CONSIDERAȚII GENERALE

În societatea - internaţională, formată, în principal, din state suverane şi organizaţii

internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol fundamental, în
sensul că entităţile care formează societatea internaţională sunt ţinute să respecte în
raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi.
Pentru înţelegerea problemelor complexe pe care practica diplomatică şi politică
le-a ridicat în decursul timpului în legătură cu încheierea, aplicarea interpretarea,
modificarea, încetarea tratatelor, se impune, mai întоi, clarificarea următoarelor
probleme: definiţii, clasificări şi denumiri, armonizarea dreptului tratatelor.
Ansamblul de norme juridice internaţionale, pe baza cărora se formează tratatele în
virtutea cărora ele există, constituie dreptul tratatelor, iar expresia de „drept al
tratatelor" este folosită, aproape în mod constant, pentru a desemna acea ramură a
dreptului internaţional care se ocupă de tratate.
Instituţia dreptului tratatelor, în sensul cel mai larg, vizează ansamblul
normelor care reglementează formarea (încheierea) şi perfectarea înţelegerilor
internaţionale, precum şi dinamica existenţei şi încetării lor.

Pe de altă parte, regulile care se aplică în domeniul dreptului tratatelor, au în

vedere categoria largă a celor mai variate înţelegeri internaţionale şi îşi propun drept
finalitate, asigurarea securităţii juridice a raporturilor convenţionale între subiectele
ordinii juridice internaţionale, favorizînd o continuă şi armonioasă dezvoltare.
Pe verticală, regulile dreptului tratatelor se ocupă de toate fazele existenţei unui
tratat, de la apariţie, pînă la încetare, iar pe plan orizontal, sfera de aplicare a
normelor dreptului tratatelor se extinde la orice categorie de tratate internaţionale în
accepţiunea lor cea mai largă, indiferent de denumirea, obiectul şi natura lor.

Dreptul tratatelor cuprinde două tipuri de norme: „Un ansamblu de reguli cu caracter
material, adică acele norme prin care se reglementează aspectele de substanţă
legate de formare şi existenţa juridică a tratatelor internaţionale (reguli privind
condiţiile de validitate a tratatelor, efectelor lor, cauzele de încetare etc)”, „Regulile cu
caracter procedural, adică normele care guvernează formele privind fazele de
încheiere (procedurile prin care se elaborează textul tratatului, se încheie, se
modifică etc.) sau procedurile prin care relaţiile respective se stabilesc şi о şi ating
finalitatea”. Cât priveşte locul dreptului tratatelor în cadrul dreptului internaţional, este
de notat că el ocupă o poziţie centrală şi joacă un rol esenţial în existenţa ca atare a
acestuia.
Prin tratat, se stabilesc normele şi regulile dreptului internaţional, el constituie sursa
şi geneza dreptului internaţional.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
 Tratatul reprezintă modalitatea principală de creare şi dezvoltare a dreptului
internaţional, indiferent de ramura sau de domeniul pe care îl reglementează.
Tratatul este un act juridic încheiat de state sau de alte subiecte de drept
internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice
internaţionale.

În prezent mai ales, cînd tratatul este cea mai importantă sursă a dreptului
internaţional, el constituie calea principală de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa
şi forma sub care apar normele şi regulile pentru toate ramurile de drept
internaţional. Tratatul le înlesneşte apariţia şi conferă forma de exprimare, le menţine
existenţa şi dezvoltarea lor şi tot în dreptul tratatelor, regăsim mecanismul care
asigură efectivitatea acestor norme. Prin aceasta, dreptul tratatelor, nu numai că se
află la originea şi în centrul dreptului internaţional, dar şi într-o strînsă relaţie de
influenţare (cauzală) a celorlalte ramuri; constituie o faţetă a fiecăruia dintre ele,
regăsindu-se în toate. Tratatul este considerat inerent relaţiilor internaţionale. Ele au
fost încheiate din cele mai vechi timpuri. Astfel, de exemplu, în 1975 a fost descoperit
un tratat de circa 2500 ani, încheiat între regatul Elba (Siria de Nord) şi regatul
Abousal (Eufratul Central).

Subiectele dreptului tratatelor sunt entităţile cărora regulile acestui sistem normativ
li se adresează pentru a le atribui drepturi, facultăţi şi competenţe juridice şi,
respectiv, spre a le impune, totodată, obligaţii conexe cu formarea, validitatea şi
stingerea acordurilor internaţionale.
Prin urmare, subiecte ale dreptului tratatelor sunt părţile la tratatul internaţional sau
cele faţă de care tratatele international produc efecte. Dreptul tratatelor, nefiind decât
o ramură a dreptului internaţional,
calitatea de subiect al normelor dreptului tratatelor se identifică, în consecinţă, cu
aceea de subiect de drept internaţional, adică de persoană juridică internaţională.

Subiectele dreptului tratatelor ca şi cele ale dreptului internaţional, sunt

variate şi pot fi clasificate după următoarele criterii:

- Din punctul de vedere al structurii pot fi:

a)subiecte care au o bază teritorială (în mod tipic acestea sunt statele)

şi,

b) subiecte care nu au o bază teritorială (organizaţiile internaţionale, Sfîntul Scaun şi

Ordinul Suveran de Malta). Aceasta apare ca distincţia dintre:

-subiectele primare (statele)

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
şi

- cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile internaţionale),

între care există o serie de deosebiri care se exprimă pe planul calităţii lor de
subiecte ale dreptului tratatelor.

- Din punctul de vedere al duratei lor istorice pot fi:

a) subiecte a căror formare istorică se identifică cu originea comunităţii

internaţionale (Sfîntul Scaun),

b) subiecte care s-au format în decursul istoriei, dar au drept caracteristică,elementul

definitiv (statele),

c) subiecte a căror personalitate internaţională este în mod necesar

temporară(organizaţiile internaţionale) sau provizorie (mişcările insurecţionale).

- Din punctul de vedere al fundamentului legal al capacităţii juridice pot fi:

a) subiecte originare, a căror existenţă decurge, de la origine, dintr-un proces de

factor independent de orice decizie a subiectelor preexistente (statele, insurgenţii şi
popoarele care au o organizaţie reprezentativă);

b) subiecte ne-tipice de drept internaţional, printre care figurează Sfîntul

Scaun, organizaţiile internaţionale, iar după unele opinii, şi individul.

În teoria pozitivistă, expusă de Heilborn şi susţinută de o parte din

jurisprudenţa guvernamentală, numai statele pot să se angajeze prin tratat şi exercita
drepturile lor internaţionale. Indivizilor ni li s-a recunoscut niciodată capacitatea de a
încheia tratatele, nici cu statele şi nici cu alte subiecte de drept internaţional. Alături
de state, se află insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională.
Naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă pot deveni, la un moment
dat, titulare ale unor drepturi şi obligaţii de drept internaţional în nume propriu.
Autorii se referă adesea la mişcările de eliberare naţională; ori, acestea sunt
expresia organizată a luptei unui popor pentru independenţă, reprezentanţi ai
popoarelor care nu sunt încă constituite ca state.
Insurgenţii ca subiect de drept al tratatelor оşi găsesc raţiunea de a fi
recunoscuţi întrucât ei duc lupta contra guvernului statului căruia оri aparţin.
Deoarece apar ca un fenomen contrar situaţiei normale şi legitime - guvernele, nu
sunt admişi de comunitatea internaţională, decât în măsura în care pot să facă
dovada exercitării unora dintre drepturile suverane care sunt în mod tipic,
statele.Insurgenţii se impun prin forţă şi dobîndesc un statut internaţional, în raport cu
puterea lor efectivă.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
 Concepţia de popor care luptă pentru independenţă a apărut odată cu percepţia
contradicţiei între afirmarea libertăţii şi independenţei şi dominaţia străină asupra
unui popor, exercitată de un imperiu, un stat multinational sau o putere colonială.

În literatura de specialitate, s-a arătat că expresia „surse ale dreptului

internaţional” reprezintă un termen larg care acoperă trei elemente distincte:

-procesul creator (cum devine o normă de conduită, regulă de drept);

- factorii de creare (instituţiile şi mecanismele de formare a dreptului internaţional);

- produsul final al factorilor de creare care acţionează prin intermediul procesului

creator (adică regula de drept ea însăşi).

Ca punct de plecare în studiul izvoarelor de drept internaţional este de obicei

prezentat articolul 38 din Statutul Curţii Internationale de Justiţie, anexă la Carta
ONU din 1945 şi care a reluat în esenţă articolul 38 al Statutului Curţii Permanente
de Justiţie Internaţională din 1920.
Acest text prevede că, în rezolvarea diferendelor internaţionale care îi vor fi supuse,
Curtea, care are misiunea de a soluţiona „în conformitate cu dreptul internaţional”
diferendele ce-i sunt supuse, va aplica:

- convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres

recunoscute de statele în diferend;

- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca fiind dreptul;

- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

- deciziile judecătoreşti (potrivit articolului 59 din Statut, deciziile Curţii au

valoare obligatorie numai pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv) şi doctrina celor
mai calificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare pentru determinarea
normelor de drept.

Chiar dacă prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie a O.N.U.
nu constituie propriu-zis o enumerare a izvoarelor dreptului internaţional şi în
consecinţă nici a dreptului tratatelor, ele au din caza autorităţii documentului în care
se află cuprinse, o valoare indicativă în această privinţă. Formele în care se exprimă
normele de drept internaţional (izvoarele) constituie, în mod necesar şi elementele pe
baza cărora C.I.J. trebuie să rezolve diferendele internaţionale, cu toate acestea nu
toate elementele enumerate în acest articol au valoarea de izvor de drept
internaţional.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
 Comunitatea internaţională s-a aflat încă într-o epocă de tranziţie între două
sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:
bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,deşi nu
se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care li se va
substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul procesului
de reaşezare în funcţii a noilor actori. In orice caz, în dreptul internaţional există un
trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept
existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un
izvor sau altul de drept.

Cutuma internaţională, constând în reiterarea constantă a aceloraşi

comportamente sociale şi în convingerea de a se supune unei obligaţii juridice,
constituie un izvor important de drept.

Cutuma este nelimitată, cât priveşte capacitatea sa de a genera norme de drept.

Această capacitate are pe de o parte, o latură obiectivă, care apare şi ca un element
pozitiv (în sensul că poate crea norme juridice care ţin seama de orice aspect al vieţii
internaţionale), iar pe de altă parte, o latură subiectivă, care este criticabilă (în
măsura în care normele cutumiare vizează nu numai statele care au contribuit la
formarea lor, ci şi pe acelea care, ne existînd în epoca istorică respectivă de creare a
ei (cutumei), nu au contribuit la acest proces).

Clasificarea ȘI CONȚINUTUL tratatelor internationalE

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
 Varietatea şi numărul mare de tratate internaţionale care sunt încheiate şi există
au făcut necesară clasificarea lor după anumite criterii:

a) După numărul părţilor contractante, tratatele internaţionale se clasifică în:

• tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii internaţionale);

• tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept
internaţional).

În Actul final al Conferinţei de la Viena (1969) cu privire la dreptul tratatelor,

tratatele multilaterale generale sunt definite ca tratate care se referă la codificarea şi
dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi al căror obiect şi scop interesează
comunitatea internaţională a statelor în întreg ansamblul său.

b) După durata valabilităţii lor, tratatele internaţionale se împart în:

• tratate cu termen (prevăzut în textul lor: 5, 10, 20 ani etc);

• tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare

teritorială, convenţiile universale şi regionale privind codificarea şi dezvoltarea
progresivă a dreptului internaţional, tratatele de dezarmare).

Tratatele cu termen,însă, au posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită

reconducţiune, dacă o parte nu îl denunţă într-un termen stabilit prin acesta.

c) După posibilitatea de aderare la tratatul internaţional, ele se оmpart în:

• tratate deschise, care permit statelor să adere la ele şi,

• tratate închise, care nu permit statelor să adere la ele.

d) După calitatea părţilor:

• tratate internaţionale încheiate între state;

• tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii internaţionale;

• tratate încheiate între organizaţii internaţionale;

e) După obiectul pe care îl reglementează:

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
• tratate politice (reglementează relaţii esenţiale politice)
- tratate privind relaţiile diplomatice, tratate de alianţă, tratate de prietenie şi bună
vecinătate, tratate de garanţie, tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, tratate pentru limitarea armamentelor, tratate pentru
limitarea frontierelor, tratate privind cedarea de teritorii (cu titlul de schimb,râizare
sau compensare) şi, tratate prin care se creează în favoarea unui stat drepturi
speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, redarea cu
titlu de sancţiune sau garanţie); tratate prin care se creează obligaţii international
care rămîn strict legate de teritoriu - neutralizarea unor anumite teritorii sau instituirea
unor servituti internaţionale; tratate prin care se creează drepturi în favoarea
cetăţenilor proprii (referitor la minorităţi, drepturile omului).

• tratate economice
- tratate de comerţ; acorduri comerciale; tratate de navigaţie aeriană; acorduri de
colaborare şi cooperare economică; acorduri financiare; de plăţi şi de credit; acorduri
de asistenţă tehnică;

• tratate speciale
- acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim, fluvial, aerian şi de tranzit);
acorduri în domeniul comunicaţiilor (telegraf, telefonie,poştale, privind poşta
diplomatică şi serviciul de curieri etc); acorduri în domeniul ocrotirii sănătăţii; acorduri
culturale şi de colaborare tehnico-ştiinţifică (acorduri de colaborare culturală şi
schimburi culturale, acorduri privind deschiderea de centre culturale, biblioteci,
institute etc, acorduri privind schimbul de specialişti); acorduri în materie juridică
(convenţii consulare, acorduri privind asistenţa juridică în materie civilă, familială şi
penală, acorduri privind recunoaşterea hotărоrilor judecătoreşti, transmitere de acte,
extrădare, acorduri de cooperare în domeniul social etc).

f) Din punct de vedere al conţinutului lor material avem:

• tratate legi mai sunt denumite şi tratate normative, această denumire desemnează
tratatele care conţin reguli generale de comportament, susceptibile, prin conţinutul
lor, să fie aplicate de un număr mare de state, dacă nu chiar de ansamblul
comunităţii statelor.

• tratate - contract sunt considerate cele care intervin între două sau un număr redus
de state şi al căror obiect оl formează o serie de prestaţii reciproce la care se obligă
părţile şi care, după unii autori, îşi încetează efectele de îndată ce prestaţiile
respective au fost îndeplinite.

În concluzie, putem spune, că tratatul este actul juridic încheiat de state sau

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting
raporturi juridice internaţionale.

Tratatul este considerat inerent relaţiilorinternaţionale. Aceste încercări de

clasificare sunt însă relative şi au numai un caracter metodologic. Ele nu creează
ierarhii sau diferenţe de valoare între tratate şi nu pot afecta unitatea fundamentală a
regimului juridic al tratatelor.

Denumirea tratatelor

Un alt element esențial, alături de clasificarea și conținutul tratatelor, îl reprezintă

denumirea acestora.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
 În sens larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea generală care include orice
acord (intelegere) încheiat între state, indiferent de denumirile lor specifice.

 Tratatul, constituie denumirea generică pentru înţelegerile prin care sunt

stabilite drepturi şi obligaţii între părţile semnatare de obicei în domenii
generale, importante, ale relaţiilor internaţionale (politic, economic,
militaretc.). Exemple de asemenea tratate sunt: tratatele de pace, de comerţ
şi navigaţie, tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în cele trei
medii, tratatul privind principiile juridice ale explorării şi exploatării spaţiilor
extraatmosferice etc.
Dacă statele sunt de acord, pot încheia tratate şi pentru domenii speciale.
Astfel de tartate sunt cele privind regimul frontierei încheiate de România cu
statele vecine.
Spre deosebire de celelalte forme, tratatele se încheie după o procedură
mai complicată şi mai solemnă, de regulă în numele şefului statului. Intrarea
în vigoare a acestora are loc întotdeauna după ratificare lor.

 Convenția - desemnează întelegerea prin care sunt reglementate relațiile

internaționale din anumite domenii, ca de exemplu, Convenția privind dreptul
marii 1982, cea privind dreptul tratatelor din 1969.

 Acordul - este o înţelegere internaţională semnată în numele sau din

împuternicirea guvernului şi care, de obicei, nu trebuie să fie ratificată. Prin
acord se reglementează probleme concrete ale relaţiilor dintre state,
îmbrăţişând o sferă foarte largă de aspecte.

 Acordul comercial – reglementează schimburile comerciale între

state;

 Acordul de credit – reglementează condiţiile în care este acordat şi se

restituie creditul;

 Acordul de plăţi – reglementează modul de efectuare a plăţilor între

state;

 Acordul economic – este o înţelegere cu privire la acordarea de ajutor

tehnic
ori pentru efectuarea de schimb de experienţă în toate domeniile economiei.

 Alte categorii de acorduri:culturale, de frontieră, de transporturi etc.

Tot prin acord se pot constitui înţelegerile regionale.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75
 Unele ţări au stabilit prin acorduri unele forme de colaborare multilaterală
(ex. : Acordul general pentru tarife şi comerţ GATT – 1947, Acordul
internaţional al cafelei – 1959, Acordul internaţional al zahărului – 1937 şi
1959 etc.).

 Pactul este denumirea dată, unor întelegeri privind probleme politice, având
caracter solemn cum sunt: Pactul Briand-Kellogg (1928), Pactele cu privire
la drepturile omului (1966).

 Protocolul reprezintă în mod frecvent, acte accesorii la un tratat, în scopul

modificarii, completării sau prelungirii acestuia. Protocolul poate fi însa si un
tratat de sine stătător, de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925 cu
privire la interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice ori a mijloacelor
bacteriologice.

 Statutul uneori desemnează actul constitutiv al unei organizatii

internaționale, cum sunt: Statutul Consiliului Europei (1949), Statutul Curtii
Penale Internationale (1998).

 Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor organizații

internaționale, de exemplu Carta O.N.U.

 Modus vivendi (mod de existenta) reprezintă un acord provizoriu care

urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze mai detaliate.

 Gentlemen’s agreement desemnează înțelegeri convenite în formă

verbală, de exemplu, gentlemen’s agreement-ul de la Londra (1946) privind
alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate al O.N.U.

Alte denumiri folosite sunt: schimbul de note sau de scrisori, compromisul, actul
general (actul final), declarație, memorandum etc.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL,
Bucureşti 1997, p. 260-300

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100-200

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000,
p. 75