Analgezice opioide

Durerea reprezintă o experienţă senzorială sau afectivă neplăcută dată de

o leziune tisulară veritabilă sau potenţială. Este o stare subiectivă de intensitate
mai mare sau mai mică.
Clasificarea durerii:
1. În funcţie de locul leziunii dureroase şi a durerii primare:
- durere somatică – la nivelul aparatului locomotor
- durere viscerală – la nivelul organelor interne
- durere centrală – în leziuni ale măduvei spinării sau leziuni cerebrale
- durere psihică – în cauze psihogene

2. În funcţie de evoluţie:
- durere acută – care e de scurtă durată; reprezintă un simptom din cadrul
unei boli care dispare cu vindecarea bolii, nu lasă sechele fizice sau
psihice şi răspunde la terapia analgezică uzuală
- durerea cronică – se consideră a fi o boală în sine, persistă mult (1-6 luni),
este rezistentă la terapia obişnuită şi antrenează tulburări SNC de tip
depresie, anxietate, hiposomnie.

Clasificarea analgezicelor opioide:

a) substanţe naturale: morfina, codeina
b) substanţe de semisinteză: derivaţi de morfină şi codeină – hidromorfonă,
oximorfonă, hidrocodonă, oxicodonă, dihidrocodeină.

Farmacocinetică:
Au absorbţie crescută la administrarea injectabilă şi mai scăzută la
administrarea pe căi naturale (oral, transdermic, sublingual, intrarectal,
intranazal), deoarece coeficientul de absorbţie este mai redusdin cauza
lipofiliei.
Legarea de proteinele plasmatice este mică, cu excepţia metadonei
carese leagă în procent de 90% de proteinele plasmatice, rezultând o durată
de acţiune mare, un timp de înjumătăţire lung, cu posibilitatea administrării la
6-8 ore (comparativ cu morfina carese administrează mai des, la 4 ore),
deprimare respiratorie mai intensă şi de durată mai lungă.
Difuziunea prin membrane: străbat bariera hemato-encefalică, placenta,
bariera sânge-lapte (când rezultă deprimare respiratorie la nou născut şi
sugar).

Farmacotoxicologie:
SNC – acţiune analgezică
- efect euforizant
- deprimarea respiraţiei (prin deprimarea centrului respirator)
- efect sedativ (deprimarea capacitatii de concentrare şi a activităţii fizice –
atenţie la administrarea şoferilor)

1
 - deprimarea centrului tusei – acţiune utilă în terapie în cazul tusei uscate
foarte intensă în situaţiile: edem pulmonar acut, infarct de miocard, fracturi
de coaste.
- codeina este singurul opioid care se foloseşte pe scară largă în tuse
seacă
- stimularea centrului vomei cu efecte secundare : greaţă şi vărsături, în
special după administrarea injectabilă.

Aparat respirator – deprimarea respiraţiei

- efect antitusiv
- acţiune bronho-constrictoare

Aparat digestiv – creşte tonusul muşchilor la nivelul tubului digestiv

- contractă sfincterele
- scade peristaltismul
- scad secreţiile
- efect secundar – constipaţie cu utilizare în terapie ca antidiareic (codeina)

Aparat renal – creşte tonusul muşchilor vezicii urinare şi a ureterelor

- creşte contracţia sfincterelor cu retenţie urinară (contraindicaţieîn HPB)

Aparat cardio-vascular –hipotensiune arterială

Ocular – mioză prin contracţia muşchilor circulari ai irisului. Aceasta reprezintă

un semn al intoxicaţiei cu morfinomimetice.
- excepţie petidina care produce midriază

Farmacodependenţa psihică şi fizică:

- oprirea bruscă a tratamentului produce sindrom de abstinenţă. Tratamentul
toxicomaniei se face în spitale de psihiatrie prin scăderea treptată a dozei şi
inlocuire cu morfinomimetice cu potenţial toxicomanogen mai redus (deex.
metadona) şi în final scăderea treptată a substituentului.
- reacţii alergice cu prurit, urticarie mai ales la morfină, codeină prin eliberarea de
histamină.

2
 Tramadol
Are un mecanism mixt de acţiune.
Prezintă o absorbţie foarte bună, biodisponibilitate bună, de aceea doza
orală este egală cu doza injectabilă.
Biotransformarea –la nivel hepatic.
Farmacotoxicologie:
- toleranţă dobândită mai redusă;
- risc de abuz şi dependenţă mic – sindrom deabstinenţă redus după
tratament îndelungat.

Efecte secundare de tip opioid:

- greaţă şi vărsături la doze uzuale
- deprimare respiratorie
- sedare
- constipaţie

Alte efecte adverse:

- tahicardie
- hipertensiune arterială
- transpiraţii
- convulsii la doze uzuale (contraindicate în epilepsie)

Farmacoterapie şi farmacografie:

Indicaţii:
- în dureri moderate (acute, cronice)
- în dureri care nu răspund la analgezice-antipiretice
- la pacienţii la care sunt contraindicate AINS

Căi de administrare
- oral
- intrarectal
- injectabil

Doza administrată: 50-100 mg de 3-4 ori / zi

Doza maximă adult: 400 mg/zi
Doza maximă vârstnic: 300 mg/zi

3
 Substanţe cu acţiune asupra
sistemului nervos central

Derviaţi halogenaţi

Anestezicele sunt substanţe care în doze terapeutice suprimă sau

micşorează temporar şi reversibil sensibilitatea organismului viu, fără a afecta
funcţiile vitale.
Anestezia poate fi:
- locală – afectează o porţiunea organismului
- generală – afectează tot organismul
Anestezicele generale sunt substanţe deprimante ale SNC-ului care duc la
pierderea cunoştinţei, somn profund cu o insensibilitate generală, însoţită de
relaxarea musculaturii striate.
Clasificare (după stareade agregare):
- de inhalaţie: gaze şi substanţe uşor volatile (efectul apare rapid şi dispare
repede după întreruperea administrării);
- cu administrarea i.v.;
- cu administrare prin mucoase (rectal).

Halotanul este un lichid incolor, volatil, cu miros de cloroform şi gust dulce

arzător. Este greu solubil în apă. Nu arde şi nu este inflamabil. La lumină se
descompune lent.
Se redistribuie masiv în ţesutul adipos.
Se biotransformă (aproximativ 30%) la nivel hepatic, prin oxidare, cu
formare de bromură, clorură şi metaboliţiorganici hepatotoxici.
Farmacodinamie şi farmacoterapie:
Prezintă potenţă anestezică mare de aproximativ 4 ori mai mare decât a
eterului. Perioada de inducţie este scurtă (3-5 minute), iar trezirea din narcoză

4
este relativ rapidă (5-10 minute), dar cu efecte reziduale prelungite (stare de
„mahmureală”).
Prezintă efect miorelaxant.
Relaxează muşchii netezi bronşici, fiind util pentru astmatici.
Utilizare curentă: de elecţie în pediatrie deoarece nu prezintă
hepatotoxicitate la copil şi are miros plăcut.

Metode de obţinere:
1. Clorurarea 1,1,1-trifluoro-2-bromoetanului, la 500 0 C:

Br + Cl2 Br
F3C – CH F3C – CH + HCl
H Cl

2. Bromurarea 1,1,1-trifluoro –2 – cloroetanului, urmată de separarea prin

distilare fracţionată a produşilor de reacţie

Farmacotoxicologie şi farmacoepidemiologie:
- deprimă respiraţia (reflexele respiratorii);
- deprimă inima cu bradicardie, scăderea debitului cardiac, hTA şi
reducerea debitului sanguin hepatic şi renal;
- prezintă risc crescut de hepatotoxicitate, la utilizare repetată (prin
metaboliţii organici); cazuri rare (0,1‰), dar cu evoluţie gravă şi
mortalitate în 30 – 50 % din cazuri.

Utilizare:
- ca atare sau asociat cu protoxidul de nitrogen în chirurgie cardiacă,
toracică, obstretică, neurochirurgie (necesită vaporizator calibrat special).

Produse:
- Narcotan – lichid pentru inhalat.

5
 CHCl3
Cloroformul este un lichid limpede, incolor, volatil, inflamabil, cu miros
specific şi gust dulceag arzător. Este solubil în apă (1:150), miscibil în orice
proporţie cu etanol, nemiscibil cu glicerina.
În prezenţa luminii şi a umidităţii se oxidează, descompunându-se în
fosgen şi acid cianhidric.

Acţiune:
- narcotic, antispastic, analgezic, revulsiv.

Utilizare:
- rar ca anestezic general datorită efectelor secundare cauzate de fosgen;
- el dă uşor o narcoză profundă după o perioadă scurtă de excitare a
sistemului nervos şi relaxează muşchii, ajutând actul operator.
- intră în componenţa unor preparate topice indicate în algii articulare şi
musculare (Saliform, Fenilbutazonă);
- ca antiseptic sub formă de apă cloroformată 0,5%.

Conservare:
- în flacoane brune mici, închise cu dopuri de plută, învelite de staniol.

C2H5Cl
Este cunoscu şi sub denumirea de kelen.
Este o substanţă gazoasă incoloră, cu miros caracteristic şi gust arzător.
Arde cu flacără verzuie. La temperatură redusă sau presiune ridicată se prezintă
sub formă de lichid volatil.

Acţiune:
- anestezic general prin inhalaţie;
- anestezic local.
Metode de obţinere:

6
 1. Din etanol şi acid clorhidric gazos, uscat la de 25 atm şi temperatură de
1300 C sau ân prezenţă de clorură de zinc.

CH3 – CH2 – OH + HCl CH3 – CH2 – Cl + H2O

Utilizare:
- intervenţii chirurgicale de foarte scurtă durată (anestezic general);
- pentru linistirea durerii in entorse, mialgii (anestezic local).

Conservare:
- sub formă lichefiată se conservă în fiole de sticlă prevăzute cu dispozitiv
special de pulverizare.

Barbituricele, o clasa de medicamente

derivate din acidul barbituric, sunt sedative hipnotice
care deprima activitatile SNC. Aceste medicamente
sunt prescrise medical pentru a reduce tensiunea
emotionala si induce somnul; sunt folosite de
asemenea in unele forme de epilepsie pentru a
reduce frecventa crizelor convulsive.
Cea mai obisnuita forma de administrare este
cea orala, desi pot fi administrate si in injectii
intravenoase sau intramusculare. Dupa ingestie barbituricele sunt absorbite cu
usurinta din stomac si patrund rapid in circulatia sanguina.
Transportul în sânge se face sub formă legată de proteinele plasmatice
prin legături ionice în procent 0-65%.
Prezintă difuziune bună în ţesuturi, străbat bariera hemato-encefafică şi
placenta.
Cele mai multe barbiturice sunt metabolizate in ficat prin oxidarea catenei
laterale, azot-dezalchilare si/sau desulfurarea tiobarbituricelor.
Eliminarea se face pe cale renală sub formă netransformată sau sub
formă de metaboliţi activi. Forma netransformată este filtrată glomerular si se
reabsoarbe tubular.

Durata de acţiune depinde de următoarele procese farmacocinetice:

- difuziunea în SNC şi redistribuirea, în funcţie de mărimea coeficientului de
partaj lipide-apă

7
- compuşii cu radicali ramificaţi şi nesaturaţi (amobarbital, pentobarbital,
ciclobarbital) sunt biotransformaţi în procent mare şi au durata acţiunii
hipnotice medie şi scurtă.
- eliminarea completă durează: câteva zile pentru fenobarbital şi peste 10
zile la barbital, datorită reabsorbţiei (se poate produce cumulare).

Acţiuni în metabolismul neuronal:

- deprimarea respiraţiei celulare, prin blocarea enzimelor flavoproteice din
lanţui citocromilor;
- inhibă oxidarea glucozei;
- blochează sinteza de ATP;
- scad consumul de oxigen şi de glucoză al creierului.

Acţiuni farmacodinamice:
La doze terapeutice:
- deprimare SNC de intensitate gradată doză-dependentă (sedare – somn
hipnotic), în funcţie de substanţe şi de doze;
- acţiune hipnocoercitivă (forţează apariţia somnului);
- acţiune anticonvulsivantă, utilă în tratamentul epilepsiei (de ex.
fenobarbitalul).

La doze mari:
- deprimare SNC intensă (comă);
- deprimarea ganglionilor vegetativi simpatici şi parasimpatici;
- deprimarea peristaltismului tubului digestiv, relaxarea ureterelor,
vasodilataţie (consecinţe ale efectelor deprimante la nivel SNC);î
- deprimarea centrului reglator cu hipotermie;
- diminuarea formării glicogenului în ficat , cu hiperglicemie tranzitorie;
- abolirea reflexului ocular la lumină, în stare de comă;
- deprimarea centrilor vitali bulbari, respirator şi vasomotor, cu colaps şi
oprirea respiraţiei (comă şi moarte);

Clasificarea barbituricelor:
După durata acţiunii terapeutice:
- cu durată ultrascurtă (10-20 minute) si latenţă ultrascurtă (<1 minut) –
barbiturice narcotice (tiopental, hexobarbital);
- cu durată scurtă (2-4 ore) şi latenţă scurtă (15-20 minute) – barbiturice
hipnotice biotransformate în procent ridicat (ciclobarbital, pentobarbital);
- cu durată medie (5-7 ore) şi latentă medie (20-30 minute) – barbiturice
hipnotice biotransformate în procent mediu (amobarbital);
- cu durată lungă (8-10 ore) şi latenţă lungă (1 oră) – barbiturice hipnotice
biotransformate puţin şi reabsorbite tubular în proporţie ridicată (barbital,
fenobarbital).

8
 Barbituricele cu durată lungă nu se mai utilizează ca hipnotice, datorită
duratei lungi de somn provocat şi somnolenţei reziduale.

Farmacotoxicologie:
- toleranţă dobândită (obişnuinţă) pentru acţiunea hipnotică, la
administrarea regulată de peste o săptămână (10-20 de zile), cu tendinţa
la creşterea dozelor şi apariţia efectelor secundare;
- dependenţă fizică, cu sindrom de abstinenţă (sevraj), la întreruperea
bruscă a unui tratament îndelungat;
Simptomatologia sindromului de abstinenţă:
- forma uşoară şi medie: stare de excitaţie SNC (agitaţie, tremor, insomnie,
febră, halucinaţii, delir);
- forma gravă: crize convulsivante de mare rău epileptic.
Profilaxia sindromului de abstinenţă se face prin scăderea treptată a dozelor.

Tratamentul intoxicaţiei acute:

- perfuzie cu NaHCO3 pentru alcalinizarea urinii şi reducerea absorbţiei
tubulare (scade de la 80% la 65%);
- susţinerea respiraţiei şi tensiunii arteriale cu analeptice respiratorii şi
cardiovasculare sau chiar ventilaţie respiratorie cu administrare de oxigen.

Indicaţii:
- în insomnii de hiperexcitabilitate nervoasă, pe termen scurt, barbiturice
hipnotice de durată scurtă (în insomnie incipientă) sau medie (în insomnia
intermitentă);
- ca sedative , barbiturice hipnotice la doze mici, asociate medicaţiei
fiziopatologice indicată în boala respectivă (HTA);
- în epilepsie, forma de mare rău epileptic, fenobarbitalul;
- în preanestezie, barbiturice cu durata medie;
- în anestezia generală, barbituricele narcotice, intravenos (tiopental).
Contraindicaţii:
- conducători auto;
- insuficienţe grave hepatică şi renală.

9
 Este un barbituric hipnocoercitiv, cu latenţă şi durată scurte, prin urmare
indicat în insomnii incipiente darorate hiperexcitabilităţii nervoase.
Posologie:
- p.o. 100-200 mg cu 15 minute înainte de culcare.
Precauţii:
- administrare pe termen scurt (pentru prevenirea apariţiei obişnuinţei şi
dependenţei fizice).

Este un barbituric hipnocoercitiv, cu

latenţă şi durată medii. Este indicat în insomnii
intermitente.
Posologie:
- p.o. 100-200 mg, cu 30 minute înainte
de culcare.
Farmacotoxicologie:
- produce somnolenţă după trezire
(prudenţă la vârstnici);
Precauţii:
- administrare pe termen scurt, pentru prevenirea apariţiei obişnuinţei şi
dependenţei fizice.

Este un barbituric hipnocoercitiv cu

latenţă şi durată lungă. Este indicat rar ca

10
hipnotic, deoarece produce somnoloenţă după trezire şi sedare reziduală
marcată.
Posologie:
- barbituric hipnotic 100 mg cu 45 de minute înainte de culcare;
- barbituric sedativ la doze subhipnotice de 15 mg x 2-3 / zi , per os; este
indicat în hiperexcitabilitate, nevroze;
- barbituric anticonvulsivant, indicat în epilepsie;
Contraindicatii:
- hipersensibilitate la substanta activa, la alte barbiturice sau la oricare
dintre excipienti
- insuficienta respiratorie severa
- porfirie
- alăptare
Precauţii:
- se recomandă reducerea dozelor administrate la pacienţii cu etilism.
Consumul de băuturi alcoolice este interzis în timpul tratamentului
(datorită potenţării reciproce a efectelor neurologice centrale).
- oprirea bruscă a tratamentului îndelungat cu fenobarbita!, determină
aproape întotdeauna convulsii tonico-clonice la pacienţii epileptici.
- din cauza riscului de dependenţă se recomandă reducerea treptată a
dozelor administrate atunci când se intenţionează oprirea tratamentului
sau înlocuirea cu un alt antiepileptic.

Benzodiazepinele constituie o clasă de medicamente cu acţiune

deprimantă SNC larg utilizate în practica medicală datorită efectului anxiolitic,
sedativ, miorelaxant şi anticonvulsivant.

11
 Clasificarea din punct de vedere chimic:
 Grupul 1 – tip diazepam (diazepam, medazepam, clordiazepoxid,
clorazepat, bromazepam, flurazepam); au T1/2 lung.
 Grupul 2 – tip oxazepam (oxazepam, lorazepam) cu T 1/2 scurt şi
intermediar.
 Grupul 3 – tip nitrazepam.
 Grupul 4 – tip alprazolam (alprazolam, triazolam) cu T 1/2 scurt şi
intermediar.
 Grupul 5 – tip oxazolam (oxazolam, ketazolam).
 Grupul 6 – tip midazolam
 Grupul 7 – tip clobazam (clobazam, triflubazam) cu T 1/2 lung.
 Grupul 8 – tip tofisopam cu T1/2 scurt.

Benzodiazepinele au o absorbţie per os bună, cu viteze diferite, în funcţie

de gradul de lipofilie.
Difuziunea prin bariera hemato-encefalică, prin placentăşi în laptelematern
este bună. Difuziunea rapidă prin bariera hemato-encefalică în SNC este urmată
de redistribuirea în ţesutul adipos.
Benzodiazepinele nu influenţează semnificativ clinic biosinteza şi
activitatea enzimelor microzomale hepatice şi în consecinţă tratamentul cronic cu
benzodiazepine nu modifică în timp viteza de biotransformare a
benzodiazepinelor sau a altor medicamente biotransformate de acelaşi sistem
enzimatic.
Eliminarea se face pe cale renală sau hepatică.

Farmacotoxicologie
Benzodiazepinele administrate în primul trimestru desarcină produc efecte
teratogene.
Somnolenţa este cea mai frecventă reacţie secundară a
benzodiazepinelor, necesitând precauţii în tratamentul ambulatoriu cu
benzodiazepine. Este redusă lamedazepam şi clobazam.
Obişnuinţa se instalează după administrarea cronică, cu tendinţă la
mărirea dozei. Se dezvoltă rapid la triazolam, antrenând insomnie terminală, iar
în cursul zilei confuzie, amnezie.
Farmacodependenţa este dezvoltată la administrarea de dozemari, timp
îndelungat. Întreruperea bruscă declanşează sindrom de sevraj manifestat prin:
insomnie, anxietate, agitaţie, stare confuzională.

12
 Diazepamul se prezintă sub forma unei pulberi cristaline de culoare albă
sau alb-gălbuie, fără miros, sau aproape fără miros, cu gust amar. Este uşor
solubil în alcool, acetonă şi practic insolubil în apă.
Se păstrează în recipiente bine închise, ferit de lumină, la Separanda.
Acţiune farmacologică şi întrebuinţări:
- tranchilizant
- anticonvulsivant
- tocolitic (relaxează uterul).

Acţiunea anxiolitică intensă este utilă în terapia sindromului anxios,

anxietăţii însoţite de insomnie.
Acţiunea miorelaxantă poate fi utilizată pentru combaterea contracturilor şi
stărilor spastice musculare.
Acţiunea anticonvulsivantă este indicată în convulsii de diferite cauze şi în
starea de rău epileptic.
În preanestezie este util pe cale intravenoasă, în doze de 0,5mg/kg.

Intoxicaţia acută este rară, deoarece doza letală estemare şi anume

700mg. Simptomatologia este de comă vigilă.

Convulsiile sunt contracţii violente şi repetate ale muschilor striaţi,

localizate sau generalizate, provocate de descărcări anormale şi necontrolate ale
unui număr mare de impulsuri din neuronii cerebrali.
Tipuri deconvulsii:
- convulsii clonice (contracţii musculare bruşte, scurte, ritmice)
- convulsii tonice sau tetanice (contracţii generalizate violente)

13
 Este o pulbere cristalină albă sau
alb-gălbuie, cu gust slab amar. Este uşor
solubilă în alcool, insolubilă în apă.
Conservare: se păstrează în
recipiente bine închise, ferit de lumină, ferit
de lumină şi de umiditate.
Acţiune terapeutică:
Are acţiune sedativă şi tranchilizantă.
Ameliorează starea generală a
comportamentului epilepticilor, tulburările
psihice dintre crize, frecvente în epilepsii grave. Are acţiune favorabilă în
epilepsia psihomotorie şi cea temporală. Are eficacitate în nevralgia de trigemen.
Efecte adverse:
Reacţiile adverse observate apar mai puţin frecvent atunci când carbamazepina
este administrată singură (monoterapie) decât atunci când este administrată
concomitent cu alte antiepileptice. Următoarele reacţii pot apărea în funcţie de
doză şi în special la începutul tratamentului:
- sistemul nervos centra: ameţeală, oboseală, somnolenţă, tulburări de mers,
tulburări de echilibru; mişcări involuntare; stări depresive, comportament agresiv,
dificultate în gândire; tulburări de vorbire, indispoziţie, slăbiciune musculară. Cele
mai multe dintre aceste simptome dispar în general după 8 - 14 zile fie spontan,
fie după o reducere temporară a dozei.
- Ochi: rare cazuri de conjunctivită si tulburări vizuale.
- Sânge şi limfă: ocazionale modificări în tabloul sanguin cum ar fi: creşterea
numărului de leucocite sau reducerea numărului de plachete.
- Tract gastrointestinal: pierderea apetitului, uscăciunea gurii, greaţă;
- Metabolism: reducerea conţinutului de sodiu în sânge:
- Aparat urinar: rare tulburări ale funcţiei renale cum ar fi excreţia proteinelor în
urină, sânge în urină, cantitate redusă de urină:
- Aparat cardiovascular: rare tulburări de ritm şi agravarea bolilor coronariene,
mai ales la pacienţii în vârstă sau cu tulburări cunoscute ale funcţiei cardiace.
- Reacţii de hipersensibilitate: ocazional reacţii întârziate de hipersensibilitate
afectând câteva sisteme din organism, cu febră, erupţii cutanate, inflamaţie
vasculară, mărirea nodulilor limfatici, dureri la nivelul articulaţiilor, mărirea
ficatului şi a splinei.

Morfina

14
 Este principalul agent activ din opiu (sub
formă de meconat), concentrația sa în extractul de
opiu variind între 8 și 14%, cu o medie de 10%.
Este un analgezic foarte puternic.Face parte din
grupa alcaloizilor morfinanici propriu-ziși alături de
codeină și tebaină.
Morfina se administrează de obicei
parenteral, sub formă de clorhidrat de morfină.
Administrarea orală (per os) a morfinei nu este
avantajoasă, deoarece biodisponibilitatea în acest
caz este foarte mică. Sulfatul de morfină are o biodisponibilitate ceva mai bună la
administrarea orală. Se poate administra și pe cale rectală, sub formă de
supozitoare sau clisme.

In doze terapeutice morfina poate produce:

- somnolenta;
- indiferenta;
- micsorarea performantelor mentale;
- diminuarea mobilitatii spontane;
- senzatie de caldura;
- prurit la nivelul fetei.
In 10-20% din cazuri aceste efecte sunt resimtite placut (rar disforie cugreturi si
varsaturi).

1. Morfina, la nivelul SNC determina:

- analgezie - se manifesta prin anularea aspectului de suferinta al senzatiei
dureroase (cresterea pragului la durere este moderata).
- deprimarea respiratiei creste cu doza (la doze toxice poate sa apara respiratia
periodica "Cheyne-Stokes"), bradipneea fiind accentuata pana la oprirea
respiratiei.
- morfina are efect antitusiv marcat (prin deprimarea centrului bulbar al tusei) -
efect putin folosit in terapia moderna datorita pericolului de instalare a
dependentei. Potenta relativa a morfinei este descrescatoare: deprimarea
tusei>deprimarea centrului respirator>actiunea analgezica.
- stimuleaza zone chemoreceptoare declansatoare ale vomei de la nivelul
bulbului determinand greata si aparitia vomei (la doze mici); la doze mari
deprima centrul vomei.
- dozele mari determina hipotermie prin deprimarea centrului termoregulator.
- la doze mari se produce mioza (semn important pentru morfinomanie).
2. Actiunea morfinei asupra aparatului respirator:
- determina bronhospasm (efect pronuntat la astmatici).

15
3. Actiunea morfinei asupra aparatului digestiv:
- scade secretia si motilitatea gastrica;
- creste tonusul musculaturii stomacului;
- determina contractura antrului si pilorului;
- creste tonusul si scade peristaltismul intestinului subtire si al colonului;
- determina scaderea secretiei pancreatice si intestinale;
- are efect constipant puternic;
- are actiune spastica biliara.

4. Actiunea morfinei asupra aparatului genito-urinar:

- are actiune spastica urinara, crescand tonusul sfincterului vezical si al
detrusorului determinand retentie urinara;
- determina contractii ale uterului.

5. Actiunea morfinei asupra secretiei endocrine:

- stimuleaza secretia de ADH determinand scaderea diurezei;
- este influentata activitatea adenohipofizei (in special in cazul administrarii
prelungite);
- scade secretia de testosteron.

6. Actiunea morfinei la nivel vascular:

- produce vasodilatatie arteriolara si venoasa (prin mecanism endorfinic si
eliberarea de histamina) ducand astfel la hipotensiune arteriala;
- deprima reflexele circulatorii;
- determina o dilatare a vaselor cerebrale (datorita CO 2 care se acumuleaza prin
deprimarea centrului respirator);
- creste presiunea LCR;
- vasodilatatie cutanata cu congestia pielii, prurit si transpiratie.

In particular la toxicomani (morfinomania) se manifesta prin leucocitoza,

hiperpirexie, edem pulmonar precum si abcese ale pielii, endocardita,
mioglobinurie, aritmii cardiace si tromboflebite.

Indicatiile administrarii morfinei:

- dureri acute - postoperator, fracturi, infarct miocardic, edem pulmonar acut - in
tratament de scurta durata;
- colici rebele (biliare si renale) in asociere cu antispastice pentru antagonizarea
hipertoniei;
- neoplasme;
- mica chirurgie, preanestezie.

Contraindicatiile administrarii morfinei:

- cazurile cu limitarea functiei respiratorii (emfizem, cord pulmonar cronic, astm);
- insuficienta hepatica severa (aceasta prelungeste efectul si creste toxicitatea
morfinei);
- hipertiroidie;

16
- sarcina si alaptare;
- travaliu (provoaca asfixia nou-nascutilor);
- traumatisme craniene (deprima respiratia si creste presiunea LCR);
- hipertrofie de prostata (produce retentie de urina);
- pancreatita acuta;
- abdomen acut (mascheaza evolutia);
- copii mai mici de 2 ani.

In intoxicatia subacuta victima prezinta stare letargica cu mioza,

scaderea tensiunii arteriale, scaderea alurii ventriculare, relaxare musculara. La
inceput se instaleaza o faza euforica, apoi una deprimanta cu somn profund si
coma.

La doze mari apare triada specifica opioidelor:

- deprimare SNC pana la coma profunda (copiii pot prezenta convulsii);
- mioza accentuata. Midriaza se poate instala in caz de hipoxie accentuata si
reprezinta un semn de gravitate.
- deprimare respiratorie intensa si respiratie Cheyne-Stokes.
Moartea in intoxicatia acuta este aproape intotdeauna cauzata de insuficienta
respiratorie, complicata insa si de alti factori ca edemul pulmonar, socul
cardiogen si pneumonia. De obicei survine in 3-12 ore.
Afectarea toxica a bulbului determina - hipotermie, colaps, tahicardie, dispnee,
bradipnee accentuata pana la apnee, cianoza generalizata, piele rece si
vascoasa, hipotonie musculara, scaderea diurezei, constipatie.

Intoxicatia cronica evolueaza in mai multe etape:

- etapa 1 - predomina efectele euforice (poate fi precedata de efecte neplacute);
- etapa 2 - de ezitare (subiectul este constient de comportamentul sau si in
functie de vointa poate renunta sau trece la etapa urmatoare);
- etapa 3 - creste toleranta si se instaleaza dependenta psihica si fizica;
- etapa 4 - declin pe plan psihic si fizic cu scadere ponderala, piele uscata cu
eruptii, secretii scazute, paloare, privire fixa, mioza, comportament antisocial.
Dependenta de morfina (morfinomania) include:
1. Dependenta psihica- de fapt singura caracteristica,atat necesara cat si
suficienta pentru a defini dependenta de drog.Dependenta fizica si toleranta pot fi
prezente, dar niciuna nu estenici necesara, nici suficienta, prin ea insasi pentru a
defini dependenta de drog. Dependenta psihica reprezinta necesitatea de
ordinpsihologic de a lua drogul, denumita in terminologia actuala
"craving"(dorinta intensa de a retrai efectele substantei psihoactive), si reprezinta
cauza recaderilor dupa perioade lungi de abstinenta.
Este favorizata de efectul euforizant si de terenul psihic al subiectului (anxiosilor
le confera senzatia de siguranta impotriva agresiunilor, precum si o stare de bine

17
permanenta).
2. Toleranta - caracterizata prinnecesitatea de doze semnificativ crescute pentru
a obtine starea deintoxicatie sau efectul dorit sau prin efect diminuat substantial
lacontinuarea folosirii aceleiasi cantitati.
3. Dependenta fizica - implica dezvoltarea tolerantei si a simptomelor de
retragere (abstinenta) la incetarea folosirii drogului,ca o consecinta a adaptarii
organismului la prezenta continua a unui drog. In cadrul sindromului de
dependenta,dependenta fizica reprezinta factorul de conditionare secundara,
legatde teama de privare de drog si de incercarea permanenta de a
evitasenzatiile neplacute cauzate de absenta drogului.
Dependenta fizica se dezvolta ca rezultat al unei adaptari aorganismului in ceea
ce priveste raspunsul la administrarea repetata aunei substante (drog), aceasta
afectand echilibrul a diverse sisteme;ca rezultat, aceste sisteme sufera adaptari
pentru a ajunge la un nouechilibru, pe fondul interventiei repetate a substantei
respective. Inacord cu aceste mecanisme, dependenta fizica este definita ca o
stare de adaptare a organismului in care efectele primare ale unei substante(drog)
si recontroalele generate de organism se echilibreaza deasemenea maniera
incat nu functioneaza normal decat in conditiileprizelor regulate de substanta
(drog). La oprirea brutala aadministrarii, recontroalele nu mai sunt compensate
de efectelesubstantei, conducand la o tulburare functionala, adesea cu
manifestariclinice zgmomotoase, care pot imbraca aspecte periculoase, cu
riscvital - sindromul de retragere.
4. Sindromul de abstinenta - estecaracterizat prin simptomele (incadrare si
grad de severitatevariabile) care apar la incetarea sau reducerea dozei unui
drog, inspecial narcotic, la care individul este adictiv si care a fostconsumata in
mod repetat, obisnuit, pe o perioada prelungita si/sau indoze mari. Exista
tendinta ca in prezent sa se inlocuiasca termenul de"sindrom de abstinenta" cu
"sindrom de retragere". Sindromul deretragere, expresie a dependentei fizice,
este unul din indicatoriisindromului de dependenta.
Apare la 12 ore de la ultima priza, se dezvolta treptat atingand un maxim la 2-3
zile. Mecanismul il reprezinta heteroreglarea "up" cu sensibilizarea si
externalizarea unui numar mare de receptori adrenergici in sinapsele activatoare
modulate de heterosinapsele opioid-adrenergice la nivelul carora actioneaza
morfinomimeticul.
Debutul sindromului de abstinenta este caracterizat de:
- anxietate;
- midriaza;
- hipersecretie lacrimala si salivara;
- rinoree.
In continuare se instaleaza agitatia, insomnia, mialgiile, polipnee, tahicardia,
hipertensiunea arteriala, crampele abdominale, voma, deshidratarea marcata,
bufeuri cu sudoratie excesiva alternand cu frisoane cu piloerectie, dezechilibru
acido-bazic. Aceste manifestari se atenueaza si dispar in 7-10 zile, dar
simptomele reziduale psihice si vegetative pot persista timp indelungat.
Copiii nascuti din mame dependente de morfina prezinta simptome ale

18
abstinentei: iritabilitate, hiperreflexie, cascat, tremor, tahipnee, diaree, voma,
febra.

Tratamentul intoxicatiei acute

In intoxicatia acuta se permeabilizeaza mai intai caile respiratorii pentru
eventuala oxigenoterapie. Ca antidot se foloseste naloxona i.v. 0.4-2 mg pentru
antagonizarea deprimarii respiratorii si comei. Daca nu apar semne de raspuns,
se repeta administrarea antidotului la 2-3 minute pana la o doza totala de 10-20
mg. Pacientii trebuie observati cel putin 6-12 ore.
Metodele de decontaminare (in cazul pacientilor constienti si dupa ingerarea
recenta) sunt provocarea vomei sau lavajul gastric. Se poate administra carbune
vegetal sau purgativ salin. Este importanta reechilibrarea acido-bazica.

Tratamentul intoxicatiei cronice

Pentru tratamentul morfinomaniei (dependentei de morfina) se recomanda
intreruperea brusca a administrarii drogului. Pentru a evita sindromul de
abstinenta se inlocuieste morfina cu metadona, aceasta din urma prezentand un
sindrom de abstinenta mai putin grav atunci cand este intrerupta (dupa
aproximativ 10 zile).

Dupa dezintoxicare se pot administra timp indelungat doze mici de antagonisti,

de tipul naloxonei in vederea protectiei fata de o eventuala reluare a toxicului,
astfel evitand dependenta si sindromul de abstinenta.

19