rapiditate ale acelei femei care se aplecase, cu mare iuţeală, asupra
victimei, ceva din toate acestea se aduna undeva, într-un colţ de memorie, şi se
suprapunea perfect peste altceva. Peste ce? Peste cine? De unde veneau acele palide
ecouri de asemănare? De fiecare dată, senzaţia aceea stranie dispărea, se topea în neant,
ca o creastă de nor care configurase, pentru o secundă, pe bolta cerului, un profil
cunoscut, apoi se topise în alte forme aberante, după capriciul vânturilor sau a
imaginaţiei...

Lepădându-se de gânduri fistichii, părăsind grabnic terenul extravagant al speculaţiilor,

Andrei Zavera reveni metodic, meticulos, asupra ziaristului Anton Soroceanu. Şi abia
după ce îi înţelesese - în toată complexitatea ei - personalitatea tragică şi rebelă, aprigă şi
incongruentă, exaltată şi sagace, încercând să perceapă viaţa şi întâmplările lumii ca şi
fostul ziarist, să gândească la fel, să simtă la fel, creîndu-şi acelaşi univers interior
populat, deopotrivă, cu îngeri şi demoni, dar tutelat de spiritul justiţiar, abia atunci
criminalistul Andrei Zavera abordase direct, brutal, fără menajamente, cârdul aceia de
personaje alterate, cu sufletul stricat, cu judecata strâmbă, arse de fiorul îmbogăţirii cu
orice preţ, ipochimeni siniştri care făcuseră, ani de zile, obiectul unor senzaţionale
anchete de presă, semnate de un jurnalist talentat şi temerar: Anton Soroceanu.

O sumbră galerie de mafioţi cu papion.

Tache Ispirescu, de la banca „Dacia Fenix”, fost funcţionar superior la BNR, părăseşte
afacerile de stat şi intră în afaceri personale. Tot cu bani. Bani de la „Dacia Fenix”!
Combinat cu un general grec, în sfera negustoriei cu grâu, Tache obţine garanţii
guvernamentale, pune mâna pe bani şi dispare, devalizând seifurile băncii cu aproape o
jumătate de miliard de dolari. Valută forte! Transferată, jumătate, în conturi străine.
Jumătate, răsplătind complicitatea unor miniştri. Toată lumea era mulţumită. Şi, deodată,
izbucneşte scandalul: revista „Violenţa” publică un brutal rechizitoriu de presă, divulgând

278
întreaga afacere ilicită. Tache Ispirescu este dat în urmărire generală. Graţie Interpolului,
este arestat în Filipine, adus în ţară şi trimis în judecată. Judecata bălteşte de vreo doi ani.
Dacă n-ar fi fost ziaristul Anton Soroceanu, cine ştie pe unde şi-ar fi ronţăit, liniştit,
Tache Ispirescu dolarii mătrăşiţi cu gir guvernamental.

Lulu Antonescu, un băiat finuţ, elevat, şcolit pe la câteva colegii străine, o piticanie de
bărbat abia săltat peste un metru şi jumătate, fost ţucălar la Cotroceni până în 1993, se
lansează în afaceri pe picior mare cu armament, cu materiale strategice. Se vântură ca un
paşă prin ţările arabe. Până când, tot din cauza lui Anton Soroceanu, afacerea „Farah”
face explozie. Sub acoperirea legală de comerţ special cu materiale strategice, Lulu
Antonescu trece peste graniţă, fără a fi taxate, zeci de mii de baxuri cu ţigări, tone de
cafea, sute de hectolitri de băuturi scumpe. Simţind pericolul, Lulu dispare cu trei sute de
milioane de dolari, undeva prin America Latină. Dispărut e şi astăzi. Bun de plată: statul
român.

Viorel Paftan, fost ofiţer de securitate la Ambasada Română din Portugalia, reapare în
Bucureşti, după răzmeriţa decembriştilor din 1989, tatonează, adulmecă şi intră rapid în
politică. Deştept, scrobit, arătos - dar fără scrupule - se impune în câteva luni. Tot în
câteva luni, Viorel lansează şi una din cele mai mari escrocherii post-decembriste:
afacerea SAFI.

Un fel de societate miraculoasă, care deţine secretul magic de a multiplica banii într-un
timp scurt, extrem de scurt. Banii cetăţenilor români, ademeniţi de posibilitatea unui
câştig rapid. Rapid şi gras. Degeaba striga Anton Soroceanu, în revista lui, că asta este
hoţie publică. Nu-l auzea nimeni. Nu-l asculta nimeni. Nimeni a fost, însă, doar la
început. Pentru că, până la urmă, oamenii l-au înţeles. Amărâţii ăia de depunători! Şi au
dat năvală la ghişeele SAFI - cozi kilometrice - să-şi recupereze banii. Măcar banii
depuşi! Dă-l dracului de câştig. Dar tot dracului se duseseră şi banii lor. Economii de-o
viaţă! Se volatilizaseră, ca benzina la soare. Numai că Soroceanu scăpărase un chibrit, şi
toată afacerea făcuse „buum!”. Pârjolul se întinsese până în Parlament. Şi tot acolo fusese
îngropat. Din înalte raţiuni politice!

Gigi Naipu, fost vicepreşedinte al uneia dintre organizaţiile de Sector ale Ligii, din
Capitală, pune la cale o afacere de o filistină simplitate: Incineratorul! De ce să ardem
vagoane de ţigări expirate? De ce cafeaua, cu termenul de garanţie depăşit, să ia drumul
focului? De ce stupefiantele confiscate să fie aruncate în gura crematoriului oficial? Toate
aceste lucruri înseamnă bani! O groază de bani. Şi cum fiecare oficial îşi are preţul său,
Gigi Naipu a ştiut să fie generos, imaginativ, intreprid. După nici un an de zile, devenise
nabab: unul din miliardarii României. Afacerea prospera în progresie geometrică. Până
când şi-a vârât nasul presa. Eterna tocătoare de miliardari din carton! Anton Soroceanu
dăduse în vileag întregul eşafodaj al operaţiunii „Incineratorul”. Cu amănunte, cu
documente, mărturii, fotografii, acte. Poliţia, greu-greu, a trebuit totuşi să se mişte.
Justiţia s-a mişcat-şi ea. Ieşise un tămbălău naţional, cu multe capete retezate. La originea
acestui carnagiu judiciar, acelaşi jurnalist: Anton Soroceanu.

279
Stare excepţională

- Cine-i, mă, ăsta? se întrebase, desigur, cineva din spatele unei uşi capitonate, la mai dă-l
în mă-sa! Să-i pună careva o bombă sub cur şi să-l facem material strategic. E la modă.
Executarea!

Şi ordinul criminal se împlinise cu o promptitudine înfricoşătoare.

- Cine dăduse porunca? Cine o executase? se întreba căpitanul Andrei Zavera, ştiind,
totodată, că în asemenea situaţii operează legea tăcerii. Omerta. Oamenii - posibilii
martori - sunt înspăimântaţi de gestul răzbunător al crimei organizate. Preferă tăcerea, îl
iau pe „nu” în braţe, nu ştiu, n-am văzut, nu cunosc, ridică din umeri şi cercul se închide.
Stare excepţională! Aici nu poţi opera decât cu metode excepţionale. Nonconformiste! În
faţa crimei organizate, laşi dracului toate armele tradiţionale la birou, între scoarţele
tomurilor inutile, în dosare cu lecţii tocite de mult, şi îţi organizezi vânătoarea de
criminali, încercând să gândeşti ca un criminal. Pentru că orice structură de tip criminal
îşi trage puterea din slăbiciunea legilor. Din formalismul osificat al birocraţiei penale.
Din rutină! Din labirintul stufos al actelor normative normale, bune pentru vremuri
normale. Dar pentru vremuri de excepţie? Legea penală nu-i decât un drum necesar,
jalonat cu articole, cu paragrafe, pe care criminalistul trebuie să-l parcurgă în demersul
său oficial. Restul se află exclusiv în mintea lui: imaginaţie, deducţie, spirit inventiv, fler!
Dacă n-ai aşa ceva, te apuci de alte treburi, nu de prins criminali.

Căpitanul Andrei Zavera surâse amar acestor gânduri, întrebându-se retoric:

- La urma urmei, ce este crima organizată? Ce urmăreşte o structură de tip criminal? Cum
poţi penetra o astfel de urzeală diabolică? Cum te poţi infiltra într-un teritoriu aflat sub
controlul paramilitar al unor criminali de profesie?

Întrebări, ca un exerciţiu de gândire. Răspunsul are un singur nume revelator: iscoada!

Adică, informatorul. Agentul secret. Altfel spus: sursa de încredere. Zavera urmărea, de
câtva timp, un fir sinuos, dar rupt. Avea sentimentul acut că îi scăpase ceva, că uitase
ceva, că nu-şi pusese o întrebare potrivită la timpul potrivit. Ce surse de informare o fi
avut Anton Soroceanu în sânul crimei organizate? Şi, deodată, ajungând cu raţionamentul
aici, Andrei Zavera tresări neplăcut, tresări puternic, întrebându-se cum de nu se
interesase, până atunci, cu cine anume urma să se întâlnească ziaristul în dimineaţa aceea
de noiembrie?

Soroceanu lăsase vorbă colegilor că a primit un telefon teribil şi că se duce la o întâlnire.

Cu cine vorbise la telefon? Cu cine trebuia să se întâlnească? Cine era omul pe care nu a
mai apucat să-l contacteze? Şi ce informaţii aşa de presante avea să-i furnizeze? Să fi fost
doar o capcană mortală?

De aici, începe traseul nonconformist al căpitanului Andrei Zavera, prin apele învolburate
ale crimei organizate! Pe acest şenal, doar flerul şi imaginaţia sa mai pot face carieră.
Restul nu-i decât rutină. Adică, balast. Rutina presupune o desfăşurare uriaşă de eforturi,
pentru un profit, adeseori, iluzoriu. Sute de dosare penale, cu autori necunoscuţi, zac

280
îngropate sub o imensă grămadă de steril: rutina! Un profesionist al crimei nu gândeşte
niciodată prin prisma rutinei. Atunci, de ce ar gândi aşa un criminalist?

CAPITOLUL 10

Motto:

Marile tradiţii religioase ale omenirii ne avertizează la unison, că boala care ne macină
ţine de proasta noastră aşezare în existenţă: confuzia spirituală şi inconsistenţa morală.
Trăim prea mult sub semnul lui A AVEA şi prea puţin sub semnul lui A FI. Forţăm
ordinea firească a lumii pe patul procustian al ideilor sau capriciilor noastre, subminând
sistematic temeiurile eterne ale existenţei umane. Iar apoi ne mirăm că lumea, în loc să se
prefacă în Paradis, aduce tot mai mult a Infern.

Răsvan Codrescu

Casa Benedictinului

Bătrânul profesor universitar Benedict Averescu - supranumit Benedictinul, pentru firea

sa extrem de laborioasă, meticuloasă şi chibzuită - locuia pe Calea Victoriei, în inima
marii metropole, stăpânind, de peste cincizeci de ani, una din acele superbe case zidite la
început de veac. Vila aparţinuse unui medic italian, Gianfranco Lotti, care o vânduse, în
1920, generalului Dumitru Fotino. Zece ani mai târziu, casa - parter şi etaj - este
cumpărată de celebrul mareşal şi om politic Alexandru Averescu. În 1938, după moartea
mareşalului, clădirea trece în proprietatea Ştefaniei Averescu, o mătuşă a defunctului, iar
în 1944, printr-un capriciu al destinului, o moşteneşte tânărul profesor de psihologie
Benedict Averescu. Unul din nepoţii mareşalului...

Absolut toate camerele, saloanele şi holurile de la parterul falnicului edificiu erau pictate
somptuos, cu luxuriante decoraţii florale şi frize, după modelul celor aflate în săpăturile
de la Pompei şi Herculanum: compoziţii mitologice, animale fantastice, scuturi şi fascii
romane, medalioane cu semne zodiacale. Parterul - înalt, spaţios - era dominat de un
salon imperial, cu pereţii pictaţi în roşu pompeian. Fiecare din cei doi pereţi laterali
intrării în uriaşul salon era împărţit, cu o rigoare geometrică, în două registre: superioare
şi inferioare. Registrele superioare aveau, în centru, câte un compartiment brodat cu un
chenar lat, ţesut din motive spaţiale şi florale în diverse nuanţe de ocru, iar câmpul
prezenta ample elemente compoziţionale, amintind de urne, grifoni şi alte animale
fabuloase. De o parte şi de alta, străjuia un pilastru adosat peretelui, încorporând pe
verticală o bandă în relief cu motive decorative vegetale, pictate cu ocru pe fond negru.
Registrele inferioare cuprindeau, în aria centrală, un alt compartiment cu motive
antropomorfe şi zoomorfe, dominate de ţapul sălbatic. Sub banda decorativă a pilaştrilor
se afla câte o casetă, a cărei bordură din frunze de viţă înconjura un personaj imaginar, de
asemenea pictat cu ocru pe fond negru.

281
Plafonul salonului era structurat în patru imense medalioane cu semnele zodiacale. O
scenă îl înfăţişa pe Jupiter conducând un car tras de trei cai, cu trei semne zodiacale:
Balanţa, Scorpionul şi Săgetătorul, în al doilea medalion era redată Junona stând într-un
car tras de trei păuni, cu semnele: Racul, Leul şi Fecioara. Cel de-al treilea medalion îl
reprezenta pe Neptun conducând un car tras de trei delfini, cu semnele zodicale:
Capricornul, Peştii şi Vărsătorul. Ultima imagine îi înfăţişa pe Venus şi Amor într-un car
tras de trei lebede, cu semnele: Taurul, Gemenii şi Berbecul.

În prima cameră din dreapta salonului, picturile de pe plafon atârnau greu, aproape
solemn, închipuind o friză de-a lungul pereţilor, compusă din mai multe borduri late,
întunecate, cu grifoni afrontaţi. În cele patru colţuri, câte un mic medalion înfăţişa o
scenă mitologică, iar în centrul plafonului un episod din legenda lui Bachus - copil
acapara privirile cu o forţă bizară.

Camera din stânga salonului se distingea nu atât prin pereţii populaţi de aceleaşi fantasme
antice, cât plafonul zugrăvit, întruchipând cupola cerului nocturn, senin, cu toate
constelaţiile din emisfera boreală.

Acesta era parterul: un ansamblu decorativ, în stil Empire. Frumos, dar strivitor de greu.
Magnific, dar apăsător. Un interior, deopotrivă fascinant şi auster, care predispunea la
meditaţii profunde, la discuţii savante, oprind orgoliile să zburde, spre bucuria spiritului
eliberat de povara trufiei...

Sus, la etaj, Romul Petrean nu fusese niciodată. Curios! Niciodată bătrânul profesor
Benedict Averescu nu-l invitase sus, pe scara imperială, ce urca din spatele salonului
către încăperile de la etaj. Era una din tainele Benedictinului!

- Oare, ce ascundea profesorul la etaj? se întrebase Romul în repetate rânduri, întrebarea

rămăsese, însă, în stadiul larvar, de gând nerostit. Doar ochii lui, frumoşii ochi ai
ilustrului lider politic, preşedintele Alianţei Democrate, după care se dădeau în vânt toate
nevestele electoratului social-democrat, doar ochii lui Romul Petrean mărturiseau, când şi
când, întrebarea mută. O dată, numai o singură dată, catadicsise bătrânul profesor să
mormăie nişte explicaţii întortocheate, dungoase, în legătură cu odăile de la etaj:

- Acolo, dorm, mănânc, mă odihnesc şi lucrez. Acolo, sunt doar eu. Acolo, nu mă
gândesc decât la mine şi la gândurile mele. Acolo, nu-mi pasă de nimeni. Acolo, nu
iubesc, nu urăsc, mi se fâlfâie de restul lumii! Acolo, sunt un monstru! Un monstru pe o
planetă pustie. De când mi-a murit nevasta, iacă mâine-poimâine se fac treizeci de ani de
când am dus-o pe Marcela la „Sfânta Vineri”, acolo, sus, la etaj, nu a mai urcat nimeni, în
afară de mine. Aşa că, Puştiule, nu te mai uita cu jind într-acolo, cu ochii ăia ai tăi
languroşi şi codaţi, ca de fată-dobrogeană, că te uiţi degeaba...

Dik şi Puştiul

282
Teribil, Benedictinul! De peste patruzeci de ani, numai aşa îi spunea: Puştiule! Puştiule îi
zice şi acum, când Romul Petrean mai are puţin şi încalecă o jumătate de veac. Este
singurul om care îi alintă cu acest apelativ: altă ciudăţenie de-a Benedictinului! Veche de
mai bine de patru decenii. Era în clasa a treia, în primăvara anului 1955, Romul venise de
la şcoală, intrase în casă, acolo se afla taică-său, Vaier Petrean, împreună cu un nene
necunoscut, cu chipul blajin, luminos, dar cu nişte ochi care te găureau până-n fundul
sufletului. Spusese „săru-mâna”, vrusese să treacă mai departe, spre camera lui, când
nenea ala necunoscut îl strigase cu un glas deosebit de melodios, dar şi poruncitor:
- Puştiule, nu treci de mine, până când nu-mi spui o poezie! Să ştii că nu glumesc deloc.
Te ascult!

Romul Petrean nu se fâstâci, zâmbi cu ochi parşivi, ştia poezii încă de la vârsta de trei
ani, citea şi scria de la cinci ani, acum avea aproape zece, puse ghiozdanul jos, veni mai
în faţă, făcu o scurtă plecăciune şi începu să recite iute, dar şi cu simţire, cu o dicţie
perfectă, poemul eminescian „Luceafărul”. Ediţia Maiorescu. A fost fenomenal! Uluitor!
Nouăzeci şi patru de strofe. Şnur. Fără nici o ezitare. Fără nici o bâlbă. Romul termină, se
înclină iarăşi şi vru să plece.

Dintr-un salt, Benedictinul îl prinse în braţe, îl strânse la piept, îl înălţă către tavan, apoi
iarăşi îl aduse la pieptul său, îl sărută pe frunte, îl lăsă jos şi-i spuse rar, cu ochii înrouraţi
de emoţie:

- Puştiule, să ţii minte toată viaţa, că astăzi mi-ai făcut un dar nepreţuit! M-ai făcut fericit!
Iar eu ştiu să apreciez un dar. Vrei să fim prieteni? îl întrebă apoi grav.
- Vreau! răspunse calm Romul. După care îl chestiona cu aerul cel mai serios din lume:
Cum te cheamă?
- Benedict Averescu! răspunse milităros necunoscutul.
- Benedict?! repetă, strâmbându-se uşor, copilul. Pfui, parcă îţi înghiţi limba când îl
pronunţi. Eu o să-ţi spun Dik. Cu “k” de la kilogram. E bine?

Vaier şi Benedictinul izbucniră în râs, copilul îşi săltă ghiozdanul şi o tuli către camera
lui. Şi aşa se strigau şi astăzi, unul pe celălalt: Dik şi Puştiul! Unul a îmbătrânit, celălalt a
crescut. Au rămas prieteni. De câte ori se revăd, Romul Petrean nu se poate simţi altfel, în
prezenţa Benedictinului, decât copil. Ferit de griji. De gânduri urâte. De cenzura
adulţilor, în prezenţa lui Dik, Puştiul îşi reîncarcă bateriile pentru multă vreme. Lângă el,
devine mai pur. Se spală de toate păcatele, pe care adultul este constrâns să le facă.
Instalat comod într-unul din fotoliile negre, risipite prin salonul popeian, Romul Petrean
îl aştepta pe Benedict Averescu să revină din adâncul pivniţei, cu faimosul şi dulcele vin
de Malaga, singurul nărav statornic rămas din tinereţea lui hispanică - furtunoasă,
sângeroasă şi inutilă - spulberată într-un război absurd contra generalului Franco...

Înţelepciune, forţă şi frumuseţe

Benedict Averescu îl cunoştea pe Vaier Petrean, tatăl Puştiului, încă din 1937. Făcuseră
parte din aceleaşi brigăzi internaţionale, strânse din 54 de ţări, care să ajute tânăra

283
republică spaniolă să supravieţuiască, în urma rebeliunii armate, conduse de generalul
Francisco Franco, De fapt, un hidos război civil, întins peste trei ani, din 1936 până în
1939. O sângeroasă orgie politică! Dacă spaniolii ar fi fost lăsaţi în pace, să-şi rezolve ei
singuri pricinile lor interne, n-ar fi curs atâta sânge inutil.

Şi nevinovat. Dar interveniseră - imediat şi brutal - două puteri planetare: Rusia

comunistă şi Germania fascistă. Stalin şi Hitler! Stalin îi alimentase pe republicanii
spanioli cu peste 35.000 de aşa-zişi voluntari, colectaţi din 54 de ţări, în covârşitoarea lor
majoritate tineri idealişti, dornici de aventură, de spirit justiţiar, de acţiuni temerare.
Hitler pompase în tabăra lui Franco armament şi maşini de război în valoare de aproape
un miliard şi jumătate de mărci. Au învins, până la urmă, Franco şi tehnica de luptă
germană. Preţul a fost, însă, enorm. Zeci de localităţi spaniole făcute zob, opere de artă
inestimabile distruse, iar pe câmpul de luptă, deloc utopic, se înălţase un munte de
cadavre: peste un sfert de milion de oameni ucişi! Din brigăzile internaţionale - naivă
carne de tun - mai supravieţuiseră doar câteva mii. Când Benedict şi Vaier şi-au dat
seama de enorma farsă istorică în care fuseseră absorbiţi, era prea târziu. Războiul era pe
sfârşite, l-au dat dracului şi pe Stalin şi pe Hitler şi pe Franco şi au revenit în ţară, imediat
după Revelionul din 1939. Trei luni de zile mai târziu, marele război civil spaniol se va fi
terminat şi el. Fără glorie! O experienţă sinistră! Vaier avea 26 de ani. Benedict, 24.
Amândoi, titraţi universitari. Benedict, în psihologie. Vaier, în sociologia ştiinţei. S-au
apucat iarăşi de carte, de studiu, şi-au luat doctorate, au scris cărţi, s-au căsătorit, au făcut
copii. Vaier, doi: un băiat şi o fată. Băiatul era Puştiul.

Lui Benedict, Marcela nu-i dăruise decât un copil: o fată, Antoaneta. Acum, Antoaneta e
măritată tocmai la Botoşani, cu un medic chirurg, au casa lor, copiii lor, se revăd o dată
pe an, vara, în concediu. Marcela murise încă din 1965, în urma unei leucemii galopante.
Este exact şi anul când fusese cooptat - alături de Baron şi de Profet - în Triumviratul
Seniorilor. Cruciala turnură din viaţa Benedictinului începuse, de fapt, încă din 1960. În
acel an, când se mai îmblânziseră întrucâtva relaţiile României comuniste cu Occidentul,
Benedict Averescu, proaspăt membru al Comitetului Central al PCR, este trimis de
Gheorghiu Dej, în Franţa, la Paris, în cadrul unui simpozion internaţional de psihologie.

Benedict publicase deja, în România, cinci tratate pe diferite ramuri ale psihologiei,
precum şi sute de articole în ţară şi străinătate. La Paris, a stat o săptămână: cât a ţinut
simpozionul.

În această perioadă, însă, fusese contactat, cu discreţia necesară, de Marcel Schapira, un

avocat român celebru, om cu întinse relaţii în sfera puterilor occidentale, dar şi Mare
Comandor al Supremului Consiliu al Ordinului Masonic Român în exil, cu sediul la
Paris. Sub sceptrul său, coagulaseră toţi francmasonii români refugiaţi în Occident,
spulberaţi de puterea comunistă instalată la Bucureşti, în răstimpul acelei săptămâni,
Benedict Averescu fusese iniţiat de Marcel Schapira în tainele Masoneriei şi primit în
loja „România unită”. După 35 de ani, Benedictinul ţine minte şi astăzi primele cuvinte
de iniţiere rostite de Marcel Schapira, într-un decor deopotrivă fascinant, solemn şi
misterios: „Să nu uiţi niciodată, că Masoneria este o societate frăţească, un ordin
universal, o putere constituită exclusiv din oameni liberi şi de bune moravuri, un centru

284
de gândire care se sprijină pe trei coloane fundamentale: înţelepciunea, forţa şi
frumuseţea. Regula de aur a masoneriei fiind: cunoaşte-te pe tine însuţi, iubeşte-ţi
aproapele şi ajută-l, respectându-i demnitatea”.

De atunci, lumea căpătase pentru Benedict noi dimensiuni. O lumină nouă. O înţelegere
nouă. Superioară! îşi găsise, în sfârşit, echilibrul. Toată viaţa căutase un reazem, un punct
de sprijin, un reper la care să se poată raporta oricând. Şi nu le găsise nicăieri. Până când
hazardul, sau norocul, sau Dumnezeu i-l scosese în cale pe Marcel Schapira. Toate
lucrurile au început să curgă, de atunci, altfel. Cu rost! Cu un sens! Cinci ani mai târziu,
în 1965, viaţa Benedictinului fusese profund marcată de alte două teribile evenimente:
cooptarea lui în Triumviratul Seniorilor şi moartea Marcelei. Rămăsese doar cu fetiţa,
Antoaneta era studentă, după doi ani terminase Dreptul, se căsătorise şi dispăruse,
împreună cu tânărul ei chirurg, undeva prin nordul Moldovei. Astfel, încât, din 1968, în
superba şi sumbra casă a mareşalului Averescu, Benedictinul locuieşte singur, într-o
singurătate absolută!

Dar fertilă. Şi nici prin gând nu-i trece că are 80 de ani, bătuţi pe muchie. Trăieşte viaţa
intens. Cu întregul ei tumult. Dispune de relaţii întinse. Relaţii sus-puse. Informaţii la zi.
Săptămânal, se întâlnesc toţi trei: Ion Popescu, alias Baronul; Silviu Bărăgan, supranumit
Profetul; şi el, Benedict Averescu, zis Benedictinul. Discută, fac schimb de informaţii, îşi
ascultă reciproc părerile, judecăţile, fac proiecte. Uneori, apare un pahar cu bere, alteori o
cupă cu şampanie sau cu vin de Malaga, şi rar, foarte rar, câte un degetar cu palincă de
Zalău. Când este necesar, iau şi hotărâri. Deciziile se supun votului liber şi nu devin
executorii decât dacă verdictul este unanim. Aşa este regula! Aici şi acum - în prezent! -
legăturile lor sunt multiple şi tainice. Până la Consiliul Suprem al Iluminaţilor. Legături -
forţă! De fapt, forţa prezentului se află în mâinile lor. De prezent sunt cuplaţi prin mii de
prize. Dar de trecut? Benedict Averescu surâde trist în aerul uşor obscur şi rece al
pivniţei, căutând o sticlă de Malaga.

De trecut, nu-l mai leagă decât Romul Petrean. Puştiul! Dureros, dar adevărat: este nevoit
să constate că Antoaneta se înstrăinează, de la un an !a altul. Nu s-au certat niciodată, se
respectă reciproc, se iubesc, dar, paradoxal, devin tot mai străini. Singurul fir care îl mai
leagă de trecut este Puştiul. Inteligent, sensibil şi tandru. Când îl strigă, „Dik, vino să-ţi
arăt ceva!”, spune „Dik” într-un fel anume, inimitabil, plin de o căldură intimă, duioasă
ca o mângâiere filială. Aşa fusese dintotdeauna Puştiul: un amestec bizar de raţiune rece
şi spirit sensibil! Deşi era om de ştiinţă, specialist în lumea fluidelor, în forul său interior
stătea pitit un mare poet.

Un agent KGB

Vaier Petrean se prăpădise de timpuriu, picase în dizgraţia Piticului, avea Piticul o hibă
enormă: nu suferea să fie contrazis! Vaier avea gura cam mare, spunea exact ce gândea,
Piticul i-a copt-o şi l-a trecut pe linie moartă. L-a îngropat de viu: în câţiva ani, Vaier
Petrean se prăpădise de inimă rea. Benedict încercase din răsputeri să-l ajute, să-l salveze,
dar zadarnic, Ceauşescu era deja intoxicat de propria-i putere: din 1971, începuse sa nu

285
mai asculte de nimeni, se înconjurase de proşti, de lingăi, de oameni care îi spuneau doar
ceea ce vroia el să audă.

Sub satârul dizgraţiei, umilit şi îngrozit, Vaier se topea pe picioare, murea încet, se
stingea puţin câte puţin, până în 1975, într-o noapte, când plecase în Marea Călătorie
direct din somn.

Moartea Piticului avea să vină şi ea târziu, foarte târziu, abia după cele trei avertismente
ale Iluminaţilor, ciuruit, într-o zi de Crăciun, lângă zidul Târgoviştei. Dar, până atunci,
câţi nu pieriseră dintre cei ce cutezaseră să-l înfrunte? Numai grupa mare cuprindea
câteva nume sonore în epocă: Chivu Stoica, Virgil Trofin, Ion Ioniţă, Vasile Patilineţ,
Ionel Gal, ultimul fiind generalul Vasile Milea. Toţi o mierliseră în condiţii extrem de
suspecte! Dar grupa mică? Un şir nesfârşit de victime. Într-o vreme, îl înţepase cu nişte
vorbe şi Leon Lotreanu, dar când se zbârlise o dată Piticul la el, tăcuse mâlc. Lăsase ochii
în jos, spăşit, înfricoşat, ca un elev prins cu fiţuica la extemporal.

De fapt, cu Lotreanu povestea era mai încâlcită. Şi mai urâtă. Generalul Nicolae Doicaru,
şeful DIE, suflase în urechea Piticului că musiu Leonică ar cam fi agent al KGB. Că a
fost recrutat în toamna anului 1952, pe când se afla la studii, la Moscova, că avea numele
de cod „Ilia” şi că, recent, însuşi generalul Saharovski îi spusese la un pahar de vodcă:
- Kremlinul ar fi mai fericit cu Lotreanu în fruntea Partidului Comunist Român.

Toată discuţia lui Leon Lotreanu cu Saharovski fusese înregistrată de băieţii lui Doicaru,
iar caseta predată Piticului. Hoţ, însă, Piticul. Hoţ mare! Ca să nu-şi pună Kremlinul în
cap, se mulţumise doar să-i tragă lui Lotreanu un şut în fund, până în provincie, la mama
dracului, într-un capăt de ţară. Nu-l scosese din Sistem, îi ordonase, însă, lui Doicaru, cu
voce de călău:
-V-vreau să aibă mic-grofoane şi n c-gur!

Oricum, de-atunci, Leonică nici în somn nu mai îndrăznise să cârtească împotriva şefului
suprem. Aşa trecem prin istorie! Nu ştii niciodată când ţi se deschide o trapă sub tălpi şi
te prăbuşeşti în hău, sau, dimpotrivă, ţi se dă o scară să urci.

Lui Leon Lotreanu, în 1989, Iluminaţii îi oferiseră scara! Cuvântul hotărâtor îl avusese
Mihail Gorbaciov, un influent membru al temutului club „Rotary, care primise ordinul de
a da lovitura de graţie unui muribund: Uniunea Sovietică! Cum să-i refuzi un capriciu?
Cum să nu-i faci pe plac? Plăcerea lui Gorby - franc exprimată - fusese să-l pună pe
Lotreanu în locul Piticului. Triumviratul Seniorilor cam strâmbase din nas, putea să nu fie
de acord, în cutumele Iluminaţilor exista şi această posibilitate, dar şi un risc enorm, Cu
cine să fie înlocuit Ceauşescu? De bine, de rău, Leon Lotreanu fusese deja propus şi
acceptat de trei mari puteri: Mihail Gorbaciov, Francois Mitterand şi Papa Ioan Paul al
doilea.

Benedictinul îl cunoştea pe Lotreanu de foarte multă vreme: amândoi, nomenclaturişti!

Unul mai înţelept, altul mai ţâfnos; înţeleptul se retrăsese singur din viaţa politică, în
plină glorie, imediat după 1980; revenise la catedră, printre cărţile lui, printre studiile lui,

286
printre studenţii lui: acesta era Benedict Averescu. Ţâfnosul fusese scos din joc cu
aproape zece ani mai înainte, prin 1971, nu chiar de tot, ci doar marginalizat, exilat
într-un judeţ periferic, de unde făcea un sluj execrabil în faţa dictatorului: acesta era Leon
Lotreanu.

Colegi de tarla politică fuseseră, dar prieteni, Benedict şi Leon nu fuseseră niciodată! Ba,
din contra. Prietenii se controlează reciproc. Se ajută reciproc. Se ocrotesc. Fiecare îl
protejează pe celălalt. Prietenul este întotdeauna previzibil şi altruist. Leon Lotreanu era
însă un tip eminamente imprevizibil şi egoist! O combinaţie ciudată de orgoliu şi laşitate,
de avânt şi nepăsare, de hotărâre şi ezitare, dorind puterea cu patimă. Vindicativ şi distrat,
rău, rece şi ingrat, se enerva repede, iar când se enerva, devenea măgar. Cum să urci un
măgar pe tronul prezidenţial? Cum să-l controlezi? Cum să-i temperezi verbul grobian?
Şi atunci Benedict Averescu s-a gândit, străluminat de un gând salvator, la Romul
Petrean. A discutat şi cu Baronul, şi cu Profetul, au fost de acord: gata, i-l impunem ca
prim-ministru pe tânărul om de ştiinţă Romul Petrean! Baronul se dusese cu propunerea.

- Cine-i ăsta? întrebase suspicios, aproape furios, Leon Lotreanu, privind chipul glacial al
Baronului. Glacial şi aspru.
- Un om ca şi dumneavoastră, domnule preşedinte! răspunsese calm şi sec Baronul,
coborându-si numaidecât ochii pe ceasul de la mână. Sunteţi preşedintele ţării de exact 15
ore. Chiar nu doriţi să vă încheiaţi ziua ca preşedinte? întrebase el fioros ca o bestie, încât
Lotreanu se albise la faţă ca varul.
- S-a întâmplat ceva? întrebase, în trecere, generalul Victor Atanasie Stănculescu. S-a
întâmplat ceva? repetase el, văzând paloarea cadaverică a proaspătului preşedinte.
- A-avem un n-nou pre-premier! se bâlbâi Leon Lotreanu, încercând să depăşească
groaznicul moment de stupefacţie.

Generalul ridicase din umeri, trecuse mai departe, ei era militar de carieră, problemele
politice erau problemele civililor. Să se descurce ei între ei. Nu-i treaba lui!
Propunându-i-l ca prim-ministru pe Romul Petrean, Baronul îi stricase toate socotelile lui
Leon Lotreanu. El avea aranjamentele lui, oamenii lui - unul era Nicolae Militaru, altul
Nae Coroiu, altul Vasile Ionel, - ce să caute gigolo-ul ăla de Romul Petrean în fruntea
Guvernului? Dar privirile Baronului nu-l slăbeau ca din ghiare. Leon nu putea să-şi facă
mendrele cum ar fi dorit el. Alţii hotărau! El însuşi, ca preşedinte, era fructul unei
asemenea decizii. Cine hotărâse pentru el, Lotreanu ştia. Cine se afla, însă, în spatele
acestui ilustru necunoscut: Romul Petrean? Baronul? Şi mai cine? Şi de ce? întotdeauna,
Leon Lotreanu se temuse de necunoscut. La urma urmei, frica ne guvernează pe toţi.
Unde există putere, există şi frică. Frică şi putere! Teama, ca o suliţă în coasta puterii.

Cu aceste gânduri subversive, l-a acceptat Leon Lotreanu pe Romul Petrean. Avea să-l
debarce, doi ani mai târziu, cu ajutorul minerilor, organizaţi de oamenii lui din Ligă.
Lotreanu nu-l suferise niciodată pe Romul Petrean. Nu-l înghiţise! îi stătuse, de-a
curmezişul, în gât. Cum să-l scuipi afară? Era necesar un gest credibil.

Trebuia inventat un pretext. O presiune. Un moment fortuit. Şi, atunci, a pus ia cale,
asistat de Şarpele cu ochelari, sinistrul joc ai mineriadelor. Minerii, prin tradiţie, sunt

287
consideraţi exponenţii poporului. Iar dacă poporul - prin exponenţii săi - nu-l vrea pe
Romul Petrean, nu-l vrea şi gata! Te poţi împotrivi poporului? Vox populi, vox dei!,
surâse şiret şi tulbure Leon Lotreanu. Aşa scăpase de Opoziţie, aşa scăpase de presa
incomodă, aşa scăpase şi de Romul Petrean: asmuţind cohortele negre asupra lor. Ameţit
de putere, intoxicat de aerul otrăvit al puterii, Leon Lotreanu - ca şi mulţi alţi precursori
ai săi dintr-o sumbră istorie planetară - uitase cine îl suise pe tronul prezidenţial. Mai ales
după alegerile din 1992, când obţinuse aproape 85 la sută din sufragiile electoratului.
Bolile istoriei sunt incurabile!

- Ieşi din gaşca asta şi fă-ţi propriul tău partid! îi spusese, atunci, Benedict Averescu lui
Romul Petrean.
- Cum să fac Dik? întrebase nesigur Puştiul.
- Simplu! îi răspunsese Benedictinul, îţi iei oamenii de încredere şi-ţi faci propria ta
formaţiune politică. Ieşi din Ligă, Puştiule, că aici te îngropi sigur! Nici eu n-am bănuit
că Liga Renaşterii Naţionale, din ceea ce s-a dorit să fie în 1989, va aluneca, va involua
către criptocomunişti. Deşi ar fi trebuit sa mi dau seama că Lotreanu se va înconjura doar
cu talibani şcoliţi la Kremlin. Fugi! Eu te-am îndemnat, altădată, să te duci, eu te îndemn,
acum, s-o rupi ia fugă. Te vor urma mulţi oameni: şi din Ligă, şi din afara ei. Fă-ţi o
alianţă, spune-i, de pildă, Alianţa Democrată, şi vei deveni unul din marii lideri politici ai
acestei ţări. Nu mai miza pe Leon Lotreanu, nu mai e decât un cadavru politic. A fost
necesar pentru azi. Mâine, vei fi necesar tu! Iar „mâine” începe o dată cu alegerile din
1996.

1996? Doamne-Dumnezeule, îşi zise Benedictinul, vizitat brusc de nişte gânduri mirate,
dar suntem deja în 1996. Primăvara! Luna viitoare, vor fi alegerile locale. La toamnă,
alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Adică, macazul puterii. Cât mai e până la toamnă?
O clipă! O clips electorală, iar eu încă n-am găsit sticla aia de Malaga, ah, ba nu, iat-o!
strigă el victorios, extrăgând dintr-o firidă adâncă mult râvnitul trofeu.

Ai îmbătrânit, Benedictinule! se mustră el în gând. Puştiul bate step de nerăbdare, sus în

salon, alegerile bat la uşă, iar tu umbli după cai verzi pe pereţi, amintiri, poticneli,
regrete, izbânzi.

Îşi luă Malaga sub braţ şi dispăru din pivniţă iute, vioi, cu pasul sprinten şi ochiul ager, cu
chipul spuzit de o lumină interioară - fosforică, rece, translucidă - dezvăluind, pentru o
clipă, enormele energii ale unui gânditor de profesie...

Indicatori pentru detectarea minciunii

Romul Petrean pescuise de pe undeva, din uriaşul salon, un album de artă, se nimeri să
fie “Pictura chineză clasică”, îl răsfoi cu o reală curiozitate.

- Dacă marile culturi ale Asiei, gândi el, picat în capcana acelor imagini care iradiau o
teribilă forţă de seducţie, sunt căutate, sunt îndrăgite şi studiate tot mai profund, ca nişte
puteri taumaturgice, în stare să lecuiască vechile răni spirituale ale europenilor, această

288
nevoie de sublim, misterios şi accesibil în acelaşi timp, ne spune că porţile bătrânei
Europe - curvă de lux la porţile Orientului, cum i-ar zice Dik cu un aer inchizitorial -
rămân încă deschise, încă mai sunt speranţe. Unii intră şi se pierd. Alţii pleacă şi se pierd.
Rămân, paradoxal, doar cei ce vor descoperi Orientul, nu cucerindu-l, ci lăsându-se
cuceriţi de el. America ne-a învăţat cum să facem bani şi ne-a dat gustul pentru aventură.
Africa ne-a înzestrat cu tainele ancestrale ale muzicii şi ale dansului. Asia ne va dărui un
imperiu de arte plastice. Vom deveni supuşii acestui imperiu. Iar numele primului
european supus a făcut de la înconjurul planetei: Gauguin. Cinci milenii de artă plastică,
strânsă, adunată, tezaurizată într-un sipet grandios, ferecat într-un brâu şi mai grandios:
Marele zid chinezesc.

Puştiului îi plăcea să discute adeseori, cu Dik, despre cultura chineză, despre arta chineză,
despre gândirea chineză.

- China e un imens tezaur de înţelepciune, încă neexplorat!, îi spusese cândva

Benedictinul. Apoi adăugase, profesoral, că înseşi rădăcinile psihologiei moderne se trag
din străvechile cercetări chineze asupra psihicului uman. Nu de puţine ori, ne este jenă, ca
să nu spun ruşine, să recunoaştem acest lucru, îţi dau un exemplu. La graniţa dintre
psihologie şi psihiatrie, un specialist european în comportamentul uman, este vorba de
Frederic Paxton, a descoperit şi publicat, în cadrul unui congres internaţional ţinut la
Paris, în 1990, nu mai puţin de 23 de indicatori pentru detectarea minciunii. Iată numai
câţiva: scărpinatul, repetat şi nervos, la baza nasului; bâlbâială vocalelor, cu precădere a
sunetelor “a” şi “o”; mărirea frecvenţei clipitului din ochi; pipăirea şi presarea uşoară a
tâmplelor; ciufulirea părului din creştetul capului; atingerea involuntară cu degetele a
lobului urechii; rărirea debitului verbal; oglindirea unei fixităţi specifice a privirii;
strângerea buzelor, cu tendinţă spre ţuguire, atunci când mincinosul închide gura şi alte
asemenea caracteristici, în total, 23.

Autorul a avut un succes enorm în cadrul acelui congres. Ei bine, anul următor, în 1991,
la un alt congres al psihologilor, de astădată ţinut la Roma, o somitate chinezească în
materie, profesorul Ciu Kuo-Fen, a venit cu documente şi a demonstrat, negru pe alb, că
filozoful lor Lao-Tzi, trăitor în secolul şase, înaintea erei noastre, descoperise 37 de
indicatori pentru depistarea minciunii, între care se regăseau, desigur, şi cei 23 ai
specialistului european. Dar asta nu însemna deloc că domnul Paxton îl copiase,
iresponsabil, pe domnul Lao-Tzi. Nu! Ci, pur şi simplu, îl redescoperise. Parţial. Altfel
spus, reinventase testul minciunii, după ce chinezii se folosiseră de el timp de 2.500 de
ani. Un fleac, nu? Sau alt exemplu: psihanaliza! se înfierbântase Benedictinul.

Originala doctrină a lui Freud. Originală, pe dracul însuşi Freud a recunoscut la Londra,
în 1938, cu un an înainte de a muri, că a descoperit sâmburele psihanalizei într-un vechi
tratat chinezesc despre bolile psihice, înţelegi, Puştiule? Sâmburele! Esenţa! Restul sunt
haine. Straie de paradă, pe la congresele europenilor. După cum ştim, psihanaliza se
defineşte ca fiind ansamblul acelor concepţii privind viaţa psihică conştientă şi
inconştientă, conform cărora dorinţele profunde ale individului, venind în conflict cu
convingerile sale morale, sunt alungate, refulate în subconştient, de unde însă reapar, mai
târziu, în conştient, dar sub o formă travestită, îmbrăcată în alte veşminte. Teoria se

289
regăseşte în cartea „Lunii”, scrisă cu o jumătate de mileniu înainte de era creştină, tot de
un filozof chinez: Cung Fu-Tzi. Pe care europenii, în tradiţia lor egoistă, l-au botezat
Confucius.

Nimic nou sub soare, Puştiule!

Ăsta era Dik: fermecător şi exclusivist!
- Totul ni se trage de la chinezi! obişnuia el să-i spună uneori, pe jumătate sobru, pe
jumătate mucalit. Care parte s-o iei? Partea hazlie? Partea gravă? Era o altă ciudăţenie a
lui. Şi poate că tocmai aceste ciudăţenii ale bătrânului Benedictin creau atmosfera aceea
de vrajă din jurul său. Cum să nu-i iubeşti?

Romul Petrean îi datora în mare măsură lui Benedict Averescu studiile universitare făcute
în străinătate, cele două doctorate luate, unul la Paris în mecanica fluidelor, altul la
Hamburg în filozofie, lui îi datora cariera universitară şi tot lui strălucita carieră politică
post-decembristă. Maică-sa, Anabela Petrean, profesoară la Conservatorul din Bucureşti,
titulara cursului de Istoria artelor, ar fi vrut ca Romul să ajungă scriitor, un autor prolific
şi profund, fiul ei având reale înclinaţii spre beletristică, era sensibil, avea simţul
cuvântului scris, dispunea de o imaginaţie exuberantă. N-a fost să fie aşa. Romul dorea cu
totul altceva. Avea chemare pentru altceva: cercetarea ştiinţifică!

Primul care înţelesese acest lucru, fusese Benedict Averescu. El a sprijinit adevăratele
propensiuni ale copilului. Şi nu se înşelase. Romul Petrean devenise, peste ani, un creator
de ştiinţă. Aplicase, pentru prima dată în lume, metodele studiului filozofic la cercetarea
mecanicii fluidelor. Rezultatul: peste douăzeci de invenţii brevetate pe plan internaţional.
La vârsta de 35 de ani, Romul avea deja publicate cinci cărţi de Ştiinţă, trei de filozofie,
deţinea două doctorate şi un titlu didactic: profesor universitar. La 47 de ani, i s-a mai
adăugat un titlu: şef de partid. Preşedintele Alianţei Democrate!

Dik avusese dreptate, sfătuindu-l s-o rupă cu Liga Renaşterii Naţionale.

- Lasă-l dracului pe dinozaurii ăia! strigase Benedictinul imperativ. În martie 1992, s-a
produs ruptura, Separarea! Nici nu-şi închipuise vreodată Romul Petrean că îi vor urma
atât de mulţi oameni, în marea lor majoritate, oameni tineri. Lupii tineri!, cum le zicea
Dik. Haitele bătrâne - alintate de presă cu apelativul de criptocomunişti rămăseseră în
Ligă. Au trecut de atunci patru ani. O legislatură. Mâine-poimâine, vin alegerile locale.
La toamnă, cele generale şi prezidenţiale. Cum va arăta lumea românească, după alegerile
din toamnă?

Mânat de această agresivă întrebare, venise să discute cu Benedictinul. Da de ce nu mai

vine Dik cu Malaga aia a lui? În aceeaşi clipă, ca într-un spectacol de magie, în mijlocul
fastuosului salon apăru figura joviala, triumfătoare, a lui Benedict Averescu - la costum şi
papion - împingând voiniceşte o măsuţă de cristal, cu rotile, de parcă s-ar fi opintit cu
afetul unui tun. Pe platoul translucid al măsuţei, chiar trona un tun în miniatură, din bronz
şlefuit, având drept năprasnic obuz o sticlă de Malaga. Nedestupată. Privilegiul de a-i
smulge dopul aparţinuse, dintotdeauna, Puştiului. După care Dik, maiestuos şi grav, îşi
desăvârşea serviciul de amfitrion. Era un ritual care se născuse încă de pe câmpurile
războiului civil din Spania.

290
În lumea aceea aridă şi cazonă, a brigăzilor internaţionale, în care îl azvârlise nebunia
unei ideologii fanatice, Benedict Averescu încercase să cultive o atmosferă relaxantă,
inventând jocuri deopotrivă hilare şi sobre, dar cu efecte adânc liniştitoare. Efecte
păstrătoare de echilibru, într-o lume demenţială, împinsă într-o macabră derivă.
Benedictinul nu era, totuşi, un cabotin, nu urmărea doar efecte facile, pasagere, ci planta
cu spiritul său inventiv câteva repere solide, durabile, pe care te puteai sprijini oricând în
vârtejul acela apocaliptic. Unul din aceste repere era purtarea, strict obligatorie, a
papionului, când cineva din anturajul lui destupa o sticlă cu vin de Malaga. Şi Benedict
Averescu, şi Vaier Petrean, şi alţi prieteni de-i lor aveau tot timpul la îndemână, prin
buzunarele lor soldăţeşti, câte un papion salvator.

Când capturau o sticlă de Malaga, se retrăgeau în noroiul vreunui şanţ spulberat de obuze,
îşi puneau papioanele, Vaier desfunda sticla şi, într-o solemnă tăcere, o goleau cu
parcimonie, trecând-o din mână în mână, ca un totem fabulos.

După ce murise Vaier, locul lui lângă sticla de Malaga, alături de Dik, îl luase Puştiul.
Ritualul se păstrase acelaşi: protocolar, festiv, elegant! Totuşi, cu o mica schimbare în
regia de scenă: Puştiul nu venea cu papionul de acasă, ci i-l aducea, pe eterna lui măsuţă
de cristal pe rotile, însuşi amfitrionul.

Puştiul se ridică marţial, îşi puse papionul, făcu o scurtă reverenţă, se aşeza. Dik se aşeză
şi el într-un fotoliu alăturat, măsuţa de cristal se afla între ei, pe măsuţă sticla de Malaga,
lângă sticlă trei pahare. Al treilea era paharul morţilor! în el se vărsau, de fiecare dată,
câteva picături din băutura ce se consuma, spre pomenirea răposaţilor. Era obiceiul casei.
Sacru!...

Lumea e făcută de nebuni, pentru ca înţelepţii s-o poată locui

- Vrei să ştii cum va arăta România după alegeri, nu?, îl luă prin surprindere
Benedictinul.
Romul Petrean îl privi concentrat câteva clipe lungi, nu răspunse - cum de îi ghicise
gândul îngrijorat? - tăcu, savura îndelung licoarea rubinie cu parfum de Andaluzia. Ştia
că întrebarea lui Dik era pur retorică. Aşteptă.

- Lumea de după alegerile de la toamnă - continua Benedictinul, cu o siguranţă

molipsitoare - va fi o altă lume, Pustiule. O altă republică. Va fi a treia republică din
istoria României. Prima republică - în regim comunist - a fost a lui Nicolae Ceauşescu. A
doua - în regim democratic - a fost a lui Leon Lotreanu. A treia republică - în acelaşi
regim democratic - va fi fără Lotreanu. Si fără Liga Renaşterii Naţionale. Va fi republica
unui eminent profesor universitar, pe care, desigur, îl ştii şi tu şi îl vei sprijini şi tu. Pentru
că şi tu vei face parte din cea de a treia republică, împreună cu alţii.

Cu liberalii, cu ţărăniştii, cu alte structuri politice. Democratice.

291
- De unde eşti atât de sigur? izbucnise Romul Petrean. De ce eşti aşa de sigur că binomul
roşu va pierde alegerile, că Lotreanu şi Liga lui vor fi scoşi din cărţi? Doar sunt alegeri
libere, nu? Alegeri democrate! Vrem să făurim un stat de drept. Vrem să ne bazăm pe
lege şi pe opţiunile electoratului, exprimate în cea mai deplină libertate. Altfel, eşuăm
iarăşi în fundătura unei dictaturi. Atunci, de unde şi cum de ştii tu, Dik, ce va vrea
electoratul la toamnă?! se aprinse Romul Petrean, privind executor în ochii bătrânului.

Şi, pentru că Benedictinul tăcea, continuă exploziv.

- Alegeri trucate, măsluite, chiar în favoarea noastră, nu admit! În ruptul capului, nu
admit! Voinţa poporului, exprimată la urnele de vot, trebuie să fie legea noastră supremă.
Este legea noastră supremă! Ca şi Constituţia! Ca şi Biblia! Aici nu încape nici un fel de
târguiala. De îndoială. De echivoc. Dar, hai să zicem că poporul s-a săturat de Lotreanu şi
va vota pe altul. Crezi că Leon Lotreanu va ceda puterea? Crezi tu că îl va lăsa inima să
facă transferul puterii către noul ales?

Nu uita, Dik, se dezlănţuise Puştiul, nu uita că Lotreanu ţine strâns, în pumnul său,
Armata, Poliţia, Jandarmeria şi SRI-ul. Toate aceste instituţii - forţă sunt conduse de
generali făcuţi de Leon Lotreanu. Aserviţi lui! Crezi că zburdă vreunul din ei, de bucurie,
la gândul că va pierde puterea? Crezi că vor sta cu mâinile în sân? Pot monta, oricând, o
uriaşă diversiune, la scară naţională, gen mineriadele. Se pot pune la cale tulburări locale:
geamuri sparte, incendii, vărsări de sânge! Intervine armata, anulează alegerile,
următoarele alegeri se vor face cu pistolul pe masă. Si vor fi câştigate tot de Ligă. Tot de
Leon Lotreanu. La această posibilitate, te-ai gândit, Dik? Nu te înfricoşează posibilitatea
unui astfel de scenariu?

- Nu!, răspunse ritos Benedictinul, retezând cu un gest scurt izbucnirea Puştiului. Nu mă

tem de această posibilitate! Dar, ceea ce spui tu este exact. Exact, însă, nu înseamnă şi
adevărat! Oscar Wilde scrie undeva această genială aserţiune: „Lumea e făcută de nebuni,
pentru ca înţelepţii s-o poată locui”.

Lumea noastră post-decembristă a fost făcută de aceşti nebuni: aflaţi acum la putere. De
locuit, însă, o veţi locui voi. Dacă veţi şti să fiţi înţelepţi, după preluarea puterii. Dacă nu,
veţi îngroşa şi voi rândurile nebunilor dispăruţi sub praful istoriei. Liga Renaşterii
Naţionale va pierde alegerile, din mai multe motive: nu a răspuns nici măcar aspiraţiilor
propriului ei electorat; este percepută, după şapte ani de guvernare, drept un club de
întâlnire a corupţilor; deţinerea puterii produce acea uzură, salvatoare, care conduce la
alternanţa la guvernare a partidelor politice, într-un stat democrat. Ei, aici e întrebarea
cheie: este România un stat democrat?

În esenţa lui, răspunsul este: Da! De aici, o altă întrebare care te-a vizitat şi pe tine: va
preda Liga puterea, în mod democratic? Răspunsul este acelaşi: Da! Pentru că Liga ştie
că va pierde alegerile. S-a împăcat deja cu acest gând greu digerabil. Mai mult:
conducerea Ligii este hotărâtă să piardă alegerile! Şi-a făcut un calcul pe cât de meschin,
pe atât de ingenios: dacă un plecăm acum de la guvernare, peste patru ani, în anul 2000,
va fi o catastrofă pentru Ligă; până atunci, vom pierde şi ultima brumă de credibilitate; a
venit, deci, momentul să lăsăm Opoziţia să-şi frângă singură gâtul, guvernând dezastrul

292
pe care i l-am făcut cadou; iar noi, după patru ani de refacere pe băncile Opoziţiei, vom
reveni spălaţi, parfumaţi, şi mai ales, curaţi ca lacrima. Acesta chiar a şi fost
raţionamentul pe care Daion Doroga l-a servit, cu farmec şi persuasiune, Delegaţiei
Permanente a Ligii, cu câteva luni în urmă. Asta este, însă, doar faţa lucrurilor, aflată la
vedere. Faţa nevăzută este aceea că lui Doroga i s-a indus acest mesaj ferm: predaţi
puterea! Iar el, inteligent şi subtil - achiesând la mesajul nostru - l-a îmbrăcat în
motivaţiile perfect asimilabile de către colegii săi din conducerea Partidului. Astfel,
mesajul s-a transformat în decizie, iar decizia în comunicat adus la cunoştinţa tuturor
filialelor judeţene.

A ieşit, desigur, tămbălău mare, dar, până la urmă, a învins disciplina de partid.

Deşi ştiu că nu-l înghiţi, deşi ştiu că din poponar şi fătălău nu-l scoţi, vreau totuşi să-ţi
spun că, în realitate, Daion Doroga este un DOMN. Cu majuscule. Este printre puţinii
înţelepţi din turma de nebuni, care ne guvernează astăzi! Desigur, nu e un sfânt, îi place
puterea. Adoră paraii. Fură şi el. Corupe şi el. Îşi vinde influenţa pe bani grei. Este
complexul morbid al celor născuţi săraci, dar împinşi de ursită pe creasta valului. Toţi din
jurul lui fură. Care cum poate. Şi cât poate. Ce s-ar întâmpla cu Doroga, dacă n-ar pune şi
el botul?, ridică Benedictinul degetul arătător drept, îl flutură, acolo sus, ca pe un steag al
piraţilor, apoi îl coborî concluziv, imperativ, fără drept de apei.

La primele alegeri de partid, ar fi mazilit. Ras! Or, Daion Doroga vrea Liga. O vrea cu
orice preţ! Pentru că acolo, în Ligă, a cunoscut, pentru prima dată, fiorul otrăvit al puterii,
O vrea, însă, numai pentru sine. Fără Găman. Fără Lotreanu. Se vrea şeful absolut al
Ligii! Şi, dacă va înţelege corect, toate semnalele noastre, are şanse mari. Pentru că nu e
prost. Numai un tip ca Doroga îi poate veni de hac unui vulpoi perfid, versatil şi
kaghebist, de talia lui Leon Lotreanu. Amândoi ştiu acest lucru. La început, Lotreanu se
temea de tine. Acum, de Doroga. Că este sau că a fost, cândva, gay? Ei, şi? Nu mă
interesează curul lui! Ci, capul lui! Are un cap la fel de inteligent ca al tău, Puştiule. Hai,
calcă-ţi pe inimă şi recunoaşte. Ştiu că poţi acest lucru!

Ce tu eşti uşă de biserică?! Ai uitat de orgiile sexuale prin care te-ai tăvălit, împreună cu
fâşneaţa aia de Zoe, fata Piticului? Ai uitat scandalurile - de un desfrâu nebun - de la
Paris? Ce, tu nu eşti orgolios? Eşti chiar mai trufaş decât Doroga! Ai şi tu multe păcate.
Dar, peste toate, ai un cap luminat şi deştept, eşti inteligent şi iscusit, ai spirit de
conducător şi agerime de luptător rasat, ai deopotrivă harul imaginaţiei şi al raţiunii. Aşa,
că nu te mai uita urât la Daion Doroga. Un adversar inteligent nu-l dispreţuieşti. Ci înveţi
de la el cum să-l învingi. Chestia asta n-o spun eu, ci a scris-o acelaşi Lao-Tzi, din ţara
kitailor, cu 25 de veacuri în urmă.

E teribil bătrânul Dik! îşi zise Romul Petrean, amintindu-şi această discuţie cu
Benedictinul şi, brusc, i se făcu frig. Dik privea prin tine ca prin sticlă şi vedea cum eşti.

Exact cum eşti! Nu cum ai fi vrut să fii! Şi tăia în carne vie, spunându-ţi cât de bun eşti şi
cât de rău eşti. Te diseca subtil, cu precizie de chirurg. Iar unde tăia Dik, rana se vindeca
repede, miraculos de repede. Şi locul rămânea curat.

293
- Cât despre excelenţa sa domnul Leon Lotreanu -continuase Benedictinul - te asigur că
va sta în banca lui. Ştie şi el că nu va mai fi reales preşedinte. Idiot nu e, ca să nu priceapă
că a jucat rolul maurului. Maurul si-a făcut datoria, maurul trebuie să plece! Scurt! I s-a
sugerat şi lui, să nu se folosească de putere, pentru a rămâne la putere. N-a fost un rafinat
ca Doroga, a zis doar atât: Să aşteptăm rezultatele scrutinului prezidenţial! Şi a zâmbit
strâmb. Prostii, însă, nu va face. Ştie cum şi cine l-a înălţat pe tronul Cotrocenilor. Dar la
fel de bine ştie şi că, între timp, lucrurile s-au schimbat radical. Timpul a curs împotriva
lui Lotreanu. Mihail Gorbaciov a dispărut din istorie, o dată cu gigantica lui victimă:
Uniunea Sovietică. Francois Mitterand se află pe patul de moarte. Supremul constructor
de poduri - Pontes Maximus - adică, Papa Ioan Paul al doilea, nu-l mai are la inimă,
întrucât Mătuşa de la Cotroceni, într-o clipă de izmeneală politică, s-a declarat liber
cugetătoare. Deci, nu mai are nici un sprijin puternic, Pustiule. Iar ca să facă pe durul, pe
dictatorul, exclus! Amintirea zidului de la Târgovişte e prea proaspătă! Şancrul puterii
nu-i va roade şi bunul simţ natural. Voltaire spunea că unii oameni îşi pierd dinţii, alţii
părul, murim toţi, detaliu cu detaliu. Leon Lotreanu îşi va pierde, înainte de toate,
puterea. Apoi, dinţii, părul, Liga şi alte detalii...

Domni şi mitocani

Era convingător Benedictinul. Şi caustic! Şi, ca de obicei, exclusivist! Nu mai lăsa loc de
întors, pentru nimeni.

Era un defect? Era o calitate? Romul Petrean se întreba doar, lăsând răspunsul pe seama
viitorului. Iar viitorul venise întotdeauna exact cum îl zugrăvise Benedict Averescu.
Puştiul se uita la Dik cu o vie curiozitate, nu era numai curiozitate, ci şi nemulţumire, şi
un strop de ciudă era, şi admiraţie, şi teamă, dar şi o statornică nedumerire:

De unde ştie Dik atâtea lucruri? Cine i le spune? De unde le află? Când spune uneori
„noi”, care „noi”? Cine sunt aceşti „noi”? Să fie doar o invenţie a bătrânului Benedictin?
Un scut, pentru a-şi proteja propriile-i păreri? Sau o realitate paralelă, care scapă celor
neiniţiaţi?

De multă, de foarte multă vreme, Romul Petrean bănuise că în spatele lui Benedict
Averescu se află un zid ocrotitor, o structură, o organizaţie secretă puternică, redutabilă,
care ajută lumea să curgă pe un fir normal, Normalitatea: acesta este visul de aur al
umanităţii! Dar ce anume era? Cine erau acei „noi”? De unde veneau? Romul n-a ştiut
niciodată, în câteva rânduri, cu mulţi ani în urmă, îl întrebase pe taică-su, ce fel de om
este Dik, de ce este aşa de puternic, de unde ştie atât de multe lucruri, de ce nu se teme de
nimeni şi de nimic?

Vaier Petrean ridicase din umeri, se eschivase de un răspuns tranşant, lămuritor, nu zisese
„nu ştiu”, dar nici nu spusese ce ştie, aerul acela ciudat care îl înconjura pe Dik
rămânând, pe mai departe, la fel de misterios.

294
Doamne, Dik, dacă ai şti cât de mult te iubesc! îşi zise în gând Puştiul, cu nasul vârât în
paharul cu Malaga. Cu toate ciudăţeniile tale. Cu toate misterele tale. Ştii ceva, Dik? Nici
nu-mi mai pasă de ceea ce-mi spui acum. Mi-e deajuns ca mi-ai spus că Liga şi Lotreanu
se vor duce pe apa sâmbetei. Că vor pierde alegerile. Dacă aşa spui tu, aşa va fi. De unde
ştii, treaba ta! Ăsta e farmecul tău irezistibil: să spui lucrurilor pe nume! Şi bune. Şi rele.
Să spui de unde venim şi încotro ne ducem. Poate că tu nu vezi doar lumea - ca noi,
ceilalţi - ci îi vezi şi visurile şi întrebările şi căutările. Tu ştii ce vrea lumea. Ştii cum este
lumea. Şi ştii pe ce drumuri să calci, ca să-i împlineşti nevoile. Ca o plimbare printr-o
uriaşă cetate, în care tu ştii dinainte ce răspântii vin, ce bulevarde se varsă în pieţele
acelei cetăţi, ce străzi se îngroapă în cartierele ei periferice, ce grădini se deschid către
oglinda ferestrelor. Aşa cunoşti şi lumea.

Îţi mai aminteşti, Dik, de plimbările noastre, de altădată, prin Bucureşti? Eu eram elev de
liceu, tu mare grangur pe la Comitetul Central, veneai în câte-o duminică şi mă cărai
după tine, prin tot Bucureştiul, pe jos, ceasuri nesfârşite, tropăind pe cele mai insolite
străduţe, si-mi povesteai, şi-mi povesteai...

Mai ţii minte, Dik, ce-mi povesteai? Nici eu nu mai ţin minte, cuvânt cu cuvânt. Doar
frânturi, scântei, secvenţe disparate, îmi povesteai că Bucureştiul e un oraş domnesc, că
bucuresteanul ştie să fie domn, aşa cum neamţul ştie să fie lăcătuş, şi americanul om de
afaceri. Domn cu sine, dar şi cu alţii. De aici i se trage Bucureştiului şi supranumele de
Micul Paris.

Şi-mi mai spuneai că cine nu e domn, e mitocan. Domni şi mitocani: aceştia sunt
bucureştenii! Nebunia contrastelor. Un amestec fulminant de mahala şi cumsecădenie, de
mititei cu bere şi caviar cu şampanie. Vile somptuoase şi slums-uri putrede. Cinism şi
farmec demenţial. Bulevarde ample, pieţe enorme şi curate ca-n palmă, vitrine luminoase,
parcuri luxuriante, cinematografe şi teatre şi muzee în care ana nu este doar regină
răsfăţată, ci şi bun de larg consum. Dar şi munţi de gunoaie, cerşetori, câini de pripas,
gropi puturoase. Un oraş adulat şi blestemat. Un oraş fără de care nu poţi trăi. Aşa cum
nu poţi trăi fără de lume. O lume voluntară, spontană, lunecoasă, prietenoasă, flecară. O
lume de moftangii. O lume sclipitoare, dar şi sumbră. Generoasă, dar şi plină de ţâfne.
Nici boemă, nici burgheză, uneori ipocrită, ranchiunoasă, buimacă sau disperată, alteori
perversă, precipitată sau aprigă, întotdeauna însă frumoasă!...

Romul Petrean îşi privea amfitrionul cu o admiraţie deloc cenzurată, tăcea, îl asculta:
oare, despre ce vorbea Dik? A, tot despre politică, tot despre Ligă, tot despre Lotreanu,
i-auzi ce lucru interesant spune: Majoritatea clasei noastre politice este constituită din
funcţionari. Acesta este cel mai mare handicap al nostru!...

Benedict Averescu, la cei optzeci de ani ai săi, era încă un bărbat frumos, viguros,
energic. Energia iradia, mai ales, din priviri. Cuvintele, încărcate cu o tainică forţă de
seducţie - tot o formă de energie captivantă - apăreau abia mai târziu, ca o proiecţie
sonoră a privirilor. Statuar, bine legat, cu alură de soldat etern, brunet, mai mult şaten
decât brunet, fără nici un fir de păr alb, cu degetele fine, ca de pianist, în costumul său
negru, cu dunguliţe argintii, cu papionul scrobit, tot cu dunguliţe argintii, plantat cu artă

295
în centrul unghiului ascuţit, crestat în gulerul cămăşii de un alb orbitor, cu aerul său uşor
detaşat, uşor îngândurat, degajând o putere interioară covârşitoare, Benedict Averescu,
alias Benedictinul, arăta exact ceea ce era: un om foarte puternic.

CAPITOLUL 11

Motto:

Dezastru. Dezordine. Sărăcie. Corupţie, Minciună. Nesiguranţă. Acestea sunt cuvintele

pe care majoritatea românilor le găsesc cele mai potrivite pentru a caracteriza România,
sub Guvernul Văcăroiu. Sondajul de opinie publică, realizat de Centrul de Sociologie
Urbană şi Regională, este năucitor. Românii îşi caracterizează ţara ca pe un pustiu. Un
loc unde speranţa a murit.

Adrian Pătruşcă

Legiunea străină

Era un tip solitar, taciturn, minion. Numai fibră şi muşchi. Tenul palid, fără vârstă,
fruntea înaltă, bărbia voluntară şi privirea tulbure. Cu gesturi cultivate, dar de o manieră
glacială. Nu zâmbea niciodată. Tăietura gurii, subţire. Ca lama unui pumnal. Se îmbrăca
elegant, cu discreţie. Radia o distincţie neprefăcută. Discuta rar. Elevat. Avea alura unui
erudit, bântuit de savante viziuni, în realitate, nu era decât un crescător de peşti exotici,
întâlnit, aproape zilnic, în piaţă, la Obor, la taraba cu acvarii, undiţe, râme şi purici de
baltă, îl chema Romeo centura. Adevărata lui profesie - într-o altă realitate - era, însă,
aceea de ucigaş. Killer!

O meserie, pe care o făcea de cincisprezece ani. Zece ani, ucigaş pe statele de plată ale
unei organizaţii de sumbră reputaţie: Legiunea Străină! în ultimii cinci ani, îşi făcuse
meseria pe cont propriu. De unul singur. Cu precizia maestrului care îşi transformase
profesia în artă. Arta de a ucide! Cu mijloace minime şi profit maxim, îşi găsise chiar şi
clientul pe măsura lui: puternic, crud, altruist. Pitit în spatele unei funcţii oficiale: unul
din înalţii demnitari ai României. Comanda crimele, plătea generos. Cinci comenzi
fuseseră deja executate: un patron de consignaţii de pe strada Negustori; doi chinezi
implicaţi în traficul cu arme; un diplomat arab; cazul de la restaurantul „Solaris”; şi un
ziarist de la revista „Violenţa - alarmă de gradul zero”. Cinci comenzi onorate ireproşabil.
Curat şi rapid! Romeo Ventura nu ratase niciodată. Nu punea întrebări. Nu-l interesa
motivul uciderii. Punea însă o condiţie: să fie plătit anticipat! Integral! Şi nu fusese
refuzat niciodată. Ventura nu avea un mod de operare distinct. Un modus operandi
personal. Ci utiliza o gamă largă de forme, mijloace şi metode.

Avea o imaginaţie fecundă. Nu-i plăcea să se repete. De aceea nu fusese prins niciodată.
Omora cu pumnul, cu pistolul, cu otrava, cu stiletul, cu maşina infernală. Niciodată,
acelaşi tip de maşină infernală. Niciodată, aceeaşi otravă.

296
Niciodată, acelaşi pistol. Fiecare lovitură avea personalitatea ei. Unică! Nici măcar
amprentele nu era aceleaşi. Dispunea de un set copios de mănuşi chirurgicale, mănuşi
confecţionate din Latex, fiecare pereche de mănuşi cu amprentele ei digitale. Imprimate
într-unul din faimoasele ateliere clandestine „Rawar”, din Taiwan, controlate de Triadele
chinezeşti. Ateliere reputate în lumea largă a crimei organizate - lumea interlopă de lux -
pentru perfecţiunea şi rezistenţa măştilor şi mănuşilor din latex. Îţi trăgeai o mască peste
chip, devenea! instantaneu alt om. Altă imagine. Altă identitate, îţi puneai mănuşile, care
se mulau întocmai pe încheieturile degetelor, aveai alte amprente papilare. Romeo
Ventura nu folosise niciodată aceleaşi mănuşi.

O singură scăpare avusese, totuşi, anul trecut, în noiembrie, când montase o maşină
infernală - la comandă - pe autoturismul ziaristului Anton Soroceanu. Dar comanda
fusese presantă, pripită, plătită prompt, în aceeaşi dimineaţă cu plata trebuia asasinat
ziaristul. Romeo Ventura se grăbise, nu verificase atent seriile mănuşilor, observase
scăparea abia când revenise acasă: aceleaşi mănuşi le mai folosise, cu un an în urmă, şi
pentru lichidarea lui Mihai Negulescu. Dar nu-şi făcea probleme, pentru că din
autoturismul ziaristului, în urma exploziei, nici urmă de vopsea nu mai rămăsese,
darămite nişte amprente digitale. Interesant, însă, foarte interesant acest client al său.
Plătea enorm: de peste trei ori preţul pieţei. Şi prompt! Avea însă un cusur: întotdeauna se
grăbea! Solicita să-i fie executată comanda într-un timp scurt, extrem de scurt. Aşa se
întâmplase şi la restaurantul „Solaris”, când îl împuşcase pe Mihai Negulescu. La fel şi în
cazul ziaristului Soroceanu.

Iar graba nu-i plăcuse niciodată lui Romeo Ventura. Îi crea un sentiment de disconfort.
Mai mult, de nesiguranţă. Şi sentimentul acesta ascuţit i se accentuase, mai ales, în ultima
vreme, descoperind - alarmat - că teribilul criminalist Andrei Zavera începuse să-i dea
târcoale clientului său. Ba chiar depistase o întâlnire între cei doi. O fi ceva între ei? Vreo
relaţie ascunsă? Sau Zavera o fi mirosit vreo legătură între nişte crime cu autori
necunoscuţi şi distinsul om de stat?

Romeo Ventura va trebui să verifice cu atenţie, cu maximă atenţie, aceste întrebări, să

vadă ce e, ce se întâmplă, pentru a nu risca. Pentru a interveni la timp. Profesionist, în
anumite circumstanţe - dramatice, periculoase - clientul însuşi, poate deveni victima
ucigaşului tocmit.

Dar, să nu exagerăm! Să nu dramatizăm! îşi zise calm, Romeo Ventura, în vreme ce

împrospăta apa într-unul din uriaşele acvarii instalate de jur-împrejurul pereţilor. Sa nu
cădem în panica. Deocamdată, funcţionează încă regula de aur a oricărei afaceri: Clientul
nostru, stăpânul nostru! zâmbi el subţire şi rău, zâmbi numai din priviri, gura lui nu
zâmbise niciodată, ochii doar iradiau, când şi când, un sclipăr îngheţat. Era surâsul său!
Sarcastic!

Romeo Ventura îşi cumpărase măştile şi mănuşile direct de la sursă, din Taiwan, cu
prilejul unei misiuni ordonate de Legiunea Străină. Toate, strânse într-o casetă de dur-
aluminiu, îmbrăcată în piele neagră, caseta era de mărimea unei cărţi, de forma unei cărţi,

297
imitând perfect o carte celebră: Biblia. Pe copertă şi supracopertă, scria cu litere aurii:
„Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Cu trimiteri. Biblia aceea îl
însoţise pretutindeni, ani la rând, sub flamura Legiunii Străine. N-o abandonase nici când
revenise în ţară, acasă, în 1990, după epuizarea contractului...

Parcă fusese ieri. Deşi trecuseră, de atunci, mai bine de cinci ani. Fiorul reîntoarcerii
plutea încă în el, în străfundurile lui, ca un aer bolnav. Toxic! Crezuse că va muri, că nu
va mai ieşi viu din povestea aceea tristă, îngrozitor de tristă: reîntoarcerea acasă! Vrusese
chiar să moară, ştia cum să se sinucidă, oprindu-şi pulsaţiile cordului, căpătase această
putere cu mulţi ani în urmă, în laboratoarele de instrucţie ale Legiunii Străine. Acolo,
învăţase să supravieţuiască în orice împrejurare: fără arme, fără medicamente, fără hrana!
Dar învăţase să-şi inducă şi clipa supremă, puterea ultimei clipe, când, prin forţa
gândului, îşi putea provoca un stop cardiac. Ireversibil! N-o făcuse în dimineaţa aceea
sumbră, prima lui dimineaţă după revenirea acasă: nu din laşitate, nu din frică, ci din
răzbunare! Nu se temea de moarte.

Dimpotrivă: adora moartea! Otrava răzbunării fusese, însă, mai seducătoare. Cum să nu
răzbune el noaptea aceea tragică, din faţa unei vitrine doldora de acvarii cu peşti exotici?
Cum s-o uite? Umbra acelei cumplite nopţi îi urmăreşte şi astăzi. Ca un aer bolnav.
Toxic!

Tripla crimă din cartierul Ferentari

Revenise acasă noaptea. Târziu. Parcă ar fi intrat în Bucureşti pe furiş. Avusese

sentimentul acut, acaparator, că se strecura pe străzile marelui oraş ca un fur, ca un paria,
ca un risipitor revenit să-şi plângă ispăşirile în pragul casei părinteşti. Lângă tâmpla
copilăriei, care murise de mult...

Fusese o noapte de toamnă putredă. Noapte jilavă şi rece. Cu aerul păstos, cu cerul
purulent, din care zemuia o burniţă cotropitoare. Noapte purtând în viscerele ei un
amestec straniu, tulburător, greţos: aromele cărnurilor vegetale alterate de mucegaiuri,
duhoarea bălţilor stătute, izul acru-ascuţit de benzină arsă, aburul aspru şi crud şi
pestilenţial al gurilor de canal revărsate. Deasupra pământului răbdător, toamna lepădase
nepăsătoare un cer bolnav şi mohorât. Oraşul îl întâmpinase ostil!

Când coborâse din tren, în miezul acela de noapte nevrotică, se simţise brusc luat în
răspăr de o maree umană infernală, apoi - înghesuit, îmbrâncit, strivit - purtat în derivă
de-a lungul imensului peron şi expulzat afară, în stradă. Scuipat în rigola trotuarului
nocturn! De jur-împrejur, lumina gălbuie şi chioară a becurilor electrice. Şi scrâşnetul
pneurilor la semafor. Şi foşgăiala de şobolani a oamenilor. Şi aerul supurant al nopţii...

Cu un geamantan micuţ şi luxos în mâna dreaptă - pe care il purtase de-a lungul şi de-a
latul pământului, sub steagul ocult al celebrelor cohorte din Legiunea Străină - slăbuţ,
elegant şi parfumat, cu două ghiuluri din aur, masive, la mâna stângă, tot la stânga un
ceas greu, din platină, marca Rollex, într-un costum Versace, ultimul răcnet, argintiu, cu

298
pătrăţele negre, cu pantofi Yves Saint-Laurent, negri, din piele de crocodil, cu un diamant
la acul de cravată cât un bob de strugure, cu chipul blajin şi privirea vioaie, părea mai
degrabă un prosper om de afaceri, paşnic şi cumsecade, decât un războinic de profesie.

Se vânturase încolo şi încoace, pe enorma esplanadă din faţa gării, descoperind târziu,
între două şiruri de blocuri sumbre, staţia forfotitoare a tramvaiului. Se apropiase
gânditor. Ar fi putut, desigur, lua un taxi până acasă, în cartierul Ferentari, dar un reflex
profesional, frate geamăn cu clustrofobia, îl împingea necontenit şi imperativ să fugă de
spaţiile închise şi mici şi necunoscute, preferând aglomeraţia mijloacelor de transport în
comun.

Înainte de a lua primul tramvai, silueta fantomatică, ecvestră, a uriaşei statui din faţa gării
îi amintise violent de clipa plecării. Doamne, cât amar de vreme a trecut de atunci! Şi
totuşi, nu trecuseră decât zece ani. Plecase în 1980, primăvara, şi revenise în 1990,
toamna. Zece ani? Nu! Ci, o viaţă de om. O viaţă ca un roman-fluviu. În zece ani, îşi pot
face şenal prin apele tale toate întrebările pământului. Şi ce este altceva o întrebare, decât
expresia concentrată a unei experienţe de viaţă? Abia trăind până la capăt durerea, sau
plăcerea, sau spaima, sau absurdul unei întâmplări, se naşte la capătul acelei întâmplări
întrebarea. Eterna întrebare! Râvnind, de fiecare dată, răspunsul fundamental. Total.
Absolut. Pentru că întrebările curg numai dintr-o trăire maximală a clipei, dintr-o
implicare profundă în curgerea ei, contemplarea negerminând altceva decât semnul
exclamării.

Atmosfera tramvaiului era aceeaşi ca pretutindeni: zgomotul fierului rulat pe fier, mirosul
de ulei mineral încins, răceala barelor metalice, transpiraţia uscată a oamenilor, clopotul
monoton al vatmanului. O lume zămislită sub impactul unei gigantice scântei electrice.

Se urcase în prima garnitură. Lume relativ puţină, era trecut de miezul nopţii. O staţie,
două, trei... În curând, va ajunge acasă. Va redeveni iarăşi el: Romeo Ventura. Nu va mai
fi doar un număr: 0444. Indicativul numeric pe care îl purtase zece ani în Legiunea
Străină. Ci, din nou, un nume. Nu un mercenar pierdut undeva, în pustiul războaielor
planetare. Nu un ucigaş de profesie. Ci, un om la casa lui. Şi ce poate fi mai reconfortant,
decât sentimentul revenirii acasă?

Contractul fusese încheiat pentru zece ani. Trecuseră zece ani. Pactul cu diavolul se
terminase. Predase plăcuţa din platină cu apelativul său numeric - 0444 - îşi reluase
numele, actele şi plecase, îşi vânduse zece ani din viaţă, pentru ce? Avere? Aventură?
Setea de necunoscut? Nebunie? Nevoia de evadare? Plăcerea de a se bate? Fuga după un
ideal? Fiorul percutant al morţii? Sau să fi fost doar şansa hazardului? Răspunsul curge,
puţin câte puţin, din fulgerul fiecărei întrebări.

Staţie finală. Uşile tramvaiului se deschiseră cu un pocnet sec. Romeo Ventura se ridică
de pe scaun, făcu câţiva paşi, coborî, ajunse afară. Deasupra, cerul putred al nopţii.
Bulevardul pustiu îl întâmpină cu tăcerea palidă a unui bec singuratic. Traversă
bulevardul, se afundă într-un păienjeniş de străduţe, era o linişte desăvârşită, casa
părintească nu era prea departe. Şi, deodată, simţi violent primejdia...

299
Romeo Ventura se opri calm, la intersecţia a două străzi, într-o parte, o vitrină uriaşă,
plină cu acvarii în care forfoteau peşti exotici. De cealaltă parte, calcanul înalt şi sumbru
al unei case. În faţă, gardurile unor grădini. Tăcerea ţiuia în urechi. Lumina era tulbure.
Din trei direcţii opuse, se apropiară de el, ameninţătoare, trei siluete negre. Mătăhăloase.
Se opriră la câţiva paşi. Erau trei bărbaţi robuşti, cu umerii zdraveni, cu picioarele
crăcănate, încordate, cu chipurile ascunse sub faimosul ciorap tras peste cap. Toţi trei,
gata de atac, cu şişurile scoase: ca nişte limbi fosforescente! Romeo Ventura îi cercetă,
rând pe rând, cu atenţie de profesionist rasat: erau trei bărbaţi tineri - doi ţigănoşi şi unul
blond - puţin ameţiţi de alcool. Tâlhari de drumul mare! Se lăsă, la rându-i, cercetat de ei.
Le adulmecă de la distanţă ochii răi. Recunoscu specia interlopă: celebrii cuţitari din
cartierul Ferentari!

- Va să zică, nu le-a pierit sămânţa! remarcă prudent şi trist Romeo Ventura, în vreme ce
tipul din faţă, desigur şeful bandei, i se adresă cu un glas zgrunţuros, şoptit, pe un ton
cavernos, de răguşeală tabagică:

- Bă, gagiule, lasă jos valiza aia, pune peste ea ghiulurile, Rolex-ul şi acul de cravată şi
cară-te! Zi mersi, că noaptea asta suntem generoşi şi-ţi facem cadou portofelul. Hai, cărei,
că ne grăbim!
- Şi dacă nu vreau? rosti calm şi rece Ventura.
- Hă, hă! făcu băşcălios tipul din faţă, apropiindu-se şi spintecând aerul cu şişul. Apoi,
dur: înseamnă că n-ai auzit de Puţu Sec. Acolo îi lepădăm noi pe toţi înjunghiaţii şi
spânzuraţii de prin partea asta de lume.

Romeo Ventura îşi aminti, într-adevăr, de Puţu Sec, de la marginea cartierului, unde se
aruncau, pe vremuri, vitele moarte de molimă grea, dar se mai asvârleau acolo şi trupuri
omeneşti, care cu capul spintecat, care cu beregata retezată în cine ştie ce sângeroase
încăierări.
- Şi dacă ţip? întrebă, la fel de calm, Ventura.
- Aici poţi să cânţi şi „Deşteaptă-te române!” că nu iese nimeni afară din casă! ricană, sec
şi duşmănos, celălalt. După care, poruncitor, către camarazii săi: Bă, ăsta ne ţine de
vorbă. Pe el!
Şi brusc, într-o fracţiune de secundă, cei trei tâlhari nocturni se azvârliră, cu şişurile
sclipind, asupra lui...

Dar Romeo Ventura dispăruse cu desăvârşire. Apăruse instantaneu, din tenebrele

Legiunii Străine, numărul 0444. Şi ceea ce se petrecu acolo, la intersecţia acelor străduţe
liniştite, şi calme, şi obscure, nu va putea explica nimeni, niciodată. Rezultatul - trei
cadavre: unul cu gâtul rupt, altul cu coastele despicate înfipte în cord, al treilea cu
coloana vertebrală frântă. Războinicul 0444 îşi aşeză victimele la marginea trotuarului
îngust, rezemate de vitrina cu peşti exotici, nu se sinchisi de chipurile lor ascunse încă
dincolo de ciorapul acela mizer, îşi aranja hainele uşor boţite, îşi îndreptă cravata, Rollex-
ul de la mână, apoi îşi luă geamantanul şi plecă, tăcut şi împăcat, mai departe, pe drumul
reîntoarcerii sale. Redevenise Romeo Ventura.

300
Un mecanism infernal

Casa bătrânească îl aşteptase cuminte, cu storurile trase, cu lumina stinsă, în aburul de

somn al nopţii, îl simţise doar câinele, acelaşi dulău cenuşiu şi flocos de altădată, acum
bătrân şi ramolit: Nero. Lătrase o singură dată - scurt şi gros - după care, aducându-şi
aminte de vremuri apuse de mult, îşi recunoscu stăpânul, gudurându-se supus la
picioarele lui. Romeo Ventura se aplecă, îi cuprinse capul în palme, îl sărută pe frunte,
apoi sunase la uşă. Şi, ca şi cum l-ar fi aşteptat neîntrerupt, în fiecare din nopţile celor
zece ani de absenţă, bătrâna mamă îi deschise numaidecât.

Iar noaptea aceea de toamnă târzie nu mai păru deloc urâtă. Şi nici aerul putred. Şi nici
cerul purulent...

Întâia noapte în casa părintească fusese noapte albă. Noapte de alint matern. Noapte de
amintiri. Noapte de regăsire: mama şi fiul ei rătăcitor.

Sultana Ventura, femeie venind către şaptezeci de ani, văduvă din anii tinereţii, se uita
acum la Romeo - prin pânza lacrimilor - ca la Dumnezeul bătrâneţilor sale. În sfârşit,
acasă! Romeo şi Ilie, copiii ei, vor fi iarăşi împreună, sub acelaşi acoperiş matern.
- Ilie unde-i? se interesă Romeo.
- Cu prietenii, prin oraş, îi răspunse liniştită mama. Dar Romeo desluşi în ochii ei o undă
de amărăciune grea.

La frate-său, Ilie, şi la maica lui, Sultana, se gândise cu iubire şi încrâncenare, zece ani la
rând, Romeo Ventura, în toate pătimirile lui sub crucea Legiunii Străine.

În numele acelui gând sacru se vânduse, luptase, devenise ucigaş de profesie, mercenar,
simbriaş, cu o singură destinaţie: război contra războiului! Se antrenase îndelung,
căpătase reflexe noi, gânduri noi. Războiul e sângeros, desigur; dar, la fel de sângeros
este şi războiul contra războiului. Cine mai poate despărţi cadavrele planetei, când
războinicii şi antirăzboinicii îşi adună morţii de pe câmpul lui Marte?

Cu timpul, Romeo Ventura devenise o maşină monstruoasă, un mecanism infernal, un

instrument orb în mâna morţii care, în numele vieţii, semăna ia rându-i moarte pe pământ.

Un destin absurd. Ca şi lumea în care trăim!...

Romeo Ventura fusese instruit nu să lupte, ci să ucidă, în urma lui, nu rămâneau
prizonieri, ci cadavre. Acţiona fulgerător şi implacabil, ca un robot dezlănţuit, reglat să
riposteze mortal, în orice situaţie potrivnică.

Îşi aminti, de pildă, că odată, la Paris, pe stradă, împiedicându-se, călcase brutal pe pictor
o femeie. Femeia ţipase strident, bărbatul care o însoţea ridicase mâna asupra lui, gata
să-l plesnească, considerându-l un derbedeu oarecare. Gestul reflex, de răspuns, al lui
Romeo Ventura fusese însă gest de moarte pentru celălalt. Omul căzuse ca fulgerat, cu
gâtul frânt într-o lovitură blitz, pe care n-o văzuse nimeni: nici femeia, nici oamenii din
jur şi, mai mult ca sigur, nici chiar victima nu mai avusese vreme să înregistreze lovitura

301
fatală. Romeo Ventura dispăruse rapid de la faţa locului, se retrăsese ca o panteră, se
ascunsese de lume, fugise la cazarmă. De atunci, ieşea în oraş rar, foarte rar.

La începutul perioadei de instrucţie, un indian mititel, negricios, slăbuţ, cu o figură

ştearsă, banală şi ochii goi, care se nimerise să-i fie instructor de arte marţiale, îi spusese
lui Romeo Ventura, într-o franţuzească impecabilă, că, în orice luptă, nu forţa prevalează,
ci viteza. Un fulg trimis asupra unui zid de beton armat, gros de un metru, lansat cu viteza
de 50.000 de kilometri pe secundă, străpunge zidul de la un capăt la altul.

- Iar fulgul rămâne intact! îi explicase imperturbabil indianul. Continuase reflexiv: în

ceea ce ne priveşte, viteza mâinii trebuie să fie mai mare decât viteza de percepţie a.
ochiului. Şi, pentru demonstraţie, îi întinse un pachet de cărţi de joc.
- Trage o carte, uită-te la ea, memoreaz-o, apoi aşeaz-o unde vrei tu, în acelaşi pachet!, îi
ceru calm indianul.

Romeo Ventura făcu întocmai, după care îi restitui, curios, pachetul de cărţi. Instructorul
privi cărţile de joc, le aşeză pe colţul mesei, fără să le privească, îşi încrucişa braţele
slabe, subţiri, pe pieptul costeliv şi spuse blând:

- Zero-patru-patru-patru, caută, te rog, în buzunarul stâng al vestonului tău! Ventura

vârâse numaidecât mâna în buzunar, găsise acolo o carte de joc, o extrăsese, o privise
crispat, năuc: era chiar cartea lui! Se uită întrebător la instructor. Iuţeala de mişcare a
mâinii mele a fost, după cum vezi, mai mare decât puterea de observare, de sesizare a
ochilor tăi!, îi explicase, cu aerul său uşor apatic, indianul.

După care, continuase pe un ton sec, scolastic, dar foarte convingător:

- Aici se află tot secretul, în viteză! Dar, pentru acest lucru, îţi trebuie antrenament. Şi,
mai ales, concentrare. O concentrare enormă! O concentrare a gândului atât de puternică,
de parcă de mişcarea aceea a mâinii tale, ar atârna propia-ţi viaţă. Cu timpul, dacă ai
noroc, concentrarea minţii devine reflex. Instinct! Ca şi mişcarea fulgerătoare a mâinilor.
Abia atunci vei fi reuşit să părăseşti această cazarmă, pe picioarele tale. Dacă nu, vei
crăpa într-o zi de efort zadarnic, de efort inutil, şi vei sfârşi îngrăşând câmpul de
morminte din spatele cazărmii: acolo se află cimitirul înfrânţilor!

Indianul tăcuse brusc şi se îndepărtase încet, agale, uşor crăcănat, cu mersul său şleampăt,
de tăntălău incurabil. Mai târziu, nu prea târziu, Romeo Ventura avea să afle că toate
generaţiile de mercenari care trecuseră, în ultimul sfert de secol, prin mâinile lui, îl
cunoscuseră sub un singur nume: Mangusta! Pentru că gesturile sale erau mai iuţi decât
ale cobrei regale. Cu timpul, după luni de antrenament epuizant, indianul acela pusese
stăpânire absolută pe toate gândurile lui. Parcă intrase în el şi se instalase definitiv, acolo,
în străfundurile sufletului său. Romeo Ventura îşi egalase maestrul. Acţiona la fel de
rapid. Dar dacă Mangusta ştia şi putea să-si reprime magistral gestul reflex, atunci când
vroia, ştia şi putea să şi-l controleze, să şi-l subordoneze integral minţii sale, voinţei sale,
Romeo Ventura nu realiza dezastrul pe care îl săvârşise - uciderea unui om - decât după
consumarea gestului inconştient. Ventura devenise robul acelui mecanism intim, insidios,

302
primejdios, pe care Mangusta îl asamblase, îl implantase, cu minuţie de magistru, în fiinţa
lui.

Acea fiinţă care purta indicativul 0444. O fiinţă periculoasă ca un glonţ care a pornit deja
către tine. Scăpare nu există!

Romeo Ventura îşi aminti de o altă întâmplare tragică. Se afla la Casablanca, în Maroc,
singur, seara, târziu. Se plimba relaxat, după executarea unei misiuni. Mai avea o noapte
la dispoziţie. Mâine va trebui să plece în alt capăt de lume. Cu altă misiune. Dar, până
mâine, mai era o noapte întreagă, iar el se plimba hai-hui prin captivantul Dar El-Beida,
cum îi spuneau arabii luxuriantului port la Oceanul Atlantic. Se vântura pe marile lui
bulevarde, fermecat de feerii nocturne. Deodată, un mulatru fălos, elegant, pus la patru
ace, l-a oprit şi i-a cerut, respectuos, un foc pentru ţigară. Romeo Ventura a scos bricheta,
când şi-a ridicat ochii spre mulatru, acesta aţintea sever gura unui pistol asupra lui,
solicitându-i imperativ portofelul cu bani. Gestul lui Ventura fusese mai iute decât
apăsarea degetului pe trăgaci, mulatrul prăvălindu-se mort, cu inima strivită sub impactul
năprasnicei lovituri. Romeo Ventura acţionase orb şi reflex, fără putinţa de a-şi cenzura
gesturile în timpul atacului. După întâmplarea aceea nu mai ieşise niciodată singur în
oraş...

Legea talionului

Cum să-i povestească Romeo, bătrânei lui mame toate aceste grozăvii? I-a descris lumea
largă, lumea bântuiţi de el, într-adevăr, ca pe un imens câmp de luptă, dar i-a desluşit
numai frumuseţile fascinante, întâlnite pe nesfârşitele lui drumuri, plantele şi animalele
exotice de peste mări şi ţări obiceiurile ciudate ale oamenilor de pretutindeni, hainele ş
casele şi credinţele lor...

Zece ani bătuţi pe muchie, se învârtise printre lumii: pământului, se zbuciumase, suferise,
luptase, răzbise, supravieţuise: fusese un norocos! Investise, apoi, nişte bani în comerţul
cu arme. Şi aici, norocul fusese de partea lui. Strânsese câteva milioane de dolari, într-un
cont cu parolă: o avere enormă! La expirarea contractului de zece ani, avusese puterea să
se oprească. Puţini reuşeau să se smulgă din tenebrele narcotizante ale Legiunii
Străine. El reuşise!

Dragostea de mamă şi de frate îl readusese în patrie.

Acasă!...

Sultana Ventura n-avea să ştie, însă, niciodată, că acasă nu revenise doar Romeo, fiul ei,
ci şi numărul 0444: adică, ucigaşul de profesie!

Către sfârşitul acelei nopţi, în revărsatul zorilor, îmbăiat şi hrănit, mângâiat de privirile
mamei, risipindu-se în amintiri frânte, în povestiri tăiate razant şi întâmplări stranii
nemărturisite până la capăt, Romeo Ventura a sărutat dreapta Sultanei, s-a întins pe

303
canapea şi a adormit brusc, aşa cum făcea şi în pădurile ecuatoriale, în acele comandouri
pedepsitoare, lansate la graniţa dintre viaţă şi moarte.

Romeo Ventura căpătase deprinderea să adoarmă instantaneu şi să se trezească într-o

clipă anume, dinainte hotărâtă. Acolo, în laboratoarele ultrasecrete al Legiunii Străine, i
se dezvăluiseră toate tainele trupului omenesc, punctele lui vitale şi punctele lui mortale.
Putea să rabde zile întregi de foame şi de sete, fără ca forţa şi acuitatea simţurilor să-i fie
diminuate. Prin exerciţii îndelungi, graţie unor tehnici speciale de autocontrol, dobândise
puterea miraculoasă de a-si modifica temperatura corporală şi ritmul cardiac. Şi nu puţine
au fost cazurile de sinucidere printre foştii săi camarazi, când aceştia, într-o clipă de
neagră depresiune, îşi comandau singuri stopul cardiac, moartea instalându-se irevesibil...

Sub privirile materne, deopotrivă duioase şi triste, Romeo Ventura dormea somnul
pruncului. Tristeţea Sultanei îşi avea izvorul în escapadele nocturne ale lui Ilie, în
chefurile lui prelungite cu prieteni dubioşi, în faptul că, de la o vreme, nu o mai asculta,
îşi părăsise serviciul, înhăitându-se cu tot soiul de huligani gălăgioşi, periculoşi, beţivi şi
răi. Sultana nu-i mai putea struni. Ilie o luase razna, bine că venise tocmai la timp
Romeo...

Cu aceste idei cam încâlcite îşi petrecuse Sultana Ventura toată dimineaţa aceea de
toamnă tulbure, când deodată o smulsese din gânduri zuruitul metalic al soneriei de pe
hol. O fi Ilie!, îşi zise ea cu sufletul ia gură şi fugi spre uşă.

Deschise. În prag, doi poliţişti cu fruntea în pământ. Spuseseră „bună-dimineaţa” cu o

gravitate oficială, se legitimară, întrebară apoi dacă dânsa este doamna Sultana Ventura.
Presimţind o nenorocire, bătrâna femeie dădu din cap, afirmativ. Pălise! Unul din
poliţişti, după ce tuşi de câteva ori, dregându-şi glasul, îi aduse la cunoştinţă că, pe timpul
nopţii trecute, fiul ei, Ilie Ventura, împreună cu alţi doi cuţitari din cartier, fusese găsit
mort, cu cuţitul în mână, cu un ciorap tras peste cap, rezemat de o vitrină cu peşti exotici.

Sultana scoase un ţipăt sfâşietor - prelung - şi se prăvăli grămadă peste covoraşul din hol.
În aceeaşi clipă, se trezi şi Romeo Ventura, deschise uşa dormitorului, priveliştea din hol
era macabră: doi poliţişti, ca două stane de piatră fumurie, încremeniţi în pragul uşii; în
faţa lor, secerată, Sultana. Dintr-o singură privire, Romeo îşi dădu seama că era moartă.
Inima bătrânei mame nu putuse supravieţui groaznicului şoc. Când Romeo Ventura află,
de la unul din poliţişti, scopul vizitei lor matinale - totodată şi cauza subitei sucombări a
Sultanei - primul impuls, primul său gând fusese să sară la beregata acelor oameni
oficiali, necunoscuţi, să le rupă gâtul, apoi să piară şi el, tot acolo, în pragul casei, ca un
vis urât. Ca o piază rea!

Dar se oprise la timp. Pentru că al doilea gând fusese ca un urlet interior, un imens strigăt
mut: stai! Era pentru prima dată când se putuse controla, în urma unei provocări a
hazardului. Pentru prima dată, îşi cenzurase gestul asasin, în aceeaşi clipă, însă, se
născuse în el o pustiitoare dorinţă: răzbunarea! Cineva trebuia să plătească pentru
moartea lui Ilie. Pentru moartea Sultanei. Cineva trebuia să spele, cu viaţa lui, urmele

304
răului ucigaş, în numele unei legi ancestrale: legea Talionului! Cine va plăti? Şi câţi vor
plăti? Unul? Mai mulţi? Va hotărî numai bunul Dumnezeu.

El, Romeo Ventura, nu va fi decât executorul voinţei sale. Călăul! Nişte oameni răi îi
transformaseră, cândva, într-un asasin perfect, într-o maşină de omorât oameni. Acesta va
fi, de acum încolo, rostul vieţii sale: să omoare oameni! Aşa îi fusese lui menit: să devină
ucigaş profesionist! O meserie ca oricare alta, îşi zisese, cu gânduri nebune, Romeo
Ventura.

Cineva trebuia s-o facă. De altfel, întotdeauna meseria de călău a fost foarte bine plătită.
Şi temută. Sub puterea anonimatului, sub taina celebrei măşti negre pe care şi-o trăgea
călăul peste chip, meseria aceasta terifiantă au profesat-o prinţi, conţi şi chiar regi,
oameni de ştiinţă, filozofi, cercetători ai misterelor omeneşti. Istoria este plină de
exemple sinistre: prinţul de Saxa, Eduard Grey, supranumit Cel Frumos, obişnuia
adeseori să-şi tragă gluga pe cap şi să facă pe călăul în piaţa publică; împăratul Tiberius,
soţul Mesalinei - cea mai frumoasă curvă a Cetăţii Eterne - era nelipsit de la execuţiile
publice, dar nu în calitate de împărat, ci de călău; profesorul universitar Pierre Cherlaux,
o somitate a Sorbonei, a recunoscut el însuşi, în memoriile sale, că a exercitat funcţia de
călău în serviciul public, vreme de peste treizeci de ani.

- Să mai adaug şi alte exemple? se întrebase atunci, cu priviri demenţiale, Romeo

Ventura, stând încă ţeapăn, în holul casei, cu Sultana la picioarele lui. Moartă! Poliţiştii
plecaseră de mult, îşi ceruseră iertare pentru tragedia declanşată fără de voie, îşi făcuseră
semnul crucii, salutaseră şi dispăruseră ca două năluci întunecate. Romeo Ventura stătuse
acolo, în hol, în picioare, lângă trupul inert al Sultanei, toată dimineaţa. Până spre prânz...

Din prăpădul acelei dureri, nu şi-a mai revenit niciodată. Ceva se frânsese definitiv în
fiinţa lui. Ireversibil! Devenise alt om. Muşcat de colţii otrăviţi ai smintelii. Un nebun
terorizat de o singură imagine: o uriaşă vitrină plină de acvarii cu peşti exotici, trei
cadavre rezemate de geamul vitrinei şi, între ele, Ilie. Fratele lui. Omorât de el, de Romeo
Ventura. Cum să lupte împotriva acestei imagini devoratoare? Cum să i se
împotrivească? Cum să scape de tirania ei devastatoare?

- Cui pe cui se scoate, îşi amintise Ventura un proverb aiuritor. Şi a devenit crescător de
peşti exotici. Vânzător de peşti exotici. Zilnic, în piaţa Obor, la taraba cu undiţe, râme şi
purici de baltă. Aceasta era firma: ca un cui reparator, înfipt în memorie, în spatele firmei
- ucigaşul: ca un gând răzbunător, înfipt în tenebrele sufletului său. Altfel, Romeo
Ventura n-ar fi putut supravieţui, între vânzătorul de peşti exotici şi asasinul profesionist
nu exista nici o legătură.

Absolut nici una! Se ignorau reciproc. Doi oameni radical diferiţi. Străini. La drept
vorbind, nici măcar nu se cunoşteau. Habar nu aveau că locuiau, simultan, în acelaşi trup
omenesc. Cine era unul? Cine, celălalt? împărţeau aceeaşi locuinţă, dar plăteau chirii
diferite: unul plătea preţul uitării; celălalt, preţul răzbunării! Şi dacă pe vânzătorul de
peşti exotici, aşa cum era el, îl ştia toată lumea, chipul ucigaşului nu-l cunoştea nimeni.

305
Ucigaşul nu lăsase, în urma lui, nimic altceva decât un şir de măşti. Şi de false amprente
digitale. La fel de false ca şi gândurile lui.

- Dar dacă însăşi viaţa mea nu-i decât un fals monstruos? se întrebase zăpăcit, umilit,
adeseori, Romeo Ventura. Dar dacă eu nu sunt nici ucigaşul, nici vânzătorul de peşti
exotici? Dacă altcineva mi-a furat minţile, mi-a furat sufletul şi numele, mi-a furat viaţa
mea şi mi-a dat, m schimb, viaţa lui? Dacă eu nu mai sunt eu? Cine sunt adevăratul? Şi
cine, falsul? Cine mi-a furat identitatea? Cine mi-a furat mama? Cine mi l-a furat pe Ilie?
N-a fost un singur hoţ! Nu un singur fur!

Ci o conspiraţie enormă. Ocultă. O organizaţie rea, populată exclusiv de oameni răi,

oameni care l-au momit, l-au atras în templul lor secret, în laboratoarele lor tainice,
repezindu-se apoi ca hienele asupra vieţii lui, hăcuind-o, rupând-o în bucăţi sângerânde,
înghiţite de ei, digerate, disipate apoi în minţile acelor oameni răi, dizolvate în vieţile lor,
încât acum el, Romeo Ventura, nu mai ştie cine este. Este vânzătorul de peşti exotici?
Este ucigaşul profesionist? Sau este câte ceva din fiecare din acei oameni răi care i-au
furat sufletul şi numele şi minţile? Şi de atunci, în fiecare om ucis, Romeo Ventura îşi
caută, disperat, o părticică din el. Şi, negăsind-o, aşteaptă răbdător o nouă victimă.

CAPITOLUL 12

Motto:

România are nevoie de asanare morală, pentru a putea ieşi din haosul şi nenorocirile în
care se zbate. Pentru că, atâta vreme cât menţinem în fruntea statului sau în vârfurile
partidelor politice oameni care, prin trecutul lor, sunt şantajabili şi manipulabili, ţara
noastră va fi o tară bolnavă..

Constantin Ticu Dumitrescu

Un roman scris de alţii

Daion Doroga se afla la o răspântie. Uriaşă! Hotărâtoare! încotro? Cum şi unde să pună
pasul următor? Mai există un pas următor? Şi ce-l aşteaptă, mai departe? Doar nisipurile
mişcătoare ale politicii? Se simţea manipulat. Ţinut în frâu. Călărit! Era iute, şi mândru,
şi frumos, ca un armăsar de rasă. Degeaba unele caricaturi din presă îl prezentau cu
fustiţă, bluziţă şi sutien. Era o imagine calpă. Mizeră. Plăsmuită din mizerii revolute.
Acum, era alt om! Puternic. Se ştia puternic. Era un luptător. Un armăsar - luptător!
Altcineva, însă, ţinea hăţurile. Când mergea în galop sau în buestru sau la trap, nu era
voinţa lui. Ci vrerea altcuiva. Nu era puterea lui: a calului. Ci, a călăreţului. De ce se
lăsase Daion Doroga călărit? De ce îşi amanetase libertatea pentru un blid din nectarul
puterii? Aşa vrusese el? Aşa au vrut alţii? De câtva timp, totul se stricase în viaţa lui:
familia, profesia, liniştea, speranţa. Cea mai stricată, însă, era libertatea!

306
De fapt, libertatea lui nici nu mai exista. Se alterase, putrezise, dispăruse? Nu! O
vânduse! Făcuse un troc îngrozitor: îşi dăduse libertatea, pe putere! Dar - ce sinistră
contradicţie! - poate exista putere fără de libertate? Iţi poţi imagina, o clipă numai, că eşti
puternic, fără să fii liber? Puterea? Nu-i decât o monstruoasă iluzie? O iluzie care te
absoarbe în marasmul ei toxic, otrăvindu-ţi trecutul, prezentul şi viitorul. Nimic nu mai e
din ce-ai fost, înainte de a muşca din fructul puterii.

- Ce a devenit viaţa mea?, se întreba debusolat Doroga, se întreba deopotrivă umilit şi

orgolios, se întreba exasperat, mai ales după ultima discuţie avută cu Ovidiu Găman.
- Ce mai înseamnă viaţa mea? Nimic! De unde a început această îngrozitoare
degringoladă? De când? Trecutul este prologul. Epilogul se construieşte în viitor. Iar între
prolog şi epilog, un roman terifiant: viaţa mea! Un roman scris de alţii. Nu de mine. Eu
nu sunt decât unul din personaje. Nici măcar personajul principal. Tristă concluzie: în
propria-mi viaţă, personajul principal nu sunt eu!

Ci Baronul. Sau Hariton. Sau Lotreanu. Ei vin cu sugestiile. Adică, hăţurile. Interesant:
oare, în viaţa Baronului, cine o fi personajul principal? Ce, mama dracului, se întâmplă cu
mine? se întreba, înrăit, Daion Doroga.

În familie, se simte tot mai străin. Darda, nevastă-sa, are viaţa ei, prietenii ei, colegii ei,
şi-o trăieşte cum vrea ea. Se îndepărtează de ei, încet-încet. N-o spune. Zâmbeşte la fel. li
sărută la fel. Îi spune o mie de nimicuri, ca şi altădată. Şi totuşi, de la o vreme, el se
pierde tot mai des în golul din privirile ei. Pe copii îi vede doar o dată sau de două ori pe
săptămână. Cu soră-sa se întâlneşte şi mai rar. Cu cumnaţii Jugureanu, din când în când.
Cu tata-socru n-a mai stat la un pahar de bere, de câteva luni. Părinţii nu şi i-a mai văzut
de peste un an. La ce se reduce viaţa lui? Ce-a mai rămas din viaţa lui? La urma urmei, ce
face el? Aha, face politică, acumulează putere, strânge avere.

- Buun! îşi zicea el fals concesiv. După care, exploda agresiv. Şi pentru cine? Pentru
mine? Îmi foloseşte mie politica la ceva? Dar puterea? Dar averea? Pentru cine,
Dumnezeii mă-sii de viaţă, strâng eu atâta avere? Să aibă ce risipi, mai târziu, copiii?
Neamurile?

De pe-acum se uită cu toţii la el, ca la o posibilă pradă: se uită cu ochi de hiene flămânde!
La Universitate, unde şi-a făcut rost de o catedră, e titularul acelei catedre, se duce pe
fugă, între două şedinţe, conferinţe, congrese, între două întâlniri oficiale, reuniuni cu
negri, cu chinezi, cu albanezi, nu s-ar mira prea tare dacă ar pica, într-o zi, chiar şi o
delegaţie de marţieni. De ce, nu? în lumea politică românească - o lume artificială până în
sămânţa ei - orice e posibil. Dacă nu cumva studenţii se uită deja la el ca la un marţian.

Daion Doroga ştie că nu are nici o legătură cu studenţii, nu-i simte apropiaţi, nu se
înţeleg, nu vorbesc acelaşi limbaj: trăiesc în lumi paralele! La Senat, nu are nici colegi,
nici subalterni, pe adversari îi ignoră total, ei nu există decât pe hârtie, decât pentru a da
culoare pluripartidistă Parlamentului, de prieteni nici nu poate fi vorba.

307
O turmă de contradicţii

Senatul îi apare ca un enorm incubator, în care puterea îşi cloceşte ouăle şterpelite de prin
urnele de vot ale circumscripţiilor electorale, din acele ouă au ieşit deja senatorii
binomului roşu, care cască acum, către cer, pliscurile lor veşnic nesătule. Iar el, prim-
senatorul României, trebuie să aşeze, în fiecare plisc, halca de putere cuvenită. Mai mică
sau mai mare. Dar nimeni, din cuibul puterii, nu rămâne cu pliscul gol. Altfel, iese
tămbălăul dracului! La partid, deja tărăboiul stă gata-gata să crape. Liga Renaşterii
Naţionale - partidul de guvernământ al cărui preşedinte este - a devenit o turmă de
contradicţii. Una din fracţiuni se află aproape, foarte aproape, de ruptură. Dacă nu anul
ăsta, anul viitor mai mult ca sigur fracţiunea aia politică din Ligă îşi va lua lumea în cap.
Şi, astfel, va mai răsări un nou partid printre buruienile politice din România.

În Ligă, nu poate mulţumi pe toată lumea. Fiecare vrea ca halca lui să fie cât mai mare. În
AGA, în Consilii de Administraţie, sau funcţionari de bănci, funcţionari la CEC,
funcţionari de Regii autonome, vâră-i prin ministere, prin Secretariate de stat, prin
Consilii locale, dă-le pe mână primării, prefecturi, Agenţii naţionale, başca Fondul
Proprietăţii de Stat, de unde curge laptele cel mai dulce. Fiecare se uită în strachina
celuilalt şi urlă ca un nebun că laptele lui e apă chioară. Şi e suficient să urle unui singur,
că toţi oamenii din Ligă - Ligăi, cum le zic ziarele - încep să urle în cor, să înjure în cor,
să latre în cor: precum câinii dintr-un cartier, care se întărâtă unii pe alţii. Cum să fii
coleg cu o haită de câini? Ovidiu Găman, preşedintele executiv al Ligii, are dreptate:

- Ia mai dă-i în mă-sa şi nu-ţi mai face atâtea griji. Ştii care e greşeala ta, Doroga? Că le
dai! Ei latră şi tu le dai! Nu! Nu le mai da! Doar arată-le ciolanul şi lasă-i să latre. Vor
deveni furioşi. Şi ştii ce fac nişte câini furioşi? Nu ştii! îţi spun eu: se încaieră între ei. Ei
bine, atunci şi numai atunci, trebuie să apari tu cu ciolanul în mână! Se vor linişti ca prin
farmec.

Şi ştii care e a doua greşeală a ta? Că împărţi, tu, fiecăruia, ciolanul aşteptat. Nu, dragă
Doroga! Aruncă-i la grămadă. Lasă-i pe ei să se lupte, să se sfâşie între ei, pentru bucata
aia de putere. Iar tu îţi vezi, liniştit, de treburile tale. Vezi ce simplu e?
- Al dracului, Găman! gândi admirativ, dar şi pizmaş, Daion Doroga. I-o zisese Ovidiu:
calm, colegial, fără răutate! Doroga ştiuse dintotdeauna că, sub masca aia de idiot
adormit, în Ovidiu Găman pândeşte un tip de o teribilă inteligenţă. Găman îşi cunoştea
perfect interesele. El nu mima puterea. Ci, trăia cu adevărat puterea, în câţiva ani,
devenise un om foarte bogat şi, realmente, se bucura şi se folosea de bogăţia lui. Era
fericit şi în familie. Mai mereu, Ovidiu Găman găsea un prilej să povestească o istorioară
picantă sau tandră din familia lui. Iar la Camera Deputaţilor, pe care o conducea cu mână
forte, nu fuseseră niciodată atâtea scandaluri, câte izbucniseră în Senat.

Ovidiu Găman nu se lăsa manipulat. Provoca doar această impresie, în realitate, ştia să se
joace cu oamenii. Cu ambiţiile lor. Cu orgoliile lor. Cu destinele lor. Daion Doroga îl
privise adeseori cu ochi plini de invidie: Găman făcea tot ceea ce făcea cu o neprefăcută
plăcere. El îşi trăia viaţa lui. În viaţa lui, el era personajul principal! Chiar şi atunci când
se plia peste părerea celuilalt, când adopta punctul de vedere al celuilalt, n-o făcea

308
crispat, ci se manifesta jovial, înţelegător, de parcă aceleaşi gânduri şi păreri şi opinii se
născuseră şi în mintea lui.

Exact aşa se petrecuseră lucrurile şi când Daion Doroga - la îndemnul Baronului - îi

sugerase lui Găman că n-ar fi rău ca Liga Renaşterii Naţionale, după alegerile din
toamnă, să treacă în opoziţie. Să părăsească puterea. Ovidiu Găman nu stătuse nici o clipă
pe gânduri, nu ezitase, nu se arătase surprins, ci preluase din zbor părerea lui Doroga, şi-o
însuşise integral, creionând chiar câteva explicaţii pertinente, subtile, de bun simţ.
Surprinsul, şi de astă-dată, fusese tot Doroga.
- Ce dracu o fi în capul lui Găman? se întrebase el uluit, văzând că Ovidiu achiesase fără
de rezerve la sugestia lui de a pierde alegerile.

Mai mult, îi furnizase şi nişte argumente interesante, logice, lucide, la care, de fapt, în
taină, se gândise şi Doroga.

În primul rând, rotaţia partidelor la putere va aduce un beneficiu de popularitate, printre

politicienii Occidentului, pentru Ligă. În al doilea rând, se induce convingerea în oamenii
de afaceri străini că şi în România sistemul democratic a început să funcţioneze, în al
treilea rând, averea pe care am strâns-o, timp de şapte ani, trebuie administrată, trebuie
îngrijită, înmulţită, or starea de opoziţie este ideală pentru a ne gestiona averile personale,
în al patrulea rând, dar nu în ultimul, credibilitatea politică a Ligii, extrem de şifonată la
ora actuală, se va reface rapid în opoziţie, întrucât noua putere nu va avea resursele
necesare - noi ştim precis ce prăpăd lăsăm în urma, nu? - ca să crească nivelul de trai al
populaţiei. Oamenii o vor duce din rău, în mai rău, memoria colectivă este foarte subţire,
şi vor începe să ne regrete. Astfel încât, peste patru ani, în anul de graţie 2000, vom
reveni la putere. Pe cai mari!

Ovidiu Găman fusese extrem de convingător. Iar chestia asta îl călca pe nervi pe Daion
Doroga. Îl irita, îi aţâţa imaginaţia. Ştia că în spate Găman îl sapă cu îndârjire, îl toarnă la
Cotroceni. Ce hram poartă Ovidiu Găman? Al cui om o fi? Al Baronului? Al lui Hariton?
Al lui Lotreanu? Daion ştia că Ovidiu îl capacitase pe Leon Lotreanu, intrase pe sub
pielea Mătuşii, devenise cârtiţa Cotrocenilor în Ligă. Dar dacă Ovidiu Găman ascundea şi
alte legături primejdioase? Primejdioase pentru Doroga! Primejdioase pentru putere!

Şi, atunci, Daion Doroga apelase la serviciile secrete ale Monseniorului: să-l ţină,
permanent, sub strictă supraveghere pe Ovidiu Găman! Trecuseră mai multe luni de zile.
Rezultatul: o sumă imensă de informaţii, unele mărunte, altele palpitante, altele
domestice, informaţii despre viaţa cea de toate zilele, informaţii din familie, de la Camera
Deputaţilor, informaţii din Ligă, informaţii despre prieteni, neamuri, vecini, informaţii
preţioase despre afacerile lui Găman, despre slăbiciunile lui, tabieturile lui, despre
aventurile lui bahice, despre escapadele lui amoroase, informaţii despre conturile lui
secrete, despre averea acumulată, informaţii despre duşmăniile lui, bârfele lui, şantajele
lui, informaţii despre telefoanele lui confidenţiale turnate în urechea lui Lotreanu,
informaţii utile şi inutile, culese cu artă, cu talent, cu măiestrie de oamenii
Monseniorului.

309
Un volum uriaş de informaţii. Care vor fi exploatate la momentul oportun. Până atunci,
însă, ochii în continuare pe Găman! Ciudat: în pofida tuturor aparenţelor, Ovidiu Găman
era un tip sincer. Chiar dacă trăia urât, era sincer în toată urâţenia vieţii sale. Extrem de
inteligent, fin observator al societăţii româneşti, ultrasensibil la oscilaţiile din lumea
politică, trăia cu o plăcere nedisimulată întreg acest coşmar. Nu se prefăcea. Era de o
sinceritate brutală. Ca şi acum, când îi argumenta - logic şi lucid - avantajele pierderii
alegerilor de la toamnă.
- Dar dacă noua putere va strânge şurubul, va începe prigonirea noastră, va declanşa
vânătoarea de vrăjitoare? îl încolţise Daion Doroga cu nişte temeri sumbre.
- Atunci vom juca şi noi rolul lui Saul din Tarsul! îi răspunsese prompt şi calm Ovidiu
Găman.

Doroga îl privise deconcertat.

- A, nu ştii povestea lui Saul?! se mirase prietenos Ovidiu Găman. E un capitol foarte
interesant din istoria primelor începuturi ale Creştinismului. O paradigmă plină de tâlc.

Saul din Tarsul

Daion Doroga îl ascultase curios, nu doar curios ci, pur şi simplu, captivat de
personalitatea complexă a colegului său din conducerea bicefală a Ligii. Ovidiu Găman
îşi desfăşurase micul expozeu pe un ton de povestitor împătimit:
- În anul 65, înainte de Christos, regele din Iudeea moare, iar cei doi fraţi moştenitori
încep să se certe pentru tronul părintesc. După o vreme, cearta se transformă în război.
Unul din fraţi îi cere ajutor lui Pompeius, un general roman, care se afla cu legiunile sale
la Damasc. Pompeius în Iudeea, îl trimite în exil pe celălalt frate, în fruntea statului
aşezându-şi protejatul. Dar, nu ca rege. Ci, doar, rabin. Intenţia generalului era dară: vroia
să desfiinţeze tronul regal şi să transforme Iudeea evreiască în provincie romană.
Cetăţenii statului s-au opus, însă, din răsputeri.

A urmat, apoi, un lung şir de revolte, răsmeriţe, răscoale împotriva stăpânirii romane.
Războiul intern se generalizase. Populaţia sărăcea de la o zi la alta, oamenii mureau de
foame, de epidemii, de sabia romanilor. Poporului, în stare de permanentă rebeliune, nu-i
mai rămăsese decât speranţa. Speranţa într-un Mesia, într-un conducător salvator, care
să-i scape de asupritorii romani! Aproape simultan, în acesta perioadă, au apărut trei
conducători: Iudas din Galileea, Ioan Botezătorul din regiunea Iordanului, şi lisus din
Nazaret. Toţi trei, într-un iscusit înveliş teologic, foloseau sintagma: „Timpul a sosit!”,
îndemnând poporul la revoltă şi eliberare de sub stăpânirea romană.

Iudas şi Ioan Botezătorul au fost prinşi, relativ repede, de autorităţile romane, judecaţi
pentru înaltă trădare, condamnaţi la moarte şi executaţi. Nu intrăm acum în amănunte
despre intrigile şi trădările care se teşeau la curtea guvernatorilor romani...

Iisus din Nazaret, mai abil, mai subtil, mult mai inteligent şi beneficiind de harul său
divin, şi-a continuat opera revoluţionară, îndemnându-şi concetăţenii să-şi elibereze
patria de asupritorii romani, îşi crease o imensă popularitate. Era un orator desăvârşit,

310
vorbea mai ales în exemple şi pilde, era profund si, totodată, accesibil oamenilor simpli.
Dispunea de o extraordinară putere de persuasiune. Cu timpul, şi-a perfecţionat şi o
anumită tehnică de sugestie, de hipnoză colectivă. Era înalt, frumos, înţelept, cultivat.
Extrem de inteligent fiind, şi-a dat însă seama, destul de repede, că nu va repurta
niciodată vreo victorie împotriva romanilor cotropitori. Atunci, cu un geniu practic, şi-a
schimbat cauza, începând să predice idei populiste, pacifiste, de umilinţă şi supunere faţă
de încercările grele pe care ni le dă Dumnezeu.

Această radicală schimbare de program i-a adus, însă, ura claselor bogate autohtone, a
negustorilor, a cărturarilor, a preoţilor, a marilor proprietari de terenuri şi turme de vite.

Toţi aceştia nu se împăcau nicidecum cu gândul supunerii faţă de stăpânirea romană,

căreia îi plăteau tribut greu. Lângă Iisus au rămas doar oamenii foarte săraci,
dezmoşteniţi ai soartei, cerşetorii, bolnavii, sclavii fugiţi de la curtea stăpânilor, în fond,
oameni cinstiţi, evlavioşi, dar fără putere politică, militară sau administrativă. După
câţiva ani, lipsit de protecţia claselor conducătoare, Iisus a fost arestat de autorităţile
romane, judecat şi condamnat la moarte prin crucificare. Te-ai întrebat vreodată, dragă
Doroga, ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă ar fi fost spânzurat? Acum, probabil, ne-am fi
închinat în faţa unei spânzurători. Dar, să revenim la istorie.

După moartea lui Iisus, apostolii săi s-au unit într-o asociaţie de tip comunitar,
promovând câteva principii: cei ce suferă pe pământ vor fi fericiţi în rai; nevoile,
neputinţa şi umilinţa sunt ridicate la rangul de virtuţi; se propagă supunerea oarbă în faţa
grelelor încercări pe care ni le trimite Dumnezeu; este propovăduit pacifismul; se predică
resemnarea. Aşa s-a născut o nouă grupare religioasă care, în epocă, s-a numit Secta
Ebionimilor, constituită în exclusivitate din evrei săraci.

Pentru credinţa lor defetistă, de resemnare şi supunere faţă de cotropitorii romani, noii
sectanţi au început să fie vânaţi de înseşi autorităţile autohtone, evreieşti. Iar unul din cei
mai duri şi aprigi duşmani ai Ebionimilor a fost Saul din Tarsul. Tradus, mai târziu, de
europeni, cu numele de Paul. Sau Pavel. Este acelaşi bărbat care, altădată, adolescent
fiind, a participat la omorârea cu pietre a Sfântului Ştefan. A păzit hainele ucigaşilor.

Mai târziu, Saul din Tarsul a ajuns un evreu foarte învăţat, foarte bogat, cu o educaţie
aleasă, bazată pe cultura greacă; studiase filozofia, dar şi arta războiului, era un patriot
înflăcărat, dorind să-şi elibereze ţara de sub cuceritorii romani. Dar Ebionimii - urmaşii
lui Iisus - propovăduiau resemnarea, umilinţa şi supunerea. Deci, pe ei trebuia, mai întâi,
să-i distrugă. Şi a declanşat o luptă sângeroasă împotriva lor. După aproape trei ani de
zile de masacru, a avut însă revelaţia unei idei geniale: să răspândească noua credinţă
chiar printre rândurile romanilor ocupanţi.

Pentru a le distruge moralul războinic. Pentru a le inocula defetismul şi nepăsarea în faţa

destinului. Efectul a fost extraordinar şi rapid. Ideile Sectei Ebionimilor, răspândite cu
pasiune şi talent printre cohortele romane, au prins rădăcini, subminând caracterul
milităros, agresiv al acestora.

311
Saul din Tarsul a fost, desigur, primul strateg care a intuit uriaşa forţă de seducţie a
propagandei într-un război de tip clasic. Aşa s-a tranformat Saul din Tarsul, din cel mai
înverşunat prigonitor al urmaşilor lui Iisus, în apostolul Paul, convertitorul păgânilor.
De-abia de acum încolo, se pune temelia unei noi religii - Creştinismul - care avea,
într-adevăr, să ducă la prăbuşirea imperiului roman. Dar, asta-i altă poveste! spuse, după
o scurtă pauză, Ovidiu Găman. Ceea ce ne interesează, acum, pe noi este ce vom face la
anul, când ne vom afla în opoziţie. Exact ca şi Saul din Tarsul: în loc sa combatem
corupţia, pofta de înavuţire cu orice preţ, beţia de putere, le vom propaga - subtil, dar
tenace - printre rândurile, destul de firave, ale noilor guvernanţi. Le vom arăta unde-i oala
cu smântână! îi vom ademeni cu viţelul de aur!

Şi să nu-mi spui tu, Doroga dragă, că se va găsi vreunul care să reziste ispitei. Tentaţia
este uriaşă. Iar sufletul omenesc, destul de slab. Şi plin de păcate, care germinează în
adâncuri. Noi nu trebuie decât să le zgândărim un pic. Vor înflori singure. Abia atunci,
după doi sau trei ani, când viitoarea putere va fi vârâtă până-n gât în tot soiul de afaceri
ilicite, oneroase, grase, vom sări şi noi cu gura, demascând-o, arătând-o cu degetul,
ţintuind-o la stâlpul infamiei! Va ieşi balamucul dracului, va fi scandal, vacarm popular,
vom scoate oamenii în stradă, vom cere alegeri anticipate. Noii potentaţi vor fi
compromişi, discreditaţi, iar Liga va prelua puterea exact de unde a primit-o şi exact prin
aceleaşi mijloace: alegeri democratice. Aşa-i că e frumoasă democraţia, domnule
preşedinte? încheiase Ovidiu Găman, uşor dungos, uşor cordial, învăluindu-l pe Daion cu
o privire blândă. Aparent blândă. Pentru că, dincolo de afişul blândeţii, Doroga ştia de
mult că stă pitit un pumnal cu lama otrăvită.

Un cadavru politic

- Al dracului, Găman, are dreptate! gândise, totuşi, nu fără un abur de admiraţie, la te

uită, ce-i duce mintea? Saul din Tarsul! Războiul de propagandă! Viţelul de aur!

Oricum, Ovidiu Găman era un tip perfid. Un coleg periculos. Nu, coleg. Ci, adversar. Şi
nici măcar adversar, în înţelesul creştinesc al cuvântului. Ci, un rival primejdios. Un
inamic redutabil, pe arena atât de alunecoasă a puterii politice.

Daion Doroga se înfiora la un gând:

- Oare, pe cine va alege Leon Lotreanu, ca prim-locţiitor al său, când va prelua, după
alegerile din toamnă, preşedinţia Ligii Renaşterii Naţionale? Pe Doroga? Pe Găman? Pe
altcineva?

Nu-i greu de ghicit. Ovidiu Găman e deja în graţiile Cotrocenilor. Daion Doroga, nu.
Găman îi trage tot timpul clopotele lui Lotreanu, îi şopteşte în urechi poveşti frumoase,
poveşti secrete, despre Doroga, despre Delegaţia Permanentă, poveşti interesante de la
Guvern, alte poveşti din culisele Parlamentului. Ce, o fi prost Leon Lotreanu să renunţe la
un om de talia lui Găman? Să nu-l răsplătească pentru serviciile lui speciale? Iată arma
informaţiilor, cum îşi dovedeşte infailibila-i putere! Deja Daion Doroga simte cum i se

312
trage preşul de sub tălpi. Deja Leon Lotreanu se uită la el, uneori, lung-lung, cu ochi
iscoditori, şi reci, şi răi.

De el, de Doroga, se teme! De Găman, nu! Doroga are un aer de învingător, tupeu de
învingător, aplomb de învingător. Este tânăr, este cultivat, este energic, ştie să capaciteze
presa cu câteva bancuri bune, suculente, spuse exact la momentul potrivit. Găman arată
ca un bou bătrân, moţăie tot timpul, vorbeşte rar, publicul îi repugnă: el e omul culiselor.
Doroga, dimpotrivă, e omul scenei. Un om cu un şarm personal cuceritor, dar fără
scrupule. N-are scrupule nici Găman, dar el nu râvneşte, cu tot dinadinsul, puterea, aşa
cum o râvneşte Doroga. Cum să ţi-l faci prim-locţiitor pe unul care vrea puterea cu orice
preţ?

Daion Doroga se cutremură la acest gând. Intuia cu precizie că acest gând trecuse şi prin
mintea lui Leon Lotreanu. Deci, pericolul vine din două părţi: Găman şi Lotreanu! Cu
Ovidiu Găman se va descurca uşor: informaţiile furnizate de Monsenior - foarte multe
compromiţătoare - îşi vor demonstra uriaşul potenţial de eficienţă. Găman va scrie, la
vremea potrivită - cu mânuţa lui - declaraţia de renunţare la fotoliul de preşedinte
executiv al Ligii. Dar cu Lotreanu? Aici trebuia elaborat un alt plan - minuţios, ingenios -
cu mai multe variante.
- O variantă, de exemplu - îşi zise Daion Doroga - ar fi montarea, în câteva filiale
judeţene, a unor scenarii de respingere a revenirii lui Leon Lotreanu în fruntea Ligii
Renaşterii Naţionale.

Va fi simplu: o şedinţă de analiză pe o problemă banală, de rutină, prilej cu care doi sau
trei vorbitori se vor repezi la beregata lui Lotreanu, că nu mai are ce căuta ca preşedinte
în Ligă, că a pierdut alegerile, că e bătrân, că mare brânză n-a făcut nici la Cotroceni, că
se simte nevoie de sânge tânăr în fruntea partidului. Schema asta se va repeta, peste
câteva zile, în alt judeţ, apoi îl altul. Acum e momentul ca Daion Doroga să iasă la rampă.
Va ieşi cu elan, în forţă, şi-i va lua apărarea lui Leon Lotreanu. îl va ridica în slăvi, îi va
combate virulent pe cârcotaşi.

Va aminti chiar şi cuvintele lui Emil Cioran: „De multă vreme, ştiam că singura salvare a
României este Leon Lotreanu”. Ce importanţă mai are faptul că ilustrul savant îşi
retractase, mai târziu, aceste aprecieri? Consumăm de pe piaţa ideilor numai ceea ce ne
convine, iar nicidecum ceea ce ar dori producătorii de idei. Ei produc ce pot. Noi
consumăm ce vrem. E un sofism? Ei, şi ce?! De aia au fost inventate sofismele, ca să le
folosim! punctă, ritos şi cinic, Daion Doroga, plimbându-se de colo-colo, prin imensul
birou de la Senat, cu chipul străluminat de o sclipire perversă, cu ochii sticlind de un
neastâmpăr fierbinte, nervos, aproape dramatic. Ordonase să nu fie deranjat de nimeni.
Absolut de nimeni! O expediase chiar şi pe Ada Genaru - frumoasa lui gardă de corp - cu
un gest brutal, imperativ, dincolo, în biroul secretarei. Simţise nevoia să fie singur -
singur. Singur, la una din marile răspântii ale vieţii sale. Cu aceeaşi întrebare obsesivă:
- Încotro? Drum de întoarcere nu mai există! îşi spuse el grav, autoritar.

De Ligă şi-a legat întregul său destin: carieră, putere, profesie, familie, avere. Viitorul iui
se află cantonat exclusiv în Ligă. Iar în viitorul Ligii se regăseşte şi pe sine. Până la urmă,

313
Liga Renaşterii Naţionale tot a lui va fi. Există o predestinare! Leon Lotreanu, încă de pe
acum, nu mai e altceva decât un cadavru politic. Dar cu atât mai periculos. Pe el trebuie
deocamdată să-l măgulească, să-l linguşească, să-l flateze. Să-i câştige deplina încredere.
Pe el trebuie să-l apere, să-l ocrotească, să-l îmbălsămeze. Ca să arate încă frumos, încă
viu!

O altă variantă ar fi Ion Paul Rogojanu de la Partidul România Pitorească, în pofida

aparentelor, Rogojanu este foarte uşor de manevrat. De influenţat. Il va pune să latre la
Lotreanu. Să-l înjure. Să-l facă albie de porci. Sau ţigan. Sau cârpă kaghebistă. Tot ce i-o
veni mai urât la gură.

Rogojanu îl calomniase, îl hulise cândva şi pe el, pe Doroga, îl tăvălise prin noroiul

public, aruncase peste el toate zoaiele de pe Dâmboviţa. Daion avusese însă înţelepciunea
să nu se supere şi, la sugestia lui Radu Dunca, chiar îl invitase pe Ion Paul Rogojanu la o
bere, la un restaurant select, se împăcaseră, tribunul râdea cu gura până la urechi, râdea
luciferic:

- Ţi-am făcut-o, ai? Ţi-am făcut-o! Dacă nu te-ai şucărit, înseamnă că eşti un bărbat
adevărat. Hai, bate palma!, strigase cu ochi de călău Rogojanu, iar Daion Doroga îi
făcuse pe plac, îşi bătuseră palmele, se îmbrăţişaseră, rămăseseră prieteni.

Acum, îl va asmuţi împotriva lui Lotreanu. Şi, după câteva păruieli zdravene,
administrate Preşedintelui, Daion Doroga îşi va ridica vocea, ca un leu-paraleu, în
apărarea lui Leon Lotreanu. Rogojanu va rămâne, desigur, cu gura căscată, ca proasta-n
târg, dar ce importanţă mai are acest amănunt? Daion îşi va fi atins ţinta: va intra în
graţiile Mătuşii. Iar la alegerile din Ligă, din vara anului viitor, ghici cine va fi ales prim-
locţiitor al excelenţei sale domnului preşedinte Leon Lotreanu? Păi cine altcineva, decât
tot o excelenţă, adică domnul Daion Doroga?

Da, într-adevăr, democraţia este admirabilă! Avusese dreptate Ovidiu Găman. Daion
Doroga îi descifrase însă sensul exact: democraţia e vaca sacră a politicii; depinde numai
cine o mulge!

- Al dracului, Găman! repetase cu o admiraţie neagră Doroga. Numai la Baron mai

întâlnise acest tip de inteligenţă viperină, superioară, pătrunzătoare. Dar Baronul era de
rasă. Un ins rafinat. Pur! Găman nu era decât o corcitură.

- Baronul!, tresări Doroga, fugind pe firul altui gând. Oare, de ce-l cărase, atunci, Baronul
cu el, prin munţi? Doar ca să-i spună o poveste captivantă? Putea să-i facă acele
confesiuni şi în Bucureşti. Să fi fost numai un capriciu al bătrânului? Un moft? Sau
Baronul a dorit sa-l iniţieze în ceva? În ce?

Bănuieşte el, Doroga, în ce, sigur că bănuieşte, dar pluteşte încă între gânduri nebuloase.
Pentru că Baronul nu-i spusese nimic clar. Nimic limpede. Nu-i ceruse nimic în mod
expres. Şi de ce tocmai pe el? De ce i-a oferit încrederea lui? Are cumva nevoie Baronul
de el? Dar dacă Doroga va avea vreodată nevoie de Baron? Dacă îi va arde buza de vreun

314
necaz? Va fi ajutat? Sprijinit? Va răspunde el solicitărilor sale? Deocamdată, doar Daion
Doroga răspunsese unei sugestii venite din partea Baronului: pierderea alegerilor! Ce va
primi în schimb? Doroga chiar îl întrebase, odată, între patru ochi, aşa cu un aer
prietenos, cu un surâs şmecheros, pe Dan Mircea Hariton. Consilierul prezidenţial se
uitase la el alb, rece, îl privise îndelung, după care îi răspunsese cu un glas neutru:

- Domnule Doroga, noi n-am făcut niciodată nici un târg cu nimeni! Nu vindem nimic.
Nu cumpărăm nimic. Nu facem negustorie. Dar, întotdeauna ne-am ajutat prietenii. Când
veţi avea nevoie de ajutor, răspunsul nostru va depinde de ceea ce veţi fi pentru noi:
prieten sau negustor. Doroga simte şi astăzi penibilul cumplit al acelei situaţii, când
Hariton se uitase la el ca printr-o ceaţă albă, cu priviri în care nu puteai citi nimic altceva
decât frig.

Păcatul congenital

Acelaşi frig îl simţise, în câteva rânduri, şi în ochii Baronului. Nu era duşmănie, nu

dispreţ, nici orgoliu, nici mândrie nu era. Doar frig! Atât mai ţine minte Daion Doroga
din plimbarea aia bezmetică prin munţii Bucegi: frigul din privirea Baronului. Şi
uluitoarea lui poveste. Frigul parcă, totuşi, se mai estompase, povestea însă o ţine minte şi
astăzi. Cuvânt cu cuvânt. Poveste? Nicidecum! Ci un noian de informaţii inedite. Un
puhoi de oameni, fapte şi idei. Lumea, într-o altă lumină. Incredibilă! Au trecut de atunci
aproape doi ani. Daion Doroga nu se inhibase, nu stătuse cu mâinile în sân, verificase
multe, foarte multe informaţii culese din gura Baronului: toate se adeveriseră.

Daion descoperise - cu uimire, dar şi cu teamă - o lume secretă şi puternică, ciudată şi

influentă, obscură şi necruţătoare, o lume de o stranie solemnitate care încerca, uneori cu
disperare, să menţină viabil echilibrul speciei umane. Echilibrul puterilor! Alte
informaţii, însă, nu se lăsaseră verificate. Drumul căutărilor, al cercetărilor laborioase,
drumul investigaţiilor încăpăţânate se pierdea, la un moment dat, într-o fundătură. Mai
departe, neantul. Nimicul! Populat doar de întrebări. Cine sunt Iluminaţii? Chiar există cu
adevărat? Ce fel de oameni sunt? Cum trăiesc? Cum sunt organizaţi? Cum acţionează?
Există forţe - îi spusese cândva Baronul - există anumite forţe, care acţionează asupra
noastră, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că ştim, fie că nu. Aşa, ca gravitaţia. Sau
magnetismul. Sau radiaţia cosmică. Ei bine, una din aceste forţe sunt Iluminaţii.

Baronul îi revelase câte ceva, îi dezvăluise câte ceva, după care, spre sfârşit, îl asvârlise
pe Doroga într-o pâclă densă.
- Poate că am fabulat, îi şoptise Baronul, poate că nu-i nimic adevărat din tot ceea ce ţi-
am spus, poate că toate acestea nu sunt decât fantasmele unui bătrân răscopt, dorinţele
lui, neîmplinirile lui, jocurile lui nebune, în care, timp de trei zile, te-a atras şi pe tine,
Daion.

Ce pot să-ţi mai spun? Eu ţi-am zis ce-am vrut. Tu crezi ce vrei. Cine sunt iluminaţii? De
unde vin ei? Ce vor? Ce fel de oameni sunt? Unde locuiesc? Cum trăiesc? Cum conduc
lumea? Nu ştie nimeni precis. Doar presupuneri. Bănuieli. Păreri. Jumătăţi de adevăr.

315
Nici măcar de oamenii pe care ţi l-am numit eu ca fiind Iluminaţi, nu poţi fi sigur
vreodată că şi sunt. Dacă l-am inventat? Dacă, vrând să subliniez o idee, o teză, un
principiu, am recurs la exemple născocite? Te-am minţit? Nu te-am minţit? Aminteşte-ţi,
Daion, de graniţa dintre umbră şi lumină. Dintre bine şi rău. Acolo, la graniţa dintre
plăsmuire şi adevăr, se află toate răspunsurile pe care se sprijină umanitatea de peste cinci
mii de ani.

Teribil, Baronul! Sub privirile lui, te simţeai mic, mic de tot. Nu puteai să te prefaci. Nu
puteai să-ţi ascunzi gândurile. Citea în tine, ca într-o carte deschisă. Iar uneori, când
vroia, chiar scria el însuşi câteva pagini în cartea proprie-ţi vieţi, îi spusese, într-un scurt
răgaz, pe prundişul unui tăpşan din Bucegi:

- Ştiu că furi, Daion, ştiu că strângi averi necinstite, ştiu că eşti un hrăpăreţ. Un tip rapace.
Lacom! Este păcatul tău congenital. Nu-ţi spun să nu furi, pentru că ar fi o prostie:
oameni de soiul tău, când au puterea în ghiare, primul lor, gând este să se pricopsească.
Cu orice preţ. Ţine de esenţa ta genetică. Marii hoţi, ca şi marii criminali, se nasc. Nu
devin. Şi nu puţini bărbaţi de stat - în istoria lumii - au furat de-au stins. Dar nu uita un
singur lucru, Daion: fură şi pentru ţara ta! Înşeală alte ţări, spre folosul ţării tale. Vinde-le
nimicuri pe dolari. Fă-ţi, de pildă, din turism, fabrică de bani. Iar din cultura neamului
tău, umple haznaua ţării cu aur. N-o da de pomană, primului musafir străin cu scrisori de
acreditare.

Toate ilustrele ţări ale Occidentului, care astăzi se uită la noi cu nasul pe sus - ţinându-ne
prelegeri despre cinste, onoare, demnitate - au fost, la vremea lor, nişte ţări-hoaţe.

Au furat oficial şi neoficial. În veacul trecut, Coroana Britanică întreţinea, neoficial, o

liotă de corsari care jefuiau pe mările şi oceanele Terrei, împărţind apoi uriaşele prăzi cu
Guvernul Majestăţii sale. Rusia, nici până acum, n-a catadicsit să restituie tezaurele furate
în primul război mondial, în al doilea război mondial. Ştii ce mărturisire şocantă a făcut
bătrânul Rockefeller - întemeietorul dinastiei de miliardari americani - la o conferinţă de
presă? A spus că din fiecare dolar furat, nu oprise decât jumătate, cealaltă jumătate
vărsând-o în tezaurul statului.

Poţi să-mi spui şi mie, Daion, cât din averea sfeterisită de tine, în ultimii cinci ai, a ajuns
şi în rezerva de valută a României? Nu-mi răspunde, că ştiu răspunsul. Aminteşte-mi să te
mai întreb o dată, peste un an, sau peste doi, sau când vrei tu. Dar nu prea târziu. Căci
s-ar putea să fie prea târziu, pentru mine. Ceea ce n-ar fi cine ştie ce mare păcat, sunt om
bătrân, n-o să trăiesc o sută de ani. Păcatul cel mare va fi, însă, pentru tine. Pentru că, vei
pierde tot: şi putere, şi avere, şi onoare. Ei, hai să mergem, că ne apuca noaptea pe drum!
încheiase tranşant Baronul

Se ridicase tăcut, îngândurat. Se ridicase şi Daion Doroga. Şi avu, deodată, despre sine,
strania impresie că este repetentul clasei...

316
Sminteala puterii

Niciodată nu-şi închipuise excelenţa sa, domnul prim-senator al României, că viaţa poate
fi, poate deveni atât de complicată. Şi cumplită! Ca o poveste cu nebuni. De nimic nu mai
eşti sigur: nici de familie; nici de putere; nici de avere. Totul devine perisabil.
Imponderabil. Toată viaţa ta tinde către haos. Ca în mintea unui nebun. Nici când
mănânci, nu mai ai siguranţa gestului tău personal. Altcineva îţi ţine furculiţa. Şi
altcineva, cuţitul. Oamenii din culise. Eminenţele cenuşii.

Marele Will vedea viaţa ca pe o enormă scenă, iar oamenii actorii ei. De fapt, el ne-a
ascuns esenţialul: regizorii! Şi poate că tocmai în această teribilă taină rezidă nemurirea
operei sale. Râdem sau plângem, urâm sau iubim, ucidem sau ne lăsăm ucişi - o dată cu
eroii genialului artist - dar nu vom şti niciodată cu precizie de ce. Ci doar vom intui că
cineva - nevăzut, necunoscut - a hotărât aşa pentru noi. Misterul acesta a traversat toate
veacurile, nealterat...

Daion Doroga avea această capacitate extraordinară de a fugi cu mintea după gânduri
disparate, aparent disparate, de a întreprinde laborioase asociaţii mentale, de a se avânta
în raţionamente stufoase, de a face trimiteri şi analogii epatante, de a se lăsa purtat pe
aripile unei imaginaţii luxuriante - ca şi acum - apoi se răsucea brusc, într-o fantastică
piruetă, pe firul subţire, tăios al unei concluzii bizare, care cădea ca o ghilotină:
Gorbaciov a fost omul Iluminaţilor!

Baronul doar îi sugerase lui Daion, că Mihail Gorbaciov nu fusese decât o bilă dirijată, la
ruleta comunismului: se învârtise, se tot învârtise vreo câţiva ani, după care, la momentul
oportun, se oprise exact unde trebuia - în căsuţa pe frontispiciul căreia scria cu majuscule:
PRĂBUŞIRE! Doroga verificase, însă, informaţia Baronului, plătise bani grei, îşi pusese
în priză întreg arsenalul relaţiilor externe, rezultatul aflat fusese stupefiant, într-o notă
confidenţială a „Comisiei Trilaterale”, către Vatican, scria cât se poate de elocvent: „în
data de 18 ianuarie 1989, Mihail Gorbaciov, în numele URSS, şi David Rockefeller, în
numele Grupului Bilderberg, au încheiat şi parafat, la Moscova, un acord secret, prin care
s-a hotărât prăbuşirea comunismului”. Scurt, pe doi! Revelator!

- Aşadar, lumea nu este ceea ce vedem, iar noi nu suntem ceea ce credem că suntem. Ei,
nu!, îşi zise, furios, răzvrătit, Daion Doroga. Nici chiar aşa! Asta e o idee defetistă.
Tâmpită. Suntem, totuşi, ceea ce suntem! Nu trebuie sa generalizăm.

Nu trebuie să amestecăm lucrurile. Nu trebuie să punem unele lucruri în locul altora. Nici
să adunăm lucruri diferite. Viaţa noastră, totuşi, ne aparţine în exclusivitate! Avem
dreptul absolut al opţiunii. Al alegerii. Soarta doar ne oferă variantele. Opţiunea o facem
noi!

Când Liga Renaşterii Naţionale s-a rupt în două, născându-se Alianţa Democrată, numai,
el, Doroga - din garda tânără - optase să rămână lângă Leon Lotreanu. între talibanii din
Ligă. Ceilalţi fugiseră. Optaseră pentru Alianţă. Ce s-a ales, până la urmă, din ei? Fiecare
cu norocul lui! Romul Petrean a ajuns liderul naţional al Alianţei Democrate, face

317
opoziţie, stă cu ochii lipiţi pe alegerile de la toamnă, ca să-i ia locul lui Doroga. Vasile
Secăreş a fost plantat în fruntea unei organizaţii civice, un fel de club al frustraţilor, care
visează cai verzi pe pereţi. Rujan Savarian şi-a încropit un partiduleţ de dreapta, o drăcie
politică insignifiantă, care bâzâie colo-colo ca o muscă rătăcită prin biserică. Darian
Sever, după ce ocupase un post de vice-lider în Alianţa Democrată, s-a luat la harţă cu
Romul Petrean, s-a dat mare şi tare, a crezut că face rahatul praf, a sfârşit prin a fi exclus
din partid. Acum se defulează prin ziare, pigălind articole sofisticate, eclectice, cu fraze
kilometrice, pe care nu le citeşte nici dracu.

- Dar eu, eu ce-am ajuns? tresări Doroga, la un gând rebel. Sunt eu mulţumit? Sunt
realizat? Am ales, oare, ceea ce trebuia? Ca să fie sincer până la capăt, cu sine însuşi, lui
Daion Doroga nu-i place tabăra în care se află. Nu-i plac mutrele astea de politruci senili
care îl înconjoară, aerul lor ridicol de comunişti conspiraţi, ideile lor populiste, vrăjmăşia
lor neagră faţă de capitalism, faţă de Occident, nostalgiile lor moscovite. Toţi trecuseră
prin malaxorul studiilor politice de la Kremlin. Toţi tânjeau după statul comunist. După
privilegiile comuniste, îl uraseră pe Ceauşescu, îl uraseră de moarte, dar, în acelaşi timp,
îi şi râvniseră locul. Boul ăla de Lotreanu chiar se scăpase, într-un discurs, vorbind despre
necesitatea, la români, a unui despot luminat. Lui Doroga i se făcea greaţă, când se uita în
jurul său: foşti secretari de partid, foşti directori, foşti activişti prin Comitetul Central,
foşti deputaţi în Marea Adunare Naţională, foşti generali, foşti miniştri.

Foşti! Chiar şi tata-socru era un fost ministru: ministrul agriculturii, de pe vremea

Piticului. Şi când se însurase cu Darda, şi când optase pentru Ligă, alesese, de fapt,
acelaşi lucru: puterea!

- Acesta-i adevărul gol-goluţ. Trebuie să-l recunosc! îşi zise Daion Doroga, ţuguindu-şi
buzele, vrând parcă să fluiere, dar nu izbuti decât un oftat scurt. Acesta era adevărul
mariajului său: la început, a fost dorinţa de putere; dragostea pentru Darda, fiică de
ministru, venise mai târziu, după ce apăruseră copiii. Nevoia lui de putere! Setea lui de
putere! Aprigă! Doroga îşi dorise puterea, cu orice preţ. De aceea şi optase pentru Ligă:
sminteala puterii! Dorise puterea cu o pasiune oarbă. Acum, în sfârşit, era un om
puternic. Foarte puternic! Şeful partidului de guvernământ. Şeful Senatului. Al doilea om
în stat, după Leon Lotreanu. A ales exact ceea ce îi trebuise: puterea!

- Puterea cui? aproape că ţipă el, în imensul birou din clădirea Senatului. Puterea cui?
repetă, isterizat de un exces de luciditate. Aceasta nu este putere! Ci, beţia puterii. Efectul
ei distructiv. Ca visul unui drogat. Se crede puternic - acolo, în visul lui - se crede fericit
şi mândru şi liber, pe câtă vreme, în realitate, nu-i decât un nenorocit căzut într-o neagră
robie. Puterea drogatului nu-i decât o tristă iluzie. Ca şi puterea politică.

La ce-mi foloseşte puterea? se întreba exasperat Doroga. Şi, la urma urinei, chiar dispun
eu de putere? Chiar pot eu să fac ce vreau? Să-mi impun voinţa, gândurile, hotărârile?
Cui?

Primul-ministru, Nae Coroiu, zice, invariabil, „bă nene, am înţeles”, dar face tot ce-l taie
capul. Senatorii din Ligă îşi iau conştiincioşi notiţe, la şedinţele politice de instructaj, dar

318
de votat votează strict după interesele lor personale. Poliţia îşi are afacerile ei, de unde
mai pică o leafă - două.

Armata e vârâtă, până-n barba generalilor, în traficul clandestin cu materiale strategice,

ţigări, cafea, băuturi alcoolice. Justiţia cică este independentă, şi nu te lasă să-i sufli în
ciorba corupţiei. Marii mahări din bănci se pitesc pe după secretul financiar şi fură ca la
drumul mare.

Fondul Proprietăţii de Stat e un al doilea guvern, care taie şi spânzură, după criterii tipic
mafiote. În Ligă, la congrese, la conferinţele naţionale, la şedinţele Delegaţiei
permanente, toţi vorbesc şnur, ca din carte, în litera Statutului, laudă programele
partidului, înalţă osanale şefilor, dar, când ajunge fiecare la locul său de muncă, plonjează
din nou, cu osârdie şi pasiune, în aceleaşi afaceri murdare, întrerupte pentru o clipă, de
unde se storc averi colosale. Exact ceea ce face, în fond, şi Daion Doroga.

- Trăim într-o lume stricată! îşi zise el, cu o repulsie deloc cenzurată. O lume alterată,
incapabilă să-si gestioneze propria ei putere.

- Ce-i de făcut? îi întrebase frontal, cu câteva săptămâni în urmă, pe Radu Dunca. Fusese
una din discuţiile lor lungi, deschise, dure. Discuţie cu cărţile pe faţă. Fără menajamente.
Dar cu o încredere reciproc împărtăşită. Daion Doroga i se plânsese consilierului său de
presă, că nu vede în jurul său decât o lume bolnavă de ipocrizie, o lume prefăcută, o lume
cu măşti, o lume surogat, un soi de aristocraţie a derizoriului, politicieni de mucava,
miliardari de carton şi comercianţi de ghips. Că el însuşi, Doroga, joacă în acest circ
monstruos, în care cinismul a fost liberalizat, iar şmecheria ridicată la rang de
competenţă. Revoluţia a fost confiscată. Reforma a fost ratată, în loc de capitalism, avem
structuri de tip mafiot. Corupţia s-a generalizat, ca o cangrenă, de sus şi până jos, în
sectorul stufos al funcţionarilor publici.

- Ce-i de făcut? strigase Doroga, aproape înfricoşat de brutalitatea propriei sale

sincerităţi.
Radu Dunca îl privise câteva clipe grele, aspre, clipe mizerabile, după care îi răspunsese
cu un glas arid:

- Acum, nu se mai poate face nimic, domnule preşedinte! E prea târziu! Amintiţi-vă de
semnalul pe care vi l-a transmis Baronul: retragerea! Este ultima mişcare pe care o mai
puteţi face, pentru a vă salva ca om politic. Şi ultima şansă, pentru Ligă, de a mai
supravieţui ca partid.

- Şi daca noua putere ne va hăitui ca pe fiare? murmurase Daion Doroga un gând mai
vechi al lui, un gând tiranic, obsesiv, şoptit cu chipul împietrit de o spaimă atroce.

Surprinzător, Radu Dunca surâse blând, concesiv:

- Constat, domnule preşedinte, că vă aflaţi într-o teribilă stare conflictuală. E un semn
bun: starea conflictuală, la un intelectual, este singura stare fertilă. Creatoare!

319
CAPITOLUL 13

Motto:

Asumarea, de către ziarist, a dreptului la investigaţie periculoasă a fost, este şi va fi un act

jurnalistic în faţa căruia, eu unul, îmi scot pălăria.

Ziaristul cooperează cu Poliţia, dar nu-l serveşte pe anchetator. Ci, exclusiv, pe cititor!

Sorin Roşca Stănescu

O psihoză naţională

Alegerile locale trecuseră, alegerile parlamentare şi prezidenţiale băteau la uşă, toată

lumea era înnebunită. Răvăşită! Deopotrivă, de spaime, speranţe, neîncredere, aşteptare,
încordare, marasm. Peste tot, nu se discuta decât politică: pe stradă, la cârciumă, la
biserică, prin birouri, prin parcuri, la piaţă, la teatru, prin gări, prin magazine, acasă sau la
servicu, cu prietenii sau cu colegii, cu neamurile sau cu vecinii. Lumea respira politică.
Transpira politică. Se lăsa pradă politicii! Politica devenise o molimă, un drog, o psihoză
naţională care spulbera minţile oamenilor, îngrămădindu-le într-un singur ţarc de
interminabile păreri, presupuneri, opinii, puncte de vedere: Alegerile!

Scăpăm de ăştia? Nu scăpăm de ăştia? Vin ţărăniştii? Vin liberalii? Zboară cucuveaua aia
de la Cotroceni? Nu zboară? Va pierde Liga alegerile? Nu le va pierde? Se duce dracului
şandramaua? Nu se duce? Ne-a părăsit oare Dumnezeu? Nu ne-a părăsit? Unde-i Mircea
Dinescu, să-şi suflece mânecile şi să ne mai asigure, încă o dată, că Dumnezeu e cu noi,
că Dumnezeu şi-a întors faţa către noi? Oare, nu ne mai ajută nimeni? Am rămas atât de
singuri? Singuri, într-un pustiu de întrebări? Sau singuri am fost dintotdeauna? Singuri, în
faţa istoriei? Când vom scăpa de blestemul singurătăţii?...

Exact acesta era sentimentul - covârşitor, devastator - pe care îl încerca criminalistul

Andrei Zavera: singurătatea! De aici, întrebările deprimante. De aici, aerul său dezolant.
Se simţea singur. Singur, în mijlocul unui popor otrăvit de politică, îngropat în politică,
înrobit de politică. Vrăjit! Orbit! Capturat de politică! Zavera privea năuc în jurul său:
Pustiu!

Generalul Petre Penciu îşi făcea veacul, de la o vreme, prin cabinetele înalte, silenţioase,
misterioase, ale Ministerului de Interne. Era de negăsit. Când criminalistul îl prinsese,
pentru o clipă, pândindu-l câteva ceasuri în capătul unui culoar sumbru, şi-i raportase, din
mers, că e pe urmele asasinului, că asasinul a fost plătit de un grangur foarte mare, că
asasinul... generalul Pepe îl întrebase aproape răstit:

- Care asasin?

320
Căpitanul Andrei Zavera aproape că se poticnise, se oprise, îl privise pe general cu
uimire, cu perplexitate. Pepe mergea mai departe, imperturbabil, nepăsător, străin,
fluturase totuşi o mână - schiţă de salut pasager - după care, dispăruse pe uşa altui birou.

Dan Mircea Hariton dispăruse şi el de pe firmament, acasă nu răspundea decât robotul

telefonic, la Cotroceni secretara repeta monoton, exasperant: Reveniţi, vă rog!

Radu Dunca dăduse şi el bir cu fugiţii, la cele câteva apeluri ale lui Zavera răspunzând
monosilabic, în pripă, pe fugă.

Teodor Burada, patronul restaurantului „Solaris”, îl ocolea, căuta să-l dribleze, să-l
fenteze, apoi i-a spus pe şleau că a vândut restaurantul şi, după câteva zile, dispăruse
aiurea. La „Solaris”, alt stăpân, alţi angajaţi, altă lume.

Ziariştii de la revista „Violenţa” începuseră şi ei să-l privească ponciş, cu fereală, cu o

încruntare grea. Rece!

Căpitanul revenise din biroul lui Soroceanu, la capătul unor săptămâni sterile, inutile,
înapoi, în biroul său de la poliţie. De fapt, plecase nemaisuportând reproşurile mute din
ochii jurnaliştilor. Plecase? Nu! Fugise, înfrânt. Locotenentul Petre Strihan, adjunctul lui
Andrei Zavera, mâna lui dreaptă, fusese trimis la nişte cursuri de specializare în Austria,
va sta acolo cinci luni încheiate. Fără Petre, sentimentul acela penibil de singurătate
devenise tiranic. Ceilalţi oameni din Departamentul de criminalistică, din subordinea lui,
fiecare cu treburile lui, nu li se auzeau nici măcar paşii prin birouri, veneau, raportau
scurt câte ceva, aşteptau ordinul şefului, îşi notau câteva rânduri în agendă şi plecau
sobri, grăbiţi şi tăcuţi. Căpitanul avea senzaţia mizerabilă că îl înconjura o monstruoasă
conspiraţie a tăcerii...

Asasinatul de la Terasa Anda

Zavera îşi cunoştea perfect slăbiciunile, defectele, metehnele. Uneori, avea o nevoie
cumplită să-şi plângă singur de milă. Să se autocompătimească. Se tânguia sieşi, cu
gânduri inflamate, exagerând, dilatând până la absurd lucrurile, reacţiile oamenilor, se
căina că nu-l ajută nimeni, că e singur, că toată lumea doar cere de la el, de dat însă nu-i
dă nimeni. Nimic! Nici măcar un capăt de aţă. Un sfat. Un zâmbet. O mângâiere. Asta
era: nevoia de mângâiere! De tandreţe! De iubire! Şi, deodată, criminalistul înţelese că
toată aiureala asta cu singurătatea, toate gândurile lui zurlii, din ultima săptămână, i se
trag de la Liana Predescu. Profesoara de sport. Regizoarea de la „Solaris”. Ultima lui
iubire. Dumnezeu s-o ierte! El, Andrei Zavera, nu o poate ierta. Nici uita. Cum să uiţi şi
cum să ierţi pe cineva care ţi-a făcut un dar divin - dragostea - şi când darul acela a fost
otrăvit!? Zâmbete otrăvite! Îmbrăţişări otrăvite! Iubire otrăvită! De fapt, întreaga aventură
pasională nu fusese decât un truc odios. Un tertip comandat. Ordonat! O misiune ca
oricare alta. Liana fusese infiltrată - de asasin - ca agent secret pe lângă criminalist, în
viaţa lui, în patul lui, în visurile lui, pentru ca să afle ce şi cum şi cât şi încotro se
îndreaptă cercetările lui penale. Cum ajunsese Liana Predescu agenta unui ucigaş? Prin

321
şantaj? Bani? Seducţie? Sau, pur şi simplu, vocaţie? Unii oameni au, într-adevăr, vocaţia
delaţiunii! A duplicităţii. A simulării. Astfel de oameni se nasc iezuiţi: îţi zâmbesc
serafic, inocent şi duios, în vreme ce-ţi vâră jungherul în inimă! Pe aceşti oameni -
adeseori îmbrăcând chipul inocent şi zglobiu şi irezistibil al iubirii - nu-i poţi uita şi ierta
niciodată! Şi totuşi, pe Andrei îl bântuie umbra grea al unui regret. Dacă ar fi fost mai
atent, mai prudent, mai circumspect cu Liana, i-ar fi salvat viaţa. Ucigaşul n-ar fi aflat că
Zavera se apropiase periculos de mult de el, n-ar fi intrat în panică, nu şi-ar fi sacrificat
propria lui agentă de informaţii.

Omorâtă într-o cafenea celebră: Terasa Anda! Frumoasa femeie se dusese să bea un suc
de ananas, să fumeze o ţigară, probabil că-şi dăduse acolo întâlnire cu cineva, sau fusese
chemată de cineva, nimeni nu ştie precis. Un ospătar bătrân, stilat, cu o morgă rasată,
venise repede, parcă prea repede, cu sonda de ananas, plecase la fel de repede. Liana mai
trase un fum sau două din superlongul maroniu, apoi rase câteva înghiţituri: sucul ei
preferat! Un minut mai târziu, se prăbuşea ca trăsnită din senin. Moartă! Iar dinspre sonda
cu ananas, adia o uşoară aromă de migdale amare: cianura de potasiu! O otravă căreia nu
i-a supravieţuit nimeni. Niciodată. Interesant este că picoliţa de serviciu - speriată de
moarte - ţipase că nu ea o servise pe doamna, că tocmai atunci se pregătea să-i aducă
comanda, paharul cu ananas, poftim, se află încă pe măsuţa de lângă bar, are martori pe
colegii de la bar, cine a servit-o pe doamna? strigase ea, printre sughiţuri, privind
disperată în jur. Lumea se holbase ca la urs, spectacolul era de zile mari, era gratuit,
spectacolul se terminase, spectatorii spălaseră putina.

Când venise căpitanul Andrei Zavera - secondat, ca de obicei, de echipa de criminalişti,

de procuror, de medicul legist - cafeneaua era pustie. Iar în mijlocul acelui pustiu,
frumoasa lui iubire: Liana Predescu! Asasinată. De acelaşi purtător de mănuşi din latex.
Acelaşi conuri turtite! Deşi altele erau amprentele papilare de pe sonda cu ananas. Acum,
îl ştie pe ucigaş! Atunci, însă, pe Terasa Anda, nu-l cunoştea, încă nu-l cunoştea, îl
identificase, câteva zile mai târziu. Organizase arestarea lui. După care, bomba: toată
acţiunea sărise în aer! Explodase! Nu ia propriu, ci la figurat. Dar dezastrul, lăsat în urmă,
fusese acelaşi: moarte! Şi tăcere. Şi ultimele cuvinte ale ucigaşului, dezvăluind numele
teribilei eminenţe cenuşii care se aflase în spatele său. Care îi comandase crimele. Care îl
plătise în valută forte. Cash! El nu fusese decât călăul! Porunca de omor, în toate cazurile,
o dăduse altcineva: omul din umbră! Un om, foarte puternic. Unul din potentaţii zilei. Un
ministru! Către el se îndreptau, acum, toate gândurile căpitanului Andrei Zavera. Toată
imaginaţia lui. Toate întrebările lui. Cum să arestezi un ministru? Cum să-l faci să
mărturisească?

Între un căpitan de poliţie şi un ministru, se cască o prăpastie cumplită. Un hău. De

netrecut! Înainte de a aresta un ministru, îţi trebuie aprobarea Guvernului, acordul
Parlamentului, încuviinţarea Cotrocenilor. În tot balamucul ăsta oficial, nu există decât o
singură portiţă de ieşire. O unică excepţie care poate împuternici - legal - poliţistul, să
aresteze un ministru: mărturisirea ministrului! Anticipată şi completă! Altfel, se iscă un
scandal enorm, din care n-ai cum să ieşi decât cu gradul de soldat. Ce poţi sa-i faci unui
ministru asasin? Să-l ameninţi? Să-l rogi frumos? Să-l înspăimânţi? Cu ce? Doar cu
vorbe? Nicăieri nu există vreo probă incriminatorie, vreun document de învinuire, de

322
inculpare, vreun act oficial demascator. Nimic! Doar cuvinte. Ultimele cuvinte ale
ucigaşului, la câteva zile după moartea Lianei: înregistrate pe casetofon, în biroul
criminalistului. Dincolo de ele, doar gândurile criminalistului. Vorbe şi gânduri!

- Ca capcană poţi construi din asemenea materii perisabile? Ce adevăruri poţi smulge cu
ele dintr-un suflet infam? Ce mărturisiri ignobile poţi ridica la suprafaţă din sufletul
ticălos al unei eminenţe cenuşii? Eminenţă cenuşie am spus? surâse trist Zavera. Inexact!

Tipul este un monstru. Dar un monstru genial...

Somatoscopul profesorului Stratan

Toate aceste frământări, gânduri, îndoieli şi întrebări, criminalistul le trăise, de fapt, în

ultimele două zile: vineri şi sâmbătă. La capătul unui drum terifiant, înverşunat! Şi lung:
şi în timp, şi în spaţiu. A trebuit să refacă destine umane, îngropate în dosare prăfuite de
mult, să le descarcereze din mii de pagini, fotografii, declaraţii, note, consemnări.

A fost necesar să bată drumuri nesfârşite, prin ţară şi prin ţări străine, pe urmele unor
sângeroase întâmplări, pe care bătrâna şi perversa Europă încă le mai ocroteşte, le
camuflează sub fustele ei oficiale. A fost nevoie să discute cu zeci de oameni, să pătrundă
în memoria lor, să tropăie prin memoria lor şi să se întoarcă de acolo cu amintiri sumbre.
Negre! Dar relevante. Se edificase! îşi limpezise multe întrebări. Multe îndoieli
deveniseră certitudini. Ştia ce-l aşteaptă. Ştia ce are de făcut. Era amorsat! Era - cum îi
plăcea lui, uneori, să spună - cu capsa pusă. De-acum, nici Dumnezeu nu-l mai putea
întoarce din drum. Pistă de întoarcere nu mai exista! Iar pista pe care se dezlănţuise, în
final, îşi avea kilometrul zero în loboratoarele bătrânului profesor universitar Eugeniu
Stratan.

Se cunoşteau de multă vreme. Se împrieteniseră, într-o vară de concediu, la Băile

Herculane. Profesorul Stratan, specialist în antropometrie, avea o pasiune devoratoare:
aventurile poliţiste! Şi când aflase că împarte aceeaşi vilă cu celebrul criminalist Andrei
Zavera, îl agăţase imediat - franc şi seducător - îl invitase la o bere şi-l somase, scurt, să-i
spună o poveste poliţistă. De ce?
- Pentru ca ăsta e preţul celebrităţii! zâmbise şarmant bătrânul profesor.

S-au împrietenit repede. Stratan era încântat, fermecat de basmele poliţiste ale lui Zavera,
criminalistul era captivat de cercetările fascinante ale profesorului. Dintr-un singur os,
sau dintr-o frântură de imagine, Eugeniu Stratan putea reconstitui întreaga făptură umană,
cu toate trăsăturile ei caracteristice. Reconstituia un întreg univers. Recompunea natura
umană în toate detaliile ei: înălţimea, greutatea, sexul, culoarea părului, culoarea ochilor,
vârsta, configuraţia generală a corpului, chipul, temperamentul, bolile de care suferise.
Era un miracol!

Într-o zi, profesorul îl oprise în faţa uriaşei statui a lui Hercule, din centrul staţiunii.

323
- Uită-te mai atent la această capodoperă, Andrei! încearcă s-o priveşti cu alţi ochi, decât
ai turistului. Pătrunde-i chipul, compară-i fruntea cu bărbia, pomeţii obrajilor cu linia
nasului, tăietura gurii cu arcul sprâncenelor. Observi ceva neobişnuit? Te şochează ceva?
îl întrebase imperativ bătrânul profesor.

Criminalistul îşi ridicase privirea, scormonise cu ochi febrili chipul din piatră nobilă,
căutând să surprindă inefabilul, şi deodată, se înfiorase de expresia stranie, frapantă, care
înconjura ca un halou figura acelei statui.
- Ei, ai găsit? îl iscodise Stratan.
- Nu ştiu dacă am găsit ceva, şoptise într-un târziu Zavera, dar pot să spun că fizionomia
uriaşului contrariază printr-un anume aer bizar, ireal.
- Exact! ţipase aproape isteric bătrânul. Ireal! Acesta-i cuvântul! Apoi, continuase rar,
doct, ca de la catedră. Hercule, căruia grecii n spuneau Herakles, a fost cei mai de seamă
erou din mitologia antică, înzestrat cu o forţă fizică neobişnuită. Fiu al lui Zeus şi al
preafrumoasei muritoare Alcimena. Regele Euristeu al Argeşului, voind să-l piardă, l-a
supus la douăsprezece încercări. Sunt cele douăsprezece faimoase munci ale lui Hercule,
din care a ieşit pe deplin victorios. De pe rugul pe care se urcase, spre a scăpa de
chinurile îngrozitoare pricinuite de cămaşa otrăvită trimisă de soţia sa Deianira, Hercule a
fost înălţat de Zeus în Olimp, dobândind astfel nemurirea.

Ne aflăm, deci, Andrei, în faţa unui zeu. A unui nemuritor! Iar artistul care a creat această
operă a înţeles esenţialul: doar aparent zeii sunt asemănători oamenilor! Pentru că toate
trăsăturile chipului şi trupului herculean, aşa cum le vedem aici, sfidează antropometria.
Nu corespund realităţii umane. Somatometria a demonstrat ştiinţific acest lucru. Cândva,
am examinat la somatoscop întreaga configuraţie a acestei statui. Nimic nu se potriveşte
cu făptura umană, încercând să reasamblez şi să redimensionez chipul divin, după
canoanele umane, a ieşit o hidoşenie. Aici, arta s-a dovedit superioară ştiinţei încheiase
bătrânul profesor, cu ochi orgolioşi, de parcă el ar fi fost artistul, nu omul de ştiinţă.

Acesta era profesorul universitar Eugeniu Stratan. O somitate ştiinţifică. Dar şi unul din
cei mai buni prieteni ai săi. Iar prietenul adevărat - nu-i aşa? - la nevoie se cunoaşte!
Căpitanul Andrei Zavera i-a telefonat, i-a spus ce-l doare, i-a cerut ajutorul.

- Adu toate materialele la mine, la laborator, te aştept mâine, după orele zece!
Glasul bătrânului fusese deopotrivă prietenos şi autoritar. Materialele? Ce cuvânt
meschin! De fapt, nu era decât video-caseta aia de la „Solaris”, pe care i-o pusese la
dispoziţie patronul restaurantului. Câteva momente de înregistrare. Din casetă, doar două
personaje îl interesau pe Zavera: semiprofilul ucigaşului şi silueta parţială, nebuloasă, a
femeii care cotrobăise prin buzunarele mortului. Cine erau? Ce chip aveau? Cine se
ascundea în spatele acelor imagini fantomatice? Va putea reconstitui bătrânul savant ceea
ce lipseşte de pe banda video? Încercarea moarte n-are! şi-a zis criminalistul, cu inima cât
un purice, şi, a doua zi, se întâlnise cu Stratan.

După câteva zile, profesorul îi solicitase toate fotografiile personalului angajat, la vremea
respectivă, la „Solaris”. Căpitanul i le-a adus prompt, cu speranţa agăţată de ochi. După
încă o zi, Eugeniu Stratan îi ceruse, încruntat, şi amprentele digitale ale ucigaşului,

324
recoltate atât de la „Solaris”, cât şi de pe autoturismul ziaristului, în seara aceleiaşi zile,
profesorul îi înmânase criminalistului rezultatul cercetărilor sale: năucitor! Savantul o
identificase, în fragmentul acela de siluetă feminină, care se aplecase fulgerător asupra
cadavrului, pe Liana Predescu. Fotografia Lianei, adusă de criminalist, şi chipul ei,
recompus de profesor de pe video-casetă, erau identice. Peste Andrei Zavera parcă se
năruise tot cerul! Şi-a revenit cu greu, abia reprimându-şi reacţia de perplexitate, l-a
ascultat mai departe pe Stratan. Chipul asasinului era, însă, mincinos. Era un chip fals,
Contrafăcut! Omul purtase perucă şi o mască din latex.

De asemenea, îşi pusese mănuşi. Tot din latex. Cu false amprente digitale.
- Aici, ne-am împotmolit! bombănise întunecat profesorul Stratan. Nu putem şti ce se află
sub mască. Ce chip se ascunde sub mască. Cert este că raportul dintre trăsăturile faciale şi
configuraţia generală a corpului, a capului, a mâinilor, nu reflectă realitatea. Dimpotrivă,
o ascunde. Aşa cum chipul lui Hercule ascunde divinitatea, îţi mai aminteşti, Andrei,
discuţia noastră de la Băile Hercufane? Acolo, arta depăşea condiţia umană. Aici, ştiinţa
o ascunde. Masca din latex - o veritabilă operă la graniţa dintre ştiinţă şi artă - creează alt
chip. O altă fizionomie. Cu alte legi de echilibru. Cu alte armonii vizuale. Nu vom şti,
poate, niciodată cine se ascunde în spatele ei. Mai ales ca nici mâinile ucigaşului,
degetele lui nu ne oferă vreun indiciu. Vreo speranţă. Sunt acoperite cu mănuşi din latex.
Latexul este o invenţie diabolică. Dispune de toate calităţile epidermei umane. Şi încă
una în plus: se poate mula şi modela în infinite combinaţii. Totuşi, am descoperit o mică
hibă. Vino să vezi! Uită-te pe ecranul somatoscopului: amprentele digitale ale ucigaşului
sunt perfecte, sunt reale, sunt naturale, dar nu sunt ale ucigaşului pe care îl cauţi tu. Care
este hiba? întrebă retoric profesorul, cu un sclipăr de victorie în priviri.

Acest tip de amprente, adică cele din latex, au o marcă proprie a lor, ca un fel de
emblemă. Ca un sigiliu inconfundabil. S-ar putea să-ţi fie de folos. Nu ştiu. Despre ce
este vorba? Haide iarăşi în faţa ecranului şi să privim, de astădată, amprentele papilare nu
în ansamblul lor general, nu în perspectivă, ci în profil secţionat. Ce observăm?
Protuberanta rigidă de pe suprafaţa falsei derme are forma unui con teşit, mai degrabă a
unui trunchi de con. Pe câtă vreme, proeminenţa de pe suprafaţa unei derme reale, după
cum ştii şi tu, are forma unui con perfect. Explicaţia e simplă: demna vie se reface
permanent, falsa demnă, nu.

Bătrânul profesor descoperise o fisură în cetatea inexpugnabilă a ucigaşului.

Zavera îi mulţumise, îl îmbrăţişase, Stratan mormăise ceva despre o bere agrementată cu

o poveste poliţistă, s-au salutat cordial, criminalistul a dispărut ca din puşcă...

Un partid mafiot

Acasă îl aştepta un calvar. O seară infectă. Mizeră: întâlnirea cu Liana Predescu! Se

nimerise a fi una din serile lor de întâlnire, când Liana venea acasă la Andrei, pentru
câteva ceasuri zvăpăiate. Pasionale. Cum să-i spună? Ce să-i spună? S-o întrebe, ce-a
căutat în buzunarele mortului? Ce-a găsit? Ce a recuperat de acolo? Să-i pună pumnul în

325
gură şi s-o execute cu întrebarea capitală: pentru cine lucrezi, Liana? Cum s-o întrebe aşa
ceva? Ce, Liana era o idioată? O proastă? O paraşută oarecare?

Nu trebuia deloc neglijat faptul că domnişoara Predescu deţinea centura neagră la artele
marţiale. Că ar fi putut avea asupra ei, oricând, o armă de foc. Că ştia să se apere cu toate
armele unei feminităţi irezistibile. Că ştia să se prefacă magistral. Că era o ţipă dotată cu
o rafinată inteligenţă, o viclenie diabolică şi plină de ascunse primejdii. Nu! Trebuia
procedat altfel. Aici, criminalistul trebuia să facă apel la acelaşi perfid arsenal:
disimularea! Dar, cum? Lesne de zis. Cum sa-l zâmbească? Ce teatru absurd va trebui să
joace? Cum s-o mai sărute? Cum s-o mai privească în ochi? Va putea?

Andrei Zavera ştia deja că nu va fi în stare să joace, până la capăt, acest rol abject. O
iubea prea mult. O iubise, cu adevărat, ca un nebun. Ca un căpiat! De parcă n-ar mai fi
fost şi alte femei pe pământ. Andrei se gândise chiar la o posibilă căsătorie. Aşteptase
doar momentul oportun. Fusese o iubire târzie, dar cu atât mai dezlănţuită. Iar acum, se
dovedise, indubitabil, că totul nu fusese decât un joc ascuns. Fariseic! O misiune
standard. Nu! Nu va mai putea s-o privească în ochi şi să-i spună cu o infinită tandreţe:
Te iubesc, Liana!

Va apela la o migrenă salvatoare. Apoi, începând de mâine, o va pune pe Liana în filaj, o

va da în urmărire operativă, va lansa pe urmele ei un stol de agenţi secreţi, îi va
supraveghea viaţa, casa, deplasările şi vecinii, relaţiile, anturajul şi neamurile,
corespondenţa şi telefonul, zilele şi nopţile - secundă cu secundă - frumoasa lui iubire
mincinoasă fiind singurul fir care ducea în bârlogul crimei organizate.

Trebuia să fie atent, foarte atent. Zavera ştia că înaintează pe un teren plin de capcane.
Ştia - ştiuse tot timpul! - că nu se confruntă doar cu un ucigaş profesionist, ci cu nucleul
unei structuri din lumea crimei organizate. Cu bossul unei organizaţii criminale! De
altfel, în acest sens, îl avizase şi Dan Mircea Hariton. Se face mare vâlvă prin presă
despre Triadele chinezeşti, Mafia siciliana, Camorra napolitană, Cosa Nostra new-
yorkeză, cartelurile columbiene, Yacuza japoneză, sau alte familii criminale exotice, dar
prea puţin se vorbeşte despre crima organizată din România. Despre clanurile ei politico-
financiare. Despre uriaşele ei presiuni asupra Parlamentului, asupra Guvernului, asupra
Justiţiei.

- România - îi spusese Hariton - este mult mai integrată în reţelele internaţionale ale
crimei organizate, decât în structurile politice, militare şi economice europene. Iar când
vreun jurnalist teribilist se încăpăţânează, în ciuda tuturor avertismentelor, să
scormonească mai în adâncul acestui focar criminal, sfârşeşte ca Anton Soroceanu.

Căpitanul Andrei Zavera ştia că nici Hariton nu e vreun justiţiar, nu e un tip culant, nici
mansuet. Dimpotrivă: dur, viclean, meschin şi puternic, guvernând un Sistem subteran
care controla politica de la suprafaţă! Dar - aşa cum Hariton însuşi îi spusese - nu o făcea
în nume propriu. Ci, la rândul lui, era controlat de altcineva mai puternic, cu rosturi mai
înalte. Cine, de ce şi cum, Zavera încă nu ştia.

326
El, Hariton, nu era decât cel ce făcea jocurile - crupierul! - dar cine era patronul jocurilor?
Zavera intuia doar prezenţa unor gigantice forţe obscure, camuflate într-o lume extrem de
banală. Deşi Hariton se descheiase la câţiva din nasturii destinului său, criminalistul nu se
alesese decât cu întrebările. Răspunsurile încă nu veniseră. Adăstau. De aceea,
criminalistul ştia că nu putea merge doar pe mâna lui Hariton. Că bătrânul consilier
prezidenţial era chiar el implicat, indirect, în cele două crime. Că fusese ameninţat şi
şantajat. Că i se sugerase - imperios, brutal - să se retragă din fruntea uriaşei reţele de
afaceri subterane, afaceri cu gir guvernamental, pentru că altfel îl paşte un scandal enorm
şi se duce de-a dura cu tot Sistemul după el.

Cine îl ameninţase? Cât de nebuni erau duşmanii lui Hariton? Cât de puternici? Căpitanul
Andrei Zavera era perfect conştient că nimerise între două tabere sinistre, care se
duşmăneau de moarte, că zodia profesională îl împinsese între două puteri oculte, care se
războiau între ele, pe viaţă şi pe moarte, pentru împărţirea prăzii: banul public! Afaceri
necurate de miliarde de dolari, afaceri clandestine, nu de puţine ori sângeroase, uriaşe
tranzacţii cu armament, cu ţigări, cu cafea, cu alcool, cu materiale electronice, cu maşini
de lux, enorme averi transferate din buzunarul public în cel personal: întreg acest univers
imund se născuse exclusiv sub patronajul, strict centralizat, al Ligii Renaşterii Naţionale.
Cum să te lupţi cu un partid - mafiot? se întrebase, adeseori, exasperat, Andrei Zavera.
De aceea şi încheiase un pact tacit cu generalul Pepe, alt pact cu Hariton: să-şi limiteze
ancheta penală doar asupra celor două omoruri - Mihai Negulescu şi Anton Soroceanu.
Îşi implantase, în schimb, peste tot iscoade. Informatori! Agenţi secreţi! Şi la restaurantul
„Solaris”, şi la revista „Violenţa”, şi în jurul lui Hariton, şi în cercul de relaţii ale lui
Mihai Negulescu. Astfel, printre altele, aflase că, în ultima lui zi de viaţă, dimineaţa,
Soroceanu urma să se întâlnească cu un ministru. De la el primise telefonul acela matinal.

Un colaborator al redacţiei îl auzise, întâmplător, spunând la telefon:

- Vă mulţumesc, domnule ministru! în zece minute, sunt la dumneavoastră. Şi plecase
val-vârtej. Nu mai avea să ajungă, însă, niciodată la ministrul acela misterios. Ce fel de
ministru era? Care ministru? Căpitanul Andrei Zavera avea un om de încredere chiar sub
nasul lui Bereciuc. La Secretariatul General al Guvernului! Dar nu ştia nimic. Nu auzise
nimic, în legătură cu telefonul ziaristului, primit de la un ministru.

- Cum, un agent secret chiar în buricul Guvernului?! Asta miroase a erezie! ar fi zis
sentenţios Radu Dunca, adăugând sumbru: Pentru o măgărie ca asta, măi păcătosule, te
paşte rugul Inchiziţei!

Dar dacă Radu Dunca - bunul său prieten - ar şti că are o iscodată înfiptă taman în
Cabinetul bicefal al Ligii?! Ar ieşi şucăr mare. Dudu l-ar face nebun, nebun de legat! Cu
apucături totalitariste:

- Măi, criptocomunistule, tu încă te mai crezi pe vremea Miliţiei? Te-ai ţicnit? Ce-i cu
tine? Tu nu mai ştii de lege? Ai căzut în cap, ca ăla care vedea cireşul pe tavan? Ai
început să vezi peste tot numai hoţi şi criminali? Ai dat în mania agenţilor secreţi? Te
rog, fratele meu alb, revino cu picioarele pe pământ! Şi cu capul pe umeri! Şi fă-ţi

327
meseria de bugetar. Atât! Ce să cauţi tu cu iscoadele prin lumea politică? aproape că
ţipase Radu Dunca.

- Păi, dacă acolo se ascund marii criminali! îi răspunsese, calm şi ferm, Zavera.
- Încalci legea, Andrei!, insistase, deodată, grav şi încruntat, Radu.
- Care lege, Dudule? Ce fel de lege? se burzuluise Zavera. După care, adăugase, cu un
zâmbet subţire, dar hâtru: Ce lege interzice unui om să aibă prieteni? Prieteni peste tot!
Chiar şi în politică, în biserică, sau la mama dracului. Pentru că toţi aşa-zişii mei agenţi
secreţi sunt prietenii mei. Amici în adevăratul sens al cuvântului. Netrecuţi prin fişierele
poliţiei.

Apropo, Dudule, ştiai că unul din cei mai secreţi şi prolifici agenţi ai mei, din cadrul Ligii
Renaşterii Naţionale, eşti chiar tu?! E, ce zici?

Radu Dunca rămăsese cu gura căscată, o clipă, două, apoi izbucniră amândoi în râs. De
fapt, nu râdea nimeni. Nici măcar Andrei Zavera. Pentru că era singur. Pentru că el doar
îşi imaginase acest dialog absurd cu prietenul său Dudu. Şi pentru că nu avea deloc chef
de râs.

O întâlnire mizerabilă

Cum să râzi, cu hăţurile pe tine? Cu gura strivită de zăbale? Să se cantoneze doar în

cercetarea celor două crime: Negulescu şi Soroceanu? Dar mai departe? Mai departe,
poate, mai târziu, în alte vremuri. Alegerile de săptămâna viitoare pot deveni un
eveniment de bun augur. Pot aduce, după ele, schimbarea. Mult visata schimbare! Alt
regim!

Nu contează dacă va fi mai deştept, sau mai prost. Ci, contează că va fi fără Ligă. O lume
fără Clubul cocoşaţilor, aşa cum scrisese, furios, chiar Mihai Negulescu, într-un caiet cu
însemnări personale, după apriga discuţie cu Hariton, adică exact cu o zi înainte de a fi
omorât. Trăim într-o lume urâtă! îşi aminti Zavera că notase Negulescu în caietul său. O
lume cocoşată. Ca un demonic Club al cocoşaţilor. Pe care noi l-am construit. Noi l-am
votat. Iar cu timpul am devenit cu toţii nişte gheboşi. Nişte complici. Vom mai putea,
oare, să evadăm din Clubul cocoşaţilor?

Dar până la evadarea aia de săptămâna viitoare, Andrei Zavera are de înfruntat - acum, în
seara aceasta - o întâlnire mizerabilă: Liana Predescu! Criminalistul optase pentru
migrenă. Se dusese acasă, simulase o devastatoare durere de cap, Liana îl îngrijise cu
gesturi tandre, aproape materne, îi făcuse câteva ceaiuri calmante, îi fricţionase tâmplele
cu oţet de mere, îl îndopase cu aspirină, îl mângâiase îndelung pe frunte, cu priviri
duioase, cu şoapte dulci, până târziu în noapte, când Andrei adormise.

Atunci Liana se ridicase încet de lângă el, cu mişcări feline, traversase tiptil camera,
oprindu-se lângă măsuţa pe care se aflau veioza şi telefonul. Zavera o urmărea încordat
printre genele uşor întredeschise, în lumina palidă a veiozei, chipul Lianei devenise de

328
nerecunoscut: rece, rău, perfid! Căpitanul se înfiora, îngheţat. Sub măsuţă, se afla eterna
lui mapă de piele neagră, purtată pretutindeni, în care îşi păstra agenda cu însemnări
zilnice, însemnări profesionale! Liana se aplecase, ridicase mapa, o deschisese cu
dexteritate, într-o deplină linişte, extrăsese agenda, o răsfoise, o pusese la loc, închisese
mapa, o aşezase la locul ei. Apoi, se dusese în hol, se îmbrăcase şi plecase la casa ei.
Andrei Zavera rămăsese înţepenit în pat încă multă vreme, terorizat de gânduri negre:
Cum de se înşelase? Cum de picase ca un prost în plasa acelei femei? Cine se afla în
spatele ei? Pe cine slujea? Şi cum a putut el să joace rolul idiotului, atâta vreme? Dar
Liana? Oricum, jocul ei fusese magistral!

Noaptea aceea fusese, pentru căpitanul Andrei Zavera, noapte de veghe, îşi făcuse un
plan amănunţit, detaliat, realizase câteva combinaţii operative, dăduse câteva telefoane,
dimineaţa mecanismul de urmărire a Lianei Predescu era deja declanşat. Apoi, în
după-amiaza aceleiaşi zile, picase bomba: în plin centrul oraşului, în faimoasa cafenea
Terasa Anda, Liana fusese omorâtă. Cu cianură de potasiu! Sub privirile de argus ale
florilor.

- Nu de Argus, ci de bou! îşi zisese exasperat criminalistul. Pe sonda cu suc de ananas,

Zavera descoperise acelaşi tip de amprente digitale: cu vârfurile tocite. Ca nişte conuri
teşite. Alt desen papilar, dar cu aceeaşi definitorie caracteristică: amprente din latex.
Acelaşi asasin? Ori e un nebun genial, ori panicat, ori un maestru desăvârşit al crimei!
gândise întărâtat Andrei Zavera.

Şi, în aceeaşi clipă, îşi propuse să verifice toate amprentele digitale din crimele cu autori
necunoscuţi, comise în România începând cu anul 1990.

Criminalistul şi ucigaşul

O zi întreagă n-a ieşit din laboratorul de criminalistică. La capătul ei, stupoare! în şase
cazuri din şapte - toate comise exclusiv în Bucureşti - amprentele papilare aparţineau
unor mănuşi din latex: omorul din strada Negustori, când patronul unei, întinse reţele de
consignaţii fusese împuşcat în cap, un singur foc în tâmpla dreaptă, dimineaţa, în faţa
casei sale, ucigaşul dispărând ca o fantomă călare pe motocicletă „Yamaha”; celebrul caz
„Valiza galbenă”, în care fusese înjunghiat un chinez, tocat mărunt, înghesuit apoi într-o
valiză şi lepădat în lacul Herăstrău; otrăvirea, cu verde de Paris, a unui diplomat arab, în
timpul unei fastuoase recepţii; împuşcarea lui Mihai Negulescu la „Solaris”; asasinarea
cu o maşină infernală a ziaristului Anton Soroceanu; şi uciderea Lianei Predescu, pe
Terasa Anda. Într-un singur caz, al şaptelea, amprentele din latex nu-şi făcuseră apariţia:
în tripla crimă din cartierul Ferentari, în toamna anului 1990.

Din câte îşi amintea criminalistul, fusese un caz încâlcit, o luptă între două bande de
nenorociţi din prea-rău-famatul cartier Ferentari, banda cuţitarilor şi banda marţialilor:
unii specializaţi în mânuirea şişului, alţii în artele marţiale. Cuţitarii fuseseră doborâţi,
omorâţi exact în faţa unei vitrine cu peşti exotici. Atât ştia Zavera, nu el instrumentase
cazul, se nimerise să fie bolnav, internat în spital, făcuse o operaţie de hernie de disc,

329
stătuse ţintuit la pat câteva luni. Când revenise la birou, cazul din Ferentari era deja
prăfuit. Apoi, a rămas în aşteptare, printre celelalte dosare cu autori necunoscuţi. Curios,
mai mult intrigat decât curios, căpitanul redeschise dosarul din Ferentari, îl citi din
scoarţă-n scoarţă, aflând - perplex şi trist - că, de fapt, acolo fuseseră patru morţi, nu trei.
Murise, din cauza şocului, şi Sultana Ventura, la aflarea veştii că fiul ei Ilie fusese ucis.

- Dar celălalt fiu al Sultanei, Romeo Ventura, pe unde o mai fi? se întrebase criminalistul,
ispitit de nişte gânduri. De ce nu se află la dosar şi declaraţia lui, despre cercul
suspecţilor, despre posibilii ucigaşi ai lui Ilie? Toate neamurile celorlalţi doi cuţitari
omorâţi dăduseră lungi şi turbate declaraţii despre bănuielile lor. Romeo Ventura, nu! De
ce?

Căpitanul Andrei Zavera consultă fişa cu amprentele papilare prelevate de la locul crimei,
majoritatea culese de pe geamul vitrinei cu peşti exotici: nici un suspect. Hotărî să-l caute
pe Romeo Ventura, să-l contacteze, să-i solicite declaraţia de rigoare, nu înainte însă de a
cere de la evidenţa operativă câteva date curente despre el. Informaţiile primite se
dovediseră extraordinare. Uluitoare! Fratele lui Ilie fusese, zece ani la rând, încadrat în
Legiunea Străină. Contractul expirase în toamna anului 1990. Romeo Ventura
întorcându-se acasă, din Franţa, în chiar noaptea triplei crime. Interesant!

Şi mai interesant fusese, însă, locul unde îi descoperise criminalistul pe Romeo Ventura:
în piaţa Obor, vânzător de peşti exotici. Răspunzând unui teribil impuls interior, Zavera
renunţase, deocamdată, la declaraţia oficială, făcuse rost de un borcan cu apă, se dusese
în Obor, se fâţâise de colo-colo printre imensele tarabe, se oprise în dreptul lui Ventura, îi
întinsese borcanul, ceruse câţiva peştişori - doi scalari, un bătăuş roşu, un idol maur şi doi
dragoni de mare - plătise, plecase, în borcan, cu peştişorii exotici. Pe borcan, cu
amprentele lui Ventura. Căpitanul era terorizat de un gând zurliu. Nu se opri decât în
laboratorul de criminalistică. Acolo, gândul acela făcu explozie: printre amprentele
digitale ridicate de la locul crimei, cu şase ani în urmă, de pe geamul vitrinei cu peşti
exotici, se aflau şi cele ale lui Romeo Ventura. Cum era posibil? Ce căutase Romeo la
locul crimei? Înainte de crimă? După crimă? Dar dacă fusese acolo chiar în timpul
crimei? Ventura se întorsese acasă, din Franţa, exact în cursul aceleiaşi nopţi fatale.

Să fie implicat Romeo Ventura în tripla crimă? Să fie chiar el autorul? Fostul mercenar
din Legiunea Străină? Un profesionist al comandoului? Al războiului neconvenţional? Al
crimei?

Şi, deodată, Andrei Zavera avu certitudinea că se află în faţa ucigaşului căutat:
Romeo Ventura! El să fie omul cu o mie de feţe? Omul cu amprentele papilare din latex?
Asasinul pe care îl vânase de atâta amar de vreme? În Franţa, se aflase în serviciul
Legiunii Străine, în România, acum, în serviciul cui se află? Cine îi comandase crimele?
Cine plătise? Cine fusese beneficiarul acelor omoruri? Dar dacă totul nu-i decât un cerc
vicios de presupuneri?

Nu, încă nu era certitudine! Cu atâtea întrebări, nu putea fi certitudine. Nu poţi aresta un
om, doar pe simple bănuieli! Doar pe simple potriveli. Un criminalist nu trebuie niciodată

330
să se lase sedus de coincidenţe. De păreri personale. De sentimente. De resentimente. De
presupuneri. Convingerea lui trebuie să se bazeze, în exclusivitate, pe probe! Probe
materiale. Probe testimoniale. Deşi, nu puţini poliţişti mai întâi arestează, abia apoi caută
probele. Acesta nu-i doar un abuz. Nu-i doar imoralitate. Ci, incompetenţă. Care, în
termeni reali, se cheamă prostie! Or, dacă eşti prost, fă-te, dom-le, avocat, nu poliţist!

Zavera nu înghiţea avocaţii. Nu-i suferea. Mai mult: îi detesta! Veşnic slinoşi, veşnic
unsuroşi, transpiraţi, târând după ei hectare de hârţoage prăfuite, cu gesturi pripite, cu
priviri aburite, cu mersul lor alunecos, plutitor, cu vorbele lor ca un cântec de sirenă, de o
elocinţă teatrală menită să ascundă adevărul, nu să-l dezvăluie, avocaţii - în opinia
căpitanului Andrei Zavera - făceau din adevăr, marfă. Un produs de vânzare. De
târguiala. Adevărul avocaţilor se vindea pe taraba Justiţiei, ca morcovii la piaţă. Sau aşa
cum îşi vindea Ventura peştişorii exotici. Mai ieftin, mai scump: după mersul târgului.

Răcorindu-se cu această dungoasă incursiune printre propriile-i gânduri, criminalistul

reveni la Romeo Ventura. Îl vârî numaidecât în maşinăria complexă a investigaţiilor, un
enorm şi subtil mecanism poliţienesc declanşându-se pe urmele vânzătorului de peşti
exotici.

Indicativul 0444 sucombă

Trei zile mai târziu, căpitanul Andrei Zavera era edificat: Romeo Ventura era ucigaşul!
Abia atunci trecu la elaborarea scenariului - după aprobare, devenea ordin oficial - pentru
capturarea periculosului asasin. Organiză trei echipe distincte: una pentru arestare, alta
pentru percheziţie, alta pentru ancheta propriu-zisă. Telefona procurorului şi medicului
legist, îi raportă generalului Pepe. Acesta îi mai puse la dispoziţie şi o grupă mobilă din
temutul FIR: Forţele de Intervenţie Rapidă. La orele 17,00 fix, ordinul devenea operativ.
Până la ora „h”, mai erau aproape 40 de minute: timp pentru o cafea, pentru o ţigară,
pentru verificarea ultimelor detalii.

Toată lumea aştepta încordată. Şi tocmai atunci, sunase telefonul. Pe firul interior. Era
ofiţerul de serviciu, îi raportă criminalistului că jos, la poarta principală a Poliţiei
municipale, se află un domn în vârstă, un domn foarte bătrân, pe nume Romeo Ventura,
care solicită să fie primit urgent la căpitanul Andrei Zavera. Criminalistul rămase interzis.
Cum se strecurase Ventura prin toate barajele poliţiei? Cum trecuse prin toate filtrele care
îi înconjurau locuinţa? De ce nu fusese oprit? Dacă Romeo Ventura ar fi dispărut
definitiv de la domiciliul său? Dacă ar fi trecut clandestin graniţa, fugind aiurea, anonim
în lumea largă?

Căpitanul era, pur şi simplu, consternat! Din clipa aceea, toate lucrurile căpătaseră o
turnură aberantă, scăpată de sub control, un vârtej de momente demenţiale izbucnind cu
forţa unei reacţii în lanţ.

Andrei Zavera, cu un aer de buimăceală greu reprimat, coborâse el însuşi la poartă.

Acolo, îl aştepta un bătrânel firav, cu chelie, cu ochelari de vedere, cu mustaţa cât o

331
vrabie sub nasul coroiat şi ascuţit, îmbrăcat în haine uşor ponosite, mirosind vag a
naftalină, sprijinindu-se greu într-un baston negru, noduros, lucios.
- Bună ziua, domnule căpitan, mă numesc Romeo Ventura şi aş avea ceva foarte
important de discutat cu dumneavoastră. Acum! Sunteţi de acord? întrebase, politicos, dar
ferm, bătrânul.

Zavera fu de acord, îi privea cu o vie curiozitate, îi întinse mâna pentru salut, bătrânul i-o
strânse cu o teribilă vigoare. Ofiţerul îl conduse, apoi, în biroul său, se aşezaseră -
Ventura într-un fotoliu, criminalistul pe scaunul lui, în spatele biroului - tăceau, aşteptau,
Zavera pornise discret casetofonul pentru înregistrare, primul care rupsese tăcerea fusese
Romeo Ventura. Nu înainte, însă, de a-şi fi scos ochelarii. Şi peruca. Şi masca din latex.
Şi mănuşile din latex. Le aşezase pe toate pe braţul lat al fotoliului. După care, îşi masă
energic faţa cu palmele, îşi îndreptă spinarea, respiră adânc, tuşi de câteva ori. Bătrânelul
firav dispăruse ca prin farmec, în locul lui ivindu-se instantaneu - ca într-un joc de
holograme - chipul aspru, dur al lui Romeo Ventura.

Îl privi pe Zavera în ochi. Spuse simplu, de parcă ar fi continuat o mai veche discuţie:
- Exact aşa cum v-aţi imaginat, domnule căpitan! Sunt omul cu o mie de feţe! Sunt sigur
că aţi gândit astfel despre mine. Pentru că, oricând, pot deveni altcineva. Alt chip. Alt
om. De altfel, nici nu mai ştiu prea bine, cine anume sunt. Mă pierd, adeseori, printre
propriile-mi plăsmuiri. Iar pierderea înseamnă epuizare. Oboseală! Sunt un om obosit,
domnule căpitan. Foarte obosit! De aceea am venit la dumneavoastră. Ştiam că mă
căutaţi! Că sunteţi pe urmele mele. Ce rost avea să mai lupt? Deşi, toată viaţa nu mi-am
dorit altceva, decât să fiu un luptător. Un războinic. Cel mai bun!

Şi să înving întotdeauna. La un moment dat, însă, n-am mai ştiut să lupt. N-am mai putut.
Ci, doar să ucid. Ucid reflex! Aşa cum respir. Ceea ce înseamnă că ceva, în mine, a fost
iremediabil stricat. Denaturat. Rupt. Am fost schilodit!

Romeo Ventura vorbise, neîntrerupt, aproape două ceasuri. Despre viaţa lui, mama lui,
fratele lui. Despre Legiunea Străină, indicativul 0444 şi revenirea acasă. Despre cum s-a
întâmplat să-şi ucidă propriul frate. Despre moartea mamei. Apoi, despre nevoia de
răzbunare. De regăsire a propriului eu în actul de răzbunare. De căutare demenţială, în
fiecare victimă răpusă, a oamenilor care îi schimbaseră sufletul, îi vorbise, mai departe,
despre excelenţa sa domnul ministru - un ticălos plin de parale - care îi exploatase abil
această nevoie morbidă de a ucide, comandându-i cele şase crime: valiza galbenă,
pescuită din lacul Herăstrău; patronul din strada Negustori; mafiotul arab, ajuns mare
diplomat; cazul „Solaris”; ziaristul Soroceanu; ultima victimă fiind o femeie foarte
frumoasă, Liana Predescu.

Deşi Ventura pretindea preţuri exorbitante, nu ucidea pentru bani. Ci pentru răzbunare -
această nebunie macabră din apele căreia renăscuse ucigaşul profesionist. Reperul cifric:
0444. Pe care îl crezuse îngropat, pentru totdeauna, în subteranele Legiunii Străine. O
dată cu expirarea contractului.

332
- Dar, n-a fost să fie aşa, domnule căpitan! încheiase Ventura, cu glasul stins, grav,
aproape şoptit. Am devenit un infirm: nu mai ştiu să lupt! Ci, doar să ucid! Nu mai ştiu să
lupt nici măcar cu mine însumi: ci, doar să mă sinucid! Ceea ce şi voi face imediat. Adio,
domnule căpitan!

Şi Romeo Ventura îşi lăsă brusc capul pe spate, într-un spasm scurt. Fatal.
Când căpitanul Andrei Zavera îi sări - uluit şi disperat - în ajutor, ridicându-l în braţe şi
întinzându-l pe covor, palpându-i vena jugulară şi făcându-i testul pleoapelor, îşi dădu
seama că avea, de fapt, în faţa lui un cadavru.

În aceeaşi zi, criminalistul descoperise în locuinţa ucigaşului o amplă colecţie de măşti şi

mănuşi din latex, peruci şi falşi ochelari de vedere, mai multe arme de foc cu surdină,
stilete cu lama ascuţită ca briciul, un set de fioroase otrăvuri, precum şi imense sume de
bani. Cash. De asemenea, în subsolul casei, în perfectă stare de funcţionare, o motocicletă
„Yamaha”, neînmatriculată la Serviciul de Poliţie Rutieră.

Romeo Ventura sucombase fulgerător, târând după el, dincolo de pragul morţii, în neant,
o poveste tristă, îngrozitor de tristă, lăsând în urma lui o droaie de întrebări nerăspunse,
un ciopor de teribile taine care aveau să piară şi ele cândva, o dată cu moartea
întrebărilor, nu înainte însă de a-i fi făcut cadou criminalistului numele unui om:
fantomatica eminenţă cenuşie, care îi plătise toate crimele comandate. Ministrul!

Nu sfida pericolul!

- Ministrul? Nu cumva Romeo Ventura îşi bătuse joc de poliţist? Nu cumva dorise să
semene, cu limbă de moarte, o dezordine cumplită în urma sa? Nu era aceasta tot o formă
diabolică a răzbunării, pornită dintr-o incurabilă sminteală? Cum să fie posibil ca omul
acela, pe care îl numise Ventura exact cu o clipă înainte de a-si provoca stopul cardiac, să
fie adevăratul asasin? De ce Ventura se mulţumise doar să-l numească şi atât? De ce nu
motivase? De ce nu explicase? De ce nu oferise detalii? Nu vrusese? Minţise? în clipa
morţii, oamenii nu mint! îşi spusese Zavera.

Doar nebunii pot fabula pe patul de moarte. Să fi fost Romeo Ventura un nebun? Adică,
un iresponsabil? Nu! Ventura fusese un ucigaş lucid. Poate doar un infirm, cum
recunoscuse el însuşi, dar un infirm perfect conştient de infirmitatea sa, de faptele sale.
Nebun, nu! Poate doar un jucător pervers, care îi arătase lui Zavera numai o singură carte,
din chinta regală, pe care pretindea că o deţine. Dar dacă era o cacialma?...

Urmaseră câteva zile de coşmar. Cum să arestezi un înalt demnitar al statului? Pe ce

bază? Doar pe declaraţia seacă, lapidară, a unui ucigaş? Căpitanul Andrei Zavera
obţinuse aprobarea generalului Petre Penciu, de a nu face publică, deocamdată, moartea
lui Romeo Ventura. Pepe îl privise în ochi, adânc, apoi îl strânse puternic de umeri şi-i
vorbi cu o nefirească încordare:

333
- Ai grilă ce faci, Andrei! Duminică sunt alegerile. Toată lumea parcă a înnebunit. Iar
timpul e scurt. Foarte scurt! Nu cred că mai e timp suficient pentru a căuta probele
necesare, până la alegeri, ca să incriminezi oficial ditamai mahărul pe care ţi l-a oferit,
plocon, Ventura. Lasă-l până după alegeri. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, dacă tipul
află că Romeo Ventura a mierlit-o undeva, prin birourile poliţiei, intră în alertă, deduce
că eşti pe urmele lui şi o şterge numaidecât peste graniţă. Cu familie cu tot. Cu avere cu
tot. Dealtfel, peste 80 la sută din lichidităţile lui - câteva sute de milioane de dolari - se
află deja depuse în conturi străine. Totodată, nici moartea lui Ventura n-o putem ţine
tăinuită prea multă vreme. La ministrul de Interne nu pot interveni, pentru că amândoi
sunt din aceeaşi barcă. Ministru la ministru nu-şi scoate ochii!

Aşadar, pentru moment, moartea lui Ventura rămâne secretă. Mai departe, tu hotărăşti!
Din partea mea, ai mână liberă să faci ce vrei. Să iei toate măsurile pe care le crezi tu
necesare. Absolut toate! Iar dacă n-ai să izbuteşti, aş vrea să ştii că nu-ţi voi găsi nici o
vină. Ai, deci, grijă până unde mergi şi cum mergi. Pentru mine, mai important decât
adevărul după care umbli, este viaţa ta. Mă înţelegi, Andrei? Nu piere o lume, dacă un
criminal trăieşte printre noi, neprins! Nepedepsit! Nu este primul şi, desigur, nu va fi nici
ultimul. Lumea e plină de criminali, mai ales din cei cu manşetele albe. De aceea, te rog,
nu săvârşi gesturi eroice. Când crezi că trebuie să te opreşti, opreşte-te! Nu sfida
pericolul!

Îţi mai aduci aminte ce ţi-a spus Dan Mircea Hariton, când te-ai dus la el?

Am ascultat şi eu înregistrarea pe care ai făcut-o. E o perlă de ţinut minte, cât trăieşti. O

perlă neagră. Ţi-a zis cam aşa, citez cin memorie: Să nu uiţi niciodată că trăieşti
înconjurat mereu de o haită flămândă de lupi. Şi să nu te încrezi în nimeni, decât în
Dumnezeu. E purul adevăr. Bătrânul prior al Cavalerilor de Malta ştie ce spune. Nu e,
desigur, un sfânt. Dar face jocuri mari, complicate, dincolo de codul penal, din raţiuni
superioare care îmi scapă. Multe puteri îl consideră - fiecare - omul lor de încredere.
Lotreanu îl ţine drept consilierul său personal. Liberalii îl cred omul lor, pentru că le
sponsorizează, cu sume grase, multe acţiuni politice de anvergură. Liga îl revendică şi ea,
Hariton fiind una din principalele surse financiare ale partidului de guvernământ.
Ţărăniştii îl cred prietenul lor, pentru că se înfruptă şi ei din cozonacul lui Hariton. În
realitate, am strania convingere că serveşte pe altcineva. Că în spatele lui se află o altă
forţă. O forţă de temut. Şi, mărturisesc, nu simt, nu detectez deloc vreo duşmănie din
partea acelei extraordinare puteri. Dimpotrivă! Dar asta-i altă poveste, Andrei, pe care
sper că, odată şi odată, o voi citi până la capăt. Deocamdată, mă aflu cam pe la jumătatea
cărţii. Şi dacă n-o să mai apuc finalul decelator, finalul care să limpezească toate
întrebările şi îndoielile din sufletul meu, de-acum bătrân, vei rămâne tu să duci mai
departe povara cititului. Până la sfârşit. Ori poate că sfârşitul ţi-l va povesti chiar Hariton,
drept recompensă că l-ai demascat şi arestat pe duşmanul său de moarte...

Generalul Pepe se opri brusc din monologul său sfătos şi trist, o undă de spaimă fulgui
peste chipul său îngrijorat, îşi luă palmele de pe umerii căpitanului, se retrase câţiva paşi,
îşi coborî fruntea palidă, brobonită de sudoare, adăugând cu glas răguşit:

334
-Vezi, Andrei? Am început să bat câmpii, să fabulez, să trag de timp. Asta înseamnă că
îmi este frică. Tare frică! Ai grijă de tine!

Şi se întoarse iute, smucit, parcă rupându-se din faţa lui Zavera, dispărând numaidecât
dincolo de uşă: înalt, masiv, întunecat.

Ce, dracu, se întâmplă aici?

Noaptea următoare a fost noapte albă. Andrei Zavera ştia, de-acum, ce are de făcut. Se
liniştise. Era vineri. Vineri dimineaţa. Trebuia să se ducă la birou. Mai întâi, însă, era
necesar să prindă câteva ore de somn zdravăn. Fără somn, numai prin romanele proaste
oamenii gândesc normal. Puse ceasul să sune la orele unsprezece, se asvârli în pat,
adormi instantaneu. Se trezi, ca de obicei, exact cu cinci minute înainte de zbârnâitul
ceasului. O oră mai târziu, se afla la birou. A rămas la sediul poliţiei, până seara. A recitit
toate materialele din dosarul „Solaris”, la care conexase toate celelalte şase cazuri, a
transmis câteva ordine în cadrul Departamentului pe care îl conducea, a solicitat ultimele
rapoarte de investigaţii, s-a sfătuit cu şeful Serviciului de filaj.

A telefonat, apoi, la SRI, unde avea un prieten din alte vremuri - căpitanul Grigore Zorin
- stabilind o întâlnire pentru a doua zi. Tot pentru a doua zi, fixase o întâlnire şi cu Dan
Mircea Hariton. A doua zi, era sâmbătă. Toată ziua de sâmbătă, Zavera nu a mai dat pe la
birou, în schimb, fusese chemat duminică, în zori. Cu noaptea în cap. Îl apelase telefonic
ofiţerul de serviciu, raportându-i - stresat, timorat - că unul din detectivii Agenţiei
„Kondor Security” fusese omorât, în noaptea de sâmbătă spre duminică, şi că i se furaseră
pistolul şi muniţia din dotare. Informaţia fusese comunicată telefonic, cu cinci minute în
urmă, de un cetăţean din Drumul Taberei, mortul fiind descoperit în imediata apropiere a
cinematografului „Favorit”.

- Astăzi, sunt alegerile, domnule căpitan! O crimă ne mai lipsea acum! Iar furtul armei şi
muniţiei, în circumstanţele date, înseamnă alarmă de gradul zero! Ce ordonaţi, domnule
căpitan?, turuise surescitat tânărul ofiţer de serviciu.

- Domnule locotenent! îl liniştise căpitanul Andrei Zavera - calm, metodic, convingător,

în primul rând, vă mulţumesc pentru operativitate, în al doilea rând, nu uitaţi că eu sunt
şeful Departamentului de criminalistică, în al treilea rând, consideraţi-vă descărcat de
orice sarcină cu privire la acest caz. Salut! Şi închise telefonul.

Criminalistul se bărbieri tacticos, făcu un duş, se îmbrăcă pentru zile mari. Arăta ca un
foarte prosper om de afaceri: costum gri-fer, de la Casa de modă Venus; cămaşă albă,
orbitor de albă, cumpărată de la magazinele Stefanel; pe mâna stângă îşi trase un elegant
ceas-brăţară Cartier - renunţând, pentru astăzi, la rabla aia rusească de buzunar: “Sdelano
b CCCP”; îşi puse ciorapi de la magazinele Morgan; pantofi, tot gri-fer, din piele Gucci;
cravată Versace şi batistă din mătase Nina Ricci, cu monogramă. Şi, pentru prima dată,
renunţă la eterna lui mapă neagră, pescuind în adâncul şifonierului o casetă-diplomat, tot

335
gri, din piele Claude Montana. Se privi în oglindă, în timp ce-şi fâsâi o fracţiune de
secundă pe sub bărbie, un flacon albastru de Channel 5.

Un zâmbet rău îi stătu agăţat, câteva clipe, de colţurile gurii. Ciuguli, apoi, dintr-o bucată
de friptură rece, până ce se opări cafeaua - nu-i plăcea cafeaua fiartă, ci doar opărită - o
bău fără zahăr, fredona o frântură de cântec fistichiu, după care coborî din apartament.
Bătrâna carapace - curată, lustruită - îl aştepta cuminte în faţa blocului. Demară lin,
relaxat, parcă ar fi plecat într-un tur de agrement. Paradoxal, nu se îndreptă spre
cinematograful „Favorit”. Ci, spre sediul Agenţiei de detectivi particulari „Kondor
Security”. Ajuns aici, salută, se legitimă, se interesă de domnul secretar de stat Leopold
Mavrodin, patronul Agenţiei. I se comunică de către detectivul de servicu - politicos şi
rece - că şeful lipseşte, a telefonat că astăzi nu mai vine, că, după votare, pleacă la
Predeal cu familia, până mâine. Revine luni seara. Marţi dimineaţa, va trece pe la
Agenţie.

-Aş putea să-i dau un telefon? insistă căpitanul Andrei Zavera, explicându-se: Unul dintre
detectivii dumneavoastră a fost omorât azi-noapte, furându-i-se pistolul şi cartuşele.

Detectivul de serviciu se holba năuc la ofiţerul de poliţie. Peste câteva clipe, Zavera se
afla în legătură telefonică cu excelenţa sa domnul secretar de stat Leopold Mavrodin.
După un „Am onoarea să vă salut, domnule ministru” extrem de afabil, criminalistul îl
informă sec, profesional, despre tragica întâmplare petrecută cu unul din salariaţii
Agenţiei, invitându-l, în final, la poliţie, pentru întocmirea formelor legale de identificare
şi declaraţia oficială, aşa cum se obişnuieşte în astfel de cazuri.

- Sunteţi de acord, domnule ministru? întrebă obsecvios Andrei Zavera, adăugând,

confidenţial, în încheiere: V-aş sugera, dacă îmi permiteţi, să nu facem prea multe valuri
cu acest caz. Nu ar fi nici în avantajul Agenţiei, nici al Poliţiei. Şi nu este nici momentul
cel mai nimerit. Aveţi ceva de ordonat, domnule ministru?

Dacă Leopold Mavrodin, alias Monseniorul, i-ar fi putut vedea ochii lui Zavera - fioroşi,
haini - s-ar fi înfricoşat, s-ar fi cutremurat până în măduva oaselor şi ar fi fugit rupând
pământul. Dar el nu-i auzea decât glasul: supus, servil, persuasiv. Şi s-a dus la poliţie...

O jumătate de oră mai târziu, într-un birou capitonat, elegant, intim, din cadrul
Departamentului de criminalistică al Poliţiei municipiului Bucureşti, doi bărbaţi răsturnaţi
în fotolii adânci, despărţiţi de o măsuţă rotundă: secretarul de stat Leopold Mavrodin şi
căpitanul de poliţie Andrei Zavera. Pe măsuţă, un telefon negru, vechi, din ebonită, un
top de hârtie albă şi câteva pixuri. Primul care simţi aerul nefiresc al întâlnirii, fu
Monseniorul. Izbucni indignat, scandalizat:

- Ce, dracu, se întâmplă aici?

Căpitanul Andrei Zavera avea chipul împietrit, privirea îngheţată, zâmbetul rău. Se uita
ţintă la Mavrodin. Fix în lumina ochilor! Monseniorul detecta primejdia. Dar era prea
târziu.

336
Abia atunci înţelese, înspăimântat cum nu mai fusese niciodată, că se afla pentru o a doua
oară în faţa celebrului criminalist Zavera. Nu un poliţist oarecare. Nu un fleac de căpitan,
care stă smirnă în faţa unui ministru. Ci un vânător de criminali, dăruit de Dumnezeu cu
vocaţia geniului! Andrei Zavera era deja o legendă vie în criminalistica română! Cum
de-i scăpase acest detaliu esenţial? Şi aproape că tresări, când auzi glasul monoton, ca un
descântec, al căpitanului Andrei Zavera.

Povestea vânătorului de criminali

- Nu se întâmplă nimic, domnule ministru. Dar, aşa e în casa poliţiei: unii oameni se simt
foarte stingheri. Ca şi păcătoşii în biserică. Ţin să vă asigur, însă, că nu-i decât o senzaţie
pasageră. Şi mai ţin, de asemenea, să vă precizez, de la bun început, că motivul pentru
care v-am invitat la poliţie e un truc ordinar. Recunosc spăsit şi sper ca, la sfârşit, să mă
iertaţi! Dar, veţi vedea că am vrut, am dorit să preîntâmpin alte nenorociri. Alte crime!
Cu un ucigaş de profesie, nu ştii niciodată pe ce tărâm joci. Pe tărâmul vieţii? Pe tărâmul
morţii?

Ştiu ce spun, domnule ministru, pentru că aproape toată viaţa, printre criminali mi-am
petrecut-o. Despre ce este vorba? Eu am să încerc să vă spun o poveste. Timpul, însă, nu
ne permite să stăm prea mult la taifas. Timpul lucrează în defavoarea dumneavoastră.
Contracronometru! Am la dispoziţie mai puţin de o oră. Aşa că vă rog, domnule ministru,
să mă ascultaţi cu atenţie. Cu foarte mare atenţie. Şi, mai ales, să nu mă întrerupeţi. Voi fi
cât se poate de scurt.

Povestea mea începe cu un tânăr ofiţer de securitate Gheorghe Pavelescu, spiţă din
neamul Mavrocordaţilor, copil nelegitim al unei triste figuri istorice: Emil Bodnăraş.
Tânăra noastră speranţă este locotenent în cadrul Departamentului de Informaţii Externe,
pe vremea teribilului general Nicolae Doicaru.

Inteligent, energic şi poliglot, tânărul ofiţer accede repede la grade şi funcţii superioare.
Aparent blând şi docil, modest şi ascultător, este, în realitate, un tip setos de putere, de
sânge, de aventură. Un amestec insolit de cruzime şi graţie. Un spirit malefic, disimulat
într-un înger. După câţiva ani, ajunge căpitan, apoi, arzând etapele, general. Tot atunci,
este numit şi şef al Grupului “Z' din cadrul DIE. Sinistrul grup care se ocupa cu aplicarea
„soluţiilor finale”, împotriva adversarilor lui Ceauşescu, fugiţi peste graniţă. Adică,
asasinarea lor! între timp, găseşte vreme şi pentru însurătoare. Ba chiar şi pentru un copil.
O fetiţă încântătoare.

Ca să fim drepţi, omul din povestea mea îşi iubea familia - soţia şi fetiţa - ca pe ochii din
cap. La fel le iubeşte şi astăzi. N-aş vrea să intru în amănunte, totuşi trebuie sa vă spun că
viaţa acestui om - citită de mine în nişte dosare pântecoase, top-secret, puse la dispoziţie
de un mare şi influent prieten - viaţa lui poate sta alături de cele mai captivante romane
din faimoasa colecţie „Serie noire”. Mai ales, epoca Şacalului. Alias Carlos. Pe numele
lui adevărat, Ilici Ramirez Sanchez. Un şir nesfârşit de crime. Sub acoperire ideologică.
Ca şi iezuiţii, de altădată: nişte ucigaşi fioroşi; dar, sub acoperirea lui Dumnezeu. Asta nu

337
înseamnă însă că Dumnezeu ar fi un asasin. După cum nici ideea în sine, din ideologia
aia, nu poate ucide pe nimeni.

Trebuie să apară - şi colo, şi colo - omul în carne şi oase. Care omoară din plăcere! Omul
pentru care uciderea semenului înseamnă satisfacţie, desfătare, dulce fior. Acesta a fost
Şacalul! Ca şi camaradul său - omul din povestea mea. Vă rog, domnule ministru, cu tot
respectul, nu mă întrerupeţi. Nu vă impacientaţi. Nu mai daţi semne de nerăbdare. Nici de
apărare. Nici de contrazicere. Vom avea timp berechet să discutăm în contradictoriu. Dar,
nu acum! Ci, mai târziu! Lăsaţi-mă să termin cât mai repede. Repet: timpul curge
împotriva dumneavoastră. Implacabil! Veţi înţelege abia la sfârşit acest crud adevăr.
Numele sub care Carlos îl cunoştea pe şeful Grupului “Z” din Securitatea română, ajuns
acum unul din locotenenţii săi, era Petre Buzescu.

Nume de cod: Weimar. Nimic altceva, decât un criptonim profesional. Ca şi Gheorghe

Pavelescu. Dintr-un capriciu personal, îi voi spune şi eu tot Petre Buzescu. Sau chiar Buz,
cum îl alinta Şacalul, cu neprefăcută prietenie. Ca mai toţi marii asasini din istorie, şi
Carlos era un tip cuceritor, fermecător, irezistibil. Cultiva prietenia şi dialogul spumos.

Hitler avea şi el cultul prieteniei. Lenin povestea nişte bancuri, de te strâmbai de râs.
Napoleon era, prin vocaţie, cuceritor. Petre Buzescu, fermecător. Eternele paradoxuri ale
condiţiei umane! Cert este că epoca Şacalului a fost prima lui epocă de glorie. A doua
epocă de glorie este astăzi, între cele două epoci, un prag sinistru. O cumpănă! O
prăbuşire infernală, din care Petre Buzescu a fost salvat, cum se spune, la mustaţă, în
ultima clipă. Altfel, ar fi putrezit şi acum prin puşcăriile franţuzeşti. Ca şi Ilici Ramirez
Sanchez. Dar, pentru Buz a intervenit, la timp, un om providenţial. Salvator! Un bătrân
enigmatic, pe care lumea îl cunoaşte sub numele de Dan Mircea Hariton. El l-a adus în
ţară, de la Paris, răpit de sub nasul poliţiştilor francezi. L-a înscris apoi în Liga Renaşterii
Naţionale, l-a pus în fruntea unui SRL-eu, l-a făcut secretar de stat. Buz devenise omul de
taină al lui Hariton. Omul de totala încredere, pe care bătrânul îl folosea, deopotrivă cu
măiestrie şi profit personal, în multe din afacerile lui oculte. Era mâna lui dreaptă! Sau,
cel puţin, aşa credea Hariton. Pentru că, în realitate, Petre Buzescu, dominat de acelaşi
orgoliu agresiv, de aceeaşi sângeroasă ticăloşie, pradă aceluiaşi spirit blestemat să nu-i
priască decât aerul toxic al crimei, a sărit, la un moment dat, chiar la beregata celui ce-l
salvase cândva. Nu să-l omoare. Ci, doar să-l doboare pe fostul om providenţial. Să-l
înlăture. Să-i preia locul, în fruntea unui Sistem subteran, producător de uriaşe profituri.
Şi astfel, pentru mazilirea lui Hariton, a ţesut un plan diabolic.

Plan din care n-au lipsit nici Mişu Negulescu, nici Mariana Bereciuc, nici bodyguardul
Tomiţă, nici chiar isteaţa aia de Aurora Manta, de la „Bulina verde”, pe care Buz a
manipulat-o cu o rară măiestrie. Aşa cum l-a manipulat, mai târziu, şi pe ziaristul Anton
Soroceanu. Iar Grupul ARO de la Berlin, în frunte cu temutul Alexandru Ipsilanti, vârât
şi el în planul lui Buzescu, n-a avut alt rol decât să-l încurce şi mai tare pe Hariton, să-l
deruteze, să-l înspăimânte. Un scenariu malefic! Construit cu rafinament şi iscusinţă. Dar
şi cu un imens efort. Ar fi putut, desigur, să-l omoare. Ar fi fost mai uşor. Dar nu şi
eficient. Ar fi fost chiar contraproductiv. În locul lui Hariton, omorât, ar fi venit, în mod
automat, altcineva. Tot din Sistem! Or, Buz era din afara Sistemului. Servea Sistemul, dar

338
nu făcea parte din el. Era nevoie, deci, ca însuşi Hariton - compromis, şantajat, înfricoşat
- sa-i deschidă larg porţile Sistemului, în fruntea bucatelor! Aşa încât, i-a pus în cârcă
două crime: împuşcarea lui Minai Negulescu şi omorârea, cu o bombă, a ziaristului
Anton Soroceanu. Ingenios! Şi operativ! De altfel, pe Soroceanu, chiar Buzescu îl
scosese din birou, cu un telefon matinal, după ce în prealabil i se comunicase că bomba
fusese deja montată pe maşina ziaristului.

Ultimele cuvinte ale gazetarului, la telefon, au fost: „Vă mulţumesc, domnule ministru! în
zece minute, sunt la dumneavoastră!”. De ce tocmai Negulescu şi Soroceanu? Pentru că
ambele victime, într-un fel sau altul, trecuseră prin destinul lui Hariton. Negulescu fusese
ameninţat, de Hariton, cu moartea, dacă nu-i preda o video-casetă de scandal. Strâns cu
uşa, Mihai Negulescu îi predase video-caseta cu bucluc, dar înregistrase, totodată, pe un
reportofon minuscul, ameninţarea cu moartea. De asemenea, mai deţinea şi o copie după
video-casetă. Furios şi umilit, vroise să se răzbune pe Hariton, să facă public tot
scandalul. Luase legătura cu cineva din presă, aranjase întâlnirea ca să-i predea
materialele compromiţătoare, tocmai se ducea la întâlnire, când a fost asasinat, împuşcat!

Iar una din cele mai bune agente ale lui Buz, Liana Predescu, implantată la „Solaris”, a
recuperat rapid cele două casete din buzunarul mortului. Interesant - ca model de intrigă
criminală - este faptul că întreaga afacere Negulescu era exclusiv opera lui Petre Buzescu.
Amândoi se cunoşteau din Ministerul Comerţului Exterior. Până în 1989, Minai
Negulescu lucrase în acest minister. Ca şi Buzescu. Numai că Petre fusese ofiţer de
securitate conspirat în om de afaceri, iar Mihai chiar fusese om de afaceri. După 1989,
Buzescu a ajuns secretat de stat la acelaşi minister. Negulescu s-a privatizat şi s-a lansat
în uriaşe afaceri negre. Iar când Mihai Negulescu a avut nevoie de licenţele alea de export
pentru carne - afacere sugerată chiar de Petre - a dat fuga să-şi consulte prietenul. Petre
Buzescu, săritor şi amabil, i-a inspirat scenariul cu Mariana şi Tomiţă, ştiind că - bazat pe
informaţiile sale - Mariana va da fuga la Hariton s-o salveze, iar bătrânul consilier
prezidenţial îi va da peste bot lui Negulescu. Tare de tot. Exact aşa s-au petrecut lucrurile.
Furios şi umilit de Hariton, Buzescu a vrut să dea în vileag tot tămbălăul, în presă. Atunci
a intervenit Petre Buzescu, ordonând lichidarea lui şi recuperarea materialelor
dezonorante. De acum, Dan Mircea Hariton se afla - fără de scăpare - la mâna lui Petre
Buzescu. Dar Buz era un tip meticulos. Rafinat. Un profesionist al distrugerii!

În arsenalul său de îngenunchere a lui Hariton, mai avea nevoie de o piesă grea. Astfel,
s-a născut cazul „Soroceanu”. Jurnalistul scrisese şi publicase deja o serie de reportaje
incendiare despre afacerile necurate ale bătrânului. Trebuia lichidat. Ca şi Negulescu.
Pentru această operaţiune, extrem de sensibilă, a recurs la acelaşi specialist al crimei, un
profesionist al omorului, pe care îl mai folosise şi în alte rânduri. Numele lui: Romeo
Ventura. Afacerea s-a tranşat repede, curat, ca de obicei: plata anticipat. Serviciul
ucigaşului a fost ireproşabil. A urmat şantajarea lui Hariton.

Bătrânul se lăsa greu. Dar, oricum, dădea certe semne că, până la urmă, va ceda. Apoi,
încet-încet, lucrurile au început să fie parazitate de nişte întâmplări imprevizibile. La un
moment dat, Petre Buzescu a mirosit - cu un fler imbatabil - că Liana Predescu, pe care o
infiltrase pe lângă ofiţerul de poliţie care ancheta cazurile, fusese deconspirată. Deci,

339
pericol iminent! Ca atare, a dat-o şi pe ea în primire lui Romeo Ventura. Plătit prompt,
ucigaşul si-a făcut datoria.

Dar, câteva zile mai târziu, Ventura a aflat, stupefiat, că Liana fusese nu doar agenta lui
Buzescu, dar şi iubita poliţistului. Ce dracu face Buzescu? A înnebunit? Se joacă cu
poliţia? s-a întrebat, cuprins de spaimă, Romeo Ventura. Şi a intrat într-o panică
irepresibilă. Vedeţi dumneavoastră, domnule ministru, panica este elementul cheie al
tuturor marilor dezastre umane! Mai ales că Ventura îl simţise pe teribilul poliţist pe
urmele sale şi mai ştia, în acelaşi timp, că-i dădea târcoale şi domnului Petre Buzescu.
Teama oarbă a ucigaşului s-a adeverit repede: ieri, Romeo Ventura a fost arestat. Iar azi-
dimineaţa i-a făcut poliţistului o mărturisire cumplită. Domnule căpitan - i-a declarat
Ventura, vibrând de o sălbatică emoţie - dacă vreţi să-l mai prindeţi în viaţă pe domnul
secretar de stat Petre Buzescu, luaţi urgent legătura cu el şi spuneţi-i să nu mai plece, cu
familia, la Predeal. Pe maşina lor, am montat o bombă cu efect întârziat. Exact cu câteva
ore înainte de a fi arestat. Vroiam să-l omor, ca să distrug, astfel, orice urmă, orice
legătură către mine. Dar, a fost zadarnic! Toată noaptea, m-am perpelit: să vă spun? Să nu
vă spun? M-am hotărât, să vă spun! De ce? Pentru că moartea ar fi o pedeapsă prea
uşoară pentru Buzescu. Ca şi pentru mine. Merităm puşcăria pe viaţă! Atât i-a spus
Romeo Ventura, poliţistului din povestea mea. Ulterior, prin sursele speciale ale poliţiei,
criminalistul a aflat că, într-adevăr, soţia şi fetiţa lui Buzescu, respectiv doamna Virginia
şi domnişoara Minodora, vor pleca numai ele singure, cu maşina, la Predeal, domnul
Buzescu fiind reţinut cu oarece treburi la Bucureşti.

Vor pleca fix la orele unsprezece, oră până la care Buzescu le-a zis că s-ar putea să
sosească acasă. Dacă nu vine, să plece singure. Aşa le-a spus. Iar acum sunt orele, ia să
vedem cât arată ceasul, da, sunt orele zece şi douăzeci şi cinci de minute...

Plânsul disperaţilor

- Domnule ministru, aceasta este povestea mea! reluă căpitanul Andrei Zavera, după o
scurtă pauză. O simplă poveste. Ca multe altele, pe care le-am risipit, de-a lungul
timpului, prin presă. Puteţi s-o credeţi. Sau nu. Poate fi purul adevăr. Adevărul îngrozitor.
Ori, pur şi simplu, o ficţiune. Dumneavoastră decideţi! Nu eu. Ne mai pierdem vremea
împreună, acum şi aici, la taclale. Aşa, ca la o şuetă de duminică. Sau poate că îmi veţi
povesti şi dumneavoastră vreo istorie stranie, dintr-o viaţă plină de întâmplări palpitante.
Povestind, vremea trece mai uşor, până fix la orele unsprezece. Adică, nu! Mai bine până
la orele douăsprezece. Pentru ca mâna oarbă a destinului să aibă timp suficient să
declanşeze maşina aia infernală. După care, domnule ministru, o să vă cer scuze pentru
timpul preţios pe care vi l-am răpit şi ne vom despărţi. Oricum, prezenţa dumneavoastră
m-a onorat...

Căpitanul Andrei Zavera tăcu. Terminase, împletise magistral imaginarul cu realitatea.

Construise un decor natural, real, în care implantase o imagine falsă: bomba cu efect
întârziat de pe maşina Monseniorului. Va sesiza, oare, domnul Leopold Mavrodin
ornamentul mincinos din peisajul prin care îl plimbase? Criminalistul riscase! Ca şi în

340
povestea cu detectivul omorât şi pistolul furat. Cum să aduci, altfel, un ministru la
poliţie? Rugându-l frumos? Nu! Ci, riscând un scenariu credibil. Adeseori, riscul este
ultimul punct de sprijin al câştigătorului. Ultima şansă. Cine nu riscă, nu câştigă! Andrei
Zavera îşi admira opera.

Excelenţa sa domnul secretar de stat Leopold Mavrodin devenise alb ca varul,

încremenise! Nici măcar nu clipea, înţelesese perfect preţul cerut de criminalist. Un preţ
exorbitant! Dar corect! Stătu aşa, câteva secunde lungi, înţepenit, aiurit, apoi se aplecă
brusc asupra măsuţei dintre cele două fotolii, smulse cu iuţeală o coală de hârtie din top,
înhaţă unul din pixuri şi, vreme de cinci minute, cu gesturi crispate, scrise prima sa
declaraţie, dintr-un lung şir de abominabile mărturisiri. După care, umil, ceru voie
căpitanului să telefoneze acasă, îi răspunse nevastă-sa, Virginia. O avertiză calm, dar
ferm, asupra primejdiei de moarte care plana asupra lor, adăugă un tandru „săru-mâna” şi
închise. Apoi, Monseniorul începu să plângă. Plângea ca un copil, cu gura în pumnii
strânşi, cu pârâiaşele de lacrimi brăzdându-i chipul emaciat. Un plâns tăcut. Mut. Plânsul
disperaţilor!

Fiecare zi trebuie întâmpinată cu speranţe. Şi mâine mai e o zi! spunem atunci când clipa
prezentului ne covârşeşte. Ziua de mâine - oricât de pesimişti am fi astăzi - trebuie s-o
întâmpinăm cu optimism. Radu Dunca ar fi precizat: cu un optimism bine temperat! Eu
spun doar atât: cu optimism! Chiar dacă ştim foarte bine că pesimistul este un optimist
informat. Votez pentru optimism, întrucât numai optimistul este capabil de speranţă!
Pesimistul se agaţă de toate urgiile pe care Cutia Pandorei le leapădă peste zilele noastre.
Singur optimistul se agaţă de speranţă. Ca într-un ultim refugiu. Ca într-o evadare, cu
ultimele puteri, din sinistrul Club al cocoşaţilor. Mulţi au încercat să evadeze. Puţin au
reuşit. Laudă, celor care au încercat! Glorie, celor care au evadat! Deşi reţeta gloriei va fi
plătită nu cu speranţe, ci cu disperări. Cu neîmpliniri. Cu zadarnice aşteptări. Şi, nu de
puţine ori, cu mincinoase promisiuni.

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale, din toamna anului 1996, au adus, după ele, mult
dorita schimbare. Liga Renaşterii Naţionale nu mai este partid de guvernământ. Binomul
roşu s-a pulverizat. Ion Paul Rogojanu, preşedintele Partidului România Pitorească, şi-a
pierdut imunitatea parlamentară, fiind hărţuit prin zeci de procese penale. Dar nu se lasă
nici acum: rupe lanţul şi muşcă adânc! Leon Lotreanu nu mai stă cocoţat în fruntea
Cotrocenilor. Au venit la putere ţărăniştii, liberalii şi democraţii. Baronul a vegheat la
transferul democratic al puterii. Benedictinul l-a împins în faţă pe Romul Petrean, spre a
preveni concentrarea unei prea mari puteri la dreapta eşichierului politic aflat la
guvernare. Profetul priveşte în zare cu suspiciune: el a spus că reţeta gloriei va fi plătită
cu disperări!

Liga Renaşterii Naţionale s-a frânt iarăşi în două crâmpeie. Au rămas, ca şi în 1992,
conservatorii. Au plecat reformiştii. Leon Lotreanu a devenit preşedintele Ligii. Ovidiu
Găman a renunţat, în scris şi în public, la orice funcţie din conducerea Ligii. Atenţie,

341
n-am spus: a renunţat de bună voie! În vara lui 1997, la alegerile din cadrul Ligii
Renaşterii Naţionale, prim-vicepreşedinte al partidului a fost ales Daion Doroga.
Informaţiile de la Agenţia „Kondor Security” se dovediseră de o utilitate exemplară.
Operativă! Fraga Dorneanu a fost destituită, într-o dimineaţă, fulgerător, de către acelaşi
Daion Doroga, cu care se tutuise şi se bătuse pe burtă: şefa de cabinet acumulase prea
multă putere! Ada Genaru, frumoasa gardă de corp a fostului prim-senator, a dispărut şi
ea de pe firmament, o dată cu arestarea colonelului Truţi Pogoreanu, de la SPP, pentru
trafic ilegal cu ţigări. Nicolae Beldiman, alias Ninel, a pierit într-un accident de circulaţie,
strivit de un Mercedes negru, necunoscut, într-o noapte pustie, chiar în faţa blocului unde
locuia. Leopold Mavrodin, alias Monseniorul, a fost arestat şi judecat într-un proces blitz,
cu uşile închise, fără tam-tam prin presă, fără transparenţă, fiind condamnat la închisoare
pe viaţă. Sentinţă definitivă!

Marile afaceri demascate de ziaristul Anton Soroceanu au fost abandonate, risipite prin
uriaşele dulapuri ale Parchetului, prăfuite, îngropate în uitare. Zavera n-ar fi zis uitare, ci
criminală complicitate! Oricum, astăzi au devenit doar simple istorii de presă. Au
dispărut câteva gigantice bănci: Bancorex, Pax Romana, Dacia Fenix. Falimentate! Dar,
fără arestări! Corupţie fără corupţi! Ca şi terorismul de tristă celebritate, din 1989: fără
terorişti! Dan Mircea Hariton şi-a mai adăugat, la cârdul lui de firme particulare, şi un
post de televiziune. Generalul Petre Penciu, alintat de subordonaţi cu apelativul Pepe, a
ajuns adjunct de ministru la Interne.

Căpitanul Andrei Zavera a fost avansat la excepţional: în doi ani, a luat trei grade. Acum
este colonel şi şeful Poliţiei din Bucureşti.

Ion Brestoiu a părăsit brusc „Bulina verde”: sfătuit, scârbit, ameninţat? Nu ştie nimeni
precis. Umblă tot soiul de vorbe prin târg. Singura certitudine este că s-a apucat să scrie
cărţi. Şi, pe bune, are mai mult har la cărţi, decât în presă. În locul lui, ca general-
manager, a fost unsă diabolica Aurora Manta, supranumită Pantera Presei Politice. Traian
Bereciuc, Georgin Florescu, Dinu Iocan Turtureanu şi toată liota de miniştri din Guvernul
Trăscău au dispărut de la vedere, s-au pitit prin Senat, prin Camera Deputaţilor, urmând
cu sfinţenie principiul lansat de Ovidiu Găman: principiul lui Saul din Tarsul. Iar sămânţa
otrăvită aruncată de ei - sub ochiul veşnic vigilent al lui Daion Doroga - a încolţit, deja,
exact printre laurii de pe fruntea noii puteri. Cine va plăti, însă, reţeta gloriei? Poate că ne
va spune, cândva, cronicarul Radu Dunca...

- Sfârşit - Bucureşti - 17 februarie 1999

ISBN 973-99460-4-6
Editor: Vasile Stan
Tehnoredactor: Luiza-Cristina Balint
Difuzare: Alexandru Trandafir

342
Carte prin poştă: Florenţa Maxim

Coperta: Nicolae Alexandru Bărbulescu

©Copyright 2000 Olimpian Ungherea

343