CURS 1.

KINETOTERAPIE

Definitie
Kinetologia sau kinesiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor
vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări.
Kinetologia medicală studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură
omului activităţile motrice normale, urmărind şi corectarea acestora când sunt deficitare.
Kinetoterapia reprezinta doar o parte a kinetologiei, desi termenul este utilizat in sensul
global al terapiei prin miscare si presupune toate aspectele vizate de miscare: profilaxia,
terapia si recuperarea functionala.

Clasificare
În funcţie de obiectivul urmărit se distinge:
1. Kinetologia profilactică – cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor kinetologice
care se adresează:
a) menţinerii şi întăririi stării de sănătate (prevenirii stării de boală)
= profilaxie primară sau de gradul I;
b) prevenirii agravării sau apariţiei complicaţiilor unei boli cronice
= profilaxie secundară sau de gradul II;
c) prevenirea urmărilor bolii cronice asupra vieții individului
= profilaxie terțiară sau de gradul III
2. Kinetologia de recuperare – metodele şi mijloacele kinetologice folosite în refacerea
deficitului funcţional din bolile cronice, în special ale aparatului locomotor şi
cardiorespirator;
3. Kinetoterapia sau kinetologia terapeutică – cuprinde metode şi mijloace kinetologice
folosite în tratarea unor boli;

Terminologie
Termenii de kinesiologie si kinetologie, kinesiterapie si kinetoterapie pot fi considerati
sinonimi. Practic nu există deosebiri între tehnicile celor 3 forme de kinetologie à
deosebirea constă în obiectivele şi metodologia de aplicare, respectiv programele
kinetologice profilactice, terapeutice sau de recuperare.
Kinetologia se asociază altor mijloace farmacologice sau nefarmacologice formând
complexul mijloacelor de asistenţă medicală profilactică, terapeutică sau de recuperare.
Dintre mijloacele nefarmacologice, Medicina fizică ocupă locul cel mai important.
Kinetologia medicală este considerată de mulţi autori ca partea cea mai importantă a
Medicinii fizice. Masajul, termoterapia, hidroterapia şi electroterapia sunt asociate aproape
întotdeauna mişcării. Se vorbeşte mult despre triada inseparabilă căldură – kinetoterapie –
masaj, ce reprezintă o unitate terapeutică obligatorie.
Alti termeni
1. Gimnastica medicală (GM) – are un domeniu mult mai limitat;
- scopul ei principal constă în menţinerea formei fizice şi reducerea unor deficite
funcţionale;
 - în noile concepţii GM nu-şi mai găseşte justificarea, ea înglobându-se în cele 3 forme
de kinetologie, în special profilactică;
2. Cultura fizică medicală – este un termen ambiguu atât semantic, cât şi în conţinut,
deci nu trebuie folosit;
3. Educaţia fizică – cuprinde o parte importantă a kinetoprofilaxiei, fiind o ramură a
acesteia; este consacrată programelor de gimnastică din şcoli à obiectiv: dezvoltarea
armonioasă a copiilor şi tinerilor.

Bazele anatomice ale miscarii

Aparatul locomotor asigură mişcarea si are ca unitate componentă de bază unitatea
kinetică = aparat neuromusculoartrokinetic (NMAK) alcătuit din articulaţie-muşchi-
nerv.
1. Articulaţia – după gradul de mobilitate şi libertate a mişcărilor:
a) Articulaţii cu un singur grad de libertate:
- articulaţii plane (artrodii) - mişcare de alunecare, foarte redusă
(între oasele carpului, tarsului);
- articulaţii cilindroide = trohoidă - permite mişcarea de rotaţie
(articulaţia radiocubitală superioară)
= trohleară (articulaţia cotului);
b) Articulaţii cu două grade de libertate:
- articulaţii elipsoide (genunchi);
- articulaţii selare (articulaţia trapezo-metacarpiană a policelui);
c) Articulaţii cu trei grade de libertate:
- articulaţii sferoide = enartroze (scapulohumerală, coxofemurală).
2. Muşchiul – elementul motor al mişcării;
- după felul în care se grupează în jurul articulaţiilor, muschii îndeplinesc roluri diferite:
a) Muşchii agonişti - dezvoltă direct mişcarea propusă, îndeplinind aceeaşi acţiune:
flexie, extensie, adducţie, etc;
- sunt puţini în organism, majoritatea muşchilor participând la mai multe categorii
de mişcări;
b) Muşchi antagonişti
- se opun mişcării primare propuse;
- 2 roluri: - rolul de frână cu amortizarea mişcării siprotejarea articulaţiilor faţă de
suprasolicitări mecanice;
- rolul de adaptare a contracţiei în scopul realizării unei reglări cât mai
fine şi precise a mişcărilor;
c) Muşchii sinergici
- ajută mişcarea iniţiată de agonişti - orientare, reglare şi întărire.

Între agonişti şi antagonişti există un echilibru tonic: când un agonist se contractă,

antagonistul lui se relaxează.
3. Nervul:
a) joncţiunea mioneuronală = sinapsa neuromusculară = placa motorie;
b) căile motorii voluntare:
- fasciculele corticospinale = căile piramidale;
 - primul neuron motor (central – NMC) - în scoarţa cerebrală;
- al 2 lea neuron motor (periferic – NMP) - în coarnele anterioare ale măduvei spinării;
- influxul nervos motor - axonii NMC -> neuronii intercalari -> NMP
c) căile motorii involuntare:
- căile extrapiramidale: rubrospinal, vestibulospinal, tectospinal şi olivospinal;
- influxul nervos motor à axonii neuronilor motori din nucleul roşu, nucleii vestibulari
din bulb, corpii cvadrigemeni, olivele bulbare -> NMP = calea finală comună atât pentru
motilitatea voluntară cât şi pentru cea involuntară;

Clasificarea nervilor:
După modul cum este recepţionată excitaţia şi transmit influx nervos, nervii se împart în:
- senzitivi, prin care excitaţiile sunt transmise sub formă de impuls nervos la encefal;
- motori, prin care influxul nervos se transmite de la encefal la organele efectoare;
- micşti, care au atât fibre nervoase, senzitive, cât şi motorii; ei sunt cei mai răspândiţi
din organism
Receptori periferici
• Exteroceptori - situaţi la nivel tegumentar
• Proprioceptori - situaţi în tendoane, ligamente, muşchi
• Interoceptori - situaţi la nivelul orgnelor interne

Bazele fiziopatologice ale miscarii

Principalele mecanisme fiziopatologice ce stau la baza suferinţelor bolnavului şi care pot
fi influenţate prin exercitii kinetice:
A. Articulaţia -> îşi poate pierde:
- mobilitatea => redori sau anchiloze;
- stabilitatea => mobilităţi articulare exagerate;
Cauze: durerea; inflamaţia; pierderea integrităţii aparatului capsuloligamentar, sau a
funcţiei musculaturii adiacente;
1. Redoarea = limitare patologică a mişcării articulare;
- obiectul kinetologiei;
2. Anchiloza = pierdere definitivă a mişcărilor articulare;
- stadiul final al unor procese care au determinat iniţial redoare;
- rezolvare chirurugicală;
3. Mobilitatea articulară exagerată = inversul redorii;
B. Muşchiul:
1. Atrofia musculară de imobilizare apare într-un muschi cu inervaţie normală, pus în
imposibilitatea de a funcţiona;
2. Contractura musculară = ↑ tonusului muscular, funcţională, reversibilă
a) antalgică, de apărare, în scopul de a bloca o articulaţie dureroasă;
b) algică, punctul de plecare al durerii este muşchiul;
c) analgică - miostatică, când muschiul este imobilizat într-o pozitie de
scurtare
- congenitală
- miotatică = suportul spasticităţii (leziuni de NMC);
Retractura musculară = contractură musculară veche, ireversibilă
 (ţesut conjunctiv înlocuieşte ţesut muscular) – obiectul chirurgiei;
3. Distrofiile musculare progresive = boli degenerative ale muschiului striat,
condiţionate genetic; pot fi atrofice sau hipertrofice;
4. Oboseala musculară determinata de contracţia intensă sau prelungită a muschilor
C. Complexul nerv-muşchi:
1. Spasticitatea (piramidală) – în sindromul de NMC;
2. Rigiditatea (extrapiramidală) este tot o hipertonie musculară;
3. Atrofia musculară de denervare:
- muschi lipsit de influx nervos -> degradare structurală;
- obiectivul kinetologiei: menţinerea funcţiei şi structurii musculare până se va
produce reinervarea;
D. Nervul:
1. Sindroame hipokinetice determinate de leziuni ale NMC sau NMP(paralizii)
2. Sindroame hiperkinetice det.de alterarea funcţiei struct.extrapiramidale
=> apariţia mişcărilor involuntare (ex. Boala Parkinson);
3. Sindroame diskinetice au la bază reflexe condiţionate patologice;
- denumite “crampe” profesionale;
4. Tulburări în coordonarea mişcărilor voluntare (apraxia, ataxia,
discoodonarea);
5. Tulburări de sensibilitate;

Planurile anatomice
Planuri sagitale sunt dispuse vertical şi antero-posterior şi împart corpul într-o parte
dreaptă şi una stângă. Planul mediosagital împarte corpul într-o jumătate dreaptă şi o
jumătate stângă.
Planuri transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte superioară şi una
inferioară. Planul mediotransversal împarte corpul într-o jumătate superioară şi una
inferioară.
Planuri frontale dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi latero-lateral şi împart corpul
într-o parte posterioară şi una anterioară. Planul mediofrontal împarte corpul într-o
jumătate anterioară şi o jumătate posterioară.
Clasificarea miscarilor
În raport cu planul în care este dispusă axa lor de mişcare:
– in plan frontal: flexia şi extensia
– in plan sagital: abducţia şi adducţia
– in mai multe planuri: circumducţia
– in axul lung al segmentului: rotaţii.

• Mişcările de flexie sunt mişcări de îndoire faţă de poziţia iniţială ortostatică.

• Mişcările de extensie sunt mişcări opuse flexiei, de întindere, de revenire la poziţia
ortostatică sau în sensul exagerării acestei poziţii.
La umăr, flexia se numeşte proiecţie înainte sau antepulsie, iar extensia proiecţie înapoi
sau retroducţie.
La picior vorbim de flexie dorsală si de flexie plantară (extensie).
• Abducţia şi adducţia reprezintă îndepărtarea, respectiv apropierea de planul sagital.
• Circumducţia este mişcarea care se execută pe mai multe planuri; este mişcarea prin
care segmentul descrie un con, cu baza mai mare sau mai mică, al cărui vârf este
reprezentat de axa articulaţiei.
• Rotaţiile se execută în jurul axei lungi a segmentului şi pot fi interne sau externe. La
antebraţ aceste mişcări capătă numele de mişcare de pronaţie (rotaţie internă);
supinaţie (rotaţie externă).

Miscarile capului
- aplecare înainte – flexie
- înclinare laterală (dreapta – stânga)
- îndoire înapoi – extensie
- rotare (stânga – dreapta) (180°)
- răsucire (360°) - circumductie
- balansare

Miscarile trunchiului
TRUNCHI (COLOANA VERTEBRALA)
- flexie – extensie
- inclinare laterala stanga/dreapta
- rotatie

Miscarile membrelor superioare

UMAR (articulatia scapulohumerala)
- flexie – extensie
- abductie - adductie
- abductie orizontala – adductie orizontala
- rotatie externa – rotatie interna
COT
- flexie – extensie
- pronatie - supinatie
PUMN – MANA
- flexie – extensie
- inclinare cubitala – inclinara radiala
DEGETE
- flexie – extensie
- abductie - adductie

Miscarile membrelor inferioare

SOLD (articulatia coxofemurala)
- flexie – extensie
- abductie – adductie
- rotatie externa – rotatie interna
GENUNCHI
- flexie - extensie
GLEZNA – PICIOR
- flexie dorsala – flexie plantara
- inversie – eversie
DEGETE
- flexie – extensie
- abductie - adductie

Testari musculo-articulare
I. Testing articular (bilanţ articular):
- determinarea amplitudinii mişcărilor articulare;
- metoda directă, subiectivă, “din ochi”;
- metoda goniometrică;
- dispozitiv gradat = goniometru.
II. Evaluarea stabilităţii articulare:
- reprezintă capacitatea elementelor structurale articulare să reziste forţelor exercitate
de un vector neadecvat;
- este determinată de integritatea capetelor osoase, cartilajului, capsulei, ligamentelor şi
a musculaturii periarticulare;
- poate fi compromisă datorită traumatismelor, reumatismului inflamator şi a celui
degenerativ;
- există o serie de manevre articulare pentru a evidenţia instabilitatea (ex. sertar
genunchi).
III. Testing muscular (bilanţ muscular):
- este un test subiectiv, manual;
- stabilirea valorii funcţionale a unui muşchi;
- scara 0 – 5:
0 = fără contracţie;
1 = sesizarea contracţiei muschiului prin palparea lui;
2 = muschiul mobilizează complet segmentul, dar cu eliminarea gravitaţiei;
3 = muschiul mobilizează complet segmentul contra gravitaţiei;
 4 = muschiul deplasează complet segmentul antigravitaţional şi contra unei rezistenţe
exterioare medii;
5 = muschiul execută mişcarea completă antigravitaţional şi contra unei forţe
exterioare mai mari; este egală cu valoarea forţei normale.
IV. Examinarea funcţională
- după ce au fost identificate deficitele, trebuie evaluate consecinţele lor asupra
activităţilor zilnice ale individului (dizabilităţile):
- evaluarea ADL-urilor (Activities of Daily Living): mâncat, spălat, îmbrăcat,
pieptănat, ras, folosirea toaletei, transferuri, mers, etc;
- pot fi folosite numeroase scale pentru cuantificarea statusului funcţional al ADL-
urilor şi sunt foarte utile în urmărirea progresului recuperării.

Utilitatea testarilor:
- diagnosticul funcțional
- indicaţiile terapeutice şi recuperatorii
- aprecierea necesităţii de orteze şi ajutătoare de mers
- aprecierea evoluţiei bolii şi a răspunsului la tratament.

Tehnici in kinetologie
Clasificare:
I. Tehnici anakinetice – imobilizarea şi posturarea;
Anakinezia exclude mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară;
II. Tehnicile kinetice includ mişcarea şi/sau contracţia musculară;
1. Tehnici kinetice dinamice:
- au la bază mişcarea;
- se realizează
prin contracţie musculară => tehnici active (mișcarea activă)
fără contracţie musculară => tehnici pasive (mișcarea pasivă)
2. Tehnici kinetice statice
- contracţia musculară nu determină mişcarea segmentului;
a) Contracţia izometrică
- muşchiul lucrează contra unei rezistenţe ≥ forţa sa;
- lungimea muschiului rămâne constantă, dar creşte tensiunea în muschi
- determină creşterea forţei şi rezistenţei musculare;
- determină o rapidă hipertrofie musculară;
b) Relaxarea musculară - ↓ tensiunea de contracţie
- chiar într-o stare de maximă relaxare, există o tensiune de contracție = “tonus
muscular”
- relaxarea poate fi generală, legată de relaxarea psihică;
- relaxarea locală, a unui grup muscular.

Exercitiul fizic terapeutic

• Tehnicile de bază descrise reprezintă elementele ce alcătuiesc exercitiul fizic.
• Mai multe exercitii fizice alcătuiesc împreună o metodă kinetologică.
• În cadrul exercitiului fizic sunt necesare contracţiile musculare.
Tipurile de contracţii musculare:
a) contracţia izometrică, statică;
b) contracţia izotonică, dinamică:
- contracţie izotonică simplă, fără rezistenţa (eventual forţa gravitaţională)
- contracţie izotonică contra unei rezistenţe

Metode in kinetologie
• Metoda Bobath se adresează leziunilor de NMC;
• Metoda Kabat de facilitare a actului motor voluntar;
• Metoda Klapp pentru redresarea scoliozelor;
• Metoda Williams pentru discopatii lombare;
• Metodele Jacobson şi Schultz pentru relaxarea progresivă;
• Metode speciale – nu se caracterizează printr-un anume obiectiv, ci prin utilizarea
unei anumite tehnologii:
- mecanoterapia, scripetoterapia, suspensoterapia;
- hidrokinetoterapia;
- terapia ocupaţională;
- tracţiunile vertebrale;
- manipulările;
- gimnastica aerobică.

Terapia ocupationala (TO) sau ergoterapia

Definiţie: reprezintă o metodă complexă de tratament şi recuperare a unor afecţiuni fizice
sau mentale care utilizează munca sau orice altă ocupaţie în vederea corectării sau
compensării deficienţelor funcţionale.

Ergoterapia implică o finalizare, urmăreşte integrarea familială, socială şi profesională a

persoanei cu handicap;

Principalele activităţi sau tehnici folosite sunt clasificate în:

1. Tehnici de bază (ceramică, tâmplărie, ţesătorie);
2. Tehnici complementare (cartonajul, marochineria, topografia, dactilografia);
3. Tehnici de readaptare - pentru dobândirea independenţei cotidiene (sarcini casnice);
4. Tehnici de exprimare (desen, pictură);
5. Tehnici sportive (jocuri sportive sau părţi componente ale acestora);
6. Tehnici recreative (jocuri distractive adaptate: şah cu piese grele, popice);

În cadrul TO => activităţi prin care pacienţii sunt învăţaţi să utilizeze ajutoarele tehnice
(cârje,bastoane,cărucioare) sau orteze (atele, benzi şi bandaje elastice, dispozitive statice
şi dinamice) menite să transforme mediul ambiant pentru a asigura independenţa socială.