Educaţia prin model viu este cea mai eficientă. Starurile din lumea filmului, modei muzicii etc.

sunt modele care trăiesc ceea ce fac şi de acee au o mare înrâurire asupra oamenilor. Singurul
mod în care putem să contrabalansăm acţiunea lor devastatoare pentru suflete este să Îl trăim
pe Hristos cu mai multă intesitate decât starea lor. De pildă, un concert ţine uneori ore în şir.
Pentru a participa trup şi suflet la un astfel de eveniment, omului îi trebuie multă putere
lăuntrică. Iar dacă cineva nu va face rugăciune cel puţin cât ţine un concert, cum va putea el să
fie un model mai de dorit decât cântăreţul de pe scenă? În plus, nu vorba numai de timp.
Cântăreţul, dacă vrea să capteze, trebuie să uite de sine, să se dăruiască mulţimii. Faptul că unii
cântăreţi se aruncă în braţele fanilor spre a fi atinşi cu veneraţie este o dăruire totală acelora.
El se dăruieşte pe sine fanilor cu totul. Gestul mulţimii de a-l purta pe braţe şi a-l atinge
seamănă mult cu atingerea moaştelor sfinţilor: omul vrea să se împărtăşească de ceva din cel pe
care îl atinge. Aşadar cel ce vrea să devină un model şi mai viu trebuie să se dăruiască lui
Hristos şi semenilor săi mult mai mult decât o face un cântăreţ înaintea fanilor. Ar fi de cugetat,
punct cu punct, toate manifestările prin care un star înnebuneşte minţile spectatorilor, şi să
învăţăm de la el ce înseamnă a te dărui cuiva.

3Binele din noi iradiază în ceilalţi şi îi transformă încet, chiar dacă ei nu fac cele ce văd la noi.

4 E vorba de înrâurirea şi transformarea firii celorlalţi. Firea nu e ceva static, ci este o realitate
dinamică. Ea se poate modela tot de către ceva având aceeaşi fire. Caracterul nostru se
întipăreşte în cei din jur. Iar copilul poate fi mult mai uşor modelat decât un adult.

5 în sensul că luaţi voi sarcina de a învăţa în Biserică şi daţi-mi mie sarcina de a învăţa cu fapta
pe cei din jur.

6 Cei aflaţi pe o treaptă superioară de ucenicie să îi înveţe pe cei de o treaptă inferioară.

7 Rânduiala conform căreia bărbatul e cap iar femeia trup.

8 Cinstirea este un fapt exterior, adăugat persoanei. Ea nu ţine de adâncul persoanei, de sensul
ei profund.

Din “Cuvantari catre viata de familie”, ediatura Invierea, 2005

Comments (0)

Căsătoria: întregirea firii

Monday, March 19, 2012, 6:39:24 PM | admin

din CĂSĂTORIA

de Arhim Vasilios Bacoianis

Editura Tabor
PARTEA ÎNTÂI

1.
Căsătoria: întregirea firii

“Si a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur!” (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit
primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu. Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie
singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-
a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8).

Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh,
pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul,
fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, îi va cere însoţitor, o tovărăşie
omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o
pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din
coasta lui Adam (v. Facerea 2,12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele Iui.
Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2,23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?),
are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută.

Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece
asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe
Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la
martiriul lor!)

Atracția

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După
ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în
mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei
mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

- Tată, cine sunt aceşti oameni?

- Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:

- Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat
(v. Facerea 2,21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută,
cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul,
locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.
Pe această „taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a
bărbatului cu femeia. In căsătorie, firea omeneas că îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea
noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de
celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan)1.

în spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte
întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate
primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această
dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa
cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoro-poulos (+1989), problema trupului
va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.1

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este
benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de
depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală
sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită
să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Tournie nu ezita să mărturisească: „De mic aveam
fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria.
Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul
căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (I Corinteni 7, 2).

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. însăşi firea îl
îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia,
rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai
de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este
harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către
căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v.
Matei 19,12).