O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de
Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Creangă, autorul nemuritoarelor schițe, adunate în
volumul ”Momente și schițe” (1901), prin care a realizat o adevărată comedie umană a
timpului său, care, cu siguranță au încântat și au descrețit copilăria multora dintre noi, o
sursă inepuizabilă de haz și voie bună, de umor negru, ironie și sarcasm, de jovialitate
jucăușă și de umor înecat în tristețe, o tristețe surâzătoare, bonomă, alteori nostalgică,
pentru fiecare dintre noi. Umorul lui Caragiale are această calitate de a apropia râsul de
plâns și plânsul de râs, pe care numai Cehov a avut-o, în stilul său senin, împăcat, blând,
specific rusesc. De-atunci... n-am mai știut să deosebesc prea bine râsul de plâns și zâmbetul
de lacrimă, nici ironia și sarcasmul de-o tristețe și melancolie cam neagră în felul ei. În
adâncurile sale, pentru cine-l cunoaște cu adevărat, Caragiale așa este, un tragedian care
deschide cu o ironie tristă ușa cămărilor secrete ale sufletului fiecăruia dintre noi. Cuvintele
lui nu cruță, merg direct la țintă, nu ocolesc, totuși, în sinea sa, cât de mult ar vrea autorul să
nu aibă dreptate!... În adâncurile operei sale recunoaștem, dincolo de râs, o tristețe, că
lumea este așa, și nu altfel, cum ar putea să fie, cum ar fi bine, frumos și adevărat să fie. Și
dincolo de toate, mai presus de toate, bucuria amorală a existenței, o viziune artistică care
depășește binele și răul, pentru a se ridica într-o beție afrodisiacă a râsului și extazului
perpetuu. Sigur că cine-l iubește pe Caragiale nu poate decât să-l urască, aceasta trebuie s-o
recunoaștem cu toții. Spre deosebire de Cehov la care umorul și ironia cunosc un degrade
interminabil, la care duioșia tristă prinde nuanțele cele mai diverse, la Caragiale totul devine
specific românesc, balcanic și oriental totodată, precum diferențele dintre noapte și zi. Totul
devine alb sau negru, o explozie de lumină și culoare, un râs din temelii, care clatină
fundamentele ființei. O zi de vară nesfîrșită, cu căldură mare ca-n cuptor, în care ne îmbătăm,
la propriu și la figurat, de grandoarea și micimea existenței noastre de mici vietăți amorale,
aflate undeva la începutul istoriei, în care râsul era râs, plânsul era plâns, natura era
veșnică, imaterială și nesfârșită galeria tipurilor umane.
Pe lângă schițe, Caragiale a creat numeroase nuvele fantastice sau psihologice (”Kir
Ianulea”, ”Calul dracului”, ”La hanul lui Mânjoală”, ”La conac”, ”În vreme de război”,
”O făclie de Paște”, ”Păcat”) și a adus literatura dramatică românească la un punct de
răscruce, sursă nesecată de inspirație pentru dramaturgii de mai târziu, prin capodopere ale
genului precum ”O noapte furtunoasă”, ”D-ale carnavalului”, ”Conu Leonida față cu
reacțiunea” sau ”Năpasta”.
Comedia ”O scrisoare pierdută” a fost citită mai întâi într-o ședință a societății
literare ”Junimea”, iar premiera a avut loc la 13 noiembrie 1881 pe scena Teatrului Național
din București, bucurându-se de un mare succes. Această piesă de teatru este o comedie de
moravuri, politice, sociale, familiale, iar titlul ei are în vedere pretexttul în jurul căruia se
dezvoltă întâmplările – pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor care îi
este adresată lui Ștefan Tipătescu, prefectul județului.
Tema comediei o constituie prezentarea vieții social-politice dintr-un oraș de
provincie în preajma alegerilor pentru Cameră, în lupta electorală participând atât forțele
politice aflate la putere, Partidul Conservator, cât și ale opoziției, Partidul Liberal.
Așa cum precizează autorul, în partea de început ne sunt prezentate personajele (în
prolog), iar acțiunea piesei se petrece în capitala unui județ de munte ”în ziele noastre”,
adică la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Comedia are patru acte, cuprinzând fiecare câte nouă, paisprezece, șapte și respectiv
paisprezece scene, iar acțiunea, în totalitatea ei, cuprinde o serie de întââmplări ale farsei
electorale din anul 1883, în care sunt angajate toate personajele.
Actul întâi cuprinde în primele două scene expozițiunea, în care facem cunoștință cu
Tipătescu, prefectul județului, și cu Pristanda, ”polițaiul” orașului și unealta docilă a puterii,
în jurul cărora evoluează celelalte personaje ale piesei.
Intriga comediei o constituie pierderea scrisorii, care se consumă încă înainte de
începerea acțiunii, deoarece în actul I, scena I, Tipătescu află deja de la Pristanda că Nae
Cațavencu este în posesia unei scrisori care-i poate asigura reușita în alegeri. Acest fapt va
declanșa desfășurarea întregii acțiuni.
Alertat, prefectul îi ordonă polițaiului să afle despre ce e vorba, dar între timp
Zaharaia Trahanache și Zoe, soția sa, sunt șantajați de Cațavencu, adversarul lor politic, cu
publicarea scrisorii compromițătoare dacă nu îl vor sprijini în alegeri. Aceștia îl înștiințează
pe prefect de cele întâmplate, iar el devine din ce în ce mai neliniștit.
Intervin în acțiune Farfuridi și Brânzovenescu ((primul fiind preferatul puterii pentru
funcția de deputat), deoarece îi bănuiesc pe anumiți oameni politici de trădare, văzându-i pe
Trahanache, pe Zoe și pe Pristanda în vizită la Nae Cațavencu. Mai mult decât atât, adepții
lui Cațavencu distribuie în oraș bilete prin care suțin că acesta va fi sprijinit în alegeri chiar
de prefect.
Ștefan Tipătescu și Zoe află de la cetățeanul turmentat că Nae Cațavencu i-a sustras
scrisoarea, iar Pristanda le comunică intențiile acestuia: ”ori o mie de poli, ori deputăția”. Îi
liniștește însă ”venerabilul nenea Zaharia”, care le spune că l-a descoperit pe ”onorabilul cu
alta mai boacănă”, falsificarea unei polițe în legătură cu ziarul la care este director-
proprietar, ”Răcnetul Carpaților”.
În actul al doilea desfășurarea acțiunii continuă., tensionându-se treptat. Farfuridi și
Brânzovenescu trimit o depeșă la ”Centru”, la București, acuzându-l pe prefect de trădare.
Pristanda îl arestează pe Cațavencu la ordinul lui Tipătescu. Speriată de cele întâmplate și de
posibila publicare a scrisorii, Zoe acceptă să se întâlnească cu Nae Cațavencu și încearcă
să-l convingă pe prefect să-l susțină în alegeri, dar acesta refuză din cauza depeșei lui
Farfuridi și Brâzovenescu care ajunsese deja la București.
Îi propune însă adversarului numeroase funcții și o moșie, dar acesta nu dorește decât
”mandatul de deputat”, ceea ce determină impulsivitatea și mânia prefectului. În cele din
urmă, Zoe îl va convinge pe Tipătescu să fie de partea lui Cațavencu și a ei, iar cetățeanul
turmentat, a cărui unică nelămurire este ”Eu cu cine votez?” este sfătuit să facă și el același
lucru.
Nemulțumirea cuplului Farfuridi-Brânzovenescu crește și aceștia amenință din nou cu
Bucureștiul. Între timp, sosește Pristanda aducând telegrama prin care se anunță candidatura
lui Agamiță Dandanache, propus de la centru.
Actul al treilea este actul discursurilor candidaților și al punctului culminant al
acțiunii. Discursul lui Farfuridi ilustrează o adevărată beție de cuvinte, o totală lipsă de
logică, o îmbinare de nonsensuri și de construcții lipsite de cele mai elemantare reguli
gramaticale., iar cel al lui Cațavencu este tipic demagogic. În pauza dintre cele două
discursuri, grupările rivale se confruntă cu un exercițiu preliminar al încăierării din finalul
actului, iar Zaharia Trahanache le arată prefectului și Zoei polița falsificată de Cațavencu,
hotărând să anunțe candidatura lui Agamemnon Dandanache. În final, când acest lucru se
întâmplă, are loc o încăierare puusă la cale de Pristanda, în care Cațavencu își pierde
pălăria pe care o găsește cetățeanul turmentat.
În actul al patrulea, după punctul culminant (încăierarea violentă dintre cele două
tabere) care se petrece în actul al treilea, acțiunea evoluează către deznodământ, proclamând
înfrângerea lui Cațavencu și alegerea lui Agamiță Dandanache. Zoe se teme însă că-i va fi
publicată scrisoarea, căci posesorul ei pare că ” a intrat în pământ”. Sosește Dandanache
care povestește cum, tot printr-un șantaj exercitat prin intermediul unei scrisori, a ajuns să
fie propus ”de Centru”.
Își face apariția Cațavencu, ”dezolat” că pierduse scrisoarea în timpul încăierării dar
sosește și cetățeanul turmentat în posesia căruia se află scrisoarea pierdută și i-o dă
”andrisantului”. Acum Nae Cațavencu, amenințat cu polița falsificată, acceptă să conducă
festivitatea în cinstea noului ales, în uralele și aplauzele mulțimii.

Topul pare atât de real și de viu... da, parcă erau aceste alegeri, sau cele trecute sau
poate cele viitoare, sau poate tocmai cele care s-au consumat. Pus față în față cu mistificarea
alegerilor și cu demagogia, cu jocurile de putere și cu cameleonismul oamenilor politici, cu
”compromisul” care a înlocuit, în zilele noastre actul demn al justiției și al votului, nu poți
decât să cosntați această eternizare a comediilor lui Caragiale, prelungindu-se în timpul
secret, timpul care tocmai s-a încheiat.
Iar numele personajelor, ce încântare!... Agamemnon Dandanache, un nume de o
stupiditate absolută, un oximoron desăvârșit!... numele unui luptător antic grec, din epopeile
”Odiseea” și”Iliada” ale lui Homer și dandanaua, încurcătura, demagogia vizuală și
auditivă a alegerilor, care abia sfârșite, te pun dintr-o dată în fața revelației, a eternizării.
Diminutivul numelui stârnește însă cu adevărat rîsul: Agamiță, un fel de ucigă-l toaca
sau ducă-se pe pustii, o secătură, jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, râsul
întipărit într-o reverberare eternă.