SUBSTANŢE DEPRESOARE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

SUBSTANŢE NARCOTICE

Substanţele narcotice (anestezice generale) exercită cea mai evidentă acţiune

depresoare asupra sistemului nervos central.
După ce pătrund în organism, narcoticele ajung în circulaţia generală şi de aici în
SNC şi în mod deosebit în encefal unde produc anestezia generală (narcoza).
Din punct de vedere clinic narcoza se caracterizează prin pierderea sensibilităţii,
motricităţii voluntare şi a reflexelor, pierderea activităţii psihice şi relaxarea
musculaturii striate.
De reţinut că funcţiile vegetative rămân intacte. Instalarea narcozei se realizează
din punct de vedere farmacodinamic în mai multe faze:
 F de excitaţie aparentă şi de analgezie în care se produce depresarea centrilor
durerii şi a celor inhibitori. Centrii excitatori rămân neafectaţi şi în această fază
domină comportamentul de animal excitat. Scoarţa cerebrală este cu precădere
depresată şi nu poate să mai exercite rolul coordonator asupra centrilor
subcorticali. Clinic excitaţia aparentă se poate observa bine la cabaline, carnivore
şi rumegătoare mari. Ea este de scurtă durată la suine şi lipseşte la păsări.
Excitaţia aparentă se instalează după ce narcoticul a ajuns la nivelul SNC şi ea nu
trebuie să fie confundată cu starea de nelinişte pe care o manifestă animalul în
momentul în care se administrează narcoticul, în special a celor gazoase sau
volatile;
 faza de narcoză superficială se produce datorită depresării (inhibării) unei părţi
din centrii excitatori şi se manifestă prin adormirea animalului. În această fază
sensibilitatea este mult diminuată, musculatura este relativ relaxată şi se pot
realiza intervenţii de mică chirurgie. Somnul nu este foarte profund şi poate să
fie întrerupt de stimuli externi. Substanţele narcotice depresează mai întâi
encefalul, apoi măduva spinării şi în final bulbul rahidian. Ritmul respirator se
micşorează, presiunea sanguină scade şi ea şi apoi apar modificări şi la nivelul
celorlalte aparate şi organe.
 F de narcoză profundă se instalează atunci când substanţa narcotică a atins
nivelul maxim şi se manifestă clinic prin dispariţia reflexelor importante.
Operaţiile de mare chirurgie se efectuează în prima parte a acestei faze. Trebuie
să se reţină faptul că în ultima parte a acestei faze pot să apară sincope
respiratorii şi cardiace.
Atunci când din greşeală se administrează doze toxice de narcotic, se produce
paralizia centrilor respirator şi vasomotor. De asemenea, trebuie să se reţină faptul
că sincopa respiratorie apare înaintea celei cardiace. Dacă dispare reflexul cornean
şi apare brusc midriaza înseamnă că animalul este foarte aproape de exitus (moarte).
Revenirea din starea de narcoză urmează evoluţia inversă a fazelor descrise mai
sus şi se produce pe măsură ce narcoticul se metabolizează în organism.
Substanţele narcotice se clasifică în: gazoase, volatile şi nevolatle.

Substanţe narcotice gazoase

 Dintre substanţele narcotice gazoase în medicina veterinară se utilizează:
protoxidul (monoxidul) de azot şi ciclopropanul.
Protoxidul de azot (monoxidul de azot)
- gaz lichefiabil care după administrare produce narcoză rapidă însoţită de
analgezie.
- trebuie să se asocieze cu oxigen şi narcotice volatile, barbiturice sau opiacee.
Ciclopropanul
- este un gaz lichefiabil, inflamabil şi exploziv.
- se administrează în circuit închis şi se asociază cu oxigen şi barbiturice.
- narcoza se instalează în 2-3 minute, iar analgezia se produce la o concentraţie
mică de aproximativ 1%.

Substanţe narcotice volatile

Se prezintă sub formă de lichide care la temperatura camerei au capacitatea de a

se volatiliza uşor. Se absoarb pe la nivelul alveolelor pulmonare, trece apoi în
sânge, se distribuie în tot organismul şi în mod deosebit în ţesuturile bogate în lipide
cum este SNC la nivelul căruia acţionează specific.
Dintre substanţele narcotice volatile mai frecvent utilizate în medicina veterinară
sunt:
- cloroformul,
- eterul,
- clorura de etil,
- halotanul etc.
Cloroformul
- se prezintă sub formă de lichid limpede, incolor, volatil, cu miros
caracteristic, cu gust dulceag şi arzător.
- este un reactiv oficinal.
- nu este inflamabil.
- În anesteziologie se foloseşte „chloroformium pro narcosi”.
- Nu la pisici şi bovine deoarece produce hiperemie şi hipersecreţie la nivelul
tractului respirator (pericol de apariţie a bronhopneumoniei).
- Ajunge în ţesuturile bogate în lipide şi practic nu se descompune.
- Provoacă infiltraţia grasă a ficatului, cordului şi imprimă miros neplăcut
cărnii care devine improprie pentru consum. Pentru a se diminua efectele
adverse ale cloroformului se foloseşte în practică un amestec cunoscut sub
denumirea de narcotic A.C.E. (1 parte alcool + 2 părţi cloroform + 3 părţi
eter).
- Pentru eutanasierea câinilor, se injeceaza i.v sau intracardiacă (i.c) în doză de
8-10 ml/animal.
Eterul
- Lichid limpede, incolor, volatil (vapori mai grei ca aerul), cu miros
caracteristic şi gust arzător, răcoritor şi inflamabil.
- În anesteziologie se foloseşte eterul anestezic, oficinal care este o substanţă
mai pură.
 - Acţiunea narcotică este mai slabă decât a cloroformului.
Halotanul (Fluotan, Narcotan)
- lichid limpede, incolor, neinflamabil, fotosensibil, neexploziv, cu miros
caracteristic aromatic, greu solubil în apă şi cu densitate mare
- se păstrează în sticle brune timp de 6 luni.
- se utilizează în asociere cu O şi protoxid de azot.
- prenarcoza să se faca cu neuroleptice sau barbiturice.
- foarte bun narcotic la porc şi găină.
- narcoza durează 3-5 minute. La găină premedicaţia cu rezerpină potenţează
vizibil acţiunea halotanului.

Substanţe narcotice nevolatile

Produc o slabă excitaţie aparentă şi deci nu necesită o contenţie severă a

animalelor. Acţionează un timp mai îndelungat deoarece se elimină mai lent din
organism.
Narcoticele nevolatile = narcozei de bază (superficiale),
Narcotice volatile = narcozei profunde.
Narcoticele nevolatile acţionează gradat în funcţie de mărimea dozei. La doze
mici acţionează ca hipnotice, iar la doze mari ca narcotice.
Cele mai utilizate narcotice nevolatile în medicina veterinară sunt:
- cloralhidratul,
- cloraloza,
- alcoolul etilic,
- uretanul,
- ketalarul,
- sombrevinul etc.
Cloralhidratul
- cristale incolore, cu miros caracteristic asemănător celui de pepene galben,
foarte uşor solubile în apă.
- se distribuie în tot organismul şi se elimină lent în principal pe cale urinară.
- nu imprimă miros cărnii.
- narcoza este de durată 30-120 minute.
- se injectează strict i.v. sub formă de soluţii 15-20% deoarece este foarte
iritant pentru ţesuturi
- per os şi per rectum în soluţii cu o concentraţie de maximum 5% înglobat în
mucilagii.
- in practică se utilizează în doză de 0,1 g/Kg şi prezintă marele avantaj că
animalul se autodozează în timpul administrării narcoticului.

Trezirea instantanee din starea de narcoză se realizează printr-o injecţie pe cale

i.v. de cocaină (la cal 0,3 g în 20 ml apă distilată).
Dacă cloralhidratul se asociază cu sulfat de magneziu (câte 0,07-0,08 g/Kg din
fiecare) în soluţii de 10-15% şi se administrează pe cale i.v. se obţine o bună narcoză
profundă.
 - La porc se injectează i.p. în doză de 0,25 g/kg din soluţia 5%, lipseşte faza de
excitaţie aparentă, iar narcoza instalată durează aproximativ 2 ore.
- La câine faza de excitaţie aparentă este deosebit de intensă. Se utilizează în
special pentru salvarea câinilor intoxicaţi cu stricnină, prin administrare pe
cale i.p. în doză de 0,3 g/Kg sub formă de soluţie injectabilă 10%.

Cloraloza se obţine prin condensarea cloralhidratului cu glucoza.

- este mai puţin toxică şi iritantă decât cloralhidratul.
- frecvent la rumegătoarele mici i.v. sub formă de soluţie 1% în doză de
0,03-0,05 g/Kg.
- la câine nu produce excitaţie aparentă, reflexele persistă, durata narcozei este
de aproximativ 2 ore, iar doza este de 0,11 g/Kg.
- la iepuri se utilizează soluţie 1% administrată pe cale i.v. în doză de 0,12-0,15
g/Kg.
Alcoolul etilic posedă acţiune antiseptică, dezinfectantă şi narcotică. Acţionează
ca anestezic general, depresează centrii durerii şi induce faza de excitaţie aparentă.
Excitaţia aparentă nu este o excitaţie propriu-zisă deoarece aceasta este contracarată
de excitanţii SNC (exemplu cafeina) care restaurează funcţiile centrilor nervoşi
deprimaţi de alcool.
În doze moderate, alcoolul produce la om o excitaţie aparentă însoţită de efecte
psihice agreabile. În doze mai mari produce narcoza superficială, iar în doze mari şi
foarte mari narcoza profundă şi chiar exitus prin comă etilică.
Dacă se administrează pe cale orală, alcoolul se absoarbe aproximativ 30% din
stomac, iar restul din intestinul subţire. Efectul apare în decurs de 15-30 minute. Cea
mai mare concentraţie sanguină se decelează la aproximativ o oră de la ingestie.
Laptele, grăsimile, mucilagiile şi zaharurile încetinesc absorbţia alcoolului din
tractul gastrointestinal.
În organism, 90-98% din alcool se oxidează lent sub influenţa
alcooldehidrogenazei hepatice şi se transformă în CO2 şi H2O cu eliberare de energie
care nu se depozitează, ci se pierde. O mică parte din alcool se elimină ca atare prin
respiraţie, urină, lapte şi sudoare.
Intoxicaţiile acute la animale se combat cu cafeină, pentetrazol, stricnină sau
inhalaţii cu amoniac.
Narcoza cu alcool este foarte bine suportată de rumegătoarele mari, la care se
administrează per os în doză de 1 ml/Kg sau pe cale intravenoasă în doză de 0,3-0,4
ml/Kg din soluţia 30% (o parte alcool concentrat la două părţi apă).
Uretanul se prezintă sub formă de pulbere inodoră, foarte solubilă în apă,
oficinală. Este un foarte bun narcotic pentru animalele de laborator, iar diferenţa
între dozele narcotice şi cele toxice este destul de mare. La câine efectul apare la 1-2
ore după administrare şi durează 24-36 ore. Ca hipnotic se administrează la câine pe
cale orală sau s.c. în doză de 0,1-0,2 g/Kg, iar ca narcotic 1-1,6 g/Kg din soluţia 10-
20%.
La cobai şi şobolani se inoculează 5 ml din soluţia 10% pe cale s.c., la şoareci
0,2 ml /animal, iar la broaşte 2ml/animal.
Ketalarul (Ketamina) produce o analgezie profundă şi un somn superficial.
Dacă se administrează pe cale i.v. determină apariţia unui efect anestezic prompt
care durează 10-15 minute. Efectul narcotic indus de ketalar este preferat în caz de
urgenţe pentru intervenţii rapide de scurtă durată. La animalele mari dozele sunt de
0,008 g/Kg, iar la cele mici de 0,002 g/Kg.
Sombrevinul (Epontol, Propanidid) este o amidă fenoxiacetică care se
administrează pe cale i.v. şi induce rapid narcoză superficială însoţită de
hipotensiune pasageră, hiperpnee iniţială şi apoi hipoventilaţie. Narcoza durează 3-5
minute. La capre şi câini durează 20 minute. La rumegătoarele mari se
administrează în doză de 0,015 g/Kg, iar la animale mijlocii şi câine în doză de
0,02-0,03 g/Kg soluţie 0,1% injectată rapid i.v.

SUBSTANŢE HIPNOTICE

Substanţele hipnotice exercită acţiune deprimantă asupra sistemului nervos

central şi favorizează instalarea somnului de tip fiziologic şi a schimburilor nutritive
din ţesutul nervos. De aceea inhibiţia determinată de substanţele hipnotice este o
inhibiţie de protecţie prin care se reglează nu numai schimburile biochimice din
ţesutul nervos ci şi din întregul organism. Unele substanţe hipnotice au şi acţiune
anticonvulsivantă sau/şi analgezică.

Derivaţi ai acidului barbituric

În funcţie de doză substanţele barbiturice acţionează ca liniştitoare, hipnotice sau

narcotice. Unii dintre derivaţi au şi acţiune analgezică de intensitate mică şi sunt
folosiţi în mod obişnuit pentru a potenţa acţiunea substanţelor antipiretice. Multe
substanţe barbiturice sunt antagonişti ai substanţelor excitante ale sistemului nervos
central şi sunt foarte utile în tratamentul stărilor convulsivante. O parte dintre
substanţele barbiturice au şi acţiune antispasmodică asupra musculaturii netede
vasculare, intestinale şi uterine.
Barbitalul (Veronalul) este un acid dietilbarbituric, oficinal. Se foloseşte pentru
acţiunea sa sedativă şi hipnotică în tratamentul epilepsiei, eclampsiei şi formei
nervoase a jigodie la câine la care se administrează în doză de 0,05-0,3g/animal. În
doză de 0,1-0,2g/Kg determină instalarea somnului îndelungat.
Barbitalul sodic, oficinal denumit şi Medinal (Veronal sodic) prezintă avantajul
că este solubil în apă. Se găseşte pe piaţă sub formă de soluţie injectabilă şi se
administrează sub formă de injecţii intravenoase sau intramusculare.
Preparatul Antimigrin (Veropirin) se comercializează sub formă de comprimate,
conţine barbital şi aminofenazonă şi are acţiune analgezică, antipiretică,
antimigrenoasă şi slab psihomotorie.
Fenobarbitalul (Luminal, Gardenal) este acid 5-fenil-5-etil-barbituric, oficinal,
foarte greu solubil în apă. Are acţiune sedativă, hipnotică, anticonvulsivantă şi
antispasmodică periferică (efect vasodilatator). Induce instalarea somnului care
durează aproximativ 8 ore. Se găseşte în comerţ sub formă de soluţie injectabilă
10%. Se utilizează pentru tratamentul stărilor de excitaţie în doză de 0,01-
0,015g/Kg la câine şi 0,02-0,03g/Kg la suine şi ovine. Fenobarbitalul sodic
(Luminal sodic) oficinal este o pulbere solubilă în apă. Se comercializează sub
formă de soluţie 10% injectabilă şi se foloseşte în aceleaşi doze.
Pentotalul (Tiopental, Nesdonal, Trapanal) este sarea sodică a acidului
etilmetilbutiltiobarbituric. Narcoza se instalează în decurs de 30-40 secunde, faza
de excitaţie este minimă, analgezia moderată şi miorelaxarea slabă. Se foloşeste
pentru a induce narcoza de scurtă durată (aproximativ 15 minute) sau pentru
preanestezie. Se găşeste sub formă de soluţie injectabilă 5%. Se inoculează repede
pe cale intravenoasă în doze de 0,01-0,015g/Kg la nanimale mari, 0,008-
0,01g/Kg la porcine şi 0,015-0,03g/Kg la câini şi pisici.
Pernoctonul (Sonbutal) se utilizează sub formă de soluţii injectabile 10%. La
câine se administrează pe cale intravenoasă cu o viteză de 1ml/minut şi determină
instalarea narcozei superficiale care are o durată de 2-3 ore, iar dacă anterior se
administrează o doză de morfină se poate elimina faza de excitaţie aparentă. La
câine, pisică şi iepure doza este de 0,025g/Kg.
Eunarconul (Pronarcon) este o sare sodică de acid N-metil-
izopropilbromalilbarbituric şi se găseşte pe piaţă sub formă de soluţie injectabilă
10% care se administrează obişnuit pe cale intravenoasă injectată lent. Narcoza
durează aproximativ 15 minute şi nu apare faza de excitaţie aparentă. La porc doza
este de 0,01-0,02g/Kg, iar la câine de 0,03g/Kg.
Brevinarconul (Inactin, Venobarbital) se utilizează sarea sodică a acidului
etilmetilpropiltiobarbituric care determină narcoză după 15-20 secunde şi
durează aproximativ 15 minute. Prezintă avantajul că nu determină faza de excitaţie
aparentă. La ovine se inoculeză 0,015-0,02g/Kg şi se asociază obişnuit cu
scopolamina, iar la câine doza este de 0,025-0,04g/Kg.
Kemitalul (Intranarcon) este sarea sodică a acidului alilciclohexeniltiobarbituric
şi se găseşte pe piaţă sub formă de soluţie injectabilă 10%. Pentru a se obţine
narcoza, care obişnuit durează 15-20 minute se administrează lent pe cale
intravenoasă 0,002g/Kg la porc, 0,005g/Kg la câine şi 0,001g/Kg la pisică. De
reţinut că după inocularea intranarconului nu apare faza de excitaţie aparentă. La
animalele mari se recomandă să se asocieze cu Anavenol (beta-nafto-xietanol) care
acţionează asupra centrilor nervoşi din măduva spinării determinând paralizia
membrelor, apoi a trunchiului şi în final a gâtului şi capului. Narcoza este urmată de
somn postnarcotic sau numai de o stare de somnolenţă.

Derivaţi ai magneziului

Cationii de magneziu (Mg++) administraţi pe cale parenterală acţionează ca

hipnotic sau narcotic în funcţie de doză. Sărurile de magneziu administrate per os se
absorb în cantitate foarte mică din tractusul digestiv şi nu acţionează ca hipnotic sau
narcotic.
În doze narcotice cationii de Mg exercită acţiune deprimantă asupra encefalului
şi măduvei spinării şi opresc transmiterea stimului de contracţie la nivelul plăcuţelor
motorii din muşchii striaţi.
Cationii de Mg cresc sensibilitatea muşchiului cardiac la acţiunea acetilcolinei şi
determină hipotensiune prin vasodilataţie periferică (efect depresor asupra
musculaturii vaselor periferice). De reţinut că Mg exercită şi acţiune inhibitoare
asupra funcţiilor secreto-motorii din tractul digestiv.
Sulfatul de magneziu (sarea amară) este un reactiv oficinal. Pentru acţiunea
hipnotică şi sedativă se utilizează soluţia injectabilă 25% care se inoculează obişnuit
pe cale subcutanată în doză de 100-200ml la animalele mari şi de 10-20 ml
la câine în 2-3 puncte separate deoarece soluţia este iritantă. La iepure se
administrează 5ml/animal. Acţiunea apare la aproximativ 30 minute după
administrare şi durează aproximativ 2 ½ ore. În tratamentul colicilor se utilizează
soluţie saturată (64,6%) injectabilă adminitrată pe cale intravenoasă în doză de 20-
50ml la animalele mari. Pentru eutanasierea câinilor şi pisicilor care suferă de
afecţiuni incurabile se injectează pe cale intravenoasă soluţie saturată (64,6%) în
doză de 5-15g substanţă activă pe animal.

SUBSTANŢE ANALGEZICE

Cu ajutorul acestor substanţe se combate în principal durerea prin depresarea

centrilor durerii, a căilor talamo-subcorticale de transmitere a durerii, precum şi a
altor centri nervoşi (acţionează şi ca substanţe behice, antipiretice, antiflogistice şi
hipotensive).
Pentru medicina veterinară prezintă importanţă opiul şi succedaneele lui şi unele
analgezice de sinteză.
Opiul (Laudanum, Meconium) se extrage din capsulele imature ale macului de
grădină – Papaver somniferum care face parte din familia Papaveraceae. Drogul
oficinal conţine cel puţin 11% morfină şi se prezintă sub formă de turte de culoare
brună cu urme de fructe şi frunze. Are gust amar şi miros caracteristic. La noi în ţară
opiul şi alte substanţe cu acţiune halocinogenă sunt încadrate în categoria
stupefiantelor. Produsele farmaceutice încadrate în categoria stupefiantelor nu se
eliberează din farmacie decât pe reţetă cu timbru sec şi este obligatorie trecerea
dozelor în cifre şi litere şi nu se admite expresia „sic volo”. Dozele se prescriu
pentru maximum 3 zile.
În compoziţia drogului (opiul brut) se găsesc substanţe mucilaginoase, rezine şi
alcaloizi. Alcaloizii se împart în două grupe principale: derivaţi ai fenantrenului şi
derivaţi ai izochinoleinei.
Ca derivaţi ai fenantrenului în compoziţia drogului intră în proporţie de 11%
morfina, 0,3-1% codeina şi apoi dionina, tebaina, heroina, apomorfina etc.
Ca derivaţi ai izochinoleinei în compoziţia drogului intră în proporţie de 5%
narcotina, 0,8% papaverina şi apoi narcetina etc.
Derivaţii din grupa fenantrenului acţionează în principal asupra sistemului
nervos central, iar cei ai izochinoleinei asupra musculaturii netede (acţiune
atispasmodică) sau ca depresori ai centrului tusei şi respiraţiei etc.
În general opiul are acţiune de lungă durată. Dacă se administrează per os este
un bun analgezic şi liniştitor la toate speciile de animale. Nu se recomandă să se
administreze în inflamaţiile cronice ale tractusului digestiv deoarece reduce
secreţiile gastrointestinale şi tulbură digestia. De reţinut că opiul administrat per os
exercită efect simptomatic şi nu etiotrop. De aceea se foloseşte ca adjuvant în
tratamentul unor enterite, diarei dizenteriforme etc. în doză de 5-25g/zi la animalele
mari, 1-2g/zi la animalele mijlocii, 0,1-0,05g/zi la câine şi 0,05-0,1g/zi la
pisică.
În practica terapeutică se folosesc preparatele pe bază de opiu cum ar fi:
pulberea de opiu, extractul uscat de opiu, tinctura de opiu, siropul de opiu, tinctura
de opiu compusă etc.
Pulberea de opiu oficinală conţine 11% morfină, se păstrează la Venena şi se
prezintă sub formă de boluri sau pilule;
Tinctura de opiu 1% oficinală se păstrează la Venena şi se administrează sub formă
de breuvaj.
Siropul de opiu conţine 5% tinctură de opiu şi se păstrează la Separanda;
Opiul concentrat (Opnopon, Pantopan) conţine 50% morfină şi se păstrează la
Venena.
Clorhidratul de morfină este un derivat al fenantrenului care se prezintă sub
formă de cristale aciculare, mătăsoase, uşoare sau sub formă de pulbere albă sau
gălbuie, iar uneori prezintă conglomerate, fără miros şi cu gust amar. Este un
medicament oficinal şi se păstrează în vase colorate bine închise la Venena.
Morfina exercită în organism acţiune foarte complexă: depresează unii centri
nervoşi şi excită pe alţii, are acţiune anticolinesterazică (produce vomă şi defecaţii),
are acţiune parasimpaticomimetică indirectă şi chiar simpaticomimetică
(adrenalinosecretoare) etc.
În practică se foloseşte în principal pentru acţiunea sa farmacodinamică
principală analgezică care se obţine prin administrarea unor doze terapeutice
minime. De reţinut că la om acţiunea analgezică este însoţită şi de euforie. Dacă se
administrează un timp îndelungat morfina determină la om apariţia fenomenului de
obişnuinţă (în organism se formează un factor antagonic faţă de morfină, iar noua
doză trebuie să fie mai mare pentru a produce acelaşi efect ş.a.m.d. până când se
instalează intoxicaţia cronică).
Printre animale s-a constatat apariţia fenomenului de obişnuinţă la câine. În caz
de intoxicaţie acută cu morfină se fac spălături gastrice cu soluţie 1‰ permanganat
de potasiu, tanin sau se administrează purgative.
Analgezia consecutivă administrării de morfină se instalează repede şi durează
timp de câteva ore. Morfina neutralizată în ficat şi se elimină în principal pe cale
renală. În doze terapeutice stimulează centrul respirator, iar la doze toxice îl deprimă
(pericol de asfixie).
La cal morfina produce strare de toropeală sau chiar de somn. La om, iepure,
cobai şi păsări produse stare de somn, la câine somnul este agitat şi superficial. Nu
se recomandă utilizarea la pisică deoarece produce excitaţie dramatică manifestată
prin crize rabiforme, precum şi la rumegătoare şi porcine la care, de asemenea,
produce excitaţie nedorită.
Morfina încetineşte tranzitul digestiv şi determină contracţia sfincterelor
favorizând apariţia meteorizaţiilor care pot să ducă chiar la rupturi gastrointestinale
care de obicei sfârşesc prin moarte. De reţinut că determină şi contracţia sfincterului
vezicii urinare şi de aceea în caz de intoxicaţie cu morfină trebuie să se facă
obligatoriu cateterism pentru eliminarea urinii.
La câine se foloseşte clorhidratul de morfină în asociere cu atropina sau
scopolamina pentru a induce narcoza de bază după care se administrează narcotice
volatile sau nevolatile. La câine se administrează pe cale subcutanată sau
intravenoasă din soluţia 1-2% câte 0,005-0,01g/Kg. De reţinut că morfina se
foloseşte ca antidot în caz de intoxicaţie cu atropină (efect anticolinesterazic
parasimpaticomimetic).
Clorhidratul de hidromorfonă (Hidromorfon, Dilaudid) se prezintă ca o
pulbere cristalină, de culoare albă, inodoră, cu gust amar, fotosensibilă, solubilă în
apă şi se păstrează la Venena. Are acţiune analgezică şi euforizantă mai puternică
decât a morfinei dar numai de 2 până la 4 ore.
Pe piaţă se găseşte în compoziţia produsului Hidromorfon-atropină (2‰
hidromorfon şi 0,3‰ atropină) fiole de 1 ml şi Hidromorfon-scopolamină (2‰
hidromorfon şi 0,3‰ scopolamină) fiole de 1 ml din care se inoculează la câine în
doză de 0,1-1ml/animal.
Clorhidratul de codeină se prezintă sub formă de cristale aciculare sau pulbere
cristalină de culoare albă, inodoră, cu gust amar, solubilă în apă 1:25 (o parte
clorhidrat de codeină la 25 părţi apă). Este oficinală şi se păstrează la Separanda.
Fosfatul de codeină este solubil 1:4 în apă. Codeina are acţiune analgezică şi behică
dar nu aşa de intens ca morfina. Se întrebuinţează des pentru acţiunea sa antitusivă
în terapia unor laringite şi bronşite care se manifestă prin tuse epuizantă. Se
administrează sub formă de sirop sau breuvaj per os 0,1-0,3g/zi/animal la
animalele mari, în bol de carne 0,02-0,1g/zi/animal la câine, în 2-3
reprize/zi.
Clorhidratul de etilmorfonă (Dionina) se prezintă sub formă de pulbere
cristalină de culoare albă, inodoră, cu gust amar, solubilă în apă, oficinală şi se
păstrează la Venena. Este eterul etilic al morfinei şi se obţine prin sinteză. Are
acţiune similară cu cea a codeinei. Se utilizează ca analgezic şi behic în tratamentul
congestiilor căilor respiratorii. La câine se administrează per os în doză de
0,01-0,1g/animal/zi. Sub formă de soluţie apoasă 2-5% se utilizează în oftalmologie
în tratamentul iritelor, blefaritelor şi/sau conjunctivitelor.
Heroina (Diamorphin, Diacetylmorphin) este un produs obţinut pe cale
semisintetică, iar în medicină se utilizează sarea clorhidrică. Se prezintă ca o pulbere
cristalină de culoare albă, inodoră, cu gust amar, uşor solubilă în apă şi alcool. Are
acţiune analgezică rapidă dar nu atât de intensă ca a morfinei. La om provoacă
euforie intensă, iar heroinomania este mult mai gravă decât morfinomania.
Apomorfina în doze mari are acţiune vomitivă, iar în doze mici expectorantă.
Nu are acţiune analgezică.

Analgezice de sinteză cu nucleu morfinic

În practica medicală s-a căutat să se înlocuiască morfina cu substanţe de sinteză,

cu acţiune analgezică care să reducă pe cât posibil cât mai multe din
inconvennientele morfinei.
 Mialginul (Dolantin, Petidina, Lidol, Dencerol, Isonipecain, Meperidin) este un
produs de sinteză al morfinei. Se foloseşte clorhidratul care este oficinal şi se
păstrează la Venena. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, cu gust amar, uşor
solubilă în apă şi alcool. Are acţiune analgezică de scurtă durată (2-4 ore). Se
utilizează sub formă de soluţie injectabilă.
Sintalgon (Metadona, Phenadon, Dolophin, Polamidon, Physepton, Mecodin,
Amidone) se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, cu gust amar, solubilă în
apă. Sarea clorhidrică este oficinală şi se păstrează la Venena. Are acţiune analgezică
mai intensă decât a morfinei şi depresează mai puţin centrul respirator. Are acţiune
antispasmodică moderată. Pentru ai contracara acţiunea parasimpatică centrală se
asociază cu un parasimpaticolitic.
Fentanil (Sublimaze) se prezintă sub formă de pulbere albă solubilă în apă. Are
acţiune analgezică mai intensă decât a morfinei dar de scurtă durată. Se utilizează
împreună cu droperidolul în neurolepanalgezie.La câine se administrează pe cale
intravenoasă în doză de 0,1-1mg/Kg.
Pentazocina (Fortral, Talwin) are acţiune analgezică mai slabă decât morfina
dar nu determină apariţia obişnuinţei. Are şi acţiune sedativă centrală. În comerţ se
găseşte clorhidratul de pentazocină comprimate şi fiole cu pentazocină lactat 3%
solutie injectabilă.

Analgezice de sinteză cu nucleu izochinoleinic

Narcotina (Noscapina) Se utilizează clorhidratul de noscapină, oficinal, care are

acţiune antitusivă energică şi stimulentă a centrului respirator. Se păstrează la
Separanda. În comerţ se găseşte preparatul Tusan sub formă de comprimate a 0,01g
şi 0,05g care se recomandă să se folosească ca behic central, slab bronhodilatator şi
stimulent respirator. La câine se administrează de 2-3 ori pe zi în doză de 0,002-
0,01g/animal.
Papaverina este cel mai important derivat izochinoleinic al opiului. În practica
medicală se foloseşte clorhidratul de papaverină care este o pulbere cristalină, de
culoare albă, inodoră, cu gust amar şi arzător, solubilă în apă, oficinală şi se
păstrează la Separanda.în comerţ se găseşte sub formă de soluţie injectabilă 4% în
fiole de 1 ml şi sub formă de comprimate a 0,1g. Are acţiune antispasmodică directă
asupra musculaturii netede din toate organele. Are acţiune antispasmodică asupra
musculaturii vasculare contractate inclusiv a vaselor coronare. Dacă se
administrează per os are acţiune anestezică asupra mucoasei digestive. Acţiunea
analgezică centrală este de mică intensitate dar potenţează acţiunea morfinei. Se
administrează prin inoculare pe cale subcutanată în doză de 0,2-0,5g/animal la
rumegătoare şi cabaline, pe cale orală 0,02g/animal sau intravenos 0,01g/animal la
câine fracţionat de 3-4 ori/zi.
Preparatul Lizadon (Spasmoverin) se prezintă sub formă de comprimate (0,04g
papaverină clorhidrică + 0,0004g atropină sulfurică + 0,03gluminal + 0,15g
piramidon) şi de supozitoare (papaverină clorhidrică 0,03g + atropină sulfurică
0,0003g + luminal 0,02g) şi are acţiune antispasmodică, sedativă, analgezică,
antisecretorie şi antiinflamatoare.
 SUBSTANŢE SEDATIVE

Substanţele sedative sau liniştitoare se utilizează pentru combaterea stărilor de

surescitare. Bromurile alcaline şi alcalino-teroase îşi manifestă efectul sedativ prin
intermediul anionului brom. Pentru medicină prezintă interes BrNa, Br 2Ca, Br2Sr,
BrNH4 şi BrK.
Toate bromurile sunt higroscopice cu excepţia celei de potasiu care este
nehigroscopică, oficinală. Deşi se absorb uşor din tractul digestiv efectul lor se
instalează lent şi este de durată. Ca mecanism de acţiune ionul brom înlocuieşte
ionul de clor atât în ţesutul nervos, cât şi în celellalte ţesuturi. Bromurile produc
sedaţie prin excitarea centrilor nervoşi inhibitori restabilind echilibrul dintre centrii
nervoşi.
La administrări repetate poate să apară fenomenul de cumulare (resorbţia
bromului la nivel renal este mai intensă decât cea a clorului). În practica medicală
veterinară se utilizează amestecul de bromuri āā (polibromuri). Se folosesc pentru
tratamentul stărilor de surescitare, nevroze, epilepsie, forma nervoasă a jogodiei,
nimfomanie şi ca anafrodisiace şi se administrează per os în doză de 25-50g la
animalele mari şi 0,2g la cele mici în multă apă sau în mucilagii de 2-3 ori/zi. În
comerţ se găseşte preparatul Bromosedin efervescent cu acţiune sedativă şi
anticonvulsivantă lentă. Bromura de calciu soluţie injectabilă 10% în fiole de 10 ml
se inoculează pe cale intravenoasă în doză de 10-25g la animalele mari şi 0,2g la
cele mici.
Valeriana (Odolean) se găseşte în rădăcina şi rizomul de valeriană Valeriana
officinalis din familia Valerianaceae. Drogul este oficinal şi conţine ulei volatil şi
acid valerianic liber. În uleiul eteric se găseşte borneol şi un ester al acestuia.
Borneolul produce sedaţie mai ales în cazul animalelor surescitate.
Valeriana este un produs sedativ şi antispasmodic central determinând excitaţia
proceselor inhibitoare de la nivelul scoarţei cerebrale. La pisică nu produce sedaţie
ci surescitare intensă. Se utilizează pentru combaterea tahicardiei deoarece deprimă
uşor interoceptorii prezenţi în organele interne. Cu ajutorul valerianei se combate şi
hiperperistaltismul tractusului digestiv. Se administrează sub formă de boluri, pilule,
electuare, maceraţii, infuzii şi tincturi în doză de 25-75g la animalele mari, 1-5g la
câine şi 0,5-1,5g la pisică.
Tinctura alcoolică de valeriană şi tinctura eterată de valeriană se administrează
sub formă de breuvaj în apă în doză de 5-20ml la animalele mari şi 0,5-2ml la câine.
Extractul moale de valeriană este oficinal şi se administrează în aceleaşi doze ca şi
tinctura de valeriana.

SUBSTANŢE TRANCHILIZANTE

Substanţele tranchilizante au acţiune liniştitoare asupra sferei psihice producând

liniştirea animalului agitat (tranquillus = liniştit). Ele au fost împărţite în
tranchilizante minore (ataractice sau anxiolitice) şi tranchilizante majore
(neuroleptice sau neuroplegice).
Nu se cunoaşte încă întregul lor mecanism de acţiune. Acţiunea depresoare a
tranchilizantelor s-ar manifesta datorită blocării transmiterii sinaptice (efect
neuroplegic) până la nivel subcortical, astfel că influxul nervos de la periferie nu
mai ajunge la analizatorul cortical.

Tranchilizante minore

Majoritatea tranchilizantelor minore sunt benzodiazepine (diazepam,

clordiazepam, oxazepam, medazepam, nitrazepam), alcooli alifatici (meprobamat)
sau derivaţi difenilmetanici (hidroxizin).
Diazepam (Valium, Faustan, Seduxen, Pacitran) oficinal este un tranchilizant cu
acţiune miorelaxantă, anticonvulsivantă şi uşor parasimpaticolitic. Se utilizează
pentru tratamentul stărilor de agitaţie, pentru a putea realiza contenţia necesară
pentru executarea unor intervenţii chirurgicale, pentru prevenirea stresului de
transport, de lotizare etc. La animalele mari se inoculează pe cale intravenoasă
în doză de 0,0005-0,001g/Kg, sau intramuscular în doză de 0,0001-
0,0025g/Kg. La animalele mici se poate administra per os în doză de 0,005-
0,01g/Kg sau intravenos în doză de 0,003-0,005g/Kg.
Clordiazepam (Napoton, Librium, Libritabs, Sonia, Rilax, Ansiolin) este
oficinal şi exercită acţiune tranchilizantă şi miorelaxantă cuprinsă între 8 şi 10 ore
după administrare. Se păstrează la Separanda. La câine doza este de 0,01-
0,04g/animal/zi.
Oxazepam (Serax, Adumbran, Praxiten) se consideră a fi metabolitul activ al
diazepamului. Are în principal efect hipnotic şi mai puţin miorelaxant. Se
administrează per os la câine în doză de 0,01-0,04g/animal/zi.
Medazepam (Rudotel, Nobrium) are acţiune liniştitoare şi de reechilibrare
vegetativă. Se recomandă să se administreze la câini în doză de 0,02g/animal/zi.
Nitrazepam (Mogadon) produce somn profund şi de durată, aproximativ 6-8
ore. Are acţiune sedativă şi anticonvulsivantă şi potenţează acţiunea altor analgezice
şi sedative. Se administrează la câine în doză de 0,005-0,01g/animal.
Meprobamat (Procalmidol, Tranquil, Calmax, Petranquil, Equanil, Miltown,
Andaxin), este un alcool alifatic, oficinal se păstrează la Separanda şi are acţiune
tranchilizantă şi miorelaxantă de durată medie (4-6 ore). Potenţează acţiunea
substanţelor barbiturice şi a alcoolului. Se recomandă ca tranchilizant la suine
administrat per os în doză de 0,004g/Kg de 1-3 ori/zi, la câini şi pisici în doză de
0,01g/Kg de 1-3 ori/zi, iar la găini în doză de 0,05g/Kg de 1-3 ori/zi.
Hidroxizin (Atarax, Vistaril, Placidol) este un derivat difenilmetanic care are
acţiune anxiolitică, slab antiseptică şi antihistaminică. Are acţiune depresoare
apreciabilă asupra centrilor vomitiv şi termoregulator şi din acest motiv se aseamănă
şi cu tranchilizantele majore. Are şi acţiune antiaritmică cardiacă de tip chinidinic şi
potenţează acţiunea anticoagulantelor de tip cumarinic. La câine se administrează
per os în doză de 0,025-0,1g/animal.
 Tranchilizante majore

Clordelazin (Clorpromazina, Aminazin, Plegomazin, Largactyl, Megaphen,

Torazin, Hibernal) este un derivat fenotiazinic înrudit din punct de vedere structural
cu Romerganul (Fenergan). În practică se foloseşte atât maleatul cât şi clorhidratul.
Are acţiune neuroleptică, sedativă, hipnotică, analgezică, antiemetică,
antipririginoasă, ganglioplegică şi anestezică locală. Nu deprimă centrul respirator
şi are toxicitate mică. Efectul terapeutic durează 4-6 ore.
Se administrează pe cale intravenoasă, intramusculară sau per os în doză de
0,001g/Kg la animalele mari, 0,001-0,002g/Kg la animalele de talie mijlocie şi
0,002-0,003g/Kg la animalele mici. La rumegătoare se asociază cu cloralhidratul în
doză de 0,0013-0,0015g/Kg. Se recomandă să se utilizeze în
tratamentul tetaniilor, surescitărilor de orice natură, pentru calmarea animalelor
retive, şocului şi stărilor pruriginoase.
Romtiazin (Promazina, Delazin, Sparina, Alofan) este o moleculă de clordelazin
fără un atom de clor. În practica medicală se foloseşte maleatul de romtiazin. Are
acţiune sedativă, antispasmodică şi antivomitivă. Se administrează pe cale
intramusculară în doză de 0,02-0,006g/Kg la animalele mari, 0,05-0,01g/Kg la
câine şi pisică de 2 ori/zi.
Levopromazina (Nozinan, Tisercin, Veractil, Methotrimeprazine). În practica
medicală se foloseşte sarea maleică care este oficinală şi se păstrează la Separanda.
Acţionează ca analgezic, tranchilizant şi antihistaminic. Aceste efecte sunt mai
puternice decât cele induse de clordelazin. Se poate administra pe cale intravenoasă,
intramusculară sau per os. La animalele mari se administrează intravenos în doză de
0,001-0,002g/Kg şi intramuscular în doză de 0,005-0,001g/Kg. La animalele
mijlocii se administrează pe cale intravenoasă în doză de 0,0002-0,0003g/Kg şi pe
cale intramusculară în doză de 0,001-0,002g/Kg. La carnivore se administrează pe
cale intravenoasă în doză de 0,0002-0,0005g/Kg şi intramuscular sau per os în doză
de 0,005-0,015g/Kg.
Combelen este un derivat fenotiazinic. În practica medicală se foloseşte sarea
fosforică. Are acţiune de 2,5 ori mai puternică decât clordelazinul. Se utilizează
pentru tranchilizarea scroafelor care nu lasă purceii să sugă, pentru combaterea
fetofagiei şi ca tratament antistres. În comerţ se găseşte sub formă de soluţie
injectabilă 1% (flacoane cu 25g) din care se inoculează 0,5-1ml/100Kg
intramuscular sau intravenos la cabaline, 1-3 ml/100 Kg intravenos sau
intramuscular şi 5-8ml/100Kg subcutanat la bovine, 1ml/10Kg la ovine, 0,2-
0,3ml/10Kg intravenos, 0,3-0,5ml/10Kg intramuscular şi 0,5-2ml/10Kg subcutanat
la suine şi 0,05 ml/Kg la carnasiere.
Trifluperazina (Stelazin, Iatroneural, Tranquis, Fluperin) este oficinală şi se
păstrează la Separanda. Induce efecte neuroleptice şi antihistaminice foarte energice.
Se utilizează pentru combaterea stărilor de nevroză, vomituriţie adiministrată pe cale
parenterală sau per os în doză de 0,0001g/Kg.
Proclorperazina (Emetiral, Stemetil, Nipodal, Compazin). În practica medicală
se foloseşte sarea maleică care se păstrează la Separanda. Are acţiune tanchilizantă
majoră şi antiemetică (antivomitiv).
 Perfenazina (Trilaton, Etaperazina) este un neuroleptic piperazinalchilic. Se
utilizează ca tranchilizant şi antiemetic la câine la care se administrează per os în
doză de 0,002-0,005g/zi.
Flufenazina (Mirenil-retard, Lyogen) este un neuroleptic a cărui acţiune se
instalează lent între 1 şi 3 zile după administrare şi durează câteva săptămâni. Se
recomandă la oameni care suferă de schizofrenie. La scroafe se foloseşte ca
tranchilizant major şi se inoculează intramuscular în doză de 0,00025g/Kg.
Rezerpina (Serpasil, Raunervil) este un alcaloid care se găseşte în rădăcina
plantei Rauwolfia serpentina din familia Apocynaceae. Acţionează ca hipotensiv,
neuroleptic şi antipsihotic. În comerţ se găseşte preparatul Hiposerpil comprimate
(0,25g) care acţionează ca hipotensiv de lungă durată (1-6 săptămâni) şi neuroleptic.
Preparatul Reunervil fiole de 1 ml cu soluţie 2,5% care acţionează ca hipotensiv,
vasodilatator, tranchilizant şi neuroleptic. Preparatul Hipazin conţine rezerpină şi
dihidralazină (Hipopresol) şi se foloseşte ca hipotensiv cu acţiune lentă şi de lungă
durată.
Fluanison (Haloanison, Sedalande) este un derivat butirofenonic cu acţiune
neuroleptică, anxiolitică şi antipsihotică moderată. Se utilizează în tratamentul
sindromului de pică la păsări în doză de 4 ppm administrat în apa de băut şi
10-40 ppm în furaje. Individual se administrează în doză de 0,0025-0,0050 g/Kg.
Droperidol (Droleptan, Inapsine, Dehidrobenzperidol) este o
fluorobutilrofenonă cu acţiune rapidă dar şi de scurtă durată (maxim 1 oră). Are şi
acţiune antiemetică. În asociere cu fentanilul se utilizează în neuroleptanalgezie. În
comerţ se găseşte sub formă de soluţie injectabilă 2,5‰ în fiole de 10 ml şi se
administrează pe cale intramusculară sau intravenoasă.
Stresnil (Azaperona) este o fluorobutirofenonă cu proprietăţi neuroleptice. În
medicina veterinară se utilizează în prevenirea stresului de transport, fetofagiei şi
pentru tranchilizare înainte de operaţii chirurgicale sau recoltări de sânge. La
porcine se administrează pe cale intramusculară, efectul se instalează în 10-
15 minute şi durează câteva ore. Pentru a se obţine o sedare uşoară doza este de
0,0005-0,001g/Kg. Pentru atenuarea sau dispariţia agresivităţii doza este de
0,002g/Kg, iar pentru evitarea stresului de transport doza este de 0,002-0,004 g/kg.
În comerţ se găsesc flacoane a 20 ml cu soluţie injectabilă 4%.
Rompun (Xilazina) este un bun neurolepanalgezic la bovine. Are şi acţiune
anestezică locală, miorelaxantă şi antispasmodică. Poate să stimuleze uterul gestant.
Produce şi hipotensiune, hiperglicemie şi glicozurie. Se administrează prin injecţii
intramusculare, iar efectul se instalează în 5-10 minute şi durează 1-5 ore. Pentru a
se obţine sedaţie uşoară, miorelaxare, analgezie moderată şi efect antistres se
administrează în doză de 0,05mg/Kg (0,25 ml din soluţia 2%/100Kg). Pentru a se
obţine sedaţie pronunţată, analgezie şi relaxare evidentă doza este de 0,1 mg/Kg (0,5
ml din soluţia 2%/100Kg). Pentru a se obţine narcoza se administrează 0,2mg/Kg
(1mldin soluţia 2%/100Kg).

SUBSTANŢE ANTIPIRETICE

Sunt substanţe care coboară temperatura ridicată a corpului. De reţinut că ele nu

acţionează atunci când corpul are o temperatură normală. Substanţele antipiretice
acţionează prin depresarea în primul rând a centrului termoregulator din creier şi
apoi a celui vasomotor producând vasodilataţie periferică care are ca rezultat
pierderea căldurii. De asemenea, aceste substanţe stimulează diaforeza, iar derivaţii
chininei acţionează şi ca inhibitori ai oxidărilor intracelulare.
Substanţele antipiretice se vor folosi numai pentru combaterea hipertermiilor
exagerate care sunt dăunătoare organismului. Majoritatea substanţelor antipiretice
au şi proprietăţi analgezice deoarece deprimă centrii durerii. De reţinut că febra ca
reacţie de apărare a organismului nu trebuie combătută.

Derivaţi ai pirazolonului

Fenazona (Antipirina, Analgezina) are efect analgezic care se instalează rapid şi

efect antipiretic care durează câteva ore. De asemenea, are şi acţiune antispasmodică
şi antireumatică. Se administrează per os la animalele mari 15-30g/animal, la cele
mijlocii 2-5g/animal, iar la câine şi pisică 0,2-2g/animal.
Salipirina este sarea salicilică a fenazonei. Are aţiune antipiretică, antireumatică
şi analgezică. Se găeşte în comerţ sub denumirea de Saldoren comprimate a 0,5g
salipirină. Se administrează per os la animalele mari 15-30g/animal, la cele mijlocii
2-5g/animal, iar la câine şi pisică 0,2-2g/animal.
Aminofenazona (Piramidon, Amidopirin) are acţiune de câteva ori mai intensă
decât a fenazonei şi nu este iritantă pentru ţesuturi. Are acţiune antireumatică mai
bună decât derivaţii acidului salicilic şi nu produce deranjamente gastrointestinale.
Are acţiune antiflogistică şi antispasmodică. Dacă se administrează doze mari timp
îndelungat determină apariţia agranulocitozei. Se poate asocia cu substanţele
barbiturice care potenţează proprietăţile analgezice şi antipiretice. La animalele mari
se administrează 10-15g/animal, iar la câine 0,1-0,3g/animal.
Noraminofenazona (Novalgin, Algocalmin, Novaminosulfan, Metamizol,
Noramydopyrine) este un analgezic cu acţiune centrală de 2 ori mai intensă decât a
aminofenazonei, antispasmodic, antipiretic şi antiiflamator mai ales în caz de
reumatism. În colici la cabaline se administrează prin injecţii intravenoase sau
intramusculare în doză de 15-20 ml din soluţia 50%/animal. Se comercializează şi
sub formă de supozitoare a 0,3g şi 1 g substanţă activă, comprimate a 0,5g şi fiole a
2 ml soluţie injectabilă cu 1g noraminofenazonă.
Izopirina are aceleaşi proprietăţi ca şi noraminofenazona dar este mai toxică.
Are în plus acţiune sedativă.
Fenilbutazona (Reumazol, Butalgin) este oficinală, are acţiune intens
antireumatismală, slab analgezică, antipiretică şi antispasmodică. Creşte eliminarea
acidului uric prin urină. Se comercializează sub formă de drajeuri a 0,2g şi
supozitoare a 0,250g.

Derivaţi ai acidului salicilic

Derivaţii acidului salicilic au acţiune antipiretică, analgezică şi antireumatică.

Acţiunea antireumatică se datorează acţiunii de stimulare a acidului salicilic asupra
hipofizei care secretă ACTH care la rândul lui induce secreţia de corticosteroizi de
către corticosuprarenală. De asemenea, inhibă acţiunea hialuronidazei, a proceselor
proteolitice şi diminuă eliberarea histaminei. La câine acţionează iritant asupra
mucosei gastrice şi determină vomă pe cale reflexă.
Acidul salicilic este oficinal se foloseşte pentru aplicaţii externe pentru acţiunea
sa antipruriginoasă, cheratolitică, antiseptică şi fungicidă. În dermatomicoze se
utilizează sub formă de soluţii alcoolice 5-20%. Pasta Lassari conţine 2 g acid
salicilic, 25g oxid de zinc, 25g amidon şi 48 g vaselină şi se utilizează în tratamentul
sclerodermiilor, bleimelor etc. Preparatul Clavusin conţine 19,3% acid salicilic şi se
aplică prin pensulare în clavus (bătături).
Salicilatul de sodiu este o substanţă oficinală care eliberează acidul salicilic şi
are acţiune antitermică, analgezică şi antireumatică. Preparatul Glucosalil (salicilat
de sodiu + glucoză āā 5g/100ml) are acţiune antiinflamatoare, analgezică şi
antireumatică şi se inoculează pe cale intravenoasă în doză de 80-200ml/animal la
animalele mari, 20-60ml/animal la animalele mijlocii şi 10-20ml la câine, timp de
2-3 zile.
Salicilatul de metil este oficinal şi se prezintă sub formă de lichid uşor gălbui,
cu miros caracteristic, aromatic, persistent, cu gust dulceag-arzător, foarte greu
solubil în apă. Se absoarbe uşor prin piele. Se utilizează sub formă de soluţii
alcoolice, linimente, unguente. Sub formă de unguent 5-20% se utilizează în
tratamentul tendinitelor, mialgiilor şi reumatismului articular.
Salicilamida nu este iritantă pentru mucoasa gastrică se administrează per os.
Acidul acetilsalicilic (Aspirina, Aspro, Colfarit) este o substanţă oficinală
solubilă în apă 1:300. Este incompatibilă cu urotropina, alcaliile, piramidonul şi
antipirina. Se comercializează sub formă de comprimate a 0,5g, comprimate
efervescente a 0,3g, comprimate cu acid acetilsalicilic tamponat cu citrat de sodiu.
Aspirina se descompune în intestin şi eliberează acid salicilic. La om are acţiune
antipiretică puternică şi produce şi vasodilataţie externă cu transpiraţii abundente.
Are şi acţiune analgezică intensă. Cea mai sensibilă specie la aspirină este pisica.

Derivaţi ai anilinei

Antifebrina (Acetanilida) este incompatibilă cu antipirina, cloralhidratul,

rezorcina, timolul şi piperazina.este considerat cel mai puternic antifebril şi se
utilizează la animalele mari. În organism se transformă în paraaminofenol şi
paracetaminofenol care sunt metaboliţi analgezici şi antipiretici. Efectul antipiretic
apare la 1-2 ore după administrare şi durează aproximativ 10 ore. Se administrează
per os în doză de 10-20g/animal la animalele mari, 2-4g/animal la cele mijlocii şi
0,25-0,5g la câine divizată în două reprize/24 ore.
Fenacetina este medicament oficinal şi acţionează ca antipiretic şi analgezic
prin metabolitul său paraacetaminofenol. Datorită proprietăţilor analgezice şi
liniştitoare fenacetina intră în compoziţia unor formule cu efect antinevralgic:
Antinevralgic comprimate (aspirină 0,25g + fenacetină 0,15g + cafeină 0,05g) care
are acţiune antipiretică, analgezică, antiinflamatoare, slab stimulantă, psihomotorie
şi antimigrenoasă. Antinevralgic S comprimate (în loc de aspirină conţine
salicilamidă 0,25g)
 Paracetamolul (Panadol, Cetophen, Acetaminophen) este metabolitul
antifebrinei şi fenacetinei cu acţiune antitermică mult mai intensă şi mai puţin toxic
şi neiritant pentru mucoasa gastrică. Se păstrează la Separanda.

Derivaţi ai chinoleinei

Atofanul (Cincofen) uşurează eliminarea acidului uric prin urină şi se foloseşte

în tratamentul gutei. Are şi acţiune antipiretică, slab antireumatismală şi colagogă.
Se administrează la câine în doză de 0,5-2g.
Chinina este un alcaloid prezent în Chinae cortex. În practica medicală se
folosesc chinina clorhidrică şi chinina sulfurică în doze de 10-25g/animal la
animalele mari şi de 0,1-1g/animal la cele mici.
Acalorul (Chinaseptol, Antigermin, Germicid) conţine oxichinidină sulfonată şi
aminofenazonă. Se comercializează sub formă de comprimate a 0,5g şi supozitoare
cu 0,2g substanţă activă + 0,02g cafeină. Se utilizează pentru acţiunea sa analgezică
şi antipiretică.
 SUBSTANŢE ANESTEZICE LOCALE

În această grupă sunt încadrate substanţele care în contact cu fibrele nervoase

sau cu terminaţiile acestora suspendă temporar funcţiile lor producând dispariţia
sensibilităţii locale. Aceste medicamente au electivitate deosebită pentru fibrele şi
terminaţiile senzitive. Anestezicele locale se utilizează în practica medicală pentru a
efectua unele intervenţii chirurgicale sau pentru tratarea unor afecţiuni. Sunt multe
situaţiile în care anestezia locală bine efectuată suplineşte narcoza care este destul
de periculoasă pentru unele animale.
Cocaina este un alcaloid care se obţine din frunzele de Erythroxylon coca. În
practica medicală se foloseşte clorhidratul de cocaină, oficinal care se păstrează la
Venena. Alcaloidul se distruge prin fierbere şi de aceea soluţii sterile se prepară prin
filtrare sterilă. Pe mucoasele aparente se aplică soluţia de cocaină 1-5% şi produce o
anestezie puternică însoţită de anemie locală intensă (produce vasoconstricţie
datorită acţiunii sale simpaticomimetice) care durează aproximativ 10 minute. Dacă
se instilează în sacul conjunctival induce midriază activă. Dacă se inoculează pe
traiectul unui nerv produce anestezia întregii regiuni anatomice inervate de nervul în
cauză. Dar de la locul injecţiei, cocaina se absoarbe, o parte se descompune la
nivelul ficatului iar o parte rămâne nemodificată şi determină surescitare, tahipneee,
midriază şi mai rar convulsii, poaralizia centrului respirator şi moarte prin asfixie.
Cabalinele sunt mai sensibile ca rumegătoarele (invers decât la morfină). Produce
dependenţă denumită cocainomanie motiv pentru care este înlocuită cu alte
anestezice locale care nu produc dependenţă.
Anestezina (Benzocaina, Norcaina, Ethoforme) este esterul etilic al acidului
paraaminobenzoic, este oficinală şi se păstrează la Separanda. Este greu solubilă în
apă.în practica medicală se utilizează pentru efectul anestezic local şi antipruriginos.
Se prezintă sub formă de pulberi, unguente şi supozitoare în concentraţii cuprinse
între 3 şi 10%. La carnasiere se administrează per os câte 0,3-0,5g/animal de 2-3
ori/zi pentru a preveni voma pe cale reflexă.
Procaina (Novocaina) este paaminobenzoildietilaminoetanol. În practica
medicală se foloseşte clorhidratul de procaină care este oficinal şi se păstrează la
Separanda. Este incompatibilă cu alcaliile (nu se păstrează în flacoane din sticlă
alcalină), iodul, taninul, sărurile de argint şi de mercur şi cu sulfamidele. Pentru a
realiza blocajul troncular se inoculează soluţie 3-6% procaină la care se adaugă
1gtt/ml adrenalină 1%. Pentru a realiza anestezia epidurală se inoculează
intraepidural 3-5 ml procaină din soluţia 2%. Pentru infiltraţii locale se utilizează
soluţia 2% procaină.în tratamentul unor artroze se asociază cu antibiotice şi
glucocorticoizi. Combinaţia procainei cu penicilina dă procain-penicilina care are o
eliminare lentă din organism. Preparate comerciale: Clorhidratul de procaină fiole a
20 ml 1% şi a 2 ml 2%, 4% şi 8%; Denervin (4g fenol+20g glicerină + q.s. ad 100
ml procaină 2%) fiole de 5 ml este un analgezic şi anestezic local cu acţiune
prelungită între 7 şi 45 zile, posedă şi proprietăţi trofice şi se recomandă în
tratamentul exostozelor, fracturilor, iar la nivelul nervilor produce dezintegrarea
mielinei care se reface ulterior prin celulele tecii lui Scwann; Gerovital H3 (procaină
clorhidrică 0,1g + acid benzoic 0,006g + metabisulfit de potasiu 0,005g + fosfat de
sodiu 0,0005g) sub formă de drajeuri sau fiole de 5 ml cu acţiune trofică generală şi
locală, şi întârzie fenomenele de îmbătrânire; Aslavital drajeuri (0,1g procaină +
factor antiaterogen).
Pantocaina (Tetracaina, Amethocain, Dicainum) are acţiune anestezică locală
mai puternică decât procaina dar este mai toxic decât aceassta. Dacă se asociază cu
adrenalina este mai puţin toxică. În practica medicală se foloseşte sub formă de
soluţii diluate 0,1-0,5%.
Tutocaina este un bun anestezic local. Dacă se asociază cu adrenalina este mai
puţin toxic. În paractica medicală se foloseşte sub formă de soluţii injectabile 1-2%.
Maxicaina (Paretoxicaina) se înrudeşte cu procaina dar acţionează mai bine
asupra mucoaselor şi nu produce vasodilataţie locală. În practica medicală se
folosesc soluţiile 0,5-2,5% preparate ex tempore.
Xilina (Xilocaina, Lidocaina, Lignocaina) se păstrează la Separanda. Se
utilizează soluţiile injectabile oficinale 0,5%, 2% şi 4%. Are acţiune anestezică de
câteva ori mai intensă decât a procainei şi mai de durată. Produce efect anestezic de
suprafaţă asemănător cu cel indus de cocaină. Dacă se asociază cu adrenalina efectul
este mult prelungit. Nu se administrează pe cale intravenoasă deoarece toxicitatea ei
este de câteva ori mai mare ca a procainei. În practica medicală se utilizează fiole a
10 ml şi 20 ml 1%, fiole a 2 ml 2% şi 4% şi fiole a 2 ml cu xilină 2% şi adrenalină
1:200.000. Pentru uz cardiologic se folosesc fiole a 5 ml 1%, iar pentru uz extern
spray-ul cu Lidocaină 10%.
Carbocaina (Mepivacaina) are structură asemănătoare cu a xilinei dar are
acţiune anestezică locală mai intensă decât xilina. Este singurul anestezic care nu
produce vasodilataţie ci dimpotrivă produce vasoconstricţie la locul de aplicare. În
practica medicală se folosesc soluţiile 0,5-1%. Preparatul Boicil forte are efect
antialgic local imediat, de durată şi este urmat de miorelaxare.

SUBSTANŢE EXCITANTE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

 Substanţele medicamentoase din această grupă au acţiune excitantă asupra
nevraxului, iar după aceea se instalează o perioadă de depresiune. Unele dintre ele
acţionează predominant asupra encefalului (cafeina, pentetrazolul), altele asupra
bulbului rahidian (camforul şi lobelina), iar altele asupra măduvei spinării
(stricnina). În caz de supradozare substanţele excitante ale sistemului nervos central
sunt toxice şi produc convulsii, epuizare şi unoeri chiar paralizii care duc la exitus.
În doze terapeutice aceste substanţe restaurerază funcţiile slăbite ale centrilor
nervoşi foarte importanţi pentru organism, motiv pentru care se mai numesc şi
analeptice cardiovasculare şi respiratorii (analepsis=restaurare, restabilire) sau
cardioexcitante.
Cafeina (Teina, Guaranina) este 1,3,7-trimetilxantină şi este oficinală. Se
prezintă sub formă de cristale albe aciculare şi mătăsoase sau de pulbere cristalină
albă, eflorescentă, fără miros, cu gust amar. Este solubilă 1:60 în apă şi se păstrează
la Separanda. Este incompatibilă cu iodul, iodurile şi taninul. Se găseşte sub formă
de alcaloid în seminţele de cafea Coffea arabica din familia Rubiaceae, în frunzele
de ceai Thea sinensis din familia Theaceae, în seminţele de cola Cola ninitida. Se
poate obţine şi pe cale sintetică. Pentru ai creşte solubilitatea în apă se asociază în
părţi egale cu benzoat de Na şi rezultă Coffeinum et Natrii benzoas, oficinală, cu
acid salicilic şi rezultă Coffeinum et natrii salicylas sau cu acidul citric şi rezultă
Coffeinum et Acidum citricum. Cafeina se absoarbe bine din tractusul digestiv şi
produce efect farmacodinamic rapid şi de scurtă durată. După inoculare pe cale
subcutanată sau intramusculară efectul farmacodinamic este de asemenea rapid şi de
scurtă durată. În organism se demetilează rapid şi se elimină în cea mai mare parte
prin urină sub formă de uree. Efectul farmacodinamic se manifestă prin creşterea
excitabilităţii neuronilor din scoarţa cerebrală înmbunătăţind astfel funcţiile
senzoriale. Efectul este mai evident atunci când sistemul nervos central este
depresat. În caz de surmenaj induce efecte inverse (paradoxale). Cafeina excită, de
asemenea, şi centrii respirator, vasomotor şi vagal când sunt depresaţi. În doze mai
mari excită şi neuronii din măduva spinării crescând activitatea reflexă a acesteia.
La doze toxice se constată apariţia convulsiilor. Determină stimularea musculaturii
striate din tot organismul şi înlătură senzaţia de oboseală muşchii se contractă mai
puternic şi complet. Datorită stimulării centrului respirator depresat creşte ventilaţia
pulmonară (tahipnee) şi se îmbunătăţesc schimburile de gaze. Pe de o parte cafeina
acţionează stimulent asupra miocardului şi creşte cronotropia, ionotropia,
batmotropia şi dromotropia, iar pe de altă parte stimulează centrul vagal prin
inhibarea colinesterazei şi determină bradicardie. De reţinut că în urma acţiunii
cafeinei asupra aparatului cardiovascular debitul cardiac creşte. În teritoriul splahnic
produce vasoconstricţie, iar în vasle sanguine periferice, cerebrale, renale şi
coronare vasodilataţie. La doze mai mari de cafeină se poate produce vasoconstricţie
în teritoriul renal şi de aceea este considerată un diuretic infidel.
Administrată per os cafeina creşte funcţiile secretomotorii gastrointestinale şi
acţionează ca antispasmodic faţă de musculatura netedă intestinală. Are acţiune
antispasmodică şi asupra musculaturii netede bronhice având acţiune benefică în
tratamentul astmului bronhic. Intoxicaţiile cu cafeină se manifestă prin stare de
nelinişte, hiperreflectivitate, palpitaţii şi chiar oprirea cordului în sistolă.
În practica medicală cafeina se utilizează ca analeptic cardiovascular şi respirator la
animalele epuizate în cursul unor boli infecţioase sau după eforturi mari etc. în doză
de 2-8g/animal la animnalele mari şi de 0,1-0,5g/animal la câine. Se
comercializează sub formă de cafeină natrium benzoică în fiole a 1ml soluţie 25%
8uz uman) şi fiole a 5ml soluţie 25% (uz veterinar). În stări grave (colaps) se
injectează intravenos în doză de 5g în 40 ml apă distilată/animal la animalele mari
de 3-4 ori pe zi.
Camforul. În comparaţie cu cafeina camforul creşte mai mult amplitudinea
mişcărilor respiratorii şi mai puţin ritmicitatea respiraţiei. Efectul farmacodinamic
asupra cordului şi respiraţiei apare la aproximativ 15 minute după inocularea pe cale
subcutanată sau intramusculară şi durează câteva ore. Camforul stimulează centrul
vasomotor depresat, creşte travaliul cardiac şi presiunea sanguină scăzută revine la
normal. Camforul are şi acţiune antifebrilă (în caz de hipertermie) prin vasodilataţia
periferică şi transpiraţia pe care o produce. Camforul este puţin toxic pentru
organism. Se elimină pe cale renală şi determină diureză şi prin glandele bronhice şi
determină expectoraţie. La animalele mari se administrează per os sub formă de ulei
camforat 20% în doză de 10-60g/animal de 2-3 ori/zi, iar la câine 10% 1-3ml/animal
de 2-3 ori/zi. În tratamentul sindromului de colici se injectează intravenos ulei
camforat 20% 3-5 ml la animalele mari. Prezintă dezavantajul că imprimă miros
cărnii.
Pentetrazol (Pentazol, Cardiazol) în doze mici are acţiune stimulantă asupra
sistemului nervos central, aparatului cardiovascular şi respirator. De reţinut că este
un bun antagonist faţă de hipnotice şi narcotice animalele trezindu-se practic
instantaneu. În doze mari administrat pe cale intravenoasă provoacă stări de
convulsie clonică. Se inactivează repede în organism şi de aceea administrarea
trebuie să se repete la 1-2 ore. Se comercializează sub formă de soluţie 10% în fiole
de 5 sau 10 ml şi se administrează intramuscular, subcutanat, intravenos sau per os.
Din soluţia 10% se administrează 5-20ml la animalele mari, 2-5ml la cele mijlocii şi
0,2-0,5ml la cele mici.
Stricnina este un alcaloid care se găseşte alături de brucină şi vomicină în
seminţele diferitelor specii de Strychnos: S. nux vomica, S.ignatii etc. Stricnina
sulfurică se prezintă ca o pulbere cristalină albă, sau cristale albe sau incolore, fără
miros, cu gust foarte amar (toxic), puţin solubilă în apă (1:40) şi se păstrează la
Venena. În organism se inactivează parţial, mai ales în ficat şi se elimină lent. O
doză terapeutică se elimină în 2-3 zile după administrare. De aceea doza terapeutică
se repetă numai după 2-3 zile în caz contrar apare sigur intoxicaţia urmată de
moarte.
În doză terapeutică stricnina are acţiune neurostimulantă, determină excitaţie
nervoasă moderată, hiperestezie senzorială şi hiperreflectivitate (reflexe mai
prompte şi mai energice). Stimulează cortexul, activitatea cardiacă şi respiratorie şi
creşte presiunea sângelui. Stricnina acţionmează în special asupra neuronilor
intercalari din măduva spinării. Prin stimularea centrului vasomotor se produce
vasoconstricţia în teritoriul splhnic şi vasodilataţia periferică, cerebrală şi coronară
şi creşte presiunea sângelui în patul vascular.
Dozele mari sau administrarea unor doze terapeutice la intervale mai mici de 2-3
zile (cumulare) determină încetinirea şi apoi oprirea cordului în diastolă. Intoxicaţia
cu stricnină se combate prin asigurarea liniştii animalului şi prin anihilarea
convulsiilor care sunt foarte dureroase. Antidotul de predilecţie este cloralhidratul
administrat pe cale intraperitoneală. Ar fi ideal de administrat pe cale intravenoasă
sau în perfuzie dar datorită contracţiilor convulsive este mai greu de
realizat.Stricnina din stomac se îndepărtează prin spălături gastrice cu suspensie
apoasă de cărbune medicinal sau cu soluţie Lugol diluată 1:2 în apă.
În practica medicală se utilizează pentru stimularea marilor funcţii în cursul
bolilor infecţioase şi neinfecţioase, pentru creşterea tonusului muscular (este cel mai
indicat în tratamentul parezelor şi paraliziilor), în tratamentul intoxicaţiilor cu
substanţe depresoare ale SNC (exclusiv cele cu morfină), ca ruminator în atonii ale
prestomacelor la rumegătoare, îmbunătăţeşte şi schimburile nutritive. Se
comercializează sub formă de soluţii injectabile 1%, 1‰, 2‰ şi 4‰ în fiole de 1 ml
(uz uman) şi fiole a 10ml 1‰ şi a 5ml 1% (uz veterinar).
Se administrează pe cale subcutanată în doză de 0,0001g/Kg eventual divizată în
cursul unei zile. De reţinut că doza se repetă la 2-3 zile. Trebuie mare atenţie la
citire concentraţiei înscrise pe fiolă. Ca ruminator stricnina intră în compoziţia
preparatului Ruminol. Pentru uciderea câinilor vagabonzi s-au folosit pilule cu
stricnină care conţineau 0,1g substanţă activă/pilulă. Aceste pilule se păstrau la
Venena şi se ţinea o evidenţă strictă a lor.

MEDICAMENTE CU ACTIUNE ASUPRA SISTEMULUI

CARDIOVASCULAR

Dintre substanţele medicamentoase care acţionează asupra sistemului

cardiovascular amintim substanţele cardioexcitante (cafeina, camforul,
pentetrazolul), simpaticomimetice (adrenalina), vasoconstrictoare (adrenalina şi
succedenaeele sale, alcaloizii din secara cornută, excitantele sinusului carotidian,
hormonii hipofizari vasoconstrictori), medicamente cu care se tratează asistolia
cardiacă, medicamente vasodilatatoare şi hemostatice. Deoarece unele dintre aceste
substanţe au fost prezentate, iar altele urmează să fie prezentate în alte capitole în
acest capitol vom prezenta medicamentele cu care se tratează asistolia cardiacă,
medicamentele vasodilatatoare, medicamentele hemostatice şi cele anticoagulante.
 SUBSTANŢE CU CARE SE TRATEAZĂ ASISTOLIA CARDIACĂ

Medicamentele cu care se tratează asistolia cardiacă se mai numesc şi tonice

cardiace sau medicamente utilizate în tratamentul insuficienţei cardiace. Principalele
tonice cardiace sunt digitalina şi strofantina a căror acţiune se datorează geninelor
pe care le conţin acestea. În stările patologice caracterizate prin tahicardie şi aritmie
cardiacă, glicozizii cardiovasculari determină scăderea şi regularizarea ritmului
cardiac. Consecinţa acestei acţiuni este realizarea unui travaliu cardiac cu sistole
complete şi diastole prelungite care are ca rezultat creşterea minut-volumului.
Acţiunea generală asupra organismului se exercită printr-o mai bună irigare
sanguină a întregului organism, reducerea sau dispariţia edemelor, diminuarea
congestiei organelor abdominale şi a pulmonului, micşorarea durerii astfel încât
toate tulburările determinate de insuficienţa cardiacă se atenuează.
Digitala se obţine din frunzele de degeţel roşu (Digitalis purpurea) şi degeţel
lânos (Digitalis lanata). În comparaţie cu strofantinele, glicozizii digitalei sunt mai
stabili, deoarece ei se combină cu proteinele serice şi se fixează mai bine pe
miocard. Se elimină lent din organism şi cumulează. De aceea, în practică se
utilizează doze de întreţinere reduse la 1/2 sau 1/3 din doza iniţială. Digitala
acţionează direct asupra miocardului, centrilor excitomotori, pereţilor vasculari şi
centrului vasomotor al nervului vag.
Odată cu restabilirea circulaţiei se îmbunătăţesc atât diureza, cât şi schimburile
nutritive de la nivel celular.
Ionotropii pozitivi sunt substanţele care cresc puterea de contracţie a muşchiului
cardiac prin creşterea cantităţii de calciu intracelular disponibil pentru legarea de
proteinele musculare. În acelaşi timp cresc interacţiunile proteinei contractile din
celula miocardică. Cantitatea de calciu intracelular poate să fie crescută prin
modificarea pompei de schimb Na+/Ca+2, prin creşterea producţiei de adenozin
monofosfat ciclic (AMPc) pe calea stimulării adenilatciclazei sau prin scăderea
degradării de AMPc pe calea inhibării fosfodiesterazelor.
Efectul ionotrop al substanţelor digitalice se produce prin inhibarea pompei
Na /K +-ATP-ază. Când se produce acest fenomen creşte cantitatea de Na + în celulă,
+

iar schimbul de Na+ contra Ca+2 este crescut. Creşterea cantităţii de calciu
intracelular duce la mărirea gradului de eliberare de calciu din reticulul
endoplasmatic şi creşte contractibilitatea muşchiului cardiac.
Dintre digitalice digoxina şi digitoxina sunt cele mai larg utilizate preparate.
Digoxina este disponibilă pentru administrare intravenoasă şi orală. După
administrarea pe cale intravenoasă a digoxinei efectele farmacologice apar într-un
interval de timp de 5-30 minute şi durează maxim 2 ore, dar concentraţia toxică de
medicament este mult mai dificil de evitat pe această cale. Digoxina nu trebuie
administrată pe cale intramusculară deoarece produce durere şi necroză musculară.
La administrarea pe cale orală efectele farmacologice apar în 1-2 ore.
Absorbţia digoxinei diferă în funcţie de preparatul utilizat. Absorbţia formei
prezentate în alcool (elixir) este cea mai bună. Absorbţia digoxinei este încetinită
când este administrată prin hrană, dar absorbţia digitoxinei este mult mai completă
deoarece este mult mai disponibilă. Ambele medicamente se distribuie lent şi se
concentrează în ţesutul cardiac. Numai 25 % din digoxină este legată la proteinele
plasmatice în timp ce digitoxina se leagă în proporţie de aproximativ 90%.
Digoxina se elimină în principal prin rinichi nemodificată; timpul ei de
înjumătăţire (aprox. 1,7 zile la câine) este puternic influenţată de starea funcţională a
rinichiului.
Digitoxina este metabolizată în ficat unul dintre metaboliţi fiind digoxina);
timpul ei de înjumătăţire este de 8-12 ore la câine.
Administrarea competitivă a chinidinei va creşte concentraţia plasmatică a
digoxinei, probabil datorită dislocării de la locul de legare din ţesuturi. Verapamilul,
spironolactona şi captoprilul pot, de asemenea, să crească concentraţia plasmatică a
digoxinei.
Administrarea de agonişti beta-adrenergici cresc probabilitatea de apariţie a
aritmiilor. Amfotericina B şi hormonii glucocorticoizi favorizează eliminarea din
organism a K+ (rezultă hipopotasemie) şi potenţează astfel intoxicaţia cu digitalice.
Efectele toxice ale glicozidelor digitalice sunt destul de frecvente şi pot să fie
letale. Pisicile sunt mult mai sensibile la digoxină decât câinii, iar cauza cea mai
frecventă de intoxicare este supradozarea. Apariţia intoxicaţiei este favorizată şi de
creşterea hipopotasemiei. Severitatea toxicităţii este legată de severitatea bolii
cardiace. Orice tip de aritmie cardiacă poate să fie indusă de către substanţele
digitalice.
Intoxicaţia cu substanţe digitalice se manifestă clinic prin diaree, anorexie,
greaţa (nausea) şi vomitare. Frecvent acestea sunt cele mai precoce semne ale
instalării toxicităţii.
Toxicitatea digitalicelor poate să fie diagnosticată şi evitată prin monitorizarea
concentraţiei plasmatice. Tratamentul intoxicaţiei include întreruperea terapiei cu
digitalice şi diuretice (care produc eliminarea excesivă a potasiului) şi administrarea
de fentoină (blocant al efectului digitalicelor asupra nodulului atrioventricular),
lidocaina (pentru aritmia ventriculară) şi săruri de potasiu administrate de
preferinţă per os. Atropina poate să fie folosită atât pentru tratarea bradicardiei
sinusale, cât şi a blocului cardiac indus de creşterea substanţelor colinergice.
Digitalicele sunt utilizate pentru restaurarea circulaţiei la animalele cu
insuficienţă cardiacă congestivă cronică sau încetinirii ratei contracţiei ventriculare
în timpul tahiaritmiilor supraventriculare cum ar fi fibrilaţia arterială sau fluterul.
Ambele sindroame necesită un tratament de lungă durată. Digoxina este un
glicozid cardiac mai frecvent utilizat exceptând animalele cu boli renale la care se
preferă digitoxina. Programul de administrare a dozelor: 0,0055-0,011 mg/Kg per os
de două ori pe zi pentru câini şi 0,001 mg/Kg per os de două ori pe zi pentru pisici.
Tulburările electrolitice trebuie corectate înainte de a fi administrate
medicamentele digitalice glicozidice.
Pe piaţă se găseşte sub formă de Digoxină comprimate a 0,25mg oficinale,
soluţia de Digoxină 0,1% oficinală, Lanatosid C pulbere (oficinală),
Acetildigitoxină pulbere, Deslanosid C (oficinal), Lanatosid C drajeuri a 0,25mg
oficinal. Toate se păstrează la Venena. Digitalină soluţie 1‰ de uz intern, Digitalis
comprimate a 0,1g pulbere de frunze de Digitalis purpurea, oficinale se păstrează la
Separanda, Deslanosid fiole a 2 ml 0,2‰, Deslanosid comprimate a 0,2mg,
Deslanosid soluţie de uz intern 0,5‰ şi Deslanosid supozitoare 0,5mg.
 Strofantina. Acţionează mai rapid şi mai intens comparativ cu glicozizii din
digitală. Sunt solubili în apă şi difuzează în tot organismul. Se fixează mai slab pe
miocard şi au o stabilitate mai redusă. Nu se cumulează în organism şi se elimină
mai repede decât digitalicele. Se descompun uşor în tractusul gastrointestinal şi de
aceea nu se recomandă administrarea per os. Se administrează pe cale parenterală,
de obicei prin injecţii intravenoase (injecţiile pe cale subcutanată sunt dureroase).
Atunci când sunt injectate pe cale intravenoasă efectul apare instantaneu. Se
utilizează pentru intervenţie rapidă în cazuri grave când trebuie să se intervină
urgent cum ar fi de exemplu insuficienţa cardiacă acută, starea de colaps, boli
infecţioase cu evoluţie acută etc. După 1-2 zile de administrare a strofantinei se
poate continua terapia cu preparate farmaceutice care conţin digitalice.
De reţinut că tratamentul iniţial cu preparate pe bază de digitală nu poate să fie
continuat cu strofantină decât după ce au trecut cel puţin 3 zile de la ultima
administrare (pericol de sumare a efectelor).
În comerţ se găseşte sub denumirea de Strofantină G soluţie injectabilă 0,25-
1‰ care se inoculează lent pe cale i.v. în doză de 0,0025g la animalele mari.
Tinctura de strofantină se administrează pe cale orală în doză de 10-25g la animalele
mari şi 0,1-1g la cele mici de 3-4 ori/zi.

AGONIŞTI BETA- ADRENERGICI

Aceste medicamente îşi produc efectul lor ionotropic pozitiv prin activarea beta-
receptorilor care duc la stimularea ulterioară a adenilat ciclazei şi au ca rezultat
creşterea AMPc.
Dopamina este o catecolamină endogenă precursor cu activitate beta-1-
selectivă. Ea stimulează şi eliberarea norepinefrinei. La doze mici stimulează
receptorii dopaminergici, care produc creşterea fluxului sanguin renal şi cresc
diureza. Dopamina administrată pe cale orală nu este absorbită. Ea este rapid
metabolizată la nivelul corpului şi are timp de înjumătăţire mai mic de 2 minute.
Dopamina se administrează pe cale intravenoasă, de obicei prin perfuzie în doză de
1-20 micrograme/Kg/minut. Aritmiile cardiace pot să apară datorită activităţii beta-
adrenergice. Se recomandă să se utilizeze în tratamentul şocului cardiogenic sau
endotoxic şi în oligurie.
Dobutamina este un medicament sintetic similar dopaminei, dar el nu produce
eliberarea de norepinefrină şi de aceea are efecte diuretice minime comparativ cu
dopamina. Dobutamina este mai eficace decât dopamina, cu mai puţine efecte
cronotrope şi ea nu produce vasodilataţia patului vascular renal. Ca şi dopamina,
dobutamina nu este eficace dacă este administrată per os şi are timpul de
înjumătăţire de aproximativ 2 minute. În vederea administrării dobutamina este
diluată cu soluţie 5% dextroză sau cu ser fiziologic.
Se utilizează pentru terapia de scurtă durată a insuficienţei cardiace congestive
refractare la tratament. Dobutamina produce o creştere imediată a presiunii sanguine
datorită creşterii debitului cardiac. Ea se administrează prin perfuzie la o rată
cuprinsă între 2 şi 20 micrograme/Kg/minut, iar bătăile inimii, presiunea sanguină şi
debitul cardiac trebuie să fie monitorizate. La pisici dobutamina are un timp de
înjumătăţire mai lung şi produce stimularea sistemului nervos central, aşa că se
recomandă ca perfuzia să se efectueze cu o rată care să nu depăşească 5 micrograme
/Kg/minut.
Calciu este, de asemenea, un ionotrop pozitiv dar trebuie să fie administrat prin
injecţii intravenoase lente sau prin perfuzie. Calciu trebuie să fie administrat cu
atenţie deoarece la doze mari el poate să producă încetarea activităţii cardiace. Se
preferă utilizarea calciului sub formă de gluconat (Gluconat de calciu).

INHIBITORI AI FOSFODIESTERAZEI

Fosfodiesteraza este o enzimă care inhibă scindarea AMPc şi de aceea creşte

concentraţia lui intracelulară. Prin acumularea unei cantităţi mai mari de AMP c
intracelular creştere şi puterea de contracţie a miocardului.

Derivaţii de methylxanthine
Dintre metilxantine, teofilina este substanţa cea mai cardiopotentă. În afară de
efectele cardiace, metilxantinele au şi efecte semnificative asupra sistemului nervos
central, rinichiului şi musculaturii netede. Din acest motiv utilizarea lor pentru
tratamentul bolilor cardiace este limitată.

Derivaţi piridinici
Derivaţii piridinici acţionează prin inhibarea acţiunii fosfodiesterazei şi astfel
creşte nivelul intracelular de AMPc. Aceste efecte apar fără o creştere dramatică a
consumului de oxigen.
Ca derivaţi piridinici utilizaţi în practica medicală veterinară amintim amrinone
şi milrinone. Milrinone este de 20-30 ori mai activă decât amrinone. Vasodilataţia
periferică este un alt mare beneficiu al utilizării acestor medicamente. După
administrarea Milrinone pe cale i.v. sau per os la animalele cu insuficienţă cardiacă
s-a produs o creştere marcantă a efectelor ionotropice pozitive care determinat
creşterea contractibilităţii inimii în proporţie de 90% faţă de numai 60% la
animalele care au primit substanţe digitalice.

Angiotensina şi enzimele inhibitorii

Enzimele care inhibă transformarea angiotensinei sunt larg utilizate în
tratamentul insuficienţei cardiace congestive cronice la câine. În patogeneza
insuficienţei cardiace congestive cronice enzima proteolitică renina este eliberată de
rinichi şi acţionează asupra angiotensinogenului (care este produs de ficat şi
distribuit în sânge) care se transformă în angiotensină I. Angiotensina I se
transformă în angiotensină II sub acţiunea enzimelor transformatoare de
angiotensină. Odată formată, angiotensina II produce retenţie de Na + şi apă prin
stimularea sintezei şi eliberării de aldosteron din cortexul suprarenal (suprarenala
corticală). Angiotensina II poate, de asemenea, să producă vasoconstricţie, crescând
astfel rezistenţa vasculară. Prin inhibarea formării de angiotensină II, enzimele care
inhibă transformarea angiotensinei I în angiotensină II previn vasoconstricţia şi
reduc retenţia de Na+ şi apă la animalele cu insuficienţă cardiacă congestivă
cronică.
Enalapril maleat este un inhibitor al formării de angiotensină utilizat în
medicina veterinară şi este disponibil pe piaţă sub formă de comprimate de diferite
mărimi pentru administrare per os. El se utilizează pentru a prelungi viaţa la câinii
cu insuficienţă cardiacă congestivă cronică. După absorbţia din tractusul
gastrointestinal, enalaprilul se transformă în ficat într-un metabolit activ denumit
enalaprilat. De aceea, efectul apare mai târziu (la 4-6 ore de la administrare) dar are
o durată de acţiune de mai lungă de aproximativ 12-14 ore. Timpul de înjumătăţire
al enalaprilului (enalaprilatului) este mai mare la animalele cu insuficienţă cardiacă
congestivă cronică sau cu insuficienţă renală.
Tratamentul cu enalapril la câini este complementar furosemidului şi digoxinei
pentru cardiomiopatia prin dilataţie sau furosemidului cu sau fără digoxină în
insuficienţa valvulară cronică.
Doza de enalapril pentru tratamentul insuficienţei cardiace congestive cronice
este la câine de 0,5 mg/Kg/zi. Dacă după 14 zile de tratament, răspunsul clinic nu
este adecvat, enalaprilul poate să fie administrat în aceeaşi doză de două ori pe zi.
Terapia cu enalapril singur la doza de 0,5mg/Kg/zi poate să fie începută la
animalele cu manifestări clinice incipiente sau la cele cu semne grave de
insuficienţă cardiacă.
La animalele cu manifestări clinice moderate, dar progresive, enalapril poate să
se administreze în doză de 0,5 mg/Kg de două ori pe zi, cu sau fără asociere de
furosemid sau digoxin.
Captoprilul a fost primul inhibitor descoperit pentru om şi a fost utilizat în afara
prevederilor din prospect la pisici şi câini. Comparativ cu enalaprilul, captoprilul are
o predilecţie mai mare pentru tubul gastrointestinal şi are un timp de înjumătăţire
mai scurt la câini necesitând o administrare mai frecventă a dozelor de întreţinere.
Benazeprilul a fost recent aprobat pentru utilizare în câteva ţări pentru tratarea
insuficienţei cardiace congestive cronice la câine.
Asemănător cu enalaprilul, benazeprilul este metabolizat în ficat şi se
transformă în benazepril activ. Benazeprilul se utilizează pentru terapia câinilor cu
insuficienţă cardiacă congestivă cronică. El inhibă enzimele transformatoare de
angiotensină I în angiotensină II pentru o perioadă de timp mai mare de 24 ore după
administrarea unei singure doze. Aproape jumătate din benazeprilat se excretă pe
cale hepatică fapt care poate să reprezinte un avantaj pentru animalele care au şi
insuficienţă renală.
Comparativ cu alte medicamente utilizate pentru tratamentul insuficienţei
cardiace congestive cronice, aceşti inhibitorii au un profil mult mai bun de
siguranţă. Posibilele efecte adverse includ tulburări gastrointestinale (anorexie,
vomitare, diaree), hipotensiune şi disfuncţii renale. Aceşti inhibitorii sunt indicaţi în
tratamentul insuficienţei cardiace congestive cronice la câini şi pisici care au în
antecedente boli cardiace valvulare şi/sau cardiomiopatie prin dilataţie.

ANTIARITMICE

Antiaritmicele în conformitate cu efectele lor dominante electrofiziologice

asupra celulelor miocardice au fost grupate în 4 clase principale:
Substanţe antiaritmice din clasa I
Agenţii medicamentoşi din această clasă cuprind medicamente care stabilizează
membranele cum ar fi chinidina, procainamida şi lidocaina. Aceşti agenţi
acţionează prin blocarea selectivă rapidă a canelelor de sodiu şi scad faza O de
acţiune potenţială. Aceasta se produce printr-un efect direct asupra membranei
stabilizate sau produc un efect anestezic local. Rezultatele scăderii depolarizării în
faza O scad viteza de conducere a influxului nervos. În plus, medicamentele din
clasa I cresc pragul de excitabilitate şi scad rata de depolarizare spontană din faza a
4-a. Unele dintre aceste medicamente sunt utile în tratamentul aritmiilor
reinstaurate. Agenţii medicamentoşi din clasa I au fost subdivizaţi pe baza efectelor
lor din perioada refractară şi rata de repolarizare în medicamente din clasa I A şi
medicamente din clasa I B.
Antiaritmice din clasa I A
În clasa I A au fost incluse chinidina, procainamida şi disopiramida.
Chinidina este înrudită cu medicamentul utilizat în tratamentul malariei-chinina.
Ea este eficientă în tratamentul aritmiilor supraventriculare şi ventriculare. Este utilă
în tratamentul aritmiilor reinstaurate (ex.: fibrilaţiile atriale). La nivelul atriilor
chinidina are, de asemenea, efecte indirecte antivagale asemănătoare cu cele ale
atropinei. Preparatul sulfat de chinidină este absorbit rapid după administrarea pe
cale orală. Forma de gluconat este absorbită mai lent. Ea poate să fie administrată pe
cale i.m. dar este dureroasă. Deşi 90% din chinidină circulă legată de proteinele
plasmatice, distribuţia este rapidă în majoritatea ţesuturilor. Timpul de înjumătăţire
diferă de la o specie la alta şi este de aproximativ 6 ore la câine şi 8 ore la cal.
Chinidina se foloseşte pentru terapia aritmiilor ventriculare şi supraventriculare la
câini şi pisici administrată per os de trei sau patru ori pe zi în doză de 4-20 mg/Kg;
la cai per os la fiecare 2 ore în doză de 22 mg/Kg, sau la fiecare 5-10 minute
chinidină gluconat în doză de 1,0-1,5 mg/Kg administrată pe cale i.v.) Terapia
trebuie să se facă individual deoarece sunt variaţii semnificative de la un animal la
altul. De reţinut că la supradozare cardiotoxicitatea se manifestă prin blocaj
atrioventricular sau prin aritmii ventriculare. De asemenea, efectele chinidinei
asemănătoare cu cele ale atropinei pot să aibă ca rezultat creşterea conductibilităţii
impulsurilor prin nodulul atrioventricular spre ventricule şi să determine apariţia
acceleraţiei paradoxale.
Chinidina sub formă de sulfat poate să producă vasodilataţie şi efecte secundare
(ex.: la cai, umflarea mucoasei nazale şi apariţia de pustule urticariforme).
Monitorizarea electrocardiografică a concentraţiei serice a chinidinei poate să
reducă apariţia efectelor secundare.

Procainamida
Influenţează automatismul cardiac, excitabilitatea, lipsa de răspuns şi
conductibilitatea similar cu chinidina. Totuşi efectele ei asupra sistemului nervos
autonom sunt semnificativ mai slabe. Ea nu produce blocaj -adrenergic sau
acceleraţie paradoxală. Procainamida este rapid şi aproape complet absorbită după
administrare pe cale orală. Numai aproximativ 20% este legată de proteinele serice.
Ea este extensiv biotransformată în ficat la metaboliţi care sunt în general inactivi la
câine. Are cardiotoxicitate similară cu cea indusă de chinidină. La administrarea
rapidă pe cale i.v. produce hipotensiune. Intoxicaţia se manifestă prin apariţia
tulburărilor gastrointestinale (anorexie, greaţă, vomă şi diaree) sau/şi a sindromului
de lupus eritematos.
Antiaritmice din clasa I B
În clasa I B au fost incluse lidocaina, tocainida mexilitina şi fentoina.
Lidocaina se utilizează pentru terapia de urgenţă a aritmiilor ventriculare. Ea are
efecte minime asupra sistemului nervos autonom al inimii şi contracarează aritmiile
anormale din fasciculul lui Purchinje şi fibrele ventriculare fără să afecteze ţesutul
cardiac normal. Deşi este bine absorbită după administrare per os, lidocaina este
parţial inactivată la nivelul ficatului şi numai a treia parte din doza de medicament
administrată ajunge în circulaţia sistemică. Absorbţia este completă după
administrarea pe cale i.m.
Distribuţia lidocainei în ţesuturi este rapidă. Ea este extensiv metabolizată în
ficat. Bolile hepatice şi irigarea deficitară a ficatului prelungesc timpul de
înjumătăţire care în mod normal este mai mic de o oră la câine. La soluţia de
lidocaina preparată pentru administrare pe cale i.v. nu trebuie să se adauge nici o
altă substanţă medicamentoasă. Pentru tratamentul aritmiilor cardiace ea se
administrează pe cale i.v. sau sub formă de perfuzie la câine (1-2 mg/Kg injecţie i.v.
urmată de perfuzie cu 30-50 g/Kg/minut).
Dintr-un spectru îngust de medicamente utilizate pentru managementul
urgenţelor aritmiei ventriculare, lidocaina are puţine efecte secundare. Toxicitatea se
manifestă la câini în principal ca semne ale SNC. La concentraţii plasmatice mari
pot să apară spasme şi convulsii. Dacă injecţia i.v. este făcută prea rapid poate să
apară hipotensiunea. La pisici care sunt mai sensibile la efectul toxic, poate să se
producă stop cardiac sau excitaţia SNC.
Tocainida este un analog al lidocainei care nu suferă transformare hepatică şi
este eficace după administrarea per os. Ea a fost folosită la câine în doză de 17-
30mg/Kg, administrată per os, de trei ori pe zi pentru tratamentul pe termen lung al
aritmiilor ventriculare care răspund la lidocaină. Posibilele efecte secundare pot să
includă tulburări gastrointestinale, ale SNC, hipotensiune, tahicardie şi edem corneal
progresiv.
Mexilitina poate să fie folosită pentru tratamentul aritmiilor ventriculare la câini
în doză de 4-10 ng/Kg, administrată per os, de trei ori pe zi. După administrarea pe
cale orală, ea suferă transformări minime la nivel hepatic. Ca efecte secundare pot să
apară tulburări gastrointestinale şi tremor. Asemănător cu tocainida, mexilitina poate
să fie combinată cu alţi agenţi antiaritmici din clasa I şi să fie utilizată în terapia
aritmiilor ventriculare refractare.
Fentoina are un spectru antiaritmic limitat. Ea este în principal folosită în
medicina veterinară pentru tratamentul aritmiilor induse de digitalice. Fentoina
diminuă perioada refractară a nodulului atrioventricular şi a fascicolului Purchinje la
animalele tratate cu substanţe digitalice.

Antiaritmice din clasa a II-a

În clasa a II-a de medicamente antiaritmice se includ agenţii blocanţi ai
receptorilor beta adrenergici.
Propanololul ca prototip, este un medicament antiaritmic competitiv şi
neselectiv, blocând atât receptorii 1 cât şi 2. Ca blocant al receptorilor 1,
propanololul are un efect cronotropic negativ în condiţiile unei tahicardii
supraventriculare. Propanololul este, de asemenea, un ionotrop negativ. Acest efect
farmacologic poate să fie dăunător la animalele cu rezervă cardiacă limitată (ex.:
animalele cu insuficienţă cardiacă congestivă severă) dar este benefic la pisici cu
cardiopatie hipertrofică. Propanolol se utilizează pentru reducerea ratei ventriculare
în caz de tahicardie supraventriculară, fibrilaţie atrială sau flutur atrial şi tratamentul
cardiomiopatiei hipertrofice, hipertensiune şi tirotoxicoză. Propanololul este folosit
ca un cronotrop negativ la câini şi pisici cu aritmii supraventriculare şi ca un
cronotrop şi ionotrop negativ la pisicile cu cardiomiopatie hipertrofică. Se
administrează la câine per os, de trei ori pe zi, în doză de 5-40
mg/câine, iar la pisici se administrează în doză de 2,5-5 mg/pisică,
per os, de trei ori pe zi.
Administrarea de substanţe digitalice poate să fie necesară înaintea utilizării
propanololului la câini cu insuficienţă cardiacă congestivă. Blocanţii  pot să fie
preferaţi faţă de blocanţii canalelor de calciu în tratamentul cardiomiopatiei
hipertrofice obstructive la pisici. Utilizarea propanololului trebuie să fie evitată la
pisici cu boli respiratorii manifeste clinic. (ex.: astm). Efectele toxice sunt rezultatul
blocării -receptorilor şi includ bradiaritmii, hipotensiune, insuficienţă cardiacă,
bronhospasm şi hipoglicemie în special la animalele diabetice. Administrarea -
blocanţilor la un animal cu o mică rezervă miocardică trebuie făcută cu mare
prudenţă.
Atenolul este un agent selectiv 1 blocant care este eficace în tratamentul
tahiaritmiilor supraventriculare, hipertensiune sistemică şi cardiomiopatie
hipertrofică. În plus, pentru siguranţă la animalele cu boli bronhospastice, atenolul
necesită administrarea de doze mai puţin frecvente decât propanololul. La câine se
administrează 0,25-1 mg/Kg, per os, odată sau de două ori pe zi, iar la pisici 2
mg/Kg, per os, odată sau de două ori pe zi.

Antiaritmice din clasa a III-a

Medicamentele din această clasă prelungesc potenţialul de acţiune al inimii şi al
perioadei refractare. El nu are efect rapid asupra conductanţei sodiului şi nu produc
blocaj . Există două medicamente din această clasă: butilium şi amiodarone dar
nici unul nu este încă utilizat şi în medicina veterinară.

Antiaritmice din clasa a IV-a

În această clasă sunt incluşi antagoniştii calciului sau medicamente care
blochează canalele de calciu. În medicina veterinară se utilizează diltiazem,
amlodipine şi verapamil.
Blocanţii canalelor de calciu inhibă intrarea calciului în celule sau inhibă
mobilizarea lui din depozitele intracelulare atât în cord, cât şi în celulele muşchilor
netezi. Muşchii netezi vascular şi cardiac depind de calciu pentru a se contracta. În
plus, ţesutul cardiac specializat capabil de automatism şi conducţia atrioventriculară
depind în parte de intrarea de calciu sau mobilizarea lui pentru depolarizare.
Blocanţii canalelor de calciu micşorează curgerea sinusală şi conducţia
atrioventriculară. Rata ventriculară este redusă la animalele cu fibrilaţie sau fluter
atrial. Aritmiile ventriculare răspund în general greu la tratament. Efectele
secundare cardiovasculare ale agenţilor blocanţi ai canalelor de calciu, includ
hipotensiunea, bradicardia, diferite grade de bloc cardiac şi exacerbarea insuficienţei
cardiace congestive datorită efectelor ionotropice negative.
Diltiazem se utilizează pentru tratamentul fibrilaţiei atriale, tahicardiei
supraventriculare, cardiomiopatiei hipertrofice şi hipertensiunii. Dozele pentru câine
sunt de 0,5-1,5 mg/Kg, per os, de trei ori pe zi şi pentru pisici de 0,5-2,5 mg/Kg, per
os, de trei ori pe zi, cu utilizarea dozei maxime pentru tratamentul cardiomiopatiei
hipertrofice. Avantajele utilizării diltiazemului pentru tratamentul cardiomiopatiei
hipertrofice includ scăderea ratei cardiace, formarea edemelor, posibila îngroşare a
peretelui ventricular, îmbunătăţirea relaxării diastolice.
Pentru încetinirea tahicardiei supraventriculare se administrează iniţial o doză
mai mică şi apoi în 2-3 zile ea este crescută pentru a se obţine rata ventriculară
dorită. Diltiazem este bine tolerat de câini şi pisici. Efectele secundare
noncardiovasculare pot include tulburările gastrointestinale sau ale SNC şi creşterea
enzimelor în ficat. El creşte biodisponibilitatea propanololului. Terapia concurentă
cu -blocanţi cresc predilecţia pentru efecte secundare cardiovasculare.
Amlodipina este selectiv pentru blocarea canalelor de calciu în muşchii netezi
vasculari cu efecte minime asupra transportului cardiac de calciu. Pentru a trata
hipertensiunea la o pisică se recomandă o doză unică zilnică de 0,625
mg/administrată per os.

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE VASODILATATOARE

În această grupă sunt incluse medicamente care au mecanisme de acţiune diferite

astfel: unele sunt depresoare ale centrului vasomotor (cloralhidratul, barbituricele),
altele sunt depresoare ale pereţilor vasculari (papaverina, derivaţi ai pirozolonului şi
se utilizează în tratamentul stărilor hipertensive, a spasmelor vasculare), altele
diminuă pe cale reflexă tonusul centrului vasomotor prin intermediul sinusului
carotidian (nitriţii).
Nitriţii
Dozele mici din aceste medicamente produc acţiune vasodilatatoare la nivelul
extremităţii cefalice (faţă, creier) şi apoi în zona gâtului. Vasele coronare se dilată şi
ca urmare a hipotensiunii şi al vasodilataţiei care apar creşte ritmicitatea reflexă a
miocardului.
Nitroglicerina produce vasodilataţie generalizată în special la nivelul vaselor
mici cu precădere a celor cerebrale şi coronare. Vasodilataţia se instalează începând
din zona capului, apoi la faţă şi gât şi dau senzaţia de căldură. Se găseşte în comerţ
sub formă de comprimate a 2,5 mg.
Alte substanţe medicamentose cu acţiune vasodilatatoare sunt:
 Substanţele parasimpaticomimetice (acetilcolina) care este un apreciat
vasodilatator periferic şi hipotensor cardiac, dar prezintă dezavantajul că produce
vasoconstricţie coronariană nedorită;
 Cloralhidratul care depresează centrul vasomotor şi produce vasodilataţie;
 Substanţele barbiturice (veronal, luminal etc.) exercită acţiune antispasmodică
periferică şi sunt utilizate în terapia spasmelor locale (angina pectorală) sau
generale;
 Papaverina are acţiune vasodilatatoare şi prin efectul său antispasmodic faţă de
musculatura netedă a vaselor sanguine contractate şi inclusiv a vaselor coronare;
 Cafeina produce vasodilataţie centrală, coronară, renală şi periferică;
 Diureticele purinice (teobromina, diuretina) produc în principal vasodilataţie
renală.

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE HEMOSTATICĂ

Se recomandă să fie administrate în scop curativ în caz de apariţie a unor

hemoragii interne sau externe care se produc consecutiv unor răniri accidentale, a
unor ulcere perforate, diatezei hemoragice din cursul unor intoxicaţii sau boli
infecţioase şi profilactic înaintea unor intervenţii chirurgicale. Dintre substanţele cu
acţiune hemostatică amintim:
 Clorura de calciu soluţie injectabilă 10% inoculată strict i.v.;
 Gluconatul de calciu soluţie injectabilă 20% inoculat pe cale i.v. sau i.m.
profund;
 Soluţie injectabilă hipertonică de glucoză 20-40%;
 Soluţie de clorură de sodiu 5-10%;
 Gelatina soluţie injectabilă 5-10% cu care s-a obţinut rezultate bune şi în cazuri
de hemofilie;
 Vitamina K soluţie injectabilă pentru combaterea diatezelor
hemoragice şi a hemoragiilor produse datorită hipo-protrombinemiei;
 Vitamina C;
 Venostatul soluţie injectabilă pe cale s.c. sau i.v. cu acţiune tromboplastinică;
 Fibrinogenul liofilizat injectabil;
 Fibrina, trombina utilizată în tratamentul hemoragiilor de suprafaţă;
 Peptona White soluţie injectabilă 5 %;
 Formolul soluţie injectabilă 10% inoculat i.v. de 3-4 ori/zi.

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE ANTICOAGULANTĂ

În această grupă sunt incluse substanţele medicamentoase care diminuă procesul

de coagulare a sângelui împiedicând astfel apariţia trombusurilor în organism.
Dintre acestea amintim: dicumarina, acidul acetilsalicilic, dipiridamolul, dextranul,
heparina, hirudina etc.
Dicumarina se comportă ca o antivitamină K1 şi împiedică sinteza protrombinei
din protrombinogen la nivelul ficatului. De aceea cel mai eficace antidot în
intoxicaţiile cu dicumarină este vitamina K. Dicumarina se găseşte în compoziţia
preparatului Trombostop.
Acidul acetilsalicilic sau Aspirina, are structură asemănătoare cu a cumarolului
şi acţionează în plus şi prin scăderea cantităţii de protrombină din sânge.
Heparina împiedică transformarea protrombinei în trombină prin inhibarea
trombochinazei şi menţinerea integrităţii morfologice şi funcţionale a trombocitelor.
Heparina este activă atât „in vitro” cât şi „in vivo”. Este foarte mult folosită ca
anticoagulant în hematologie. Se găseşte pe piaţă ca Heparină soluţie injectabilă
fiole 1 ml conţinând 38,5 mg substanţă activă (5.000 UI).
Hirudina extrasă iniţial din glandele bucale a lipitorilor (Hirudo medicinalis)
împiedică transformarea fibrinogenului în fibrină şi măreşte cantitatea de
antitrombină.

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR

Pentru a efectua terapia aparatului respirator există un arsenal de medicamente

care ori scad funcţiile secreto-motorii sau excreto-motorii, ori dimpotrivă le
accentuează obţinându-se după caz vindecarea bolii respiratorii.
O parte dintre aceste substanţe au mai fost studiate în capitolele anterioare:
substanţele antiinfecţioase şi antiseptice pulmonare, bronhodilatatoare (atropina,
adrenalina, efedrina, papaverina, unele substanţe antihistaminice etc.), analeptice
respiratorii (pentetrazolul, lobelina). Asupra unora dintre substanţe se va reveni
pentru a se prezenta mai bine proprietăţile lor behice şi/sau modificatoare ale
secreţiilor bronhice. De asemenea, se vor descrie şi medicamente noi.
 Fiziologia respiratorie normală

Schimbările calibrului căilor respiratorii se află sub controlul inervaţiei complexe

a musculaturii netede a tractului respirator. Sistemul parasimpatic asigură inervaţia
eferentă primară, cu acetilcolina ca neurotransmiţător primar. Aceste fibre sunt
responsabile pentru bronhoconstricţia moderată de bază, care caracterizează
funcţionalitatea tractului respirator normal. Sistemul simpatic balansează aceste
efecte prin stimularea 2-receptorilor care induc bronhodilataţie. Din contră
stimularea -adrenergică contribuie la instalarea bronhoconstricţiei.
Al treilea sistem nervos care influenţează tractul respirator este nonadrenergic-
noncolinergic (NANC) denumit şi sistem prurinergic, care inervează şi
musculatura netedă a bronhiilor. Acest sistem mediază bronhodilataţia pe calea
stimulării nervului vag. Fibrele aferente acestui sistem sunt probabil receptorii
iritaţiilor. Tulburarea funcţiei acestui sistem a fost asociată cu o hiperactivitate care
adesea caracterizează astmul.
Mecanismele intracelulare care transmit semnale de la sistemul nervos la muşchii
netezi depind în parte de schimbările care se produc în concentraţia intracelulară a
AMPc (adenozin monofosfat ciclic) şi GMPc (guanozin monofosfat ciclic).
Efectele acestor doi mesageri secundari sunt reciproce: creşterea concentraţiei
intracelulare a unuia dintre ei este asociată cu scăderea concentraţiei celuilalt.
AMPc scade prin stimularea -adrenergică şi creşte prin stimularea 2-receptorilor.
Relativa sensibilitate a musculaturii netede la histamină şi acetilcolină induc
bronhoconstricţie care variază cu localizarea şi specia.
Căile respiratorii periferice la câine sunt în general mai sensibile la acetilcolină
decât la histamină. Căile respiratorii la caii care suferă de boală cronică obstructivă
pulmonară sunt hiperactivi la histamină şi acetilcolină. Receptorii musculaturii
netede sunt, de asemenea, sensibili la stimulare de către o varietate de mediatori
care pot să moduleze AMPc şi GMPc.
De aceea, tratamentul tonusului musculaturii netede bronhiale este foarte
complex şi depinde de impulsurile provenite de la receptorii senzitivi.
În pulmonul de pisică, au fost identificaţi cel puţin cinci tipuri de receptori
senzitivi, toţi fiind clasificaţi ca mecanoreceptori sau receptori de tip J şi se pare că
sunt inervaţi de sistemul parasimpatic.
Receptorii pentru iritaţii sunt localizaţi sub epiteliul respirator al căilor
respiratorii anterioare la majoritatea speciilor, iar la pisică sunt prezenţi şi în alveole.
Stimularea fizică sau chimică a acestor receptori are ca rezultat apariţia tahipneii,
bronhoconstricţiei şi/sau a tusei.
Viteza aerului pare să fie cel mai critic factor care determină stimularea
receptorilor iritanţi din căile respiratorii anterioare.
Constricţia căilor respiratorii anterioare este suficientă să producă un exces de
viteză a aerului care prin depăşirea pragului fiziologic duce la apariţia tusei pe cale
reflexă mediată prin nervul vag şi la bronhoconstricţie. Căile respiratorii pot fi, de
asemenea, ocluzionate fizic cu mucus şi/sau lichide de edem sau pot să fie iritate
chimic prin mediatorii eliberaţi în timpul infecţiei căilor respiratorii anterioare.
 Mecanismele respiratorii de apărare

În apărarea tractusului respirator împotriva microorganismelor invadante sau

corpilor străini, faţă de tuse şi strănut, intervin în plus, alte două sisteme: aparatul
mucociliar şi sistemul fagocitar mononuclear.
Aparatul mucociliar reprezintă primul mecanism de apărare şi este format din
cilii care bordează arborele traheobronhic şi lichidul care înconjoară cilii. Inervaţia
aparatului ciliar nu a fost încă identificată. Deşi activitatea cililor creşte sub
stimulare -adrenergică, aceasta poate fi un simplu reflex la stimularea -
adrenergică produsă de secreţiile respiratorii.
Lichidul care tapesează tractul respirator este format din două tipuri de secreţii.
Pentru ca cilii să-şi menţină ritmicitatea mişcărilor trebuie să fie înconjuraţi de un
mediu puţin vâscos. Un strat mucos subţire înveleşte cilii. Mişcarea sincronă a
cililor produce mişcarea în direcţie cefalică a mucusului şi a tuturor materialelor
captate de el.
Schimbările care pot să intervină în proprietăţile fizico-chimice ale acestui mucus
cum ar fi devenirea lui mai apoasă sau mai vâscoasă se traduce prin tulburări ale
transportului mucusului.
Glandele din submucoasa bronhiilor secretă şi ele lichide seroase şi mucoase.
Aceste secreţii tind să fie mai fluide decât acelea produse de celulele caliciforme,
dar gradul de fluiditate este dependent de stimulii externi. Compoziţia normală a
secreţiilor combinate din arborele traheobronhic este reprezentată de: 95% apă, 2%
glicoproteine, 1% glucide şi sub 1% lipide.
Glicoproteinele sunt cele care cresc vâscozitatea secreţiilor conferindu-le
capacitatea de protecţie şi lubrifiere a tractului respirator. Infecţiile şi bolile
inflamatorii cronice pot să modifice puternic secreţiile respiratorii. În astfel de
situaţii componenta glicoproteică din mucus tinde să fie înlocuită cu produşi de
degradare ai inflamaţiei cum ar fi acidul deoxiribonucleic. Numărul celulelor
caliciforme creşte şi are drept consecinţă creşterea vâscozităţii secreţiilor
respiratorii. Stimularea parasimpatică (colinergică) duce la creşterea secreţiei de
mucus, în timp ce stimularea -adrenergică produce creşterea ambelor tipuri de
secreţii apoase şi mucoase.

Sistemul mononuclear macrofagic (SMM) este al doilea component principal al

apărării sistemului pulmonar. La viţei, purcei, oi şi capre acest SMM este format din
macrofagele alveolare şi cele pulmonare intravasculare. Celulele care compun SMM
au proprietăţi fagocitare şi produc eliberarea de mediatori ai inflamaţiei. Epurarea
(clearance-ul) sângelui de bacterii şi alte particule se realizează la aceste specii mai
degrabă în pulmon decât în celulele Kupffer hepatice şi macrofagele splenice cum se
întâmplă la alte specii.
Se ştie că în procesul inflamator intervin pe de o parte mediatorii chimici
preformaţi în organism (histamina şi serotonina), iar pe de alta cei eliberaţi „in situ”
la locul inflamaţiei de către celulele implicate în procesul inflamator
(prostaglandine, leukotriene şi factori de activare plachetară). Fiecare dintre aceşti
mediatori sunt capabili să inducă o varietate de efecte care tind să scadă diametrul
căilor respiratorii: edemul, chemotaxia, creşterea producţiei de mucus şi
bronhoconstricţia.
Implicarea SMM în ambele tipuri de boli respiratorii produse atât experimental,
cât şi natural sugerează că eliberarea mediatorilor chimici din aceste celule joacă un
rol important în patogeneza bolilor căilor bronhiale.
Interacţiunea dintre receptorii senzitivi bronhiali şi nivelul mediatorilor chimici
bronhiali este echilibrată într-un pulmon normal. O serie de tulburări patologice
perturbă sever acest echilibru în astmul bronhic.
Astmul este starea patologică a pulmonilor caracterizată printr-o
bronhoconstricţie marcantă însoţită de inflamaţia bronhiilor. Mediatorii chimici
eliberaţi în timpul inflamaţiei au o contribuţie majoră în patologia inflamaţiei.
Studiile efectuate la câteva specii de animale au arătat că stimularea mastocitelor,
macrofagelor şi altor celule ale căilor respiratorii produc modificări ale
permeabilităţii epiteliului mucoasei. Căile respiratorii sunt adesea hipersensibile la
anumiţi mediatori (ex.: histamina şi stimulanţi colinergici). Atunci când
permeabilitatea creşte, histamina şi alţi mediatori ai inflamaţiei cresc numărul şi
stimulează activitatea celulelor inflamatorii locale prezente în submucoasa
bronhiilor. Eliberarea multor mediatori chimici este asociată cu stimularea
terminaţiilor nervoase aferente de la nivelul mucoasei şi produc vasoconstricţie
reflexă colinergică. Mediatorii cresc, de asemenea, permeabilitatea microvasculară,
induc chemotaxia şi stimulează secreţia de mucus.
Eliberarea proteinelor citotoxice şi radicalilor de oxigen toxici produc în plus
tulburări distrofice ale epiteliului respirator, iar arborele bronhial devine
hipersensibil. Mediatorii chimici pot să inhibe funcţiile microbiene. În bolile
respiratorii cronice căile respiratorii pot fi parţial obstruate datorită
bronhoconstricţiei, edemului peretelui bronhial şi acumulării de mucus şi de celule
descuamate. Dacă boala progresează, căile respiratorii devin total obstruate şi în
final se instalează colapsul respirator.
Inflamaţia cronică conduce la fibroză, care contribuie la instalarea colapsului
respirator, iar aerul captat în interiorul alveolelor poate duce la apariţia emfizemului
pulmonar.
Sindromul bolii respiratorii cronice se tratează cel mai bine prin oprirea în
primul rând a ciclului inflamator şi apoi a vasoconstricţiei. De aceea,
antiinflamatoarele şi bronhodilatatoarele reprezintă baza terapiei în multe boli
bronhiale.
Alte categorii de medicamente care sunt eficace pentru terapia bolilor
respiratorii, în special la animalele mici, includ antitusivele, stimulentele
respiratorii şi decongestivele.

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE BRONHODILATATOARE ŞI

ANTIINFLAMATOARE

Majoritatea medicamentelor care induc bronhodilataţia reduc în acelaşi timp şi

inflamaţia. Bronhodilatatoarele relaxează musculatura netedă contractată a
bronhiilor prin creşterea AMPc şi scăderea GMPc sau/şi prin scăderea ionilor de
calciu. În plus aceste medicamente scad edemul mucos şi au acţiune
antiinflamatoare deoarece ele previn eliminarea de mediatori chimici din celulele
inflamatorii.
Bronhodilatatoarele cu acţiune rapidă şi sunt substanţe agoniste ale -
receptorilor, methylxantine şi agoniste colinergice.

Substanţe agoniste ale -receptorilor

Sunt cele mai eficace bronhodilatatoare deoarece ele acţionează ca agonişti

funcţionali ai constricţiei căilor respiratorii fără a ţine seama de stimuli. Un număr
de 2-receptori sunt localizaţi în câteva tipuri de celule din pulmon inclusiv în
muşchii netezi, precum şi în celulele inflamatorii. Interacţiunea dintre o substanţă -
agonistă şi un receptor, produce o modificare conformaţională în interiorul
receptorului şi ulterior activează adenilat ciclaza din interiorul membranei celulare.
Adenilatciclaza transformă ATP în AMPc, care la rândul lui se comportă ca un al
doilea mesager pentru activarea specifică a proteinchinazelor. Proteinchinazele
activează enzimele care produc relaxarea musculaturii netede a căilor respiratorii.
Substanţele agoniste -receptoare sunt cele mai eficace în tratamentul
bronhoconstricţiei.
Creşterea AMPc în celulele inflamatorii inhibă eliberarea mediatorilor chimici.
-receptorii stimulează secreţia de mucus a căilor respiratorii, rezultând secreţii mai
puţin vâscoase şi cresc şi activitatea cililor. De reţinut că medicamentele care
blochează 2-receptorii, cum ar fi propanololul, sunt contraindicate la animalele cu
boală bronhială.

Substanţe agoniste  -receptoare neselective

Acest grup de substanţe sunt capabile să stimuleze atât 1-receptorii cât şi 2-
receptorii, cum ar fi epinefrina, efedrina şi isoprotenerolul, care sunt folosiţi în
terapia bolilor respiratorii acute şi cronice.
Pentru a obţine efecte rapide epinefrina şi isoprotenerolul pot fi administrate pe
cale parenterală. Medicamentele care pot fi administrate şi pe cale orală cum ar fi:
isoprotenerolul şi efedrina sunt utile pentru terapia de lungă durată. Atât epinefrina,
cât şi efedrina exercită acţiune -adrenergică şi poate produce vasoconstricţie şi
hipertensiune sistemică contribuind la bronhoconstricţia căilor respiratorii.
Substanţele -agoniste neselective pot să producă reacţii adverse cardiace
datorită stimulării 1-receptorilor. Administrarea sub formă de aerosoli micşorează
efectele adverse ale agoniştilor -adrenergici neselectivi prin creşterea selectivităţii
2-receptorilor. Căile respiratorii par a fi tapesate numai de 2-receptori.

Substanţe agoniste  2-selective

 La doză corespunzătoare, substanţele agoniste 2-selective nu sunt în general
asociate cu efectele nedorite ale stimulării 1-adrenergice. Cu toate
acestea, câteva dintre aceste medicamente au fost utilizate şi la animale.
Metaproterenolul un derivat al isoproterenolului şi analogul lui terbutalina au fost
utilizaţi la animalele mici. Metabolizarea acestora, în etapa primului pas se
realizează la nivel hepatic şi a dus la reducerea biodisponibilităţii lor după
administrarea pe cale orală. De aceea dozele administrate pe cale orală au fost mult
mai mari decât cele administrate pe cale parenterală. La doze mari, ambele
medicamente, dar în special metaproterenolul, pot produce efecte adverse de tip 1.
Albuterolul şi isoetarina sunt exemple de agonişti 2-selectivi care au fost
administraţi prin aerosolizare la animalele mici. Utilizarea îndelungată a agoniştilor
-adrenergici poate să ducă la rezultate refractare datorită reducerii numărului -
receptorilor. Aceste probleme sunt evitate la om prin utilizarea unor doze
corespunzătoare.

Derivaţi de methylxantine

Teofilina este bronhodilatatorul de bază al terapiei de lungă durată utilizat la

animale. Modul de acţiune al methylxantinelor a fost iniţial atribuit inhibării
fosfodiesterazei şi creşterii concentraţiei de AMPc. Cu toate acestea, acest
mecanism este încă controversat deoarece s-a demonstrat că teofilina nu inhibă
fosfodiesteraza la concentraţie terapeutică.
Fosfodiesteraza există în organism sub forma a variate izoenzime localizate în
diferite locuri în celulă, unele dintre ele fiind inaccesibile medicamentelor
administrate. Deşi teofilina nu poate acţiona asupra fosfodiesterazelor în totalitatea
lor, ea poate să inhibe o izoenzimă specifică care are ca rezultat terapeutic
producerea bronhodilataţiei.
Un alt mecanism de acţiune posibil este acela că ea acţionează ca un antagonist al
inhibării neurotransmiţătorului adenozina, care induce bronhoconstricţie în timpul
hipoxiei. Teofilina produce bronhodilataţie şi prin interferenţa mobilizării calciului.
Teofilina acţionează în egală măsură asupra căilor respiratorii mari şi mici. Ea
exercită şi alte efecte benefice pentru aparatul respirator cum ar fi inhibarea
degranulării mastocitelor, creşterea gradului de curăţire a aparatului mucociliar şi
previne microleziunile care pot apare la nivelul vaselor mici. Un mare avantaj al
teofilinei comparativ cu alte bronhodilatatoare, este creşterea forţei de contracţie a
muşchilor respiratori care este foarte importantă la animalele cu boli respiratorii
cronice.
Teofilina este unul dintre puţinele medicamente active asupra tractusului
respirator a cărei disponibilitate a fost bine studiată la animale. Teofilina ca atare
este insolubilă în apă şi poate să fie administrată numai pe cale orală. Sărurile de
teofilină se pot administra atât pe cale orală, cât şi parenterală. Stabilirea dozelor
pentru diferitele săruri se face pe baza conţinutului de teofilină activă.
Aminofilina conţine 80% teofilină
Oxytrifilina conţine 65% teofilină.
Glicinatul şi salicilatul conţin numai 50% teofilină.
 Aminofilina este bine absorbită (biodisponibilitate de cel puţin 90%) după
administrare pe cale orală la câine şi pisică. La câine picul plasmatic de teofilină
bază (aprox. 8 g/ml după administrarea unei doze de 9,4 mg/Kg) apare la 90
minute după administrarea pe cale orală. La cal, picul plasmatic al concentraţiei de
teofilină după administrarea pe cale orală a aminofilinei apare la 90 minute sau mai
puţin. Biodisponibilitatea este de 100%. Preparatele cu eliberare lentă au fost
studiate la câine, pisică şi cal. Rata absorbţiei după administrare pe cale orală a
produselor cu eliberare lentă la câine este aparent mai rapidă decât la om. Absorbţia
diferă în funcţie de preparatul folosit. Biodisponibilitatea preparatelor cu eliberare
lentă variază, în funcţie de producător, de la 30% (teofilina anhidră capsule) la 76%
(teofilina anhidră comprimate) în 24 ore. Deşi nu este distribuită în toate ţesuturile
corpului, teofilina se caracterizează printr-un relativ mare volum de distribuţie (VD)
la câine (0,7 litri/Kg) şi vacă (0,8 litri/Kg) şi mic la pisică (0,4 litri/Kg). La cal
volumul de distribuţie este cuprins între 0,74 şi 1 litru/Kg care s-ar datora fie legării
la ţesuturi fie scăderii legării teofilinei de proteinele plasmatice.
Timpul de înjumătăţire este mai lung la cal (15-18 ore). Teofilina este
metabolizată prin demetilare în ficat.
Teobromina poate fi un metabolit activ la unele specii. Rata de metabolizare
hepatică şi de eliminare pe cale enterică este diferită de la o specie la alta. Aşa de
ex.: rata de eliminare la pisică este mai mică (0,089/oră), comparativ cu câinele
(0,12/oră), motiv pentru care la pisică sunt necesare doze mai mici. Concentraţia
teofilinei poate să fie crescută de quinolonele fluorinate (enrofloxacina,
ciprofloxacină) şi cimetidină.
Teofilina poate să producă unele efecte adverse cum ar fi excitaţia SNC, greaţă,
vomă, diureză şi tahicardie. De altfel, administrarea ei pe cale i.v. este limitată
numai pacienţii care nu răspund la terapia cu -agonişti.

Anticolinergice

Medicamentele anticolinergice (atropina etc.) intră în competiţie cu acetilcolina

la nivelul receptorilor de tip muscarinic. În tractusul respirator, ele reduc
sensibilitatea receptorilor pentru iritaţii şi sunt antagonişti ai bronhoconstricţiei
mediată de nervul vag.
Atropina administrată pe cale i.v. la caii sănătoşi are un efect bronhomotor mic,
iar la caii cu semne clinice de astm au un efect major.
Efectele bronhodilatatorii ale medicamentelor anticolinergice sunt dependente de
calea pe care acestea sunt administrate. Cu toate acestea ele nu s-au dovedit eficace
în tratamentul bolilor bronhiale la animale. Lipsa eficienţei clinice a
anticolinergicelor poate reflecta interacţiunea neselectivă cu receptorii de
medicament de la nivelul căilor respiratorii. Astfel la nivelul căilor respiratorii au
fost identificate trei tipuri de receptori. Dintre aceştia receptorii de tip M 3 eliberează
acetilcolină, iar receptorii de tip M2 blochează eliberarea ei.
Blocarea neselectivă a receptorilor muscarinici prin atropină şi ipatropium poate
potenţa eliberarea de acetilcolină prin efectul antagonic al stimulării receptorilor M 2.
Medicamentele specifice pentru receptorii de tip M 3 pot să conducă în final la
obţinerea de rezultate bune în terapia bolilor bronhiale cu medicamente
anticolinergice.
Atropina administrată sub formă de aerosoli, ca prototip de medicament
anticolinergic, acţionează predominant asupra căilor respiratorii centrale, în timp ce,
dacă medicamentul este administrat pe cale i.v. acţionează atât asupra căilor
respiratorii periferice, cât şi a celor centrale. Atropina are o înaltă specificitate
pentru receptorii muscarinici şi de aceea ea produce o serie de efecte adverse
sistemice incluzând tahicardie, midriază, tulburări ale funcţiilor gastrointestinale şi
urinare. La nivelul tractusului respirator ea reduce frecvenţa mişcărilor cililor
vibratili, reduce secreţia de mucus, electroliţi şi apă. Atropina scade nivelul de
detersie a aparatului mucociliar, efect care nu este dorit la pacienţii cu boli
pulmonare cronice. Administrarea prin aerosolizare nu a redus incidenţa acestor
reacţii adverse. La om atropina este bine absorbită când este administrată sub formă
de aerosoli şi s-a dovedit utilă în tratamentul bronşitei cronice şi emfizemului, boli
care sunt caracterizate prin creşterea tonusului vagal intrinsec.
La animale se administrează atropină pentru a facilita bronhodilataţia la
animalele cu dispnee. Ea reprezintă medicaţia la alegere pentru tratamentul
tulburărilor respiratorii induse de anticolinesteraze. De asemenea, s-a constatat că
asocierea atropinei cu alţi agonişti -adrenergici sau glucocorticoizi produce o mai
bună bronhodilataţie decât dacă se utilizează atropina singură.
Bromura de ipatropium este un anticolinergic sintetic care are acţiune
farmacodinamică superioară atropinei. La câine produce o foarte bună
bronhodilataţie (de două ori mai bună decât cea produsă de atropină) şi cu induce
mici modificări ale secreţiilor salivare.
Glicopiprolatul poate fi utilizat ca bronhodilatator la animalele mici. Acţiunea lui
este mai slabă decât a atropinei dar are timpul de înjumătăţire de 4-6 ore faţă de cel
al atropinei de numai 1-2 ore. Când se administrează prin aerosolizare el este de
două ori mai activ decât atropina. Prezintă avantajul că produce efecte adverse
minime.

Stabilizatori ai mastocitelor

Medicamentele care stabilizează mastocitele sunt cei mai eficace în tratamentul

sindroamelor asociate cu activitatea marcantă a mastocitelor. Efectele stabilizatoare
ale medicamentelor agoniste -adrenergice, methylxantine şi glucocorticoizi
asupra celulelor inflamatorii au fost prezentate mai sus.
Cromogylatul se pare că inhibă influxul de calciu în mastocite prevenind astfel
degranularea acestora şi eliberarea histaminei şi a altor mediatori ai inflamaţiei.
Unele studii arată că cromogylatul inhibă şi alte celule în afară de mastocite cum ar
fi: macrofagele, neutrofilele şi eozinofilele. El este mult mai folositor pentru
prevenirea apariţiei fenomenelor inflamatorii. Dezavantajul folosirii lui este acela că
se administrează prin aerosolizare care trebuie să fie destul de frecventă. Este în
mod curent folosit în terapia astmului la om. Este, de asemenea, utilizat la animalele
mici pentru a ţine animalul în viaţă pe perioada investigaţiilor clinice şi de laborator
pentru precizarea diagnosticului etiologic al bolii respiratorii.
 Agonişti ai calciului. Utilizarea agoniştilor calciului pentru terapia astmului au
ca beneficiu prevenirea eliberării mediatorilor, prevenirea contracţiei musculaturii
netede şi infiltrarea celulelor inflamatorii. Majoritatea studiilor indică că agoniştii
calciului au un efect moderat asupra contracţiei căilor tractusului respirator. Efectele
lor antiinflamatorii s-au dovedit a fi în final un mare beneficiu terapeutic.

Diverse alte medicamente

Medicamente antiinflamatoare nesteroidiene

Atât leucotrienele cât şi prostaglandinele sunt importante în fiziopatologia bolilor
inflamatorii. Medicamentele antiinflamatorii nesteroidiene blochează efectiv
prostaglandinele prin inhibiţia ciclooxigenazei, precum şi producţia de leucotriene.
Ele nu au efect asupra altor mediatori chimici ai inflamaţiei.
Aspirina produce o inhibiţie ireversibilă a tromboxanului (TXA2) care este un
important factor ce determină vasoconstricţia arterială pulmonară care însoţeşte
tromboembolismul.
Antihistaminicele. Medicamentele antihistaminergice nu s-au dovedit eficace în
terapia bolilor respiratorii la om şi animale. Ele acţionează prin blocarea receptorilor
care răspund la histamină. Cu toate acestea, medicamentele nu pot preveni
eliberarea de histamină sau alţi mediatori chimici de către alte celule inflamatorii.
Acesta poate fi motivul major pentru lipsa de eficacitate clinică al medicamentelor
antihistaminergice.

Substanţe cu acţiune antitusivă (behice)

Substanţele încadrate în acest grup se utilizează pentru a se combate tusea

extenuantă şi dureroasă, inutilă, fără rost fiziologic, apărută ca urmare a unor
excitaţii anormale plecate din alte părţi ale organismului decât mucoasa respiratorie.
Scopul terapiei antitusive este să scadă frecvenţa şi severitatea tusei fără să
slăbească apărarea mucociliară. Medicamentele care determină supresia tusei sunt
contraindicate atunci când tusea este productivă. Receptorii iritaţiei, dilataţiei şi
chemoreceptorii sunt cei care iniţiază tusea reflexă. Bronhoconstricţia însă este cel
mai frecvent şi mai important stimul al tusei. Tusea reflexă poate să fie blocată
periferic fie prin îndepărtarea iritaţiei utilizând substanţe mucolitice sau/şi
expectorante, fie blocând receptorii periferici prin inducerea bronhodilataţiei sau
prin blocarea centrului bulbar al tusei.

Antitusivele cu acţiune centrală

Antitusivele cu acţiune centrală se clasifică în narcotice (opiul, heroina, morfina,

codeina, dionina şi hidrocodona etc.) şi nonnarcotice.
Unele medicamente inhibă centrul tusei, altele micşorează sensibilitatea
mucoasei de la care pornesc reflex stimulii simptomului, iar altele diminuează sau
înlătură cauzele care o produc (secreţii patologice, corpi străini etc.).
 Dintre medicamentele antitusive cu acţiune centrală amintim opiul, heroina şi
morfina, care sunt foarte active dar care nu se prea utilizează în practică pentru că
sunt şi stupefiante. De aceea, cele mai utilizate opiacee rămân codeina şi dionina
care au acţiune behică mai slabă şi sunt netoxice în doze terapeutice.
Bromoformul se prezintă sub forma unui lichid incolor, volatil, cu miros
caracteristic şi gust dulceag-arzător, solubil în apă 1:250. Se utilizează în special la
câine pentru a calma tusea spasmodică sub formă de sirop în doză de 3-4
gtts/animal.
Calmotusinul (Clofedanol, Detigon, Pectolitan) se foloseşte sub formă de
soluţie gliceroalcoolică aromatizată în concentraţie de 5% administrată pe cale orală.
Are acelaşi mecanism de acţiune ca şi codeina dar are avantajul că nu produce
efectele negative ale acesteia. Are şi acţiune anestezică locală moderată. De
asemenea, acţionează ca parasimpaticolitic şi antihistaminic. Se foloseşte la câine
administrat per os în doză de 5-15 gtts de 3 ori/zi.
Speciile pectorale (Species pectorales) sunt un amestec de droguri care conţin
principii mucilaginoase şi emoliente din care se prepară infuzii antitusive. Drogul
este compus din frunze de nalbă mare, flori de nalbă mică, flori de lumânărică,
rădăcină de nalbă mare, rădăcină de licviriţie şi fructe de anason. Principiile active
din acest drog complex produce liniştirea mucoasei respiratorii congestionate şi
uscate şi înlătură astfel reflexul tusei.
Florile de tei (Tiliae flores) induc acelaşi efect ca şi speciile pectorale.
Alte substanţe cu acţiune behică.
Au acţiune behică şi alte substanţe cum ar fi substanţele antisecretorii bronhice
(uleiul de terebentină, uleiul de eucalipt) care acţionează antitusiv prin îndepărtarea
secreţiilor bronhice în exces sau substanţele fluidifiante ale secreţiilor bronhice
vâscoase şi aderente care uşurează restaurarea mecanismului excretomotor şi
expectoraţia. În aceste condiţii secreţiile patologice (care induc tusea) se elimină
fără eforturi prea mari din partea animalului, iar tusea diminuă în intensitate.

Substanţe expectorante

Unele substanţe vomitive cum ar fi ipeca, veratrina care dacă sunt administrate
în doze mici determină hipersecreţii bronhice. Secreţiile bronhice diluate se elimină
mai uşor deoarece pe cale reflexă se intensifică mişcările respiratorii şi apare tusea
fiziologică.
Alte substanţe cum ar fi iodurile, balsamurile, rezinele, gaiacolul şi derivaţii lui,
creozotul administrate sistemic se elimină din organism prin glandele bronhice pe
care le irită direct. Sub acţiunea acestor substanţe iritante glandele bronhice îşi
măresc activitatea, iar secreţiile devin mai abundente şi mai diluate favorizând
expectoraţia şi tusea fiziologică.
Alte substanţe irită glandele bronhice de la exterior şi se administrează sub
formă de fumigaţii cu ulei de terebentină, gudroane, eucalipt etc.
Saponinele prezente în unele droguri vegetale acţionează iritant la nivelul
mucoasei stomacale şi determină pe cale reflexă şi fluidifierea secreţiilor bronhice.
De reţinut că aceste saponine nu se absorb din stomac ca să acţioneze şi pe cale
sistemică.
 Substanţe fluidifiante (secretolitice)

Acţiune fluidifiantă (secretolitică) au vaporii de apă şi de ser fiziologic

(inhalaţii), precum şi preparatele cu bicarbonat de sodiu sau ioduri administrate pe
cale orală. Aceste substanţe se elimină pe la nivelul glandelor bronhice, le irită şi
determină creşterea secreţiilor care au ca rezultat fluidifierea secreţiilor.
Eucaliptolul şi gomenolul în doze mici acţionează ca fluidifiante.
Rădăcina de primula (Primulae rhizoma cum radicibus) sau ciuboţica cucului.
Se folosesc rizomii şi rădăcinile. Drogul conţine 10% saponine şi este oficinal. Se
prepară decocturi 5-7g la 100 ml apă din care se administrează la câine 1-2
linguriţe de câteva ori/zi. De asemenea, se întrebuinţează tinctura de Primula şi
extractul de Primula în doze de 10-15g la animalele mari şi de 10-20 picături la
câine de 3 ori pe zi.
Rădăcina de săpunariţă (Saponariae radix) se folosesc rizomii şi rădăcinile de
la Saponaria officinalis. Drogul conţine 8% saponine. Tinctura de saponaria conţine
20% saponine. Se folosesc în aceleaşi doze ca şi la primula.
Rădăcina de Senega (Senegae radix) conţine senegină, acid poligalic, salicilat
de metil şi un ulei gras. Drogul are acţiune iritantă pentru mucoase. Se prepară
infuzii şi decocturi 3-10%, siropuri şi mixturi. Se administrează în doză de 2-5g la
animalele mijlocii şi 0,5-1g la câine în bronşite.
Floarea de lumânărică (Verbasci flos) se folosesc corolele şi staminele florilor
uscate. Drogul conţine saponine, substanţe mucilaginoase, glucide şi urme de ulei
eteric. Prin uleiul eteric îşi exercită acţiunea fluidifiantă şi expectorantă.
Rădăcina de licviriţie (Liquiritiae radix) drogul conţine pe lângă substanţe dulci
şi glicizerină care are acţiune fluidifiantă şi expectorantă.

Substanţe secretolitice şi excretomotorii

Substanţele din această grupă acţionează prin fluidifierea secreţiilor bronhice

(acţiune secretolitică), prin activarea contracţiilor musculaturii netede a bronhiilor,
precum şi prin stimularea mişcărilor cililor vibratili (acţiune excretomotorie).
De reţinut că substanţele vomitive administrate în doze mici au acţiune
fluidifiantă şi excretomotorie.
Rădăcina de ipeca (Ipecacuanhae radix) este un drog oficinal care se păstrează
la Separanda. Pe lângă calităţile sale vomitive este un preţios expectorant cu efect
îndelungat. Principiile active (emetina) din acest drog se absorb în organism şi se
elimină lent pe la nivelul bronhiilor. Emetina determină liza spasmelor musculaturii
netede bronhice şi activează mişcările cililor vibratili favorizând astfel expectoraţia.
Se foloseşte în tratamentul bronşitelor şi bronhopneumoniei catarale sub formă de
pulbere, mixturi, boluri, infuzii în doză de 0,5-2g la cabaline, 2-5g la bovine şi 0,01-
0,05g la canide de 2-3 ori/zi.
Pulberea Dover conţine 10g opiu, 10g ipeca şi 80g lactoză este un preparat
oficinal care se păstrează la Venena. Din această pulbere se administrează la câine
0,1-0,5g/zi la care după administrare tusea chintoasă extenuantă devine mai rară şi
mai productivă.
 Apomorfina în doze mici de 0,02-0,05g la animalele mari şi 0,002-0,004g la
câine de 3-4 ori/zi are acţiune expectorantă.
Emeticul în doză de 0,5-5g la animalele mari are acţiune expectorantă. Pe de o
parte irită mucoasa digestivă şi pe cale reflexă determină creşterea cantităţii de
secreţii bronhice, iar pe de alta excită centrul respirator şi produce acţiune
excretomotorie.
Sărurile de amoniu (carbonatul de amoniu, clorura de amoniu, acetatul de
amoniu) sunt substanţe care se administrează pe cale orală şi după absorbţie se
distribuie în tot organismul şi se elimină în principal prin glandele bronhice
producând fluidifierea secreţiilor. Totodată stimulează şi centrul respirator,
intensifică mişcările cililor vibratili şi diminuă spasmele musculaturii bronhice
ducând la normalizarea tonusului acesteia.
Carbonatul de amoniu este un reactiv oficinal care se descompune în organism
şi eliberează amoniac. Se administrează per os în doză de 10-40g la animalele mari
şi 0,2-1g la câine
Clorura de amoniu este un reactiv oficinal care acţionează ca fluidifiant şi
excretomotor la nivelul căilor respiratorii, ca diuretic (prin acidoza pe care o
produce) şi ca stimulent al sistemului nervos central. Se recomandă să se utilizeze în
tratamentul bronşitelor şi bronhopneumoniilor catarale în doze de 8-15g la cabaline,
10-20g la rumegătoarele mari şi 0,2-1g la câine.
Acetatul de amoniu este un reactiv oficinal şi are acţiune asemănătoare cu
clorura de amoniu.
Spirtul de amoniac anisat (Licoare amoniacală anisată) se prezintă sub formă
de lichid şi conţine 20g amoniac, 3g ulei de anason şi 77g alcool. Se administrează
pe cale orală. Odată ajuns în stomac amoniacul din compoziţia produsului se
transformă sub influenţa acidului clorhidric în clorură de amoniu (vezi clorura de
amoniu). Se foloseşte în special la câine, per os V-XV gtts de 3-4 ori/zi ca breuvaj
diluat în apă.
Soluţia de clorură de amoniu anisată are în compoziţia sa 6g clorură de
amoniu, 2g ulei de anason, 52g alcool şi apă q.s. ad 100 ml. Se foloseşte în special
la câine, per os V-XV gtts de 3-4 ori/zi ca breuvaj.
Bisolvonul (Bromhexina clorhidrică) este un compus cuaternar de amoniu care
se obţine prin sinteză şi este oficinal. Are calităţi fluidifiante şi excretomotorii. De
reţinut că favorizează trecerea antibioticelor şi chimioterapicelor în lumenul
bronhiilor. Este bine tolerat şi se poate administra pe cale orală sub formă de pulberi
cu 1% substanţă activă sau pe cale parenterală prin injecţii intramusculare. Se
comercializează sub formă de comprimate a 0,008g şi sub formă de soluţie
injectabilă 2‰.

Substanţe condiţionat antisecretorii

Substanţele din această grupă se numesc şi condiţionat antisecretorii deoarece

acţionează în doze mici ca fluidifiante şi excretomotorii, iar în doze mari ca
antisecretorii (şi antiseptice) micşorând secreţiile exagerate care determină accese de
tuse, dispnee şi chiar congestie pulmonară. Deci acţionează şi ca anticongestive
pulmonare. Uleiurile volatile administrate per os, sau sub formă de fumigaţii în doze
mari produc vasoconstricţie la nivelul vaselor glandelor bronhice şi hiposecreţie
bronhică. Tot acţiune antisecretorie bronhică au şi substanţele parasimpaticolitice
(atropina, scopolamina, scobutilul, hiosciamina, beladona) şi sărurile de calciu.
Benzoatul de sodiu este un medicament oficinal. Se elimină în mare parte prin
rinichi şi o mică parte şi prin glandele bronhice unde produce acţiune expectorantă
şi slab antiseptică. Atunci când este administrat în doze mici per os 2-5g la cabaline
şi 0,1-0,5g la câine acţionează şi coleretic, colagog, antifermentescibil şi antipiretic.
În doze mari se foloseşte în tratamentul bronşitelor şi bronhopneumoniilor,
administrat pe cale intravenoasă sub formă de soluţie 10% în doză de 20-
25g/animal la cabaline şi soluţie 30-40% în doză de 3-4g la câine.
Uleiul de eucalipt este un ulei volatil oficinal obţinut prin distilare din frunzele
arborelui Eucalyptus globulus. Se mai numeşte şi eucaliptol şi se prezintă sub formă
de lichid incolor sau slab gălbui, limpede, cu miros de cineol şi gust arzător-
răcoritor. Este insolubil în apă, solubil în uleiuri grase şi în alcool etilic. Se
recomandă să se utilizeze în tratamentul bronşitelor catarale sub formă de fumigaţii,
administrat per os sau injectat subcutanat în doză de 0,2-0,5g la câine. Aceleaşi
utilizări le are şi tinctura de eucalipt.
Gomenolul (ulei de Niaouli) este un ulei volatil oficinal care se obţine prin
distilare din frunzele de Melaleuca viridiflora din familia Myrtaceae. Se prezintă
sub formă de lichid incolor, slab gălbui, cu miros de cineol, cu gust aromatic-
răcoritor şi amar. Conţine 45% eucaliptol, 15% terpinol, pinen etc. Se recomandă să
se utilizeze în tratamentul corizelor sub formă de instilaţii cu soluţii 1-2% gomenol
(ulei gomenolat).
Mentolul este un medicament oficinal care se obţine din uleiul de mentă sau prin
sinteză. Se prezintă sub formă de cristale aciculare sau pulbere cristalină cu miros
caracteristic şi cu gust arzător-răcoritor. Se volatilizează la temperatura camerei. Se
foloseşte sub formă de ulei mentolat 1% pentru instilaţii nazale în tratamentul
corizelor. În asociaţie cu eucaliptolul se foloseşte sub formă de fumigaţii în
tratamentul în masă al corizei.
Terpinhidratul este oficinal şi se prepară din ulei de terebentină, alcool şi acid
azotic. Se foloseşte ca fluidifiant la câine în doză de 0,1-0,2g, iar ca antisecretor în
doză de 0,25-0,8g. La animalele mari doza este de 10-15g.
Trecidul (Guiafenazina, Glicerilgaiacolat, Miocaina, Gojacuran, Resyl) este un
medicament oficinal care se prezintă sub formă de pulbere microcristalină de
culoare albă, cu miros caracteristic şi gust amar, uşor solubilă în alcool şi cloroform
şi solubilă în apă. Are acţiune expectorantă, behică, sedativă, miorelaxantă şi
hemostatică. Se comercializează sub formă de comprimate a 0,1g, sirop 2% şi
soluţie gliceroalcoolică aromatizată 10% de uz intern. La animalele mici se
administrează per os 1-2 comprimate de 2-3 ori/zi sau o linguriţă de sirop 2% de 2-3
ori/zi sau 2-3 gtts soluţie 10%.
 MEDICAŢIA APARATULUI EXCRETOR

Atunci când medicul veterinar stabileşte să facă o terapie cu lichide trebuie să-şi
pună următoarele întrebări:
(1) când trebuie instituită terapia cu lichide ?
(2) ce fel de soluţii va utiliza ?
(3) ce cantitate de lichid va trebui administrată ?
(4) cât de repede va trebui administrată soluţia ?
(5) care va fi calea de administrare ?
(6) care va fi rezultatul terapiei instituite ?
Răspunsul la aceste întrebări sunt critice şi depinde de cunoştinţele şi înţelegerea
mecanismelor homeostatice normale. Depinde de anamneză, de aspectele de bază în
care o boală în particular afectează echilibrul metabolic al apei şi electroliţilor şi de
stabilirea unui diagnostic corect.
Scopul terapiei cu lichide şi electroliţi este de a corecta deshidratarea sau
suprahidratarea, dezechilibrul electrolitic şi/sau dezechilibrul acido-bazic. Ea poate
să fie indicată pentru a corecta condiţiile de acidoză sau alcaloză, tratamentul
şocului, administrarea parenterală de hrană sau chiar pentru stimularea funcţiilor
unor organe (ex. rinichii).
Cauzele pierderilor de lichide, electroliţi şi/sau proteine includ situaţiile în care
substanţele nu sunt disponibile deoarece nu sunt administrate, sau sunt condiţii
dependente de animal, de ex. un animal cu o fractură de mandibulă, în care animalul
poate să fie incapabil să ingere hrană sau lichide, sau un animal cu tulburări ale SNC
care poate să fie incapabil să mănânce sau să bea apă datorită existenţei unei boli
primare. Alte cauze ale apariţiei unui dezechilibru al lichidelor, electroliţilor şi/sau
proteinelor pot să implice excesiva lor eliminare din organism.
Informaţii se obţin prin interogarea proprietarului animalului, prin observarea
pacientului şi prin examinarea clinică şi se referă la: durata şi frecvenţa vomitării
şi/sau diareii, consistenţa fecalelor, frecvenţa urinării, culoarea urinii, prezenţa şi
caracterul setei, dieta şi lichidele ingerate/consumate, uscăciunea şi elasticitatea
pielii, natura şi culoarea mucoaselor şi sclerei oculare, mirosul respiraţiei şi
greutatea pierdută sau câştigată.
Colectarea, determinarea cantităţii şi analiza urinei este necesară pentru a
diagnostica boala primară. Analiza urinei va include teste de laborator pentru
determinarea greutăţii specifice, glucozei, acetonei, pH-ului, albuminei precum şi
examinarea sedimentului microscopic.
În timpul stării de deshidratare, dacă rinichii funcţionează normal, greutatea
specifică a urinei va creşte şi volumul urinei va scade. Dacă greutatea specifică a
urinei este neschimbată sau scăzută şi animalul prezintă semne clinice de
deshidratatre este foarte posibil ca rinichii să nu funcţioneze corespunzător şi atunci
trebuie să se efectueze teste mult mai complicate.
Greutatea specifică a urinei va fi monitorizată în timpul perioadei de tratament. O
scădere a acestor parametri indică că s-a produs hidratarea.
Dacă animalul nu a primit un tratament cu o soluţie care conţine glucoză, dar
glucoza este găsită în urină este foarte posibil ca acidoza de origine diabetică să
producă deshidratarea.
Glucoza din urină va fi şi ea monitorizată în timpul tratamentului. Dacă animalul
a primit glucoză şi aceasta creşte în urină la +3 sau +4, doza trebuie micşorată
corespunzător.
Acetona este găsită în urină frecvent în timpul deshidratării şi/sau lipsei de
glucide din hrană (ex. înfometare).
Dacă pH-ul urinei este alcalin la speciile care au în mod normal urina acidă,
aceasta indică prezenţa alcalozei dacă nu este detectată nici o boală renală sau a
tractului urinar.
Prezenţa albuminei în urină şi a sedimentului poate să fie o indicaţie a unei boli
renale. Dacă rinichii funcţionează corespunzător ei pot să răspundă la diferite injurii.
Cu toate acestea, în prezenţa insuficienţei renale, terapia trebuie să fie specifică
altfel tratamentul poate să fie fatal.
Examenul de laborator al sângelui va include: hematocritul, CO 2 plasmatic,
puterea de combinare (bicarbonatul), Cl- , Na+ , azotul ureic şi creatinina.
Hematocritul este un indicator al stării de hidratare. Când gradul de hidratare este
crescut, hematocritul va scade. Dacă hidratarea creşte şi hematocritul scade sub
normal, atunci trebuie luată în considerare terapia sângelui.
Dacă animalul se află în condiţii critice, este esenţială monitorizarea pH-ului
arterial, presiune O2 şi presiune CO2 pentru a gestiona corespunzător cazul.
În tabelul 1 sunt redaţi parametri care trebuie monitorizaţi şi valorile normale de
referinţă
Tabelul 6 Parametri care trebuie monitorizaţi în perioada terapiei cu lichide
1. Murmur vezicular normal la ascultare
2. Volumul celular  20 %
3. Proteine totale  3,5g /dl
4. Electroliţii:
4.1Na+ = 135-160 mEq/l
4.2Cl- = 110-125 mEq/l
4.3Ca++ = 4-6 mEq /l
4.4HCO3 = 18-24 mMol/l
 5. pH-ul arterial = 7,3-7,45 mmHg
6. Presiunea CO2 arterial = 35-45 mmHg
7. Rata de eliminare a urinei = 1 ml/Kg/oră
8. Parametrii hemodinamici
8.1Presiunea venoasă centrală = 0-5
mmHg (0-7 cm H2O)
8.2Presiunea capilară pulmonară = 2-10
mmHg
8.3Presiunea arterială = 70-90 mmHg
8.4Presiunea pulmonară arterială = 12 -
25 mmHg

Caii prezintă unele probleme în menţinerea echilibrului acido-bazic. În cazurile

cu diaree severă, şoc şi obstrucţie intestinală caii par să fie predispuşi la acidoză
metabolică severă.
Acidoza respiratorie se produce de obicei atunci când se realizează anestezia în
circuit închis la cabaline.
O concentraţie scăzută, anormală de Na+ este frecvent întâlnită în cazul
deshidratării la cal. Hipopotasemia severă cu valori serice ale K+ mai mici de 2,5-3
mEq/l poate să necesite tratament cu soluţii care conţin mult K+.
Hiperpotasemia este şi ea periculoasă atunci când nivelul seric este mai mare de
7 mEq/l şi poate să fie asociată frecvent cu acidoza la iepe. Corectarea rapidă a
acidozei va fi obişnuit realizată prin corectarea hiperpotasemiei.
Rumegătoarele prezintă tulburări frecvente ale echilibrului acido-bazic. Când un
diagnostic al unei boli a abomasului este însoţită de o tulburare evidentă a
echilibrului lichidelor, hipocloremia, hipopotasemia şi alcaloza sunt în mod obişnuit
prezente. Aceste considerente vor fi confirmate prin teste de laborator
corespunzătoare.
Supraîncărcarea cu cereale va duce la deshidratare severă şi la acidoză
metabolică. În sindromul diareic la viţel se produce deshidratarea severă şi acidoză
metabolică, iar în unele cazuri poate să apară hiperpotasemie care este foarte
periculoasă.

DIURETICELE

 Bazele biochimice şi fiziologice ale acţiunii diureticelor

 Apa şi diureticele osmotice
 Sărurile
 Diureticele mercuriale
 Inhibitorii anhidrazei carbonice
 Benzotiazidele (Tiazidele)
 Xantinele şi aminouracilii
 Agoniştii aldosterolului
 Agenţi care reţin potasiul
 Diureticele ansei Henle
 Diuretice noi
 Complicaţii care pot să apară în urma utilizării diureticelor

Bazele biochimice şi fiziologice ale acţiunii diureticelor

Rinichii acţionează sub control neuroendocrin, au un rol primar în coordonarea

echilibrului electroliţilor (în principal al sodiului) şi apei între mediul extern şi
intern celular. Partea lichidă a sângelui este formată din molecule cu o greutate
moleculară mai mică de 68.000 daltoni şi este filtrată prin capilarele glomerulare.
Arteriolele aferente şi eferente acţionează ca rezistori variabili care menţin o
presiune de filtrare relativ constantă. Dacă se produce o scădere a presiunii sângelui
în artera aortă, arteriolele aferente se contractă pentru a ajuta la menţinerea relativ
constantă a presiunii sanguine aortice. Acest lucru duce însă la o scădere a irigării
renale cu sânge. Dacă un medicament induce diureza mai rapid decât se poate
rehidrata sângele cu lichid tisular, apare hipotensiunea arterială şi vasoconstricţia
arteriolelor aferente.
Azotemia prerenală apare ca rezultat al constricţiei arteriolelor aferente şi poate
să fie indusă prin oricare mecanism care reduce activitatea cardiacă pentru o
perioadă mai lungă de timp (ex. insuficienţa cardiacă congestivă).
Scăderea volumului de sânge circulant indusă de diuretice prezintă o mare
importanţă la pacienţii suferinzi de boli hepatice la care cea mică scădere a
volumului sângelui circulant poate să aibă efecte catastrofale pentru perfuzarea
ficatului. Bolile cronice hepatice sunt în mod obişnuit asociate cu o scădere a
presiunii coloidosmotice a plasmei sanguine produsă printr-un nivel scăzut al
albuminei serice însoţită de o rată mică de rehidratare a sângelui cu lichide din alte
sectoare ale organismului.
O mică scădere în perfuzia arterială, care ar putea trece neobservată în condiţii
normale, poate produce coma hepatică şi sindromul hepatorenal la pacienţii cu boli
hepatice extensive.
Diureticele (exceptând apa şi diureticele osmotice) îşi exercită acţiunea prin
restabilirea unui gradient ionic normal la nivelul celulelor tubilor renali. Această
interferenţă cu mecanismele de transport normale, reţine în principal sodiul din
urina primară şi-l introduce înapoi în sistem. Dacă în ţesuturile din jurul ansei
Henle, în structura tubilor distali şi în canalele colectoare gradienţii normali nu sunt
stabiliţi, apa nu mai este reabsorbită din urina primară în cantităţi normale şi apare
diureza.
Datorită faptului că multe cauze edematogene sunt asociate cu un bilanţ pozitiv
al sodiului, diureticele care interferă cu mecanismele de transport ale sodiului sunt
mult mai eficace în tratamentul edemelor.

Apa şi diureticele osmotice

 Agenţii medicamentoşi exercită efect diuretic prin activitate osmotică sunt
substanţe care trec liber prin filtrul glomerular, suferă o resorbţie tubulară limitată şi
sunt farmacologic inerte.
Administrarea apei ca o necesitate a menţinerii echilibrului homeostatic al
corpului duce la o excreţie mai mare de urină diluată. Din acest motiv apa este un
adevărat diuretic fiziologic şi este folosit în mod obişnuit în medicina veterinară. De
aceea administrarea de apă la câinii care suferă de nefrită interstiţială cronică este
esenţială pentru menţinerea stării compensate.
O creştere semnificativă a oricărei cantităţi de soluţii osmotice active în urina
primară este de obicei însoţită de o creştere a volumului de urină eliminată.
Când circulaţia renală este compromisă ca urmare a unui şoc hipovolemic,
determinat prin deshidratare sau traumatism, soluţiile filtrate de glomerul sunt
supuse unei resorbţii complete şi apa este astfel conservată. Diureticele care
acţionează normal prin inhibarea transportului tubular al ionilor pot să fie ineficiente
în această situaţie.
Aceste caracteristici descrise sunt utile pentru a indica clinic folosirea
diureticelor osmotice: profilaxia insuficienţei renale acute, diagnosticul diferenţial
al oliguriei acute, reglarea presiunii intraoculare şi cerebrospinale, mobilizarea
lichidului de edem, inducerea poliuriei pentru a facilita eliminarea unor substanţe
toxice. Acest lucru explică utilizarea manitolului pentru a reduce presiunea
intracranială din edemul cerebral traumatic atunci când animalul suferă de cele mai
multe ori şi de şoc hipovolemic.
Manitolul (Osmitol, Resectisol ) suferă o resorbţie tubulară foarte mică şi este
slab absorbit din tractul gastrointestinal. El se administrează de preferinţă pe cale
parenterală. În comerţ se găseşte sub formă de soluţie 25% iar înainte de utilizare se
diluează cu alte lichide care se administrează pe cale i.v. Doza este în funcţie de
boală şi răspunsul renal. Pentru majoritatea scopurilor se administrează doza de 1-2
mg/Kg dintr-o soluţie 5-10% la o rată de perfuzie de aproximativ 4 ml/minut. Alte
glucide sau alcoolglucide (ex. glucoza, sucroza, sorbitolul, isosorbitolul) pot să fie
utilizate în concentraţii hipertonice pentru acţiunea lor diuretică. Pentru a produce
diureza, în general glucidele pot fi administrate pe cale i.v. în soluţii hipertonice în
doze mai mari.

Săruri

În practica clinică veterinară clorura de sodiu ocupă un rol unic ca diuretic. Ea

este folosită în tratamentul urolitiazei în special la oi, viţei şi pisici.
Includerea sărurilor în raţia furajeră sau în apa de băut asigură necesarul de apă şi
totodată relaxarea uretrei.
Bicarbonatul de sodiu. Atunci când se administrează în exces exercită efect
diuretic. El nu poate să mobilizeze lichidul din edeme. Trebuie să avem grijă ca la
utilizarea lui să nu se instaleze alcaloza sistemică care are repercusiuni grave pentru
organism.
Sulfatul de sodiu. Atunci când se administrează pe cale orală acţionează ca un
cataractic deoarece nu se absoarbe din tractul gastrointestinal. Când este administrat
parenteral sub formă de soluţii injectabile creşte volumul urinar deoarece tubii renali
au o capacitate limitată de resorbţie a ionului sulfat.
Apar reacţiile complexe cu cationii bivalenţi şi acest tip de diureză are ca rezultat
creşterea excreţiei de calciu sau alţi cationi bivalenţi. Aceste efecte sunt utilizate în
tratamentul hipercalcemiei şi intoxicaţiei cu stronţiu radioactiv.
Sărurile de potasiu au fost folosite în trecut ca diuretice dar datorită pericolului
lor pentru organism sunt mai puţin folosite astăzi.
Sărurile de amoniu. Clorura de amoniu, azotatul de amoniu şi clorura de calciu
au tendinţa de a produce o acidoză şi un efect diuretic trecător. Sărurile de amoniu
formează acizi (acidoză) prin transformarea în ficat a amoniului în ureee. Acest
lucru duce la o acumulare a ionilor de hidrogen care reacţionează cu lichidele
tampon ale corpului. Până la compensarea completă, realizată prin mecanisme
homeostatice ale echilibrului acido-bazic, rinichii excretă cam aceeaşi cantitate de
săruri formatoare de acizi cu cele administrate.
Compozitia lichidului extracelular este tulburată prin modificarea concentraţiei în
cloruri şi bicarbonat. Acest lucru se produce în caz de încărcare acută cu cloruri a
tubilor renali. Unele cloruri vor scăpa de reabsorbţie şi trec în urină cu o cantitate
echivalentă de cationi (de obicei sodiu) şi o cantitate izoosmotică de apă.
După compensare se realizează efectul diuretic care este de scurtă durată. Cu
toate acestea, apariţia acidozei subclinice care are ca rezultat eliminarea unei urini
acide, este utilizată în tratamentul unor tipuri de cistite, în special acelea
caracterizate prin urina bazică la speciile care normal produc urina acidă.

Diuretice mercuriale

Diureticele mercuriale, cu o excepţie Clormerodrin, au mai mult o importanţă

istorică decât una clinică. Ele sunt dependente de pH şi par să acţioneze prin
eliberarea unei mici cantităţi de ioni mercurici. Aceştia se combină cu cisteina care
se găseşte în enzimele asociate cu sistemele de transport localizate în tubul proximal
şi începutul tubului distal. Resorbţia sodiului şi excreţia potasiului produsă de
aldosteron nu este blocată prin administrarea substanţelor mercuriale. Folosirea
abuzivă a diureticelor mercuriale poate să ducă la insuficienţă renală acută care
poate să fie temporară sau permanentă.

Inhibitorii anhidrazei carbonice

Mecanisme de transport care realizează schimbul ionilor de Na+ şi K+ din urina

primară contra exces de ioni de hidrogen din lichidul extracelular există în multe
locuri de-a lungul sistemului tubular renal. Ionii de hidrogen devin disponibili
pentru aceste schimburi, în prezenţa anhidrazei carbonice, prin transformarea
bioxidului de carbon şi a apei în acid carbonic.
Anhidraza carbonică este prezentă într-o concentraţie mare, în special în celulele
epiteliale ale tubilor renali. Medicamentele care inhibă anhidraza carbonică inhibă
mecanismele de schimb ionic, produc retenţia de sodiu şi un schimb preferenţial al
ionilor de potasiu contra ioni de sodiu care este descoperit în urina primară. O
cantitate de apă izoosmotică este excretată odată cu creşterea nivelului ionilor de
sodiu şi de potasiu. Efectul diuretic al acestor agenţi se pierde după câteva zile, dacă
în acest timp se acumulează suficienţi ioni de hidrogen ca să permită ca procesul de
schimb să continue. Formarea de umoare apoasă la nivelul ochiului este înalt
dependentă de anhidraza carbonică şi de aceea cea mai mare utilizare clinică a
acestor agenţi este în tratamentul glaucomului cronic. Aceşti agenţi diuretici au fost
utilizaţi în tratamentul edemului mamar. Diureticele inhibitoare ale anhidrazei
carbonice disponibile pe piaţă sunt inserate în tabelul 1
Tabelul 1 Diuretice inhibitoare ale anhidrazei carbonice
Denumirea comercială Doza şi calea de
administrare
Acetazolamida (Diamox) 1-3 mg /Kg /24 ore, per os
1 mg /Kg /24 ore, i.m.
Diclorfenamida 2-4 mg /Kg /24 ore, per os
(Doranide)
Metazolamida 2-4 mg /Kg /24 ore, per os
(Neptazane)
Etoxzolamida (Cardrase, 2-15 mg /Kg /24 ore, per
Ethanide) os divizată în mai multe
administrări.

Benzotiadiazide (Tiazide)

Mulţi compuşi din clasa diureticelor benzotiadiazidice sunt ortoclorsulfamide. În

unii compuşi gruparea trifluorometil este înlocuită cu gruparea clor. Majoritatea
agenţilor medicamentoşi sunt derivaţi fie ai clorotiazidelor fie ai
hidroxiclorotiazidelor şi diferă după durata şi puterea lor de acţiune. Ele îşi exercită
efectul lor primar la nivelul tubului proximal şi previn resorbţia de sodiu. Există de
asemenea observaţii că unele dintre aceste tiazide influenţează direct resorbţia apei,
probabil prin inhibiţia anhidrazei carbonice. Aceşti agenţi se pare că lucrează la
nivelul tubului proximal în locurile în care se produc schimburile sodiu-potasiu care
sunt stimulate de aldosteron.
Un posibil efect secundar al utilizării lor este pierderea masivă de potasiu la o
concentraţie mare de aldosteron, cum se întâmplă în insuficienţa cardiacă
congestivă. Diureticele tiazidice au unele efecte diabetogene, în special în cazurile
subclinice de diabet zaharat. Hiperuricemia şi pancreatita acută sunt alte boli la om
în care s-au folosit diureticele tiazidice. Acumularea de lichid asociată cu boli
hepatice sau renale cronice răspund corespunzător la medicaţia cu substanţe
tiazidice care s-au dovedit folositoare în tratamentul edemului asociat cu
insuficienţa cardiacă congestivă. În mod paradoxal, tiazidele pot fi de asemenea
utilizate în tratamentul diabetului insipid. Ele par să fie eficace în tratamentul
diabetului insipid atât de origine nefrogenă, cât şi de origine pituitară. Ele induc o
modificare de la o poliurie bogată la un volum mic de urină aproape izotonică.
Administrarea continuă de medicamente tiazidice la pacienţi fără edeme, a dus la o
pierdere de sodiu, clor şi apă care eventual rezultă într-o stare moderată a depleţiei
de electroliţi şi apă, iar în tubii proximali se produce o absorbţia mai completă a
filtratului glomerular. Acest lucru are ca rezultat o reducere a cantităţii de sodiu, clor
şi apă în urina primară şi în reţeaua tubulară distală. Diureticele tiazidice disponibile
pe piaţă sunt cele enumerate în tabelul 2.

Tabelul 2 Diuretice benzotiazidice

Denumirea Doza şi calea de
administrare
Clorotiazida (Diuril) 12-15 mg/Kg per os, la 12
ore
10 mg/Kg, i.v.
Hidroclorotiazida 1 mg/Kg, per os, la 12 ore
(Hidrodiuril,Eridrix,Ore
tic)
Flumetiazida (Ademol) 12-15 mg/kg, per os, la 12
ore
Hidroflumetiazida 1 mg/Kg, per os la 12 ore
(Saluron)
Bendroflumetiazida 0,15 mg/Kg, per os, la 12
(Naturetin) ore
Triclormetiazida 0,10-0,15 mg /Kg, per os
( Naqua) la 12 ore
Meticlotiazida 0,10-0,15 mg /Kg, per os
(Enduron) la 12 ore
Politiazida (Renese) 0,10-0,15 mg /Kg, per os
la 12 ore
Ciclotiazida (Fluidil) 0,10-0,15 mg /Kg, per os
la 12 ore

Xantine şi aminouracili

Dintre diferite xantine Teofilina are cea mai mare activitate renală. Un număr
mare de compuşi heterociclici cu azot slab înrudiţi cu xantinele au fost sintetizaţi şi
a fost studiată acţiunea lor diuretică.
Amisometradina (Rolicton) şi Clorazanil (Daquin) sunt exemple de aminouracili
noi. Împreună cu teofilina, componenţii cei mai obişnuiţi ai acestui grup sunt
cafeina, teobromina şi aminofilina.
Medicamentele din acest grup stimulează funcţiile cardiace şi este posibil ca
activitatea lor diuretică să fie rezultanta creşterii irigării renale cu sânge şi în felul
acesta să crească şi rata de filtrare glomerulară. Cu toate acestea, toţi aceşti agenţi
medicamentoşi se pare că acţionează asupra tubilor renali.
Răspunsul renal se manifestă printr-o creştere a nivelului sodiului şi clorului în
urină. Nu se produc modificări semnificative ale pH-ului urinei şi excreţia de
potasiu pare să nu fie afectată. În general ei nu sunt eficace în aceeaşi măsură ca alţi
agenţi medicamentoşi disponibili pe piaţă. La om utilizarea lor îndelungată a dus la
pierderea eficacităţii lor şi la iritaţii gastrice.
 Antagonişti ai aldosteronului

Sunt disponibili pe piaţă două medicamente care se manifestă ca antagonişti ai

aldosteronului. Modul lor de acţiune şi efectele secundare sunt diferite.
Spironolactona (Aldactone) este un preparat care se administrează pe cale orală.
Adeseori se administrează în asociaţie cu un diuretic tiazidic. Această combinaţie
este raţională, dacă excreţia potasiului înregistrată cu diuretice tiazidice este în
principal rezultatul schimbului de ioni de sodiu contra ioni de potasiu la nivelul
tubului distal, schimb care este aproape în întregime sub controlul aldosteronului.
Această combinaţie de agenţi medicamentoşi cresc acţiunea diuretică şi controlul
efectelor secundare determinate de medicamentele tiazidice.
Spironolactona este un adevărat antagonist competitiv al aldosteronului, care
creşte resorbţia directă a sodiului la nivelul ariei proximale a tubului distal al
nefronului. La nivelul zonei celei mai distale a tubului distal, aldosteronul
favorizează resorbţia sodiului prin creşterea mecanismelor de schimb fie a ionilor de
potasiu fie a celor de hidrogen. Spironolactona blochează aceste două acţiuni ale
aldosteronului. Medicamentul are o foarte mică acţiune la început care nu este
dependentă de doză.
Acest medicament nu previne excreţia de acid uric. Spironolactona poate să
exercite unele acţiuni asemănătoare estrogenilor dar nu este diabetogenă. Doza
administrată pe cale orală este în mod obişnuit de 0,5-1,5 mg/Kg singură sau în
combinaţie cu o tiazidă sau alt diuretic. Nu se găseşte pe piaţă nici o formă de
administrare pe cale parenterală. La pacienţii trataţi cu spironolactonă nu trebuie să
se administreze potasiu deoarece spironolactona împiedică excreţia de potasiu.
Creşterea nivelului seric al potasiului stimulează eliberarea de aldosteron. Nivelul
crescut de aldosteron stimulează excreţia de potasiu. Aparent acesta este
mecanismul prin care hiperpotasemia este evitată atunci când se prelungeşte
tratamentul cu spironolactonă.
La pacienţii cu funcţie renală diminuată (ex. azotul ureic peste 40% sau 50%),
acest medicament trebuie să fie folosit cu mare grijă. Dacă hiperpotasemia apare în
timpul tratamentului cu spironolactonă, trebuie amintit că efectul medicamentului
poate să persiste încă 3 zile după întreruperea tratamentului. În timpul perioadei de
aşteptare, poate să fie necesară continuarea utilizării unei tiazide sau a altui diuretic
timp de 48-72 ore pentru a favoriza excreţia de potasiu.
Heparina sodică previne eliberarea de aldosteron prin suprarenală. Printre alte
acţiuni ale ei are şi acţiune diuretică.

Agenţi care produc retenţia de potasiu

Triamteren (Dyrenium) se presupune ca acţioneaza direct asupa trnsportului

tubular al sodiului. Acest efect pare să fie independent de nivelul plasmatic al
aldosteronului. Nu este un inhibitor al anhidrazei carbonice. Acţiunea acestui
medicament este independentă de nivelul plasmatic al aldosteronului. Nu este un
medicament diabetogen dar poate să fie asociat cu o creştere a nivelului seric al
acidului uric.
 Reducerea ratei de excreţie a potasiului prin utilizarea acestui compus a fost
atribuită inhibiţiei excreţiei de potasiu în tubii distali. Doza orală obişnuită este de
0,5-3 mg/kg. Îşi exercită efectul de obicei la 2-3 ore după administrare şi poate să
dureze 6-8 ore. La o administrare de 3 ori/zi, acţiunea pare să fie mai intensă a 2-a şi
a 3-a zi după tratament. Nu există nici o formă de administrare parenterală.
Multe diuretice (incluzând tiazidele, furosemidul şi acidul etacrinic) produc
normal creşterea debitului de potasiu dar acest răspuns este scăzut prin utilizarea
simultană de amilorid sau la fel de bine de triamteren. La amilorid nu au fost încă
stabilite dozele pentru animale.

Diureticele catre acţionează la nivelul ansei Henle

Există trei compuşi disponibili care acţionează prin resorbţia primară a sodiului
în zona ascendentă a ansei Henle. Mecanismele prin care se produce resorbţia
sodiului în această porţiune a nefronului nu sunt pe deplin lămurite, iar modul exact
de acţiune al acestor agenţi nu este încă bine cunoscut. Aceşti agenţi îşi exercită
acţiunea farmacologică le nivelul tubului proximal şi distal.
Folosirea unuia dintre aceste medicamente, furosemidul, a devenit larg răspândită
în medicina veterinară. Acidul etacrinic este aparent la fel de bun, în timp ce
bumetanida (Bumex) pare să fie de aproximativ 40 ori mai activ decât furosemidul.
Aceste medicamente sunt disponibile pe piaţă şi au un efect semnificativ în special
la pacienţii cu insuficienţă renală.
La om aceşti agenţi mdicamentoşi s-au dovedit foarte utili la pacienţii cu nivelul
seric al creatininei de 3-8mg%. Răspunsul diuretic la tratamentul cu aceste
medicamente nu este semnificativ tulburat de schimbările echilibrului acido-bazic al
pacienţilor. Capacitatea rinichiului de a regla resorbţia bicarbonatului este aparent
nealterată. Compuşii sunt bine absorbiţi din tractul gastrointestinal. Ei nu se
acumulează în alte organe cu excepţia ficatului de unde sunt excretaţi pe cale biliară.
După injectare i.v. aproximativ 1/3 din doză este excretată prin ficat şi 2/3 prin
rinichi.
Rata excreţiei urinare este dependentă de pH-ul urinei, care poate să înregistreze
variaţii printre ierbivore şi carnivore pe durata de acţiune şi este dependentă de doza
recomandată. Eliminarea acetor compuşi este destul de rapidă, iar cumularea
medicamentului nu a apărut la doze obişnuite. Aceşti compuşi nu inhibă anhidraza
carbonică şi nu afectează activitatea aldosteronului. Debitul renal al potasiului este
mărit ca rezultat al creşterii excreţiei de potasiu în porţiunea distală a nefronului.
Alcaloza metabolică poate rezulta datorită proastei utilizări a acestor
medicamente. Efectele secundare sunt atribuite excreţiei urinare a clorului, a
potasiului şi o creştere a ratei excreţiei ionilor de hidrogen. Acţiunea acestor
medicamente asupra excreţiei renale a acidului uric este variabilă. În doze mici
uraţii tind să fie reţinuţi în timp ce la doze mari uraţii sunt excretaţi.
Toţi cei trei agenţi medicamentoşi enumeraţi anterior au acţiune diuretică
saluretică. Dacă sunt utilizaţi excesiv ei pot să producă deshidratare şi pot să tulbure
echilibrul electrolitic. Pierderea excesivă de potasiu la pacienţii care primesc
digitalice glicozidice poate să grăbească apariţia toxicităţii digitalicelor. Aceste
medicamente se indică să se folosească în tratamentul edemului, congestiei
pulmonare, ascitei, hidrotoraxului, edemului pulmonar şi oricărei acumulări
patologice de lichid neinflamator.
Dozele trebuie să fie ajustate după răspunsul individual al fiecărui animal. În
cazul edemelor severe şi în cazurile refractere la tratament, dozele pot să fie dublate.
Dozele stabilite vor fi administrate timp de una sau mai multe zile.
Mobilizarea lichidului din edem în cazurile cronice (ex. insuficienţa cardiacă
congestivă) poate să necesite o administrare intermitentă a dozelor stabilite.
Regimul de administrare a dozelor poate să fie acelaşi într-o zi sau mai multe zile
consecutiv sau poate să fie diferit în funcţie de rezultatele tratamentului.
Cazurile cronice, care necesită o utilizare continuă a acestor medicamente,
trebuie să fie frecvent reexaminate de medicul veterinar pentru a observa la timp
semnele deshidratării şi eventualele tulburări ale echilibrului electrolitic.
Examinarea clinică trebuie sa fie dublată de analize de laborator în vederea evaluării
periodice a azotului ureic din sânge şi urină, creatininei plasmatice şi serice,
potasiului, sodiului şi altor electroliţi. Aceşti agenţi medicamentoşi se contraindică
în cazurile cu anurie. Terapia poate să fie discontinuă în cazurile cu boli renale
progresive care produc creşterea azotemiei şi oligurie. Aşa cum s-a descris mai sus
coma hepatică poate să fie rezultatul modificărilor frecvente ale echilibrului
electrolitic la animalele cu boli hepatice. De aceea folosirea acestor agenţi în
prezenţa bolilor hepatice necesită o atentă monitorizare.
Dacă au fost administraţi hormoni steroizi care au produs depleţia de potasiu,
diureticele trebuie să fie folosite cu foarte mare grijă şi dacă este necesar să va
suplimenta terapia cu potasiu.
Furosemidul (Furosemide, Lasix) este o ortoclorsulfamidă, care are în plus o
grupă carboxil care o diferenţiază de diureticele tiazidice. Este posibil ca
furosemidul să acţioneze la nivelul mecanismelor transportoare de sodiu, pe unele
căi dependente de proprietăţile acide puternice a acestor componenţi la fel ca şi
acidul etacrinic deoarece ambii compuşi conţin grupa carboxil. Furosemidul este
disponibil pe piaţă sub formă de comprimate de 12,5 şi 50 mg pentru administrare
pe cale orală. Pentru administrare pe cale parenterală se găsesc soluţii injectabile
5%. Doza de furosemid la câini şi pisici este de aproximativ 5mg/kg. Aceasta poate
să fie crescută până la 10 mg/kg. După administrare pe cale orală răspunsul diuretic
este observat adeseori după 30 minute de la administrare. Dozele pot să fie repetate
la fiecare 6-8 ore dacă este necesar. Utilizarea pe cale parenterală este necesară în
cazurile dramatice în care răspunsul diuretic este necesar imediat. La cal doza este
de 1,5-3 mg/kg şi ea poate să fie dublată la nevoie. Se foloseşte în tratamentul
preventiv al epistaxisului la caii de curse.
Acidul etacrinic (Edecrin). Deşi modul de acţiune al acidului etacrinic este
aparent foarte asemănător cu al furosemidului, structura lui chimică este destul de
diferită exceptând grupa carboxil care este comună ambilor agenţi medicamentoşi.
Mecanismele de eliminare şi efectele secundare pentru acest compus şi
furosemid sunt în esenţă aceleaşi. Proasta lor utilizare însă poate să producă o
hipopotasemie profundă. Acidul etacrinic nu este diabetogen şi blochează excreţia
de acid uric. Este disponibil pe piaţă pentru administrare atât pe cale orală, cât şi
parenterală. Pentru câini şi pisici dozele sunt aceleaşi ca şi la furosemid 5mg/kg.
Este comercializat sub formă de tablete de 25 şi 50 mg pentru administrare pe cale
orală şi de sare sodică numai pentru administrare pe cale i.v.

Diuretice noi

Bumetanida (Bumex) este un diuretic esenţial care acţionează la nivelul ansei

Henle şi care este mult mai puternic decât furosemidul. Structura lui chimică este
diferită de cea a furosemidului.
Acidul tienilic (Tierynafen) se pare că produce o eliminare mai mare de acid uric
(uricosuric) decât electroliţi, în principal sodiu şi clor (saluretic). Nu a fost încă
stabilit modul lui de acţiune.
MK-196 este mai mult saluretic decât uricosuric la om. Are o lungă durată de
acţiune la nivelul ansei Henle şi se pare că are şi acţiune antihipertensivă.

Complicaţii care pot să apară după utilizarea diureticelor

Prin utilizarea necorespunzătoare a diureticelor pot să apară hipopotasemie,

hiperpotasemie şi tulburarea echilibrului acido-bazic. Cele mai frecvente efecte
adverse după utilizarea majorităţii agenţilor medicamentoşi diuretici sunt redate în
tabelul 3
Tabelul 3. Complicaţii care pot să apară după utilizarea unor medicamente diuretice
Hiperuricemie

Acidoză
Alcaloză
Hipopotasemie
Hiperpotasemie

Diureticul Altele

Osmotice  +   + Hyper- sau

hipoosmolaritate
Organo-  + +  + Necroză tubulară,
mercuriale recţii de
hipersensibilitate
Acetazol +  +  Calculi ai tractului
amide urinar, coma hepatică
Tiazide + +   + Vasculite cutanate,
agranulocitoză,
trombocitopenie,
anemie, pancreatita,
intoleranţă la
glucide, coma
hepatică
Acid + +   + Hiper- şi
etacrinic hipoglicemie,
 hemoragii
gastrointestinale,
surzenie, coma
hepatica
Furosemid + +   + Intoleranţă la
glucoză, surzenie,
coma hepatică
Bumetanida + +   + Ototoxicitate, coma
hepatică
Spironolact   +   Ginecomastie
ona
Triamterene   + +  Azotemie, crampe
musculare
Amiloride   + +  Azotemie

MEDICAŢIA APARATULUI DIGESTIV

SUBSTANŢE DIGESTIVE (eupeptice)

11.1.1 Digestive fiziologice
11.1.2 Digestive amare
11.1.3 Digestive aromatice
11.1.4 Digestive saline
11.1.5 Digestive diverse

SUBSTANŢE RUMINATORII
SUBSTANŢE VOMITIVE
Vomitive cu acţiune centrală
Vomitive cu acţiune periferică

SUBSTANŢE ANTIVOMITIVE (antiemetice)

Antivomitive cu acţiune centrală
Antivomitive cu acţiune periferică

SUBSTANŢE PURGATIVE
Purgative uleioase
Purgative saline
Purgative diverse
Purgative ale intestinului gros

SUBSTANŢE ANTIDIAREICE (constipante, stiptice)

Antidiareice liniştitoare şi antispasmodice
Antidiareice mucilaginoase şi adsorbante
Astringente antidiareice
Antiseptice intestinale

SUBSTANŢE CARMINATIVE

SUBSTANŢE DIGESTIVE (eupeptice)

Medicamentele încadrate în acest grup îmbunătăţesc apetitul şi digestia prin

stimularea funcţiilor secreto-motorii digestive în general şi a celor stomacale în
special, pe cale reflexă sau directă, cu urmări favorabile pentru întrgul organism.

Digestive fiziologice

Sunt denumite în acest fel deoarece ele se găsesc în mod obişnuit în secreţiile
stomacale. În acest grup se mai studiază şi câteva preparate care suplinesc şi alte
insuficienţe secretorii digestive nu numai pe cele ale stomacului.
Acidul clorhidric. Are rol în digestia proteinelor. Pentru activarea
pepsinogenului este necesară o concentraţie de 0,2 % acid clorhidric. Peste această
concentraţie se produce contracţia pilorului. Se recomandă să se utilizeze în cazuri
de hipoaciditate sau anaciditate gastrică, în cazuri de timpanism sub formă de
soluţie 0,1–0,5 %.
Pepsina. Produs enzimatic, oficinal, format din enzime proteolitice, obţinut din
mucoasa stomacală proaspătă de bovine sau porcine. Se prezintă ca o pulbere
amorfă, albă sau uşor gălbuie, cu miros slab caracteristic, cu gust dulceag solubilă în
apă. Se administrează de obicei asociată cu acid clorhidric la animalele cu
insuficienţe secretorii stomacale în doză de 2-5 g la animalele mari şi 0,2-0,3 g la
cele mici.
 Acidopeps. Produs enzimatic care conţine acid glutamic şi pepsină. Se prezintă
pe piaţă sub formă de comprimate care conţin 0,5g din prima substanţă şi 0,1 g din a
doua substanţă. Se recomandă să se utilizeze în insuficienţa secretorie stomacală în
doze de 2-5g la animalele mari şi 0,2–0,5 g la cele mici.
Tripsina. Enzimă proteolitică, oficinală, secretată de pancreas sub formă de
precursor inactiv denumit tripsinogen. Tripsinogenul este activat de enterochinază
sau de mici cantităţi de tripsină. Cu ajutorul ei se corectează dispepsia care se
produce ca urmare a insuficienţei secretorii pancreatice.
Pancreatina. Preparat enzimatic obţinut din pancreas proaspăt, recoltat în abator
de la porcine sau bovine. Conţine amilază, tripsină şi lipază. Se prezintă sub formă
de drajeuri a 6,5g. Are aceleaşi calităţi ca şi tripsina.
Nutrizym. Drajeuri cu bromelină. Bromelina este un ferment de origine vegetală
extras din ananas care nu este inactivat de acidul clorhidric. Fiecare drajeu conţine
0,05g bromelină, 0,4g pancreatină concentrată, 0,3g extract uscat de bilă de bou. Se
utilizează în tratamentul dispepsiilor gastrice şi pancreatice.
Mexase. Se prezintă sub formă de drajeuri. Fiecare drajeu conţine 0,05g
bromelină, 0,15g pancreatină, 0,025g acid dehidrocolic, 0,1g cliochinol şi 0,01g
fanchinonă. Exercită acţiune eupeptică şi antiseptică intestinală.
Cotazym-forte. Se prezintă sub formă de drajeuri conţinând tripsină, lipază,
amilază, celulază şi extract uscat de bilă de bovine. Se foloseşte în tratamentul
pancreatitelor.
Festal. Drajeuri care conţin lipază, amilază, proteaze pancreatice, hemiceluloză
şi bilă de bovine. Se utilizează în tratamentul pancreatitelor.

Digestive amare

Digestivele amare sunt droguri de origine vegetală care conţin principii amare,
fără să aibă o acţiune generală şi care pot să fie folosite un timp îndelungat pentru a
îmbunătăţi apetitul şi digestia. Acţionează pe cale reflexă. Punctul de plecare al
reflexului sunt papilele gustative. La animalele mari se administrează câteva zeci de
grame, înaintea tainului cu aproximativ 30 minute, în amestec cu puţine furaje
preferate de animal. La animalele mici se recomandă folosirea tincturilor amare şi se
administrează în doză de 10–20 picături(gtts).
Rădăcina de genţiana (ghinţaura). Rădăcina plantei Gentiana lutea din familia
Gentianaceae. Drogul oficinal conţine 1-3% genţiopicrină care prin păstrare
îndelungată se transformă în genţiogenină şi genţiamarină. Se foloseşte frecvent
tinctura de genţiana şi extractul de genţiana care sunt utilizate ca excipienţi la
prepararea pilulelor.
Rădăcina de păpădie. Rădăcina plantei Taraxacum officinale din familia
Compositae conţine taraxacină, taniunuri şi inulină. Se recoltează toamna târziu.
Ţintaura sau fierea pământului. Se folosesc părţile aeriene ale plantei
Centaurium umbellatum care face parte din familia Gentianaceae. Conţine
principiul activ denumit centaurină care are şi calităţi antifebrile.

Digestive aromatice
 Sunt reprezentate de droguri vegetale care conţin uleiuri eterice, adesea însoţite
de principii active amare. Acţiunea eupeptică se produce atât pe cale reflexă prin
acţiunea principiilor amare, cât şi pe cale directă prin acţiunea uleiurilor eterice care
stimulează mucoasa stomacală. Uleiurile eterice au un gust şi miros plăcut care
contribuie la creşterea apetitului. Au şi acţiune antifermentescibilă. Deoarece
uleiurile eterice acţionează moderat iritant asupra mucoasei digestive ele nu se pot
folosi timp îndelungat comparativ cu cele amare care se pot folosi un timp
îndelungat. Se utilizează ca şi drogurile vegetale amare în doză de câteva zeci de
grame la animalele mari înainte de tain.
Pelinul. Planta are denumirea ştiinţifică Artemisia absinthium şi face parte din
familia Compositae. Se folosesc părţile aeriene ale plantei care conţin asintină,
anabsintină, un ulei eteric, o cetonă, azulen etc. Frecvent se utilizează tinctura de
pelin care se administrează în doze de 1-8 g la animalele mari şi 0,1-0,3 g la cele
mici.
Florile de muşeţel. Se utilizează inflorescenţele plantei Matricaria chamomilla
din familia Compositae. Conţine 0,15–0,5 % ulei eteric bogat în azulen, o
soluţie amară acidul antemic, mucilagii, taninuri. Se recomandă să se utilizeze ca
antiinflamator, antiseptic, antifermentescibil, liniştitor, antispasmodic şi eupeptic.
Frunza de mentă (izma bună). Se foloseşte partea aeriană a plantei Mentha
piperita care face parte din familia Labiatae. Conţine un ulei volatil (1%) în care
predomină mentolul (50%) şi tanin. Se utilizează sub formă de infuzii şi se
recomandă să se folosească ca remediu digestiv, carminativ şi antispasmodic
intestinal.
Usturoiul. Allium sativum din familia Liliaceae conţine un ulei eteric în
concentraţie de 0,5-2% şi alicină care este un antibiotic.
Tarbedolul. Se prezintă sub formă de granule care conţin extracte din ţintaură,
păpădie, gălbenele, mentă, tătăneasă, codiţa şoricelului, schinel şi chimen. Produsul
are acţiune eupeptică şi carminativă şi se utilizează în tratamentul dispepsiilor.

Digestive saline

Substanţele încadrate în acest grup au capacitatea de a mări secreţiile gastrice şi a

creşte apetitul în special la rumegătoare. Prin acţiunea lor fluidifică secreţiile având
şi acţiune anticatarală. Acţionează atât direct asupra glandelor digestive, cât şi pe
cale reflexă prin excitarea papilelor gustative.
Clorura de sodiu. Se foloseşte ca atare administrată pe cale orală sau sub formă
de ser fiziologic şi soluţii hipertonice injectabile 10% şi 20%. În doze mici
stimulează secreţiile salivare şi gastrointestinale şi le fluidifică. Creşte peristaltismul
prin secreţiile mărite care acţionează asupra terminaţiilor senzitive şi favorizează
absorbţia principiilor nutritive. La câini administrată în doze mari produce vomă şi
gastroenterită. La bovine şi ovine clorura de sodiu se foloseşte ca digestiv. Se
recomandă să se utilizeze ca adjuvant în tratamentul gastritelor cronice hipotonice.
Sarea de Karlsbad (Sarea de Karlovy Vary) este un amestec sub formă de
pulbere format din 22 părţi sulfat de sodiu, 18 părţi bicarbonat de sodiu, 9 părţi
clorură de sodiu şi o parte sulfat de potasiu. Soluţiile cu o concentraţie de 0,6% din
această pulbere sunt asemănătoare cu apele minerale Karlovy Vary. În primul rând
acţionează sulfatul de potasiu şi clorura de sodiu care stimulează terminaţiile
senzitive gastrice şi intestinale, îmbunătăţind funcţiile secretomotorii digestive după
care la aproximativ 30-60 minute acţionează bicarbonatul de sodiu şi sulfatul de
sodiu care au şi ele aceleaşi acţiuni. Pe lângă faptul că îmbunătăţeşte şi absorbţia
pentru o perioadă mai lungă de timp are şi acţiune coleretică, expectorantă şi
diuretică. În doze mari are şi acţiune purgativă.
Oxidul de magneziu este un medicament antiacid mai bun decât bicarbonatul de
sodiu deoarece el nu produce bioxid de carbon, din contră el se combină cu acesta
trecând în bicarbonat de magneziu care este inactiv. Se recomandă să se utilizeze în
tratamentul timpanismului şi al intoxicaţiilor cu săruri ale metalelor grele deoarece
produce precipitate inactive. În doze mari are şi acţiune laxativă.

Digestive diverse

Alcoolul etilic În concentraţii mici de 5-10% stimulează digestia şi secreţiile

digestive în special în caz de hiposecreţii. La concentraţii mai mari secreţiile
digestive scad datorită producerii unei cantităţi crescute de mucus. Concentraţiile de
peste 70% produc iritaţia mucoasei gastrice având şi efect caustic. Animalele sunt
mult mai sensibile la acţiunea alcoolului comparativ cu omul. Se recomandă să se
utilizeze în tratamentul atoniei prestomacelor şi în timpanismul acut în doze de 25-
50ml la animalele mari şi de 5-10ml la cele mici.

SUBSTANŢE RUMINATORII

Substanţele din acest grup stimulează actul rumegării în mod direct sau reflex
prin excitarea elementelor morfofuncţionale inervate de nervul pneumogastric.
Unele dintre ele au şi capacitatea de a activa flora bacteriană saprofită fiziologică.
Trezirea motricităţii cheagului antrenează după sine şi intensificarea activităţii
celorlalte compartimente gastrice. Pentru ca substanţele ruminatorii să ajungă direct
în cheag ele se vor administra în lapte, soluţie 1% de clorură de sodiu, soluţii dulci
pentru a se închide pe cale reflexă gutiera esofagiană.
Emeticul (Stibiltartratul de potasiu) în concentraţie de 1% produce iritaţia
mucoasei şi are ca rezultat activarea prestomacelor. Acţiunea apare la 60-90 minute
după administrare şi durează câteva ore. La rumegătoarele mari se administrează în
doză de 5-10g în 1-2 litri apă, iar la cele mici 0,5-1g. Are şi acţiune chimioterapică.
Tinctura de veratru obţinută din rizomul şi rădăcina de ştirigoaie (Veratri
rhizoma cum radicibus) se administrează la rumegătoarele mari în doză de 8-12ml la
100ml apă şi 1-3ml la rumegătoarele mici.
Veratrina. Este de fapt un complex de alcaloizi obţinută din seminţle de
Sabadilla officinalis. Se comercializează sub formă de soluţie injectabilă 1% şi se
administrează pe cale s.c. în doze de 0,04-0,06 g la rumegătoarele mari. Efectul
apare la 15 minute după administrare şi durează aproximativ 2-3 ore. La ovine se
administrează pe cale i.v. în doză de 0,005 g.
Rumisanul. Este un preparat farmaceutic care conţine: tinctură de pelin, tinctură
de ienupăr şi extract de veratrum câte 170g, acid clorhidric 35% 140ml şi apă ad
1000 ml. Se recomandă să se utilizeze în tratamentul indigestiilor la rumegătoare
mari în doză de 20-40ml la 1 litru apă de trei ori pe zi, la purcei înţărcaţi 2 linguriţe,
iar la purcei sugari o linguriţă diluate în apă.
Ruminolul este un preparat farmaceutic injectabil alcătuit din stricnină sulfurică
0,01g, veratrină sulfurică 0,03g şi pilocarpină clorhidrică 0,05g. Se comercializează
sub formă de fiole a 10ml şi se administrează pe cale s.c. în doză de 5-10ml la
rumegătoarele mari pentru tratamentul indigestiilor prin supraîncărcare, împâstarea
prestomacelor, pareza rumenului. Nu se poate folosi la animalele cu insuficienţă
cardiacă, cele cu reticulite traumatice sau cu peritonite.
Parasimpaticomimeticele se recomandă să se folosească în doze fracţionate
pentru a se evita producerea spasmelor (v.a.).
Uleiul de terebentină. Se amestecă 20ml ulei de terebentină cu 100ml ulei de
floarea soarelui şi se administrează la o vacă ca ruminator. Datorită faptului că are şi
proprietăţi antifermentescibile se recomandă să se utilizeze şi în tratamentul
indigestiilor spumoase.

SUBSTANŢE VOMITIVE (emetice)

Sunt substanţe medicamentoase care se utilizează pentru a provoca vomitarea la

carnivore şi omnivore. În doze mici produc expectoraţie, iar în doze moderate
acţionează ca ruminatorii.
Vomitivele cu acţiune centrală sunt cele care excită direct centrul vomei de la
nivelul bulbului rahidian. Vomitivele cu acţiune periferică, sau vomitivele reflexe
sunt cele care produc voma prin stimularea terminaţiilor senzitive ale nervului vag.
Pentru practica curentă mai utile sunt vomitivele centrale deoarece ele produc un
efect sigur, rapid şi sunt uşor de administrat (injectate). Vomitivele sunt folosite
pentru a realiza golirea stomacului de alimente alterate, toxine, substanţe toxice
ingerate accidental etc. Nu se vor folosi la animalele slăbite.

Vomitive cu acţiune centrală

Apomorfina. Se utilizează soluţia 1% clorhidrat de apomorfină. Sub influenţa

luminii şi aerului capătă culoare verde. Soluţiile colorate în verde nu se mai pot
folosi. Este cel mai bun vomitiv central pentru câine la care doza este de 0,00005-
0,0001g/Kg.
Veratrina. Este considerat cel mai bun vomitiv central pentru porc la care se
administrează 0,01-0,03 g.
Pilocarpina. Se utilizează cu bune rezultate ca vomitiv atât la porc, cât şi la
câine. Se prezintă sub formă de soluţie injectabilă 1% şi se administrează pe cale
s.c. în doză de 0,5–1ml la câine şi 1-3ml la porc.

Vomitive cu acţiune periferică

Emeticul este un vomitiv care are atât acţiune periferică, cât şi centrală. La porc
se administrează 0,2-2g, iar la carnasiere 0,05-0,3 g.
Sulfatul de cupru. Are şi acţiune antiseptică, antihelmintică, antiparazitară
externă, astringentă şi caustică. Este şi vomitiv cu acţiune periferică dacă se
administrează în electuarii în doză de 0,1g la porc şi cu linguriţa din soluţia 1%
până se declanşează voma la câine (autodozare).
Sulfatul de zinc. Are şi acţiune astringentă. Este un vomitiv cu acţiune periferică
la câine la care se administrează din soluţia 2% cu linguriţa până se declanşează
voma (autodozare).

SUBSTANŢE ANTIVOMITIVE (antiemetice)

Substanţele din acest grup sunt utilizate pentru a combate voma incoercibilă care
este dăunătoare pentru organism. Voma fiziologică este necasară şi trebuie să se
efectueze un diagnostic diferenţial faţă de aceasta. După modul lor de acţiune
substanţele antivomitive sunt şi ele centrale şi periferice.

Antivomitive cu acţiune centrală

Torecanul. Este eficace atât în cazul vomei de tip central cât şi a celei de tip
periferic. Se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole de 1ml sau sub formă
de drajeuri care conţin 0,0065 g substanţă activă.
Clordelazinul. Tranchilizant major care în doză de 0,002-0,003 g /kg are şi
acţiune antiemetică centrală.
Mincortid (A.D.C., Cortiron) este un mineralocorticoid care se administrează pe
cale i.m. în doză de 3-5 ml la porc şi 1-2 ml la câine din soluţia 1% şi are efect
antivomitiv.
Scopolamina. Parasimpaticolitic care deprimă centrii vestibulari. Foarte eficace
în combaterea răului de mişcare şi al vertijului.

Antivomitive cu acţiune periferică

Limonada gazoasă (soluţia efervescentă, Poţiunea Riviere). Preparat oficinal

format din două soluţii, păstrat în flacoane separate. Soluţia 1 conţine bicarbonat de
sodiu 4g, sirop simplu 15g şi apă q.s. ad 100 ml şi soluţia 2 formată din acid citric
3,65g, sirop de lămâie 15g şi apă q.s. ad 100 ml. Ambele soluţii se amestecă în
momentul folosirii. La câine se administrează per os câte o linguriţă din fiecare
soluţie. La nivelul stomacului din amestecul celor două soluţii ia naştere bioxidul de
carbon care exercită acţiune liniştitoare asupra mucoasei gastrice.
Anestezice locale xilina şi anestezina se pot folosi ca antivomitive administrate
per os, în concentraţie de 1%. Acestea produc hipoestezia mucoasei gastrice şi
suprimă astfel voma declanşată pe cale reflexă prin iritaţia mucoasei.
Apa cloroformată 0,5% are acelaşi mod de acţiune şi efect ca şi anestezicele
locale.
Alte substanţe cu acţiune antispasmodică: atropina sulfurică parasimpaticolitic
cu acţiune antispasmodică asupra stomacului şi intestinului în special în cazul
spasmului pilorului; tinctura de beladonă la câine, papaverina clorhidrică la câine, şi
simpaticomimeticele care moderează motricitatea gastrică.

SUBSTANŢE PURGATIVE

Substanţele purgative sunt utilizate în scopul evacuării conţinutului intestinal.

După intensitatea acţiunii lor purgativele pot fi laxative(lenitive), catartice (propriu-
zise) şi drastice. Ele se folosesc pentru tratamentul constipaţiilor, îndepărtarea unor
corpi străini, a unor paraziţi etc. Nu se pot folosi la animalele cu gastroenterite,
aflate în gestaţie avansată, cu peritonite, animale slăbite etc. Purgaţia poate să fie
produsă şi cu ajutorul substanţelor parasimpaticomimetice care stimulează
activitatea elementelor inervate de nervul pneumogastric.

Purgative uleioase

Uleiul de ricin conţine gliceride ale acizilor ricinoleic, linoleic care nu produc
acţiune decât după descompunerea lor în intestinul subţire. De asemenea, acţionează
şi mecanic prin lubrifiere. Este un purgativ bun pentru carnivore şi omnivore. La
ierbivore efectul apare târziu după 16-18 ore de la administrare. Pentru a se uşura
admnistrarea lui (este vâscos) se recomandă amestecarea cu două părţi apă caldă şi
sărată sau cu ulei de floarea soarelui. La animalele mari se administrează 250-
800ml, la cele mijlocii 20-200ml, iar la cele mici 10-50ml.
Uleiul de floarea soarelui ca purgativ se administrează 1000-2000ml la
animalele mari.
Uleiul de parafină. Acţionează mai mult mecanic deoarece el nu se transfomă şi
nu se absoarbe de la nivelul intestinului. Pentru eliminarea fecaloamelor se
recomandă să se folosească în doze de 1–10 litri la animalele mari, 150-300ml la
cele mijlocii şi 10-20ml la cele mici.
Glicerina. Clismele cu apă glicerinată sau supozitoarele cu glicerină declanşează
pe cale reflexă purgaţia prin iritaţia locală pe care o provoacă. La animalele mari se
administrează 50-250ml iar la cele mici 5-30ml.

Purgative saline

Sulfatul de sodiu (Sarea lui Glauber) în doze mici produce acţiune eupeptică şi
coleretică. În doze mari acţionează ca purgativ. La animalele mari 200-800g, la cele
mijlocii 40-100g, iar la cele mici 10-25g.
Sulfatul de magneziu (Sarea amară) este un purgativ mai activ decât sulfatul de
sodiu la aceleaşi doze. Dozele pe jumătate sunt colagoge.

Purgative diverse

Agarul (Geloza) este un extract obţinut din alge marine care conţin polimeri
superiori insolubili ai galactozei şi care au capacitatea de a absorbi multă apă, prin
aceasta se măreşte conţinutul intestinal şi pe cale reflexă se produce
hiperperistaltism şi purgaţie. La câine doza este de 1-5g.
 Metilceluloza este polimerul celulozei, care în contact cu apa formează o
dispersie coloidală opalescentă. Produce acţiune laxativă de volum.
Mierea de albine are acţiune laxativă.
Seminţele de oleaginoase au acţiune laxativă.

Purgative ale intestinului gros

Cele mai importante substanţe din acest grup sunt derivaţii antrachinonici,
antraglicozizii care pot să fie cuplaţi cu alte substanţe sau pot să fie şi liberi cum
sunt de ex. acidul crisofanic şi emodina.
Antraglicozizii se absorb din intestinul subţire. În organism se descompun în cea
mai mare parte şi se elimină ca glicurono- sau sulfoconjugaţi şi numai aproximativ
3% din ce rămâne trece din sânge în intestinul gros pe care-l stimulează, producând
efectul purgativ.
Aloe (Sabur) Reziduu obţinut după evaporarea şi uscarea sucului din frunzele de
Aloe ferox şi conţine aproximativ 5% aloină. Drogul are miros neplăcut şi gust
foarte amar. Efectul purgativ apare la 18-24 ore după administrare şi durează în jur
de două zile. Nu se administrează la animalele gestante pentru că produce avort prin
stimularea contracţiilor miometrului şi la animalele în lactaţie deoarece laptele
devine foarte amar. Dozele digestive sunt de 2-10g la animalele mari, 1-5g la cele
mijlocii şi 0,1-0,5g la cele mici. Dozele purgative sunt de 20-50g la animalele mari,
10-15g la cele mijlocii şi 0,5-4g la cele mici.
Istizinul (Dioxiantrachinona) produce efect purgativ lent şi este mai puţin iritant
decât aloe. Se administrează zilnic, de câteva ori, în doze mici, sub formă de
mixturi, cu sonda nasoesofagiană sau sub formă de boluri şi de electuarii, în special
la cabaline, în doze de 8-20g, la câini 0,3-2g şi la porci 2-10g. Pentru acţiunea lor
predominantă asupra intestinului gros se mai folosesc ca purgative: fenolftaleina,
podofilina, rezina jalapa etc.

SUBSTANŢE ANTIDIAREICE (constipante, stiptice)

În această grupă sunt incluse substanţe cu acţiune inversă substanţelor purgative.

Ele au capacitatea de a diminua sensibilitatea crescută a mucoasei intestinale şi
secreţiile acesteia, micşorează peristaltismul exagerat, reduce hiperemia şi
inflamaţia locală prin efectul lor astringent şi împiedică fermentaţia anormală şi
putrefacţia conţinutului enteric.
Ca procedură terapeutică în cazul unor diarei se caută la început să se îndepărteze
din intestin compuşii iritanţi cu ajutorul unui purgativ moderat (ulei de parafină,
oxid de magneziu, ulei de floarea soarelui etc.) după care se intervine cu substanţe
antidiareice propriu-zise. Se recomandă concomitent cu administrarea substanţelor
antidiareice să se aplice şi alte remedii cum ar fi căldura locală, compresele
alcoolizate etc.

Antidiareice liniştitoare şi antispasmodice

Opiul
Papaverina
Atropina
Tinctura de beladona

Antidiareice protectoare mucilaginoase şi absorbante

Cerealele
Decocturile de morcov
Suspensiile de albuş de ou
Cărbunele medicinal

Astringente antidiareice

Alaunul
Sulfatul feros
Carbonatul de calciu
Taninul
Apa de var

Antiseptice intestinale

Antisepticele intestinale sunt substanţe utilizate pentru combaterea proceselor

fermentative anormale din tractul digestiv prin acţiunea lor asupra agenţilor
bacterieni cum ar fi: acidul lactic, acidul salicilic, saprosanul, colistinul,
tetraciclinele, neomicina, streptomicina, mexaformul etc.

SUBSTANŢE CARMINATIVE

Substanţele carminative sunt utilizate pentru a înlătura gazele din tubul digestiv
apărute printr-o fermentaţie anormală. Gazele formate pot să producă timpanismul
care se manifestă clinic prin colici, tulburări ale funcţiilor de secreţie
gastrointestinală, ale digestiei, absorbţiei şi circulaţiei locale şi apoi şi a celei
generale. Se adaugă efectul toxic al gazelor şi tulburarea respiraţiei prin destinderea
segmentelor digestive meteorizate. La cabaline gazele se acumulează în special în
cecum, la rumegătoare în rumen şi reţea, iar la animalele mici în tot tractusul
intestinal.
La animalele mari gazele acumulate în stomac şi prestomace pot să fie eliminate
prin gavaj folosind sonda nasoesofagiană. La bovine se practică în situaţii de
urgenţă ruminocenteza cu trocarul, iar la cabaline cecocenteza.
Se administrează pe cale parenterală antispasmodice puternice: atropină,
papaverină sau algocalmin.
Administrarea prin sondă a unor droguri aromatice (chimen, fenicul, anason,
muşeţel, mentă, usturoi), antifermentescibile şi adsorbante (apa de var, formol,
alcool diluat, amoniac diluat, cărbune medicinal, oxid de magneziu).
 SUBSTANŢE CU ACŢIUNE PREDOMINANTĂ ASUPRA
SCHIMBURILOR NUTRITIVE

Aceste substanţe se utilizează pentru a stimula procesele anabolice favorizând

creşterea şi dezvoltarea ţesuturilor sau chiar restaurarea lor sau pe cele catabolice
intensificând astfel procesele energetice şi indirect regenerarea tisulară. Substanţele
care intră în structura ţesuturilor se mai numesc şi plastice (plasso = a clădi), iar cele
care doar stimulează schimburile nutritive roburante (robur = putere).
Se cunoaşte faptul că substanţe plastice sunt proteinele, lipidele, glucidele, apa şi
sărurile minerale din raţie. Unele componente din raţie au şi rol de a coordona unele
procese metabolice de bază, altele au şi rol de biocatalizatori (vitaminele) astfel
încât dezechilibrarea relaţiilor dintre substanţele plastice şi biocatalizatori pot să
determine tulburarea schimburilor nutritive chiar şi atunci când raţia este bogată ca
număr total de calorii.
 De aceea se poate înţelege că anumiţi componenţi din raţie pot să fie utilizaţi şi
ca medicamente care completează unele minusuri din raţia furajeră şi în acest caz se
numesc analeptice nutritive.

SUBSTANŢE PLASTICE ŞI ROBURANTE

Fierul şi derivaţii săi

Medicamentele din această subgrupă au atât rol plastic deoarece ajută la formarea
hemoglobinei, cât şi rol roburant deoarece stimulează eritropoeza. Absorbţia fierului
bivalent este posibilă numai dacă stomacul funcţionează bine. În mediul acid gastric
se formează clorura feroasă care disociază parţial şi apoi se absorb numai o parte din
ionii feroşi rezultaţi (absorbţia continuă şi în intestinul subţire). Ionii feroşi se
combină cu apoferitina (o proteină incoloră) şi formează feritina (colorată). Restul
de ioni feroşi necombinaţi şi clorura feroasă nedisociată se elimină odată cu
materiile fecale. Din feritină fierul se eliberează treptat şi trece în circulaţie, de unde
ajunge în organele formatoare de hemoglobină pentru a participa ca substanţă
plastică la sinteza pigmentului respectiv. Feritina debarasată de fier trece iar în
apoferitină şi în acest fel se creează din nou disponibilitatea de absorbţie a ionului
feros. De reţinut că fierul nedisociabil nu se absoarbe din tractul digestiv. Aşa de ex.
hemoglobina care este bogată în fier bine legat în nucleul tetrapirolic de unde nu se
poate elibera, nu are valoare ca remediu în tratamentul anemiilor feriprive. Pentru
administrare pe cale parenterală se folosesc preparatele farmaceutice care conţin fier
trivalent Fe3+.
Terapia cu fier se recomandă să se efectueze în anemii, medicamentul asigurând
producţia necesară de hemoglobină prin stimularea eritropoezei, a proceselor oxido-
reducătoare din ţesuturi, dar îmbunătăţeşte şi schimburile nutritive.
Datorită faptului că medicamentele care conţin fier acţionează lent, ele trebuie să
fie administrate un timp mai îndelungat. De asemenea, trebuie să se preîntâmpine
apariţia constipaţiilor datorate diminuării hidrogenului sulfurat din lumenul
intestinal (stimulent fiziologic al peristaltismului) datorită combinării sale cu fierul
dând naştere la sulfura feroasă (care nu stimuleaza peristaltismului intestinal).
De reţinut că derivaţii anorganici ai fierului sunt mai uşor absorbabili şi mai
activi, dar sunt mai iritanţi faţă de mucoasa digestivă în comparaţie cu derivaţii
organici care deşi sunt mai puţin eficienţi sunt mai puţin toxici. Derivaţii solubili se
administrează per os în soluţii diluate după ce se dă tainul, iar derivaţii insolubili se
pot administra atât înainte, cât şi după tain.
Fierul redus se prezintă sub formă de pulbere care se obţine prin reducerea cu
hidrogen a oxidului de fier şi este un reactiv oficinal. Se administrează per os, iar în
stomac trece în Cl2Fe. Dozele sunt de 1-5 g la animalele mari şi de 0,02-0,2 g la
câine de 2-3 ori/zi.
Sulfatul feros a fost prezentat şi la astringente. Se administrează per os sub
formă de soluţie în apa de băut 0,1-1% în doză de 2-5 g la animalele mari şi 0,05-0,2
g la câine.
 Lactatul de fier conţine 19-20% fier şi se foloseşte în aceleaşi doze şi pe aceeaşi
cale ca şi sulfatul feros.
Clorura feroasă este puţin stabilă şi de aceea se prepară drajeuri în asociere cu
excipienţi care măresc stabilitatea medicamentului. Siropul de clorură feroasă şi
siropul de iodură feroasă se conservă în flacoane bine închise, incolore şi la lumină.
Fierul zaharat se prezintă sub formă de soluţie injectabilă şi se administrează pe
cale intravenoasă.
Carbonatul de fier zaharat se administrează pe cale orală în doză de 2-5 g la
animalele mari şi 0,02g-0,5g la câine.
Fierul polimaltozat (Dextriferron, Astrafer) se prezintă sub formă de soluţie
injectabilă fiole a 2 ml cu 0,308 g substanţă activă corespunzătoare a 0,1 g fier. Se
administrează pe cale intramusculară în anemii feriprive (prin deficit de fier) şi se
monitorizează hemoglobina. De reţinut că 1 g de hemoglobină lipsă din organism se
reface cu un consum de 0,15 g fier.
Fierul Hausmann se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 2 ml. Se
administrează pe cale intramusculară.
Fumaratul feros se prezintă ca o pulbere granuloasă de culoare roşie-brună, greu
solubilă în apă care conţine aproximativ 33% fier. Se administrează pe cale orală şi
se absoarbe bine din stomac şi intestin. Se administrează cu rezultate bune în
tratamentul anemiei la purcei. Se poate administra şi la scroafe atât înauinte, cât şi
după fătare.
Farmaferul se administrează pe cale orală atât la purcei, cât şi la scroafe.
Glubiferul se prezintă sub formă de drajeuri cu glutamat feros a 0,1 g
corespunzător la 21-22 mg fier. Se utilizează în terapia anemiilor feriprive şi după
hemoragii sau operaţii laborioase în care s-a pierdut mult sânge.
Myoferul este o combinaţie de fier cu dextran în soluţie apoasă care conţine 0,1
g fier trivalent/ml. S-au obţinut rezultate bune în tratamentul anemiei feriprive la
purcei după administrare pe cale intramusculară în primele zile după fătare în doză
de 100-150 mg fier/animal. Se absoarbe bine şi treptat din muşchi asigurând un
nivel sanguin optim şi o creştere a cantităţii de hemoglobină (timp de câteva
săptămâni). Se foloseşte şi preventiv. Se administrează pe cale intramusculară
profundă în doză de 0,1-1 ml/animal la animalele mici şi de 5-10 ml/animal
la viţei.
Bioferanul este o soluţie injectabilă asemănătoare cu Myoferul care se
administrează în doză de 0,2-0,5 ml/animal la animalele mici, 1-2 ml/animal la
purcei şi de 4-10 ml/animal la viţei.
Ferrodexul se prezintă sub formă de soluţie injectabilă 10% în flacoane a 50 ml
şi se administrează preventiv la purcei în doză de 0,15-0,2 g/animal (1,5-2
ml/animal) intramuscular profund la 3-5 zile după fătare. În tratamentul anemiei
feriprive doza este de 2-3 ml/animal (0,2-0,3 g/animal) administrat pe cale
intramusculară.
Ursoferanul 75 este o soluţie injectabilă care conţine 7,5% fier
carboximetildextran. Se administrează preventiv la purcei în primele 2 zile după
fătare în doză de 2 ml/animal pe cale intramusculară, iar în scop curativ doza este de
3 ml/animal.
 Calciul şi derivaţii săi

În organism aproximativ 99% din calciu se găseşte în structura oaselor ca fosfat

tricalcic (preponderent faţă de carbonatul de calciu), restul fiind sub formă ionică în
sânge 10-12 mg% ml sânge. În general calcemia nu prezintă oscilaţii mari.
Calciul se absoarbe bine din intestin, în funcţie de valoarea raportului P/Ca (care
trebuie să fie cuprins între 1 şi 2). Acest raport asigură şi fixarea calciului în oase
(mai ales dacă se apropie de valoarea 2), dar un rol important îl are şi vitamina D
(care intervine pozitiv atunci când raportul în cauză este nefavorabil). În
metabolismul calciului trebuie să se evidenţieze şi intervenţia paratiroidei şi
hipofizei. În practica medicală se folosesc sărurile anorganice şi organice ale
calciului administrate atât per os, cât şi parenteral.
Clorura de calciu s-a prezentat şi la diuretice şi hemostatice. Se recomandă să se
administreze la animalele epuizate, cu rahitism, osteomalacie, hipocalcemia după
fătare etc. şi se administrează pe cale strict intravenoasă.
Calciu şi magneziu se comercializează sub formă de soluţie apoasă injectabilă în
fiole a 20 ml (conţine 10 g CaCl2, 2,5 g MgCl şi apă distilată ad 100 ml). Este un
bun tonic general şi se foloseşte în trtamentul tetaniilor, spasmofiliilor, febrei
vitulere, paraliziei antepartum etc. Se administrează pe cale intravenoasă în doză de
50-100 ml la cabaline, 20-100 ml la ovine şi 10-20 ml la câine.
Clorocalcinul este o soluţie buvabilă care conţine 0,18g CaCl 2/ml. Se foloseşte
ca recalcifiant.
Gluconatul de calciu acţionează mai puţin intens decât clorura de calciu dar are
acţiune mai de durată. Se comercializează sub formă de soluţie injectabilă şi se
administrează pe cale intravenoasă sau intramusculară.
Calciu granulat este un preparat farmaceutic compus din 50 g calciu gluconic
şi 50 g excipient zazarat. Se foloseşte prin administrare orală ca recalcifiant.
Borogluconatul de calciu se prezintă sub formă de soluţie injectabilă care se
poate inocula şi pe cale intramusculară. Conţine 38 g gluconat de calciu, 6,5 g acid
boric, 6 g clorură de magneziu (cu 6 H2O), 0,05 g EDTA-Na2, 0,05 metabisulfit de
sodiu, apă ad 100 ml şi hidroxid de sodiu până la pH 4-5. Se foloseşte ca tonic
general în tratamentul bronhopneumoniei la viţei, în febra vituleră, paralizia
antepartum etc. Se comercializează în fiole a 10 ml (cu 38% gluconat de calciu) şi
se administrează intravenos lent, intramuscular sau subcutanat în mai multe puncte
în doză de 5-20 ml la viţei, porci şi oi, 20-30 ml/100kg la animalele mari şi
1-2 ml subcutanat la purcei, câini şi pisici.
Lactatul de calciu este un medicament oficinal care conţine 13% calciu. Se
absoarbe bine din tubul digestiv şi spre deosebire de celelalte săruri de calciu
hidrosolubile are şi proprietatea de a fi şi antiseptic intestinal. Se administrează în
doze de 10-20 g la animalele mari şi 0,5-2g la câine de 2-3 ori/zi.se comercializează
sub formă de comprimate a 0,5 g care conţin 0,2g lactat de calciu dietetic şi 2,5 g
amidon.
Calciu 200 se prezintă sub formă de comprimate efervescente care conţin
gluconat de calciu 1,8 g corespunzător la 0,2 g calciu.
Fosfat de calciu tribazic acţionează în intestin şi ca stiptic. Se administrează pe
cale orală în doză de 10-40 g la animalele mari şi 0,5-2 g la câine.
 Remineron este un preparat farmaceutic tipizat care se prezintă sub formă de
granule şi conţine 10 g calciu tribazic, 10 g calciu gluconic şi excipient
aromatizat ad. 100 g.
Fosfatul monoacid de calciu (bibazic) se aseamănă cu fosfatul de calciu
tribazic.

Fosforul şi drivaţii săi

Fosforul se găseşte în oase sub formă de săruri minerale (fosfat tricalcic). Ionul
fosforic din sânge are un titru foarte mic. Împreună cu calciu, fosforul exercită un
rol însemnat în procesul de osteogeneză. În caz de rahitism nu calcemia este scăzută
ci fosforemia. Vitamina D intervine în restabilirea echilibrului fosfo-calcic (P/Ca) şi
ridică valoarea fosforemiei. Excesul de fosfor din sânge duce la împiedicarea
adsorbţiei calciului din intestin. Acidul fosforic este un medicament oficinal care
diluat 10-50% se păstrează la Separanda. Se utilizează ca activator al proceselor de
osificaţie, ca digestiv şi ca acidifiant al urinii în doză de 5-15 g la animalele mari şi
0,5-2 g la animalele mici administrat per os.
Fosfatul acid de sodiu (Fosfat monoacid de sodiu, fosfat disodic) se prezintă sub
formă de cristale eflorescente, incolore, cu gust slab sărat şi răcoritor, uşor solubil în
apă.
Fosfotonicul este o soluţie apoasă injectabilă de uz veterinar care conţine 2%
dimetil-aminofenil-fosfinigenic în fiole a 20 ml. Acţionează ca stimulent al
metabolismului, hematopoezei şi proceselor de osificaţie. Se utilizează în
tratamentul fracturilor şi osteopatiilor, pentru a stimula creşterea tineretului, în
tratamentul paraliziilor ante- şi postpartum, după stările de epuizare, în tetanii etc. se
administrează pe cale subcutanată în doze de 30-75 ml la animalele mari, de 15-30
ml la cele mijlocii, şi de 5-15 ml la cele mici de 3-5 ori, la interval de 2-4 zile.
Tonophosphanul se prezintă sub formă de soluţie injectabilă şi se administrează
pe cale subcutanată, intramusculară sau intravenoasă în doze de 0,5-3 g la animalele
mari, 0,2-0,5 g la animalele mijlocii şi de 0,05–0,2 g la animalele mici.
Glicerofosfatul de sodiu este o substanţă oficinală care se aadministrează pe
cale orală în doză de 5-10 g la animalele mari şi de 0,5-1 g la cele mici. Se
comercializează sub formă de ser neurotonic soluţie injectabilă fiole a 1 ml
care conţin 0,1g glicerofosfat de de sodiu, 0,5 g cacodilat de sodiu şi 0,001 g
stricnină.
Glicerofosfatul de calciu este un amestec de săruri de calciu ale acizilor alfa- şi
beta-monoglicerofosforici diferit hidratate. Este un medicament oficinal care se
recomandă şi se utilizează la fel ca şi glicerofosfatul de sodiu.
Cedecalcinul se prezintă sub formă de drajeuri care conţin calciu glicerofosforic
0,150 g, calciu gluconic 0,1 g, ergocalciferol 0,0001 g (4.000 UI) şi acid ascorbic
0,1 g. Se foloseşte în tratamentul fracturilor, osteoporozei (pentru completarea
necesităţilor de calciu şi fosfor).
Hexafosfatul (Fitina) este un amestec de săruri de calciu şi magneziu ale acizilor
inozitofosforici (mai ales ale acidului inozitohexafosforic). Conţine 18% fosfor legat
organic şi se administrează per os în doză de 0,1-0,5 g la animalele mici.
Lecitina este un fosfatid care intră în structura diferitelor ţesuturi animale
(gălbenuş de ou, ficat, ţesut nervos etc.), şi vegetale (soia) cu 3,5 % fosfor. Se
comercializează sub formă de granule îndulcite şi aromatizate care conţin lecitină
vegetală 20 g/100g. Se recomandă să se folosească ca sursă de energie în caz
de surmenaj, convalescenţă etc. şi se administrează per os în doză de 0,1-0,5 g la
animalele mici.
Ascolecitina se prezintă sub formă de comprimate care conţin lecitină vegetală
0,25 g şi acid ascorbic 0,1 g. Reprezintă o sursă de energie şi intervine în
metabolism prin aport de fosfolipide şi vitamina C. Se utilizează în tratamentul
stărilor de surmenaj, effort fizic prelungit, astenie, convalescenţă etc.

Alte substanţe plastice şi roburante

Zahărul este o sursă de energie şi nutriţie pentru organism. Se poate administra

în cazul eforturilor mari, în distocii, în acetonemie etc. în doză de 200-300 g la
animalele mari, 30-50 g la porc şi 10-100 g la câine/animal/zi, timp de o săptămână.
Glucoza (Dextroza) are calităţi nutritive şi energetice (1g= 4,1 calorii),
iar energia eliberată se acumulează în compuşii macroergici (ATP). Acest depozit
serveşte organismului la nevoie în procesele de sinteză, în dezintoxicări etc. se
comercializează sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 10 ml în concentraţie de
20%, 33% şi 40 %, iar pentru perfuzie în concentraţie de 5%, 10% şi 20%.
Amidonul. Are proprietăţi mucilaginoase dar şi plastice şi este folosit cu
precădere la tineret. Se administrează după ce se fierbe în 50 părţi apă. Se digeră
uşor şi se descompune în dextrină, maltoză şi glucoză.
Fructoza (Levuloza) este un monozaharid care se administrează uşor şi participă
la metabolismul glucidic, chiar şi în absenţa insulinei, transformându-se în glicogen.
Se utilizează pentru refacerea rezervelor energetice ale organismului. De reţinut că
fructoza grăbeşte metabolizarea alcoolului etilic.
Alcoolul etilic este considerat un bun energetic (1g = 7,1-7,4 calorii). Energia
este pusă rapid în liberate dar nu se înmagazinează în ATP. De aceea are numai
acţiune roburantă. În doze moderate poate să suplinească aproximativ un sfert din
necesităţile energetice. Se utilizează în caz de epuizări după eforturi fizice sau în
cursul unor boli infecţioase etc. Ca tonic general se foloseşte alcoolul diluat 20-30%
administrat pe cale intravenoasă în doză de 50 g la animalele mari şi de 2-5 g la
câine. Îmbunătăţeşte respiraţia, circulaţia sanguină şi schim-burile nutritive. În doze
mai mari tulbură funcţiile enumerate anterior.
Iodul şi derivaţii săi. În mediu acid iodul se eliberează din ioduri (proces
reducător), iar în mediul alcalin iodul formează ioduri (proces oxidativ). Aceste
fenomene oxido-reducătoare influenţează schimburile nutritive din organism.
Trebuie să subliniem şi faptul că iodul are strânse legături cu glanda tiroidă (vezi
substanţe hormonale).
Clorura de sodiu. Se găseşte în cantitate mică în furaje. La ierbivore trebuie să
se suplimenteze clorura de sodiu în special atunci când au o diureză intensă, sunt
transpirate etc. Sub formă de sare de lins. În toate situaţiile în care la animalele mici
se contraindică sarea de bucătărie se poate administra sarea fără sodiu (KCl 55,5 g,
NH4Cl 20,5 g, CaCl2 0,27 g, citrat de magneziu 2 g, acid citric 1 g, amidon q.s. ad
100 g).
 Lactatul de sodiu. Se foloseşte pentru a creşte rezerva alcalină în caz de
acidoză. Se recomandă să se folosească pentru alcalinizarea urinii. Se găseşte în
fiole a 20 ml soluţie apoasă injectabilă care conţine substanţă activă corespunzătoare
la 20mEq ioni de sodiu şi ioni de lactat. În practica medicală se foloseşte soluţia
perfuzabilă 1,72 % şi soluţia injectabilă 20%.
Lactatul de potasiu. Se prezintă sub formă de soluţie apoasă injectabilă în fiole
a 10 ml cu substanţă activă care corespunde la 20 mEq ioni de potasiu şi ioni de
lactat. Se utilizează pentru tratamentul carenţelor de potasiu.
Ionoserul. Este un amestec alcătuit din 2 g citrat de sodiu, 0,3 g clorură de
magneziu, 0,4 g clorură de calciu, 47 g glucoză, 0,6 g clorură de potasiu, 9 g clorură
de sodiu, 0,9 g cafeină natrium benzoică şi apă distilată ad 1000 ml. Se utilizează ca
rehidratant al întregului organism (la viţei cu diarei profuze care pierd cantităţi
masive de lichide şi electroliţi şi care reprezintă o adevărată catastrofă metabolică).
Se administrează pe cale intravenoasă, intraperitoneală şi subcutanată, în doză de
100-500 ml, de 1-2 ori pe zi, timp de câteva zile.
Selenitul de sodiu. Se foloseşte pentru prevenirea miodistrofiei la viţei şi miei, a
miodistrofiei şi hepatozei la purcei, a unor pneumopatii nespecifice, a tulburărilor de
creştere la tineret şi pentru tratamentul curativ al miodistrofiei nutriţionale. În
practica medicală se recomandă asocierea selenitului de sodiu cu vitamina E. Se
comercializează sub formă de soluţie injectabilă 1‰ fiole a 10 ml şi flacoane a 100
ml. Se administrează pe cale subcutanată în doză de 0,1-0,2 mg/kg
(corespunzător a 0,22-0,44 mg selenit de sodiu), cu repetare la 10-12 săptămâni
când este vorba de profilaxie şi la 10-14 zile când se face tratament curativ. Pentru
prevenirea miodistrofiei la viţei se administrează la vacile gestante cu 3 săptămâni
înainte de fătare 50 ml selenit de sodiu 1 ‰ asociat cu 100-3000 mg vitamina E.
Pentru a se preveni miodistrofia la miei se administrează la oile gestante, cu 2-3
săptămâni înainte de fătare, 5 ml din soluţia 1 ‰ selenit de sodiu asociat sau cu 750
mg vitamina E. Dacă nu s-a injectat la oi se recomandă injectarea la miei în prima
sau a doua zi după fătare a 1-2,5 ml din soluţia 1‰ selenit de sodiu cu repetare la 30
zile. La mieii din îngrăşătorii se administrează în scop profilactic prin injectare
intramusculară 1,5-2 ml soluţie 1 ‰ cu repetare la 14 zile. Pentru prevenirea
carenţei la purcei se administrează la scroafele gestante în ultimile 2-3 săptămâni de
gestaţie 5-10 ml din soluţia 1‰. La purceii în vârstă de 7 zile se injecteasză pe cale
intramusculară 2 ml, iar la înţărcare 0,5 ml. Preparatul
Ursoselevit se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în flacoane de 100 ml. 1
ml conţine 5 mg selenit de sodiu, 30 mg vitamina E (alfa-tocoferol) şi apă bidistilată
ad 1 ml. Are acţiune antidistroifică musculară. Se administrează pe cale subcutanată
sau intramusculară la porc şi oaie în doză de 1ml/10kg cu repetare la 7-10 zile.

STIMULANŢI BIOGENI ŞI TERAPIA STIMULANTĂ NESPECIFICĂ

Stimulanţi biogeni

Ca biostimulatori se întrebuinţează atât unele ţesuturi care se implantează pe cale

subcutanată, cât şi unele extracte sau suspensii din ţesutul ales pentru acţiunea sa
biostimulatoare. În practica medicală se utilizează ca biostimulatori unele ţesuturi
care se administrează în hrană ca aditivi furajeri pentru a înbunătăţi gradul de
folosire de către organism a principiilor alimentare. Astfel de substanţe sunt în
acelaşi timp şi medicamente care se utilizează în scop profilactic sau curativ în
unbele boli digestive, respiratorii etc.
Suspensia tisulară hepatică se recomandă să se folosească în tratamentul
endometritelor cronice, al hipoplaziilor şi hipofuncţiilor utero-ovariene etc. Se
administrează pe cale subcutanată, în doză de 20 ml la animalele mari şi de 2-5 ml la
cele mici cu repetare la o săptămână.
Extractul tisular de splină (ETS) se recomandă să se folosească ca
biostimulator în tratamentul pneumopatiilor asociat cu sulfamidoterapia sau
antibioterapia. Se administrează pe cale subcutanată în doză de 15-20 ml la
animalele mari, 2-5 ml la porci, zilnic sau de din două în două zile, timp de 10 zile.
Extractul de placentă se foloseşte ca adjuvant în tratamentul unor afecţiuni
oculare, eczeme, urticarie, distrofii etc. şi se administrează pe cale intramusculară
sau subcutanată în doză de 2-4 ml la animalele mari.
Extractul de aloe se obţine prin extracţie apoasă din frunzele plantei Aloe ferox.
Acţionează prin creşterea funcţiilor de apărare ale organismului şi are rol important
în regenerarea tisulară.

Terapia stimulantă nespecifică

Adeseori s-a constat că în urma seroterapiei specifice se produce şi o acţiune

favorabilă asupra unor procese inflamatorii cronice (la nivelul pielii, articulaţiilor,
muşchilor) fără să se găsească o explicaţie satisfăcătoare. Datorită faptului că aceste
substanţe au o structură proteică metoda de tratament s-a numit proteinoterapie
nespecifică. Dar aceleaşi fenomene s-au constat şi după administrarea unor
metaloizi în stare coloidală (colargol, protargol etc.) care după injectare în organism
induce modificări asemănătoare cu cele produse de proteine. În intimitatea lor
modificările care apar în organism reprezintă reacţia de apărare a organismului faţă
de substanţele străine pe care luptă să le elimine. Terapia nespecifică se recomandă
mai ales în bolile infecţioase, în bolile alergice etc. în asociere cu medicaţia
specifică sau în procesele inflamatorii cronice ale pielii, articulaţiilor etc. care odată
reacutizate, se vindecă mai uşor. Nu se folosesc în inflamaţii acute (de exemplu în
pneumonii). Excepţie de la această regulă fac produsele de tipul omnadinului care se
pot folosi şi în tratamentul inflamaţiilor acute.
Iodiseptul (Yatren) este 7-iod-8 oxichinolin-5-sulfonic şi se comercializează
soluţie 3% în fiole a 5 ml, 10 ml sau flacoane a 100 ml. În afară de acţiunea
antiseptică, iodiseptul are şi acţiune amoebicidă şi stimulantă nespecifică. Se
utilizează în terapia pneumopatiilor, actinobacilozei şi ca adjuvant medicamentos în
tratamentul unor boli chirurgicale. Se administrează pe cale subcutanată sau
intramusculară, zilnic sau o dată la 2-3 zile, timp de 3-4 săptămâni la animalele mari
în doză de 50-100 ml, la viţei şi mânji în doză de 20-30 ml, la ovine şi porcine în
doză de 10-30 ml, iar la câini în doză de 2-5 ml. În terapia actinomicozei şi
botriomicozei iodiseptul se recomandă să se injecteze perifocal câte 20-30 ml la
animalele mari.
 Colagenul iodat este o soluţie injectabilă compusă din 2,25 g iodisept,
0,75 g bicarbonat de sodiu, 1,5 g citrat de sodiu bibazic, 5 g colagen şi apă distilată
ad 100 ml. Se comercializează în flacoane a 50 şi 100 ml. Activează sistemul
reticulo-endotelial şi măreşte astfel rezistenţa organis-mului. Ca stimulent nespecific
se recomandă ca tratament adjuvant în pneumopatii în special la viţei la care se
administrează pe cale intramusculară sau subcutanată în doză de 10-20 ml.
Polidinul este o suspensie în ser fiziologic de germeni microbieni omorâţi cu
ajutorul căldurii şi fenolului la care se adaugă bilă de bou. Medicamentul măreşte
reactivitatea organismului şi stimulează producerea de anticorpi.
Omnadinul este un preparat asemănător polidinului care este compus din
proteine bacteriene apatogene, săruri biliare şi lipoizi biliari în ser fiziologic. Se
injectează pe cale intramusculară sau subcutanată. Este considerat un adjuvant
preţios al antibioticoterapiei sau sulfamidoteraiei. Antibioticele sau sulfamidele pot
să fie dizolvate direct în omnadin. Produce reacutizarea lentă a inflamaţiilor cronice
şi stimulează mult rezistenţa organismului în diferite afecţiuni. La animalele mari se
administrează 10-30 ml, la cele mijlocii 4-6 ml, iar la câine 0,5-4 ml.
Gamaglobulina. Se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 2 ml cu
imunoglobuline serice 10 % sau 16% care asigură o protecţie sesizabilă în boli
declarate şi stimulează şi rezistenţa generală a organismului. Se administrează pe
cale intramusculară.
Seroterapia. Se utilizează serul normal de cal sau oricare ser normal de la alt
animal. La animalele mari se inoculează 10-20 ml la un interval de 2 zile.
Aceste seruri intensifică şi coagulabilitatea sângelui din care cauză se recomandă şi
în terapia enteritelor hemoragice.
Galactotarapia. Se foloseşte lapte degresat şi sterilizat prin fierbere sau
autoclavare. La animalele mari se începe cu doza de 4-6 ml care se măreşte treptat o
dată la 2-4 zile. La câini doza este de 0,5-1 ml şi creşte treptat o dată la 2-4 zile. Cu
ajutorul galactotarapiei s-au obţinut rezultate bune tratamentul unor boli ale ochiului
şi în otopatii.
Autohemoterapia. Pentru a se efectua autohemoterapia se foloseşte sângele
venos propriu, eventual citratat (amestecat în părţi egale cu soluţie 2 % citrat de
sodiu soluţie sterilă) şi injectat pe cale subcutanată la acelaşi animal. Se
administrează în doze progresive. La animalele mari se începe cu 10 ml şi apoi se
continuă cu câte 10 ml în plus la fiecare 2 zile până la doza maximă de 50 ml. La
câini se începe cu doza de 1-2 ml şi se ajunge treptat la 10 ml. Autohemoterapia se
recomandă în tratamentul dermatitelor alergice, ariceală, sinovite etc.

HORMONI ŞI PREPARATE HORMONALE

Hormonii sunt efectori biochimici care îndeplinesc rol de biocatalizatori. Ei sunt

secretaţi de celule specializate prezente în structura glandelor endocrine şi sunt
eliberaţi direct în sânge.
 În 1905 Starling a descoperit secretina şi ia dat denumirea de hormon (hormao =
a stimula, a excita). Ulterior toate substanţele care sunt secretate în organism şi care
au acţiune stimulantă sau inhibitoare asupra unor ţesuturi sau organe au fost
denumite hormoni.
Hormonii au acţiune reglatoare biochimică de lungă durată. Insuficienţa sau lipsa
secreţiei unei glande se corectează prin administrarea de preparate hormonale
naturale (hidrolizate de glande endocrine), de semisinteză sau de sinteză. Hormonii
obţinuţi pe cale artificială au structură diferită de cea a hormonilor naturali dar au
acţiune similară cu a acestora.
De reţinut că preparatele hormonale obţinute prin sinteză (artificial) prezintă
unele avantaje cum ar fi:
 sunt mult mai active;
 au efect de lungă durată;
 se pot administra şi pe cale orală;
 au greutate moleculară mică;
 nu sunt antigenice;
 nu au specificitate de specie.
Tulburările manifestate prin hipersecreţie endocrină se tratează cu antagonişti
hormonali care acţionează fie prin blocarea sintezei de hormon, fie prin inhibiţia
efectului farmacodinamnic indus de acesta.
Din punt de vedere fiziologic hormonii au fost clasificaţi în:
 neurohormoni (hormoni sintetizaţi de unele celule nervoase);
 hormoni glandulari (sintetizaţi de glande endocrine);
 hormoni tisulari (sintetizaţi de celule diseminate care se găsesc în structura
unor ţesuturi sau organe).
Din punct de vedere farmacologic hormonii şi preparatele farmaceutice care
conţin hormoni au fost clasificate astfel:
 Preparate hormonale care conţin hormoni hipotalamici: Lutalul,
Cystorelinul, Fertagylul, Gn-RH, Tireoliberina etc.;
 Preparate care conţin hormoni posthipofizari: ocitocice (Ocitocina, Oxitocina
S, Orasthinul, Oxytocinul etc.), anti-ocitocice (Planipartul) şi antidiuretice
(Retrohipofiza, Adiuretinul, Presoxinul);
 Preparate hormonale anterohipofizare (ACTH, ACTH-retard, Tetracosactid,
hormonul foliculostimulant-FSH, hormonul luteotrop-LH);
 Preparate hormonale care conţin coriogonadotrofine. Coriogonadotrofinele
sunt gonadotrofine care se elimină prin urină (Gonacorul, Choriomanul,
Nymfalonul, Gonadotrophine chorionique, Chorolon, Praedin, Prolan A, Prolan
01, Prolan E, Prolan S, Serul de iapă gestantă-SIG, Prolosan serulum, Serigon,
Folligon, Serogonadin etc.);
 Preparate hormonale care conţin asocierea P.M.S.G.-H.C.G. (F.S.H.-L.H.):
Suigoman, P.G.-600;
 Preparate hormonale gonadotrope care apar în menopauză la femeie şi care
sunt foarte bogate în FSH;
 Preparate hormonale obţinute din glanda pineală: Epifizan, Conecama E5,
Crinofizin;
 Preparate hormonale obţinute din glanda tiroidă: Tiroida, Tiroton, Thyreoton,
Eutyrox, T.R.H.;
 Preparate hormonale antitiroidiene şi tireostatice: Propiltiouracilul,
Metiltiouracilul, Carbimazol;
 Preparate cu iod: iodura de potasiu, oleu iodat
 Preparate hormonale din glanda paratiroidă: Calcitonina, Parathormonul,
Tachystin, Sterogyl;
 Preparate hormonale obţinute din timus: Timus, Leucotrofină;
 Preparate hormonale obţinute din glandele suprarenale: Cortizon,
Hidrocortizon, Hidrocortizon acetat, Hidrocortizon hemisuccinat, Prednison,
Prednisolon, Superprednol, Dexafort, Betametazona, Celestone, Becotide inhaler,
Demovate;
 Preparate hormonale androgene şi anabolizante Androgene (Testosteronul,
Androsteronul, Testolentul, Duratestonul, Clortestosteronul acetat, Testosterone
implants BUC) şi anabolizante (Testosteron, Testolent, Estrolent, Progesteron,
Clostebol, Steranabol, Metiltestosteron, Naposim, Madiol, Trenbolone acetat,
Decanofort, Anabolin forte, Organon, Nandrolon);
 Preparate hormonale care conţin asocierea testosteron-estradiol: Fecundan,
Gravignost, Gravitest etc.;
 Preparate hormonale care conţin estrogeni naturali: Estradiol, Ginosedol B,
Oestradiol benzoat, Lynoral, Presomen, Implants of estradiol;
 Preparate hormonale care conţin estrogeni de sinteză: Sintofolin,
Dietilstilbestrol, Cyren B, Tace-chlortrianisene, Implants of stilbestrol etc.;
 Preparate hormonale progestative. Progestative naturale (Progesteron,
Progesteron retard) şi progestative de sinteză (Gestafortin, Farlutal, Orgametril,
Gestanon, Endometril, Depostal);
 Preparate hormonale de sinteză antigonadotrope, nesteroidiene:
Suisynchron-pramix, Metalibur, Non-ovion, Lutestan;
 Preparate hormonale progestative impregnate în bujiuri elastice: Implants of
progesterone B.V.C., Norgestomet implants, Sil-estrus implants;
 Preparate hormonale antidiabetice naturale. Preparate insulinice cu acţiune
rapidă (Insulina, Insulina P, Insulina novo actrapid), preparate insulinice cu
acţiune medie (Komb-insulin, Hg-Insulin Hoecst, Insulin HM), preparate
insulinice cu acţiune retard (Insulin-novo-lente, Long insuline);
insulinomimetice sintetice (Meguan, Tolbutamid, Maninil, Buformina retard,
Sintalina A şi B;
 Preparate cu hormoni tisulari: prostaglandine (Enzaprost), analogi sintetici ai
PG F2-alfa naturală (Lutalyse, Estrumate, Clorprostenol, Prosolvin, Oestrophan;
PG-A, PG-E, PG-E1, PG-E2, Prostin-15M, PG-I2.

Preparate hormonale care conţin hormoni hipotalamici

Hormonii hipotalamici sunt sintetizaţi de neuronii care formează nucleul

suprachiasmatic, au o structură polipeptidică şi acţionează prin stimularea sau
inhibarea sintezei hormonilor hipofizari şi tiroidieni.
Gonadoreline

Cu termenul de gonadoreline se desemnează hormonii polipeptidici hipotalamici

care determină eliberarea de gonadotrofine anterohipofizare. Analogii sintetici se
recomandă să se utilizeze în terapia insuficienţei adeno-hipofizare şi pentru
intensificarea efectului luteinizant.
Prin administrarea de gonadoreline se reface raportul dintre FSH/LH, se induce
ovulaţia şi se tratează chiştii ovarieni.
La vacă se administrează 0,25-1mg/animal/zi, la scroafă 1-1,5 mg/animal/zi, la
iapă 0,5-1 mg/animal/zi, iar la pisică 0,01 mg/animal/zi.
Lutalul se prezintă sub formă de soluţie injectabilă sterilă care conţine L-RH
(Luteinising Releasing Hormone) sintetic, flacon a 10 ml, care conţine 50 mg
substanţă activă/ml. Nu este antigenic şi nu lasă reziduuri în ţesuturi.
Cystorelinul se prezintă sub formă de solţie injectabilă sterilă în flacoane a
2ml/100 mcg L-RH (decapeptid sintetic).
Fartagylul se comercializează sub formă de soluţie injectabilă în flacoane a 5 ml
cu 100 mcg gonadorelină sintetică/ml.
Gn-RH se comercializează în flacoane a 5 ml cu 100 mcg gonadorelină
sintetică/ml.
Tireoliberina sau hormonul tireotrop este un produs sintetic (T-RH) cu care se
corectează insuficienţa secretorie de factor tireotrop (Thyrotrophin Realising
Hormons) a hipotalamusului şi hipofizei anterioare.

Preparate care conţin hormoni posthipofizari

În practica medicală se utilizează extracte de retrohipofiză sau analogi sintetici

care au acţiune stimulantă asupra musculaturii netede uterine, musculaturii
vasculare (exceptând pe cea de la nivel renal) şi a celulelor mioepiteliale din glanda
mamară în tratamentul hipo- şi agalaxiei (favorizează ejecţia laptelui).
La speciile cu placentă hemocorială se asociază cu ergometrina şi sub formă de
perfuzii se utilizează în tratamentul hemoragiilor postpartum.

Substanţe cu acţiune ocitocică

Ocitocina (Oxitocina, Pitocina) care este un hormon natural. Se

comnercializează sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 1 ml/10UI
ocitocină de uz uman.
Oxitocina S (Oxytocin sintetic, Syntocinon) se obţine prin sinteză şi se
comercializează sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 1 ml cu 5 UI şi fiole a 2
ml cu 2 UI.
Orasthinul (Intertocine) este un produs ocitocic de sinteză care se
comercializează sub formă de soluţie injectabilă în flacoane a 10 ml cu 10 UI/ml şi
este de uz veterinar.
Oxytocinul se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în flacoane a 50 ml cu 5
UI/ml de uz veterinar.
 Toate preparatele care conţin substanţe ocitocice se utilizează în terapia
retenţiilor placentare sau a distociilor hipotone. La vacă se administrează pe cale
intramusculară în doză de 40-60 UI, pe cale intravenoasă în doză de 20-40 UI sau pe
cale epidurală în doză de 10-20 UI. La iapă se administrează în doză de 40-50 UI pe
cale subcutanată sau intramusculară pentru tratamentul hemoragiilor uterine şi în
doză de 30 UI pe cale epidurală în tratamentul distociei prin hipotonie uterină. În
tratamentul agalaxiei la scroafă se administrează 20-40 UI pe cale intramusculară
sau subcutanată. La căţea şi pisică se folosesc în tratamentul endometritelor
purperale în doză de 3-10UI adminsitrate pe cale sucbcutanată sau
intramusculară.

Preparate cu acţiune anti-ocitocică

Planipartul are acţiune antiocitocică prin întreruperea contracţiilor uterine. La

vacă şi iapă se utilizează în doză de 150 mg/animal.

Substanţe cu acţiune anti-diuretică

În lobul posterior al hipofizei se sintetizează substanţe care au acţiune anti-

diuretică. Ele se utilizează în tratamentul diabetului insipid. Dintre substanţele cu
acţiune antidiuretică amintim: retrohipofiza, adiuretinul şi presoxinul.
Presoxinul (Glanduitrin) este un extract apos de retrohipofiză care conţine
ocitocină şi vasopresină. Are efect ocitocic şi vasopresor. Se comercializează sub
formă de soluţie injectabilă în fiole a 1 ml sau 10 ml. La vacă se administrează pe
cale intramusculară în doză de 0-60 UI/animal sau pe cale epidurală în doză de 5-20
UI. La găină se utilizează în tratamentul ovoretenţiei şi se administrează pe cale
intramusculară în doză de 5 UI/pasăre.

Preparate hormonale anterohipofizare

A.C.T.H. (Corticotrophin, Procortan, Cortrophin) este un preparat care se

obţine din adenohipofiză şi se prezintă sub formă de pulbere liofilizată în flacoane a
50 UI. Se livrează însoţită de diluantul corespunzător. Se utilizează în tratamentul
artritelor, tenosinovitelor aseptice şi a sindromului de acetonemie. Se administrează
pe cale intramusculară în doză de 50-300UI la animalele mari, 30-150UI la cele
mijlocii şi 5-50UI la cele mici. De reţinut că are şi acţiune imunosupresivă.
A.C.T.H.-retard se prezintă sub formă de pulbere liofilizată în flacoane cu 50 UI
însoţită de diluantul corespunzător care conţine clorură de zinc şi fosfat disodic. În
amestec cu diluantul ACTH formează un complex care este de patru ori mai activ
decât hormonul natural.
Tetracosactidul (Cortrosin depot, Synachten depot) este un polipeptid sintetic
care are structură asemănătoare cu ACTH şi se comercializează în flacoane a 2 ml
suspensie injectabilă cu 1mg/ml. Doza este de 1 mg/animal/zi.

Gonadotropinele anterohipofizare
 Se mai numesc şi gonadostimuline. Dintre acestea amintim hormonul
foliculostimulant-FSH şi hormonul luteotrop-LH.

Preparate hormonale care conţin coriogonadotrofine

Gonadotrofinele corionice se extrag din urina recoltată de la femei gravide între a

30-a şi a 70-a zi de sarcină. Gonadotrofinele corionice se utilizează în tratamentul
hipogonadismului la masculi pentru a creşte secreţia de hormoni androgeni, iar la
femele în tratamentul căldurilor anovulatorii, nimfomaniei şi hipogalaxiei. Se
administrează pe cale subcutanată, intramusculară şi intravenoasă în doză de
1000-1200UI la vacă, 1500-5000UI la taur, 1500-300UI la iapă, 1500-5000UI la
armăsar, 500UI la scroafă, 1000UI la vier, 500UI la oaie, 1000UI la berbec, 100UI
la căţea şi pisică şi 200UI la câine şi cotoi.
Gonacorul (Pregnyl, Horpan, Antuitrin S, Antebolin, Glanduatin) se prezintă sub
formă de pulbere liofilizată care conţine 500UI H.C.G. (Human Chorionic
Gonadotrophine) şi este însoţită de diluantul corespunzător.
Choriomanul se comercializează în flacoane care conţin 1000 sau 5000UI
H.C.G.
Nymfalonul se comercializează în fiole a 3000UI HCG + 125 mg progesteron.
Gonadotrophine chorionique se comercializează în flacoane cu pulbere
liofilizată care conţine 500, 1000 sau 5000 UI HCG.
Chorolon se prezintă sub formă de soluţie injectabilă uleioasă şi se
comercializează în flacoane a 10 ml cu 3000UI HCG sau sub formă de pulberă
liofilizată în flacoane a 500, 1500 sau 5000UI HCG.
Praedin se prezintă sub formă de pulbere injectabilă în fiole a 1500 UI HCG sau
3000 UI HCG.
Prolanii. Sunt preparate farmaceutice care se obţin din urina femelelor aflate în
primele 3 luni de gestaţie.
Prolan A este un produs hormonal cu acţiune foliculo-stimulantă care se
comercializează sub formă de soluţie injectabilă uleioasă cu 200UI PMSG/ml
(Pregnant Mare Serum Gonadotrophin) sau sub formă de pulbere hidrosolubilă cu
250UI PMSG/ml. Se utilizează pentru inducerea ovulaţiei. Se administrează pe cale
subcutanată sau intramusculară în doză de 500-1500UI la vacă, 250-750UI la
scroafă şi 100-200UI la căţea.
Prolan 01 este un produs gonadotrop bogat în LH şi se comercializează sub
formă de pulbere liofilizată hidrosolubilă. Se prepară ex tempore şi se administrează
pe cale subcutanată sau intramusculară în doză de 1000-10.000UI la animalele mari
şi 400-600UI la rumegătoarele mici şi scroafe. Se utilizează în tratamentul căldurilor
anovulatorii şi nimfomaniei.
Prolan E conţine LH şi vitamină E. Se comercializează sub formă de soluţie
uleioasă injectabilă în flacoane a 25 ml care conţin LH şi 30 mg vitamina E/ml.
Prolan S (suis) se comercializează în flacoane a 25 ml soluţie uleioasă injectabilă
care conţine LH în asociere cu 0,001g benzoat de estradiol.
Preparate care conţin PMSG se administrează pe cale intramusculară sau
subcutanată. Pentru inducerea sincronizată a căldurilor la vacă se administrează în
doză de 400-700 UI PMSG. Pentru tratamentul infantilismului genital la scroafă se
administrează în doză de 500-1000 UI. Pentru inducerea estrului în extrasezon la
oaie şi capră se administrează în doză de 750 UI. Pentru declanşarea precoce a
ouatului la găină se administrează în doză de 50-100UI. La iapă, căţea şi pisică se
asociază cu H.C.G.
Serul de iapă gestantă-SIG (Ser gonadotrop de iapă gestantă) este un preparat
bogat în FSH. Serul de iapă gestantă conţine o cantitate mare de FSH pe care îl
produce placenta între a 40-a şi a 120-a zi de gestaţie. Se comercializează în
flacoane a 250 ml cu 30-50 UI PMSG/ml.
Prolosan serulum flacoane a 150 ml care conţin 100UI PMSG/ml.
Serigon flacoane a 800 sau 1600UI PMSG/ml pulbere liofilizată însoţită de
diluant care se prepară ex tempore.
Folligon se comercializează în fiole a 1000UI PMSG/ml.
Serogonadin se comercializează în flacoane a 20 ml suspensie uleioasă care
conţine 200 UI PMSG/ml.
La masculi Serogonadin se asociază cu testosteron pentru a stimula
spermatogeneza. La taur se administrează în doză de 500 UI, la armăsar 1500-
3000 UI, iar la berbec şi ţap 500-1000 UI.

Preparate hormonale care conţin asocierea P.M.S.G.-H.C.G.

Din experienţa practică s-a constatat că prin asocierea preparatelor farmaceutice

care conţin PMSG cu cele care conţin HCG (F.S.H.-L.H.) s-au obţinut rezulate bune
atât în combaterea infertilităţii, cât şi în stabilirea diagnosticului de gestaţie.
Suigoman este un preparat farmaceutic care se prezintă sub formă de pulbere
liofilizată şi conţine 400UI PMSG + 200UI HCG şi solventul aferent. Soluţia
injectabilă se prepară ex tempore, iar dozele sunt la jumătate faţă de cele descrise la
fiecare preparat în parte.
P.G.-600 este un amestec de 400UI PMSG şi 200UI HCG şi se prezintă sub
formă de pulbere liofilizată însoţită de diluantul corespunzător. Se diluează ex
tempore şi se administrează ca şi suigoman.

Preparate hormonale care conţin hormoni gonadotropi prezenţi în urina

femeilor aflate la menopauză

În perioada de instalare a menopauzei la femeie urina acestora este foarte bogată

în FSH de origine hipofizară.
Humegon este un preparat farmaceutic care se prezintă sub formă de pulbere
liofilizată în fiole care conţin 500 UIHMG (Human Menopausal Gonadotrophine).
Se foloseşte pentru inducerea estrului fecund controlat la căţea.

Preparate hormonale din glanda pineală (epifiza)

Preparatele care conţin hormoni epifizari se utilizează în tratamentul

sindromului hipoepifizar manifestat prin hiperfoli-culinemie cu călduri prelungite,
fibrom uterin, pseudogestaţie cu lactaţie nervoasă, mastopatii şi neoplasme mamare.
 Epifizan este un hidrolizat de epifiză bovină în soluţie apoasă. Se prezintă sub
formă de soluţie injectabilă în fiole a 0,1 mg extract epifizar/ml. Se
administrează pe cale subcutanată sau intramusculară în doză de 1 ml/zi la
carnasierele care prezintă tulburări de creştere, hipotiroidism, hipofuncţie a glandei
suprarenale sau hipergonadism.
Crinofizin fiole a 2 ml hidrolizat de epifiză bovină care corespunde la 0,035 g
azot total/ml. Se utilizează în tratamentul adenomului de prostată la câine şi a
adenocarcinomului mamar la căţea în doză de 2 ml timp de 10-15 zile.

Preparate hormonale care se obţin din glanda tiroidă

În glanda tiroidă se sintetizează şi depozitează atât hormoni ioduraţi

(iodotironine), cât şi neioduraţi (calcitonina).
Iodotironinele sunt derivaţi ioduraţi (diiodotironina, triodotironina şi
tetraiodtironina sau tiroxina) care se folosesc în tratamentul insuficienţei tiroidiene,
mixedemului, întârzierii în creştere şi dezvoltare.
Tiroida se prezintă sub formă de drajeuri a 0,075 g, 0,125 g sau 0,225 g. Acest
preparat conţine glandă tiroidă bogată în tiroxină sub formă de pulbere. Se diluează
ex tempore şi se foloseşte pentru a stimula metabolismul tisular şi pentru a favoriza
creşterea şi dezvoltarea ţesuturilor şi organelor. Cu ajutorul ei se corectează
metabolismul glucidic şi hidric.
Tiroton (Liothyronine, Thybon) se prezintă sub formă de comprimate a 20 mg
triiodtironină. Se utilizează în tratamentul insuficienţei tiroidiene acute. Are acţiune
promptă asupra metabolismului tisular şi restabileşte echilibrul hidric.
Thyreoton (Thyrolar) se prezintă sub formă de comprimate care conţin 10 mcg
triiodtironină şi 40 mcg levotiroxină şi se foloseşte în acelaşi scop ca şi tirotonul.
Eutyrox (Levotiroxina) comprimate a 50 sau 100 mcg sare sodică. Se utilizează
ca tratament de substituţie în insuficienţa tiroidiană. Se administrează în doză de
200-400 mg/zi la animalele mari, 100-150 mg/zi la rumegătoarele mici şi suine şi
25-75 mg/zi la carnasiere.

Preparate hormonale antitiroidiene şi tireostatice

Pentru tratamentul hipertiroidismului se utilizează susbstanţe care inhibă

producerea în exces a hormonilor ioduraţi tiroidieni.
Propiltiouracilul se utilizează în tratamentul bolii Basedow la câine şi se
administrează per os în doză de 1 comprimat a 50 mg/zi.
Metiltiouracilul (Methiocil, Tiomeracil, Alkiron) comprima-te a 0,005 g. Este un
produs de sinteză şi se utilizează în acelaşi scop ca şi propiltiouracilul.
Carbimazol (Neomercazole) este un produs cu efect tireostatic care scade sinteza
hormonilor tiroidieni şi diminuă metabolismul bazal. Se administrează în doză de
300-400 mg la animalele mari, 100-150 mg la rumegătoarele mici şi suine şi 50-100
mg la carnasiere.

Preparate care conţin iod

 Aproximativ 20% din iodul prezent în organism se găseşte legat în glanda tiroidă.
Iodul este un element indispensabil pentru sinteza hormonilor tiroidieni. Administrat
pe cale bucală sub formă de ioduri, iodul favorizează sinteza şi secreţia de hormoni
tiroidieni. La animalele mici dozele care depăşesc 6 mg/zi au efect
tireostatic prin inhibarea TSH anterohipofizar.
Iodura de potasiu se prezintă sub formă de pulbere, comprimate sau soluţie
injectabilă. Se administrează în tratamentul hipertiroidismului.
Oleu iodat se prezintă sub formă de soluţie buvabilă, injectabilă sau capsule. În
zonele cu antecedente (guşogene) se foloseşte în tratamentul guşei endemice în doză
de 2-3 mg/zi la animalele mici.

Preparate hormonale care se obţin din glanda paratiroidă

Calcitonina (Calcitoninum, Salcatonin, Calcitonine, Ciba-calcine) este un

hormon cu structură polipeptidică care este secretat de celulele parafoliculare
tiroidiene. Are efect hipocalcemiant. Se utilizează în tratamentul bolii Peget care se
manifestă prin tulburări de metabolism ale calciului (resorbţia calciului din ţesutul
osos şi depunerea lui eratică în diverse organe şi ţesuturi din organism).
Parathormonul se prepară din glanda paratiroidă. Se utilizează în tratamentul
spasmofiliei şi hiperfosforemiei.
Tachystin are o structură apropiată de a ergocalciferolului (vitamina D 2).
Influenţează puternic şi rapid mobilizarea ionilor de calciu din oase şi rstaurează
calcemia consecutivă hipoparatiroidismului şi rahitismului care nu cedează la
administrarea de vitamină D, precum şi eliminarea fosforului prin urină sub formă
de radical fosforic.
Sterogyl se prezintă sub formă de soluţie buvabilă de ergocalciferol (vitamina
D2) şi dihidrocolesterol (vitamina D3). Se administrează în asociere cu săruri de
calciu.

Preparate hormonale care se obţin din timus

Timus se prezintă sub formă de extract tisular de timus care conţine principii
active ce stimulează dezvoltarea organismului şi a maturităţii sexuale. Se utilizează
în tratamentul tulburărilor de creştere, a infantilismului, diferiterlor tipuri de distrofii
şi se administrează pe cale intramusculară.
Leucotrofină se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 2 ml care
conţine 500mg extract de timus de viţel. Se foloseşte pentru stimularea leucopoezei
şi a dezvoltării organismului.

Preparate hormonale care se obţin din glandele suprarenale

Medicaţia cu hormoni glucocorticoizi se foloseşte atât ca medicaţie de substituţie

în insuficienţa glandei suprarenale (maladia Adison), cât şi pentru efectul
simptomatic antiinflamator, antialergic şi imunosupresiv.
 Administrarea îndelungată de doze mari de hormoni glucocorticoizi determină
inhibarea sistemului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian care induce atrofia
grandelor suprarenale (hipocorticism endogen şi corticodependenţă), precum şi stări
de imunosupresie gravă şi retenţie hidro-salină necesitând o dietă cloruro-sodică
severă. Oprirea bruscă a medicaţiei poate să provoace fenomene de insuficienţă
suprarenală şi exacerbarea simptomelor bolilor tratate cu hormoni glucocorticoizi în
exces. Se utilizează ca medicaţie antiflogistică şi antialergică în artrite, dermatite
alergice, acetonemie şi furbură.
Cortizon (Cortisonum). Cortizon acetat este metabolizat în organism şi se
transformă în hidrocortizon (formă biologic activă). Se prezintă sub formă de
suspensie apoasă injectabilă în fiole a 5 ml cu 0,025 g substanţă activă sau sub
formă de comprimate a 0,025 g pentru uz intern. Se administrează per os în doze de
0,5-15 mg/kg la animalele mari, 2-5 mg/kg la cele mijlocii şi mici în prima zi şi apoi
descresc până în a 6-a zi.
Hidrocortizon (Cortisol, Hidrocortisonum) este principalul hormon
glucocorticoid care are efect atât sistemic cât şi local.
Hidrocortizon acetat (Hidrocorton, Dermacortin, Cortizol) este un produs
hormonal sintetic. Se prezintă sub formă de suspensie apoasă 2,5% în fiole a 1 ml şi
se administrează pe cale intramusculară, subcutanată, intraarticulară sau prin
infiltraţii locale. La animalele mari se administrează în doză de 0,1-0,3
g/animal, iar la cele mijlocii şi mici 0,005-0,03 g/animal. De reţinut că este mult mai
activ decât cortizonul.
Hidrocortizon hemisuccinat (Solu-Cortef) este un ester hidrosolubil care se
utilizează pentru prepararea soluţiilor injectabile care se administrează
intramuscular sau ca perfuzie intravenoasă în tratamentul colapsului cardiovascular,
insuficienţei suprarenale acute, astmului şi şocului anafilactic. Se administrează în
doze de 0,08-0,2 g la animalelle mari şi 0,005-0,03 g la rumegătoarele mici şi
carnasiere.

Hormoni glucorticoizi obţinuţi prin sinteză

Se administrează în mod obişnuit pe cale orală şi au efecte mineralo-corticoide

slabe comparativ cu cei naturali. Retenţia hidro-salină care este mare la cortizon şi
hidrocortizon, scade la predsnison şi prednisolon şi aproape că dispare la derivaţii
fluoruraţi Triamcinolon şi Superprednol.
Prednison (Supercortil, Cortancyl, Hostacortin, Ultracorten, Delta-Cortone,
Deltacortizon, Prednisonum) şi Acetatul de prednison (sare solubilă) se obţin prin
dehidrogenarea moleculei de cortizon. Se utilizează în tratamentul reumatismului,
acetonemiei, miozitelor, alergiilor şi entorselor. Se administrează în doză de 0,05 g
la rumegătoarele mari şi la cabaline, 0,025-0,05 g la rumegătoarele mici şi suine şi
0,01-0,03 g la carnivore.
Prednisolon (Supercortizol, Hydrocortancyl, Hostacortin H, Ultracorten H,
Deltason, Deltacortril, Deltahidrocortizon) şi Acetat de prednisolon sunt de 3-4 ori
mai active decât prednisonul şi se utilizează în aceleaşi scopuri. Se poate administra
atât pe cale parenterală cât şi per os. Se comercializează sub formă de comprimate a
0,005 g şi suspensie apoasă injectabilă în fiole a 1 ml. Se administrează în doză de
0,1-0,25 g la animalele mari şi 0,002-0,02 g la câini. Pentru aplicaţii locale se
folosesc unguente cu 2% prednisolon sau suspensii 0,5-2,5 % prednisolon.
Superprednol (Decadron, Dexatrol, Dectancyl, Milicorten, Dexametazona,
Dexamethasonum). Se prezintă sub formă de comprimate a 0,5 mg şi soluţii sau
suspensii 1-4%. Se administrează pe cale orală (comprimate) subcutanată,
intramusculară sau intravenoasă (soluţii şi suspensii) ca antialergic şi antiinflamator.
La animalele mari doza este de 0,02-0,03 g/kg (la vacă nu se va depăşi doza de 30
mg), 0,5-0,1 mg/kg la ovine, caprine şi suine şi 0,25-0,5 mg/kg la carnivore.
Dexafort este un preparat farmaceutic care conţine la 1 ml 2,2 mg fenilpropionat
de dexametazonă şi 1 mg dexametazonă fosfat-sodică. Se comercializează în
flacoane a 50 ml.
Betametazona (Diprophos) se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a
1 ml care conţin 0,250 g substanţă activă. Este un izomer al superprednolului care
are acţiune antiflogistică generală de 4-5 ori mai intensă decât a Prednisonului şi
Supercortizolului şi de 30-35 ori mai intensă decât a Cortizonului şi
Hidrocortizonului.
Celestone este un preparat farmaceutic care conţine betametazonă fosfat
disodică care se comercializează în fiole a 4 mg substanţă activă.
Becotide inhaler este un preparat antiasmatic care conţine 50 mcg dipropionat
de beclometazonă. Se comercializează în flacoane presurizate care conţin 400 doze
aerosoli.
Demovate se prezintă sub formă de cremă şi unguent 0,05 % clobetazol
propionat. Se foloseşte pentru aplicaţii locale fiind foarte activ în dermatitele
alergice.

Preparate hormonale cu acţiune androgenă şi anabolizantă

Hormonii sexuali masculini şi substanţele androgene sunt secretaţi de celulele

Leydig (celule interstiţiale prezente în testicul) şi cortexul glandei suprarenale şi
asigură funcţionarea normală a organelor genitale, dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare şi a instinctului sexual la masculi.

Preparate androgene

Testosteron (Testosteronum) natural se obţine din testicule. Se poate obţine şi

prin sinteză. Este un derivat al androsteronului care în organism se transformă în 5-
alfa-dihidrotestosteron (forma activă). Se comercializează în fiole a 1 ml care conţin
25 mg propionat de testosteron.
Testolent este fenilpropionat de testosteron care are acţiune retard (3 săptămâni)
şi se prezintă sub formă de soluţie uleioasă injectabilă 10 %. Se comercializează în
fiole a 1 ml.
Durateston este un preparat farmaceutic care conţine propionat, fenilpropionat,
isocaproat şi decanoat de testosteron. se prezintă sub formă de soluţie injectabilă şi
se comercializează în fiole a 5 ml.
Clortestosteron acetat (Clostebol, Steranabol). Se comercializează în fiole a 5
ml. De reţinut că are şi efect anabolizant.
 Testosterone implants implante sterile cu testosteron a 25, 50 şi 100 mg. Se
implantează subcutanat.

Substanţe anabolizante

Sunt substanţe de natură hormonală şi nehormonală care odată introduse în

organism produc o creştere a proceselor anabolice prin creşterea retenţiei de
substanţe azotate, a sintezei de proteine, creşterea musculaturii şi formarea tramei
osoase, reducerea ţesutului adipos şi intensificarea capacităţii imunologice a
organismului. La femele aceste substanţe induc un proces de virilizare.
Hormoni sexuali obţinuţi prin extracţie: testosteron, testolent, estrolent,
progesteron etc.
Esteri obţinuţi prin sinteză: Clostebol, steranabol, metiltestosteron, naposim,
madiol etc.
Derivaţi ai 19-nortestosteron: trenbolone acetat, decanofort, anabolin forte,
organon, nandrolon etc.
Aceste preparate se comercializează în fiole a 1 ml cu 0,025g sau 0,050 g
decanoat de nortestosteron care este un anabolizant cu acţiune retard (3-4
săptămâni). Se administrează pe cale subcutanată sau intramusculară.
Laurabolin (laurat de nandrolon) se prezintă sub formă de soluţie uleioasă
injectabilă cu 2,25 mg, 25 mg şi 50 mg/ml laurat de nandrolon. La taur şi armăsar se
administrează în doză de 150-200 mg/animal, la mânz, viţel şi vier în doză de 75-
100 mg, iar la câine şi cotoi în doză de 1 mg/kg la interval de 3
săptămâni.

Preparate hormonale utilizate în scop de diagnostic de gestaţie

Sunt preparate hormonale care conţin asocierea testosteron-estradiol.

Fecundan se comercializează sub formă de soluţie uleioasă injectabilă în
flacoane a 10 ml cu 4,51 mg enantat de testosteron şi 2 mg valerianat de
estradiol/ml. Se utilizează pentru a efectua diagnosticul gestaţiei la vacă şi se
administrează pe cale intramusculară în doză de 2 ml/animal.
Gravignost se comercializează sub formă de soluţie uleioasă injectabilă în
flacoane a 25 ml cu 2,5 mg enantat de testosteron şi 1 mg enantat de estradiol/ml. Se
utilizează pentru a efectua diagnosticul gestaţiei la scroafă şi se administrează în
doză de 2 ml/animal.
Gravitest se prezintă sub formă de soluţie uleioasă injectabilă care conţine 2,72
mg propionat de testosteron şi 1 mg acetat de hexestrol/ml. Se utilizează pentru
diagnosticul gestaţiei.

Preparate hormonale care conţin estrogeni naturali

Estradiolul este un hormon natural secretat în faza foliculară a ciclului estral de

foliculii de Graaf şi se elimină în cantitate mare prin urină sub formă de estronă.
Prin procesul de esterificare a estronei s-au obţinut forme medicamentoase care au
absorbţie şi inactivare lentă în organism. Aceste preparate s-au dovedit a fi
foarte eficiente în stimularea apariţiei căldurilor la femele, în dezvoltarea organelor
sexuale principale şi a caracterelor secundare. În doze mari determină inhibiţia
funcţiilor sexuale, atrofia testiculelor şi diminuarea caracterelor sexuale secundare la
masculi.
Estradiol (Proginon, Dihidrofoliculina, Oestradiolum) se comercializează sub
formă de soluţie uleioasă injectabilă în fiole a 1 ml cu 500 mcg (5 000UI/ml) sau 2,5
mg (25 000UI/ml). Se administrează prin injecţii intramusculare.
Ginosedol B se comercializează sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 1 ml
cu 10 000 sau 50 000 UI/ml.
Oestradiol benzoat se prezintă sub formă de soluţie uleioasă injectabilă care
conţine estradiol monobenzoat. Se comerciali-zează în fiole a 5 ml cu 1 mcg/ml şi se
administrează prin injecţii intramusculare.
Lynoral se prezintă sub formă de comprimate a 20 sau 50 mcg
etinilestradiol. De reţinut că este de 5-10 ori mai activ decât preparatele prezentate
anterior. Gruparea etinil asigură o absorbţie lentă de la nivelul tractusului digestiv.
Presomen este un preparat constituit dintr-un amestec de estrogeni naturali
conjugaţi care au acţiune de scurtă durată. Are şi acţiune hemostatică şi măresc
rezistenţa vaselor sanguine în special a capilarelor.
Implants of estradiol se comercializează sub formă de implante sterile a 10, 15,
20 şi 25 mg în tuburi de sticlă. Se implantează subcutanat.
Preparatele hormonale care conţin estrogeni naturali se administrează la iapă în
subestru (hipofoliculinemie) în doză de 5-10 mg estradiol. La vacă pentru
tratamentul endometritelor puerperale se administrează în doză de 5 mg estradiol.
La căţea pentru tratamentul incontinenţei urinare se utilizează în doză de 0,5-1 mg
estradiol, pentru provocarea avortului hormonal terapeutic în doză de 2 mg estradiol,
iar pentru suprimarea lactaţiei în doză de 5 mg estradiol.
La masculii cu libidou exagerat se administrează implante pe cale subcutanată,
iar în tratamentul hipertrofiei de prostată se administrează injecţii intramusculare.

Preparate hormonale care conţin estrogeni de sinteză

Preparatele hormonale care conţin estrogeni de sinteză prezintă avantajul că se

obţin prin semisinteză sau sinteză rapidă, sunt ieftine, se pot administra şi pe cale
orală, au acţiune de câteva ori mai mare decât omologii lor obţinuţi din hormoni
naturali. Au însă un mare dezavantaj, nu induc maturaţie foliculară şi nici ovulaţie.
Se utilizează cu precauţie deoarece lasă reziduuri în carnea animalelor tratate.
Hormonii estrogeni sintetici se administrează pe cale orală în doză de 0,01-0,02 g
la animalele de talie mare, 0,04-0,06 g la rumegătoare mici şi suine şi 0,002-0,005 g
la animalele de talie mică, de 3-5 ori la intervale de 2-3 zile în tratamentul
hipofoliculinemiei, vaginitelor şi ca tratament adjuvant în tratamentul adenomului
de prostată.
Sintofolin (Hexestroldiacetilat, Diacetilhexestrol, Cyclo-estrol, Synestrol,
Estrasid, Oestrazol) este un hormon estrogen care se obţine prin sinteză şi este
oficinal. Se comercializează sub formă de comprimate a 0,001 g, fiole a 1 ml cu
0,001 g, fiole a 2 ml cu 0,005 g estradiol de uz uman şi fiole a 5 ml cu 0,02 g de uz
veterinar.
Dietilstilbestrol (Distilbene, Diethylstilbestrolum) se prezintă sub formă de
comprimate a 0,001 g dietilstilbestrol.
Cyren B (Syntestrine, Dipropionat de dietilstilbestrol) se comercializează sun
formă de soluţie injectabilă uleioasă în fiole a 1 ml cu 10 mg/ml dietilstilbestrol,
fiole a 5 ml cu 50 mg dietilstilbestrol/ml sau în flacoane a 100 ml cu 100 mg
dietilstilbestrol/ml.
Tace-chlortrianisene este un hormon estrogen obţinut prin sinteză care este
eficace prin administrare pe cale orală şi are efect retard (se depozitează în grăsimi).
Implants of stilbestrol (B.V.C.) se prezintă sub formă de implant a 500 mg care
se introduce subcutanat sau intravaginal.

Preparate hormonale progestative

Hormonii progestativi sunt secretaţi atât de corpul galben în faza luteală, cât şi de
placentă, foliculii de Graaf şi testicul.

Progestative naturale

Progesteron (Syntolutan, Lutucor, Luteosid, Progestin, Gestanon, Lutocyclin,

Luteohormon, Luteosteron, Hormonul corpului galben, Hormonul gerstaţiei,
Progesteronum) este un derivat al pregnanului şi este oficinal. Se elimină ca
pregnandiol şi pregnalon prin urină. Se comercializează în fiole a 1 ml soluţie 1 %, 2
ml 1,25 % de uz uman şi fiole a 2 ml soluţie 2 % şi a 5 ml 5% de uz veterinar. Se
utilizează pentru menţinerea gestaţiei şi se administrează pe cale subcutanată sau
intramusculară zilnic, la animalele mari în doză de 0,15 – 0,20 g, la rumegătoarele
mici şi suine, 0,015-0,040 g, iar la cele mici în doză de 0,002-0,005 g.
Progesteron retard se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 0,125
g. Se recomandă în tratamentul nimfomaniei, degenerescenţei foliculare chistice, în
combaterea sterilităţii prin insuficienţa corpului galben, pentru sincronizarea
căldurilor şi este şi anafrodisiac.

Substanţe progestative de sinteză

Progestativele de sinteză sunt mai active decât cele naturale şi se pot administra
şi per os. Sunt derivaţi ai androstanului sau pregnanului (nesteroidieni).
Gestafortin (Clormadion) se comercializează sub formă de soluţie uleioasă 1%.
Intră în compoziţia preparatului Bovisyncron care se administrează per os în doză de
1 ml de două ori pe zi, timp de 15 zile, pentru inducerea ovulaţiei.
Farlutal (Medroxiprogesteron) forma acetică este un medicament oficinal. Se
prezintă sub formă de comprimate a 0,10 g şi se utilizează pentru sincronizarea
căldurilor. Se administrează în doză de 0,2 g la animalele mari şi 0,06 g la căţea
zilnic, timp de 2-3 săptămâni.
 Orgametril (Linestrol, Lynestrolum) este un progestativ de sinteză steroidic
oficinal. Se prezintă sub formă de comprimate a 0,005 g. se administrează la căţea
pe cale orală 1 comprimat/zi.
Gestanon (Allyestrenol, Turinal) se prezintă sub formă de comprimate. Este un
medicament care are tropism pentru placentă (placentotrop). Se administrează pe
cale orală pentru a menţine sarcina.
Endometril (Organometril) se prezintă sub formă de comprimate a 0,005 g şi se
utilizează pentru menţinerea sarcinii.
Depostal (Gestonorone caproate) are în plus şi efect antigonadotrop şi inhibă
dezvoltarea adenomului de prostată.

Preparate hormonale de sinteză antigonadotrope nesteroidiene

Preparatele medicamentoase de sinteză antigonadotrope nesteroidiene se produc

pe bază de ditiocarbazonă.
Suisynchron-premix. Conţin 2 % metalibur şi se administrează pe cale orală la
scroafe în doză de 0,1 g zilnic timp de 20 zile pentru inducerea căldurilor ovulatorii.
La 5-6 zile după întrteruperea tratamentului apar căldurile ovulatorii.
Non-ovion (Norlestrin) este o asociere de hormon progestativ de sinteză cu
hormoni estrogeni. Se utilizează pentru a opri maturarea foliculilor de Graff.
Lutestan (Testolutan) conţine progesteron şi testosteron. Se foloseşte pentru a
inhiba eliberarea de gonadotrofine hipofizare. Se administrează pe cale
intramusculară.

Preparate hormonale progestative impregnate pe bujiuri elastice

Implants of progesterone B.V.C. se prezintă sub formă de implante sterile a 25,

50 şi 100 mg.
Sil-estrus implants. Sunt implante care conţin 3 mg norgestomet şi se introduc
subcutanat. Se utilizează pentru a sincroniza căldurile şi pentru a se preveni apariţia
avortului. Se administrează în doză de 100 mg la vacă şi iapă, 390 mg la scroafă, 10
mg la oaie, 5 mg la căţea şi 50 mg la pisică.
Norgestomet implants cu 3 mg norgestomet şi 5 mg valerianat de estradiol.
Preparate hormonale antidiabetice naturale

Preparate insulinice cu acţiune rapidă

Insulina şi Insulina P. Sunt preparate farmaceutice injectabile care conţin
extract de pancreas de bovine sau porcine. Se comercializează sub formă de
flacoane a 200 UI. Se administrează pe cale subcutanată sau intramusculară în doză
de 100-300 UI la vacă şi iapă, 40 UI la oi, capre şi scroafe şi 10 UI la carnivore.
Insulina novo actrapid este un preparat farmaceutic care conţine insulină de
porc. Se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 10 ml. Se administrează
în doză de 400 UI/zi. Are acţiune rapidă dar de scurtă durată.

Preparate care conţin insulină cu acţiune de durată medie

 Komb-insulin se comercializează sub formă de suspensie injectabilă în flacoane
de 10 ml care conţin 400UI insulină de porc purificată.
Hg-Insulin Hoecst se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în flacoane a 10
ml care conţin 400UI insulină purificată din pancreas de bovină.
Insulin HM (Actrapide, Monotard, Actrophan, Ultratard) se comercializează în
flacoane a 5 ml cu 200UI insulină. Se prezintă sub formă de suspensie injectabilă şi
are acţiune de durată medie.

Preparate care conţin insulină cu acţiune retard

Insulin-novo-lente (Insulin- zinc suspension) se prezintă în fiole a 10 ml care

conţin 400UI insulină din pancreas de bovine sau porcine.
Long insuline se prezintă sub formă de suspensie injectabilă şi se
comercializează în fiole a 10 ml cu 400UI. Se administrează o dată/zi.

Preparate insulinomimetice sintetice

Substanţele cu acţiune insulinomimetică au acţiune hipoglicemiantă, au structură

diferită de a insulinei şi se administrează pe cale orală.
Meguan (Metformin, Glucophage) se prezintă sub formă de comprimate a 0,5 g
şi favorizează utilizarea insulinei periferice prin împiedicarea cuplării ei cu
globulinele patologice anti-insulinice. Se administrează pe cale orală câte un
comprimat/zi la carnivore. Este un medicament oficinal şi are şi acţiune
anorexigenă.
Tolbutamid este o sulfamidă antidiabetică şi hipoglicemiantă. Se prezintă sub
formă de comprimate a 500mg tolbutamidă. Se administrează în doză de 35 UI/zi la
carnivore.
Maninil (Glibenclamidum) este un antidiabetic oficinal care se administrează pe
cale orală. Se prezintă sub formă de comprimate a 5 mg. Se administrează la
carnivore câte 3 comprimate/zi.
Buformina retard este un derivat de biguanidină care este activ şi în insuficienţa
pancreatică totală (pancreas nefuncţional) care acţionează direct asupra
metabolismului glucidic. Se prezintă sub formă de comprimate a 0,1 g.

Preparate care conţin hormoni tisulari

Hormonii tisulari sunt substanţe secretate de diferite ţesuturi (sistemul nervos

central, mucoasa tubului digestiv, unele epitelii) şi îşi manifestă acţiunea atât local,
cât şi general similar hormonilor produşi de glandele endocrine specializate.

Prostaglandine
Prostaglandinele sunt considerate hormoni tisulari locali derivaţi din acidul
prostanoic cu rol de reglatori intracelulari. Sunt prezente pe toate membranele
celulare. Au fost izolate peste 20 de protaglandine naturale care au fost încadrate în
grupele A, B, E şi F. De asemenea, au fost sintetizate o serie de substanţe chimice cu
structură analoagă prostaglandinelor naturale care au fost denumite prostanoizi şi
prezintă avantajul că se pot administra şi pe cale orală.
Enzaprost F (Prostin F2-alfa, Dinoprost, PG F2-alfa) se prezintă sub formă de
soluţie injectabilă în fiole a 1 ml cu 5 mg şi 5 ml cu 20 mg prostaglandină naturală.
Se administrează în doză de 5-20 mg la animalele mari, 5 mg la căţea pentru
inducerea luteolizei corpului galben şi declanşarea parturiţiei.

Analogi sintetici ai PG F2-alfa naturală

Lutalyse (Dinoprost tromethamina, Dynolytic). Este o sare cristalină de sinteză şi

se prezintă sub formă de soluţie injectabilă 5% în fiole a 10ml. Se administrează
pentru inducerea luteolizei corpului galben şi a efectului ocitocic la vacă în doză de
5 ml, la iapă 1 ml, iar la scroafă 2 ml.
Estrumate este un analog prostaglandinic care este înrudit din punct de vedere
structural cu PG F2-alfa. Are acţiune luteolitică asupra corpului galben la bovine. Se
prezintă sub formă de soluţie apoasă injectabilă, echivalent a 250mg
clorprostenol/ml.
Clorprostenol este o prostaglandină românească de sinteză, echivalent a 0,250
mg/ml clorprostenol. Se comercializează în fiole a 2 ml. Se utilizează pentru
inducerea parturiţiei, pentru sincronizarea căldurilor. Se administrează de două ori la
interval de 11 zile şi se efectuează însămânţare oarbă după 72-96 ore. Se
administrează pe cale intramusculară la vacă în doză de 2ml, la iapă în doză de 1ml,
la scroafă în doză de 0,7-1 ml, la oaie în doză de 1-1,5 ml.
Prosolvin se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 1 ml cu 7,5 mg
prostinol (analog sintetic al PG F2-alfa).
Oestrophan se prezintă sub formă de soluţie injectabilă în fiole a 2 ml cu 250
mg clorprostenol/ml.
PG-A şi PG-E sunt prostaglandine eficace în reglarea hipertensiunii arteriale.
PG-E1 (Prostin VR, Alprostadilum) se utilizează în doză de 0,1 mg/kg pe cale
intravenoasă, în terapia aritmiilor cardiace, în tratamentul afecţiunilor
tromboembolice şi ca imunosupresor.
PG-E2 (Prostin E, Dinoproston, Misoprostolum) şi derivaţii semisintetici
Albaprostilum şi Enprostilum au acţiune citoprotectoare asupra mucoasei gastrice,
fiind indicate în tratamentul gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal administrate
intravenos sau intramuscular, în doză de 2 mg la interval de 2 ore, la
animalele mici. Dacă se administrează sub formă de supozitoare intravaginale,
declanşează travaliul la termen. Derivaţii semisintetici se pot administra şi per os
1mg/oră.
Prostin-15M (Carboprostum) este un derivat semisintetic care se administrează
per os sau sub formă de aerosoli, în doze mici are efect bronhodilatator, iar în doze
mari bronhoconstrictor prin iritaţia căilor respiratorii anterioare.
PG-I2 (Flolan, Epoprostenolum). Se administrează pe cale intravenoasă în doză
de 0,1 mg/kg şi determină o creştere a fluxului sanguin muscular. Diminuează
agregarea plachetară şi se recomandă să se utilizeze în tratamenzul arteritelor şi
afecţiunilor tromboembolice.
 SUBSTANŢELE TOPICE

În categoria substanţelor topice sunt încadrate substanţele care posedă acţiune

predominant locală.

Substanţe cu acţiune emolientă

Substanţele cu acţiune emolientă au proprietatea de a diminua sensibilitatea

pielii, de a suplini secreţiile sebacee şi de a împiedica uscarea şi pierderea
elasticităţii, apărând-o de acţiunea nefavorabilă a factorilor externi (frig, vânt, raze
solare, umiditate etc.).
În cazul unor inflamaţii, substanţele emoliente au acţiune favorabilă asupra
tegumnentului afectat ajutându-l să-şi recapete tonicitatea. Unele substanţe
emoliente au capacitatea de a pătrunde prin piele (axungia, lanolina), iar altele nu
(vaselina, uleiul de prafină). Dacă sunt administrate per os, unele emoliente au
acţiune lubrifiantă, determinând instalarea efectului laxativ.
Substanţele emoliente se folosesc ca atare sau ca vehicule (excipienţi) pentru
prepararea unor forme farmaceutice ce se aplică prin ungere, badijonare sau
fricţionare.
Untura de porc (axungia, Adeps suillus) este insolubilă în apă, dar este miscibilă
cu aceasta (1:5 – 1:6). Pentru a se opri fenomenul de râncezire se adaugă 1% acid
benzoic şi se obţine Axungie benzoică. Untura de porc penetrează foarte bine pielea
şi de aceea se foloseşte la prepararea unguentelor. Se conservă în recipiente bine
închise depozitate în locuri răcoroase.
Lanolina anhidră (Adeps lanae ahydricus, Cera lanae ovis, Cera lanae)
reprezintă secreţia sebacee de la ovine (usuc) care se obţine prin purificare din apa
de spălare industrială a lânii. Lanolina este formată din 95% esteri ai acizilor graşi
cu alcooli alifatici superiori, steroidici şi triterpenici şi cantităţi mici de acizi graşi şi
alcooli neesterificaţi. Se prezintă sub forma unei mase galbene vâscoase şi
onctuoase, filantă şi cu mniros caracteristic. Este insolubilă în apă dar poate să
încorporeze 200-300% apă rezultând emulsii de tip A/U (apă/ulei). Lanolina
hidratată conţine 25% apă şi 75% lanolină anhidră. Lanolina este grăsimea cea mai
apropiată de cea prezentă în structura pielii (conţine colesterol şi are o mare
capacitate de emulsionare). De reţinut că lanolina are putere de penetrare mai mică
comparativ cu axungia. Lanolina este excipientul de bază pentru unguentele în care
trebuie să se încorporeze şi soluţii sau suspensii medicamentoase apoase.
Cetaceul (Spermacet, Cetaceum) este oficinal şi se obţine din cavitatea craniană
şi pericraniană a caşalotului. Conţine în principal palmitat şi miristat de cetil. Intră
în compoziţia unor unguente la care ridică punctul de topire.
Ceara de albine (Cera) ceara galbenă (Cera flava) este produsă de albine şi este
constituită din 70-75% esteri ai alcoolilor superiori cu acizi palmitic,
hidroxipalmitic, dehidro-palmitic şi cerotic, apoi 14% acizi graşi liberi, 12%
hidrocarburi corespunzătoare alcoolilor de ceară şi mici cantităţi de sitosterină şi
alcooli liberi. Ca şi ceara galbenă, ceara albă (cera alba) neoficinală se prezintă sub
forma unei mase solide sau sub formă de plăci onctuoase, cu fractura fin granuloasă
şi uniformă, de culoare albă sau slab gălbuie, cu miros caracteristic de miere şi se
obţine prin purificare şi înălbire la soare sau cu peroxizi a cerei galbene. Intră în
compoziţia diferitelor unguente care au rol protector asupra pielii.
Untul de cacao (Oleum cacao, Butyrum cacao) este un ulei gras oficinal care se
extrage la cald din seminţele decorticate de Theobroma cacao din familia
Sterculiaceae. Are în compoziţia lui gliceride ale acizilor palmitic, stearic, oleic şi
mici cantităţi de acizi graşi liberi. Se prezintă sub formă de fragmente neregulate sau
ca plăci de culoare gălbuie cu miros şi gust plăcut. Are punctul de topire cuprins
între 30oC şi 35oC. Se utilizează ca excipient la prepararea supozitoarelor uretrale,
vaginale, rectale sau a altor forme farmaceutice.
Uleiuri vegetale sunt uleiuri nesicative dintre care cel mai folosit este cel de
floarea soarelui (Oleum helianthi) care este oficinal. Tot uleiuri nesicative sunt cele
de arahide, migdale şi susan. Uleiurile sicative sunt uleiul de in (oficinal), de nucă,
de dovleac şi de cânepă. Uleiurile de floarea soarelui, migdale, piersici, măsline,
susan se folosesc şi la prepararea de soluţii injectabile uleioase.
Vaselina albă (Vaselinum album) este un amestec semisolid de hidrocarburi
saturate obţinute din petrol, purificate şi înălbite. Este oficinală. Nu râncezeşte şi
este un foarte bun excipient pentru unguente şi paste. Nu pătrunde în piele dar are
rol de protecţie a pielii. Se comercializează sub formă de vaselină pură în tuburi a
17,5 g şi vasellină parfumată (cu lavandă) în tuburi a 17,5 g. Intră ca excipient în
compoziţia multor unguente ex. unguentul cu tripaflavină, asocilin, mixocilin,
unguent ichtiolat etc.
Parafina lichidă (Ulei de parafină, Ulei de vaselină, Paraffinum liquidum) este
un amestec de hidrocarburi saturate, lichide, obţinute de la distilarea petrolului. Este
oficinală. Se amestecă cu uleiurile grase (nu şi cu cel de ricin) şi cu cele volatile. Ca
excipient intră în compoziţia unguentului oftalmic care se utilizează în tratamentul
blefaritelor, conjunctivitelor, cheratitelor difuze etc. la toate speciile de animale.
Parafina solidă se foloseşte pentru creşterea consistenţei unguentelor. Ea are
punctul de topire cuprins între 50oC şi 57oC. Intră în compoziţia preparatului
Osmatin unguent care se utilizează în prevenirea infecţiilor mamare, în intervenţii
chirurgicale etc.
Stearina (Stearinum) este un amestec de acizi graşi solizi (acid octodecanoic sau
stearic hexadecanoic sau palmitic şi alţi acizi graşi). Este oficinală. Se utilizează
pentru creşterea consistenţei unguentelor.
Glicerina (Glicerol, Propantriol, Glycerolum) se prezintă sub forma unui lichid
siropos, dulce, incolor, higroscopic, practic insolubil în eter, cloroform şi uleiuri
grase. Este oficinal. Dacă se aplică pe piele ca atare nediluată cu apă provoacă
deshidratarea şi iritarea acesteia. Se utilizează ca emolient numai după ce se
amestecă cu 25% apă. Intră în compoziţia glicerolatului de amidon care este oficinal
şi care conţine 7g amidon de grâu, 93g glicerină şi 7g apă. Supozitoarele cu
glicerină conţin 87g glicerină, 2g carbonat de sodiu anhidru şi 10g stearină. Se
foloseşte în calitate de emolient şi protector pentru tegument şi în scopul evacuării
conţinutului din rect. Se utilizează la prepararea glicerinei iodate şi a glicerinei
boricate.
Glicerina iodată (1 parte iod, 2 părţi iodură de potasiu, 7 părţi apă şi 90
părţi glicerină) se utilizează sub formă de pensulaţii după detaşarea falselor
membrane din cavitatea bucală de la păsările cu difterovariolă. Pentru evacuarea
rectului se foloseşte o soluţie formată din 50-100g glicerină la 1000ml apă la
animalele mari şi 5-20g la 1000ml la cele mici.

Substanţe mucilaginoase

Substanţele mucilaginoase sunt substanţe care formează cu apa soluţii coloidale.

Ele se aseamănă cu mucusul şi au acţiune de protecţie la nivelul mucoaselor. Se
utilizează în tratamentul anumitor intoxicaţii deoarece îngreunează absorbţia
toxicelor. Au acţiune de protecţie a mucoasei în gastroenterite şi de lubrefiere a
mucoasei în constipaţiile uşoare. Extern se utilizează sub formă de cataplasme
pentru a realiza resorbţia exudatelor. Atenţie! nu se aplică niciodată pe plăgi
deoarece sunt medii bune pentru dezvoltarea microbilor.
Guma arabică (Gumi arabicum) se obţine prin exudaţie naturală din rănile
provocate în tulpina şi ramurile plantei Acacia Senegal (L) Wild din familia
Leguminosae care în contact cu aerul se usucă şi se întăreşte. Este oficinală. Există
şi o gumă arabică la care s-au inactivat enzimele şi care este tot oficinală. Se
utilizează ca adjuvant al unor medicamente mai mult sau mai puţin iritante pentru
mucoasa gastrointestinală deoarece nu se digeră în tractusul digestiv. Se
administrează în doze de 5-20g la animalele mari şi de 1-3g la câine. Oficinale sunt
şi mucilagul de gumă arabică 30% şi mucilagul diluat de gumă arabică.
Guma tragacantă (Tragacantha) se obţine ca şi guma arabica dar de la planta
Astragalus gummifer din familia Leguminosae.
Seminţele de in (Lini semen) sunt oficinale. Se utilizează ca mucilag 4%.
Seminţele de in conţin cantităţi mari de substanţe mucilaginoase, un ulei gras şi o
albumină.
Amidonul (Amyllum) sunt oficinale trei tipuri de amidon: de grâu, de porumb şi
de cartof. De reţinut că nu se amestecă între ele. Oricare din aceste trei tipuri de
amidon în amestec cu apa fierbinte dă naştere unui mucilag care se utilizează în
tratamentul gastroenteritelor. Extern se utilizează în tratamentul eczemelor,
dermatitelor etc., singur sau în asociere cu oxid de zinc sau acid boric. Are marele
dezavantaj că fermentează uşor. Se mai utilizează şi ca antidot în caz de intoxicaţii
cu iod în doză de 10-200g la animalele mari şi de 0,2-0,5g la câini.
Gelatina (Gelatinum) este o substanţă oficinală care se obţine prin hidroliza
parţială a ţesuturilor de origine animală care conţin colagen. Se prezintă sub formă
de foi subţiri, flexibile, lucioase şi transparente, sub formă de granule sau de pulbere
alb gălbuie fără miros sau gust. Este solubilă în apă caldă cu care dă un lichid
lipicios transparent. Este solubilă în acid acetic şi în glicerină 85% la cald. Este
insolubilă în apă rece dar se îmbibă cu apă.
Teiul (Tilia species) se utilizează forile de tei cu care se fac infuzii 36% şi din
care se administrează sub formă de breuvaj cald 1-2 litri/zi la animalele mari şi
200ml de 1-3 ori/zi la cele mici.
 Lumânărica (Verbascum sp.) se utilizează florile cu care se fac infuzii 2-5% şi
se administrează călduţe în doză de 200ml/zi la animalele mari şi 50ml/zi la cele
mici.
Pătlagina (Plantago lanceolata, Plantago majo, Plantago media) se utilizează
frunzele cu care se prepară infuzii 1-3% din care se administrează per os în doză de
200 ml/zi la animalele mari şi 50 ml/zi la cele mici.
Nalba mare (Althaea officinalis) se utilizează rădăcina cu care se prepară
macerate în concentraţie de 1-3%. Se administrează per os în doză de 500 ml/zi la
animalele mari şi 50-200 ml/zi la animalele mici.
Agar-agar (geloza) se obţine din alge marine din genul Gelidium. Aceste alge
conţin un polizaharid al galactozei şi hemiceluloză. Este un reactiv oficinal.
Mucilagiu din carrageen conţine metilpentoze, galactani, fructozani şi
pentozani. Se utilizează preparatul fabricat pe cale industrială denumit Galcorin care
se prezintă sub formă de granule în flacoane de 100g.

Substanţe dulci

Se utilizează pentru a masca gustul neplăcut al unor medicamente, pentru a

modifica tensiunea osmotică din ţesuturi, ca plastice medicamentoase etc. unele
droguri din acest grup conţin şi substanţe mucilaginoase.
Rădăcina de licviriţie (lemn dulce, Liquiritiae radix, Glycyrrhizae radix). Planta
de la care se recoltează rădăcina se numeşte Glycyrhiza glabra şi face parte din
familia Leguminoase. Drogul este oficinal şi conţine glicirizină (care spumifică în
contact cu apa), glucoză, zaharoză etc. şi se utilizează ca excipient, laxativ, corector
de gust şi expectorant. Extractul uscat de licviriţie conţine 20% acid glicirizic. Intră
în compoziţia formelor farmaceutice oficinale: Pulvis liquiritiae compositus
(laxativ) şi Species pectorali (liniştitor al tusei).
Zahărul (Zaharoza, Saccharum) este o substanţă care se topeşte la 160oC, iar
peste această temperatură se caramelizează. Este higroscopic şi solubil în apă în
proporţie de 1:5. Este greu solubil în alcool. Este oficinal. Siropul simplu este
format din 640 părţi zahăr şi 360 părţi apă. Administrat intern este plastic, energetic,
laxativ, expectorant şi corector de gust (corrigens). Aplicat pe plăgi sub formă de
pulbere fină determină granularea ulcerelor corneene sau laringiene.
Lactoza (Saccharum lactis) se prezintă sub formă de pulbere albă, inodoră, cu
gust dulce, uşor solubilă în apă (1:6), dar nu este higroscopică. Este practic
insolubilă în alcool, eter şi cloroform şi este mai puţin dulce decât zahărul. Este o
substanţă oficinală. Se întrebuinţează ca excipient pentru pulberi în calitate de
corector de gust şi diuretic. Se absoarbe greu din tractusul digestiv şi inhibă
dezvoltarea microbilor de putrefacţie din tractusul intestinal. La viţei şi mânji se
administrează în doză de 20-50g, iar la purcei 10-15g. Intră în compoziţia
preparatului Manis care conţine nitrofuran 0,5g, magnezium sulfuricum 10g şi
lactoză 89,5g. Se utilizează în tratamentul plăgilor cutanate, musculare şi podale la
toate speciile de animale. Se utilizează în profilaxia infecţiilor plăgilor operatorii
suturate sau nesuturate.
Glucoza (Dextroza, Glucosum) se prezintă sub formă de pulbere albă, cristalină,
higroscopică, inodoră, cu gust dulce, solubilă în apă 1:1 şi în alcool 1:200. Substanţa
este oficinală şi se utilizează în calitate de corector de gust, diuretic şi plastic. Se
comercializează sub formă de soluţie injectabilă apirogenă izotonă 5% sau hipertonă
10%, 20%, 33% şi 40% şi sub formă de pulbere în pungi de 1kg în concentraţii
cuprinse între 20 şi 40%.
Fructoza (Levuloza, Fructosum). Se prezintă sub formă de pulbere albă, inodoră,
cu gust dulce intens, care se topeşte la 106 oC. Este foarte uşor solubilă în apă,
solubilă în alcool şi practic insolubilă în eter. Substanţa este oficinală şi se
întrebuinţează ca şi glucoza. Se comercializează sub formă de soluţie injectabilă
20% şi se utilizează pentru perfuzii energizante.
Melasa este un produs secundar care rezultă în procesul de fabricare a zahărului.
Se prezintă ca un lichid siropos, închis la culoare şi dulce. Se utilizează ca laxativ,
vehicul şi corector de gust.
Mierea de albine (Mel) conţine glucoză, fructoză, uleiuri eterice, acid formic,
diverse vitamine etc. Se întrebuinţează ca excipient, corector de gust şi laxativ.
Zaharina (Saccharinum) este o imidă a acidului ortosulfo-benzoic. Se prezintă
ca o pulbere cristalină de culoare albă, inodoră, cu gust foarte dulce, foarte puţin
solubilă în apă, este de 350-500 ori mai dulce decât zahărul. Este oficinală. Se
prezintă sub formă de comprimate a 0,02 g. Se foloseşte pentru a îmbunătăţi gustul
unor medicamente. Se foloseşte ca înlocuitor de zahăr la diabetici.
Ciclamatul de sodiu (Natrii cyclamas) din punct de vedere chimic este
ciclohexilsulfamat de sodiu. Se prezintă sub formă de cristale albe sau pulbere
cristalină albă, fără miros sau acesta este slab aromatic, cu gust dulce, solubile în 5
părţi apă. Substanţa oficinală înlocuieşte zaharina având un gust mai plăcut, fiind
totodată termostabilă. Se comercializează sub formă de comprimate a 0,1g.

Substanţe adsorbante şi protectoare pulverulente

În acest scop se folosesc o serie de substanţe care se prezintă sub formă de

pulberi inerte, cu suprafaţă mare, capabile să reţină fizic sau chimic acidul
clorhidric, sărurile biliare, toxinele, gazele sau alte produse nocive şi să acopere
mucoasele formând un strat protector (pansamente gastrice şi intestinale). În acest
grup intră o serie de substanţe insolubile în apă, dar care pe piele sau pe mucoase
exercită o acţiune de protecţie prin fenomenul de adsorbţie, prin concentrarea sau
fixarea pe suprafaţa lor a altor substanţe solide, lichide şi gazoase (microbi, toxine,
coloranţi etc.). Fenomenul este de natură fizică şi se datorează tensiunii superficiale
a particulelor de adsorbant, fiind cu atât mai intens cu cât pulberea activă este mai
fină (astfel suprafaţa adsorbantă este mai mare). Adsorbţia depinde de concentraţia
şi proprietăţile fizico-chimice ale lor, temperatura la care are loc procesul.
În general, adsorbantele se folosesc intern în tratamentul gastroenteritelor, în
intoxicaţii cu alcaloizi şi glicozizi, în procese fermentative etc., însă se va reţine că
întotdeauna, ulterior se apelează la un purgativ salin în scopul eliminării
complexului format în intestin. În caz contrar datorită reversibilităţii complexului
format pot să se separe din nou componentele de bază, situaţia nerezolvându-se în
detrimentul animalului bolnav.
Cărbune medicinal (Cărbune activat, Carbo medicinalis). Se obţine prin
arderea incompletă în cuptoare speciale a lemnului, cojilor de fructe, sâmburilor,
deşeurilor de la fabricile de celuloză, cocenilor de porumb şi altor materiale vegetale
şi purificat prin tratare cu vapori de apă sub presiune, spălare cu acizi minerali (HCl,
HNO3) şi apoi cu apă. Cărbunele medicinal este o pulbere de culoare neagră, fină,
afânată, fără miros, fără gust, insolubilă în apă şi în solvenţi organici, oficinală.
Produsul are o mare valoare practică care este dată de puterea sa de adsorbţie.
Puterea de adsorbţie a cărbunelui medicinal se verifică faţă de soluţia 0,15%
albastru de metilen. Are o putere mare de adsorbţie a gazelor, toxinelor microbiene,
alcaloizilor şi altor compuşi toxici. Are şi putere decolorantă. Se foloseşte pentru
adsorbţia gazelor care rezultă din fermentaţiile şi putrefacţiile microbiene
intestinale, în balonări, colite, diarei fetide, precum şi în intoxicaţii cu metale grele,
alcaloizi, glicozizi şi ciuperci. Este incompatibil cu substanţele oxidante. Se
comercializează sub formă de comprimate a 0,5g. Se administrează în doză de 50-
250g la animalele mari şi 0,5-2g la câine. Intră în compoziţia preparatelor Carbocif,
Gastrisan, Gastrosedol. Produsul antidiareic este constituit din 60g cărbune
medicinal, 20g caolin şi 20g carbonat de calciu. Se administrtează per os în doză de
20-200g la animalele mari, 5-10g la cele mijlocii şi 0,5-3g la păsări.
Caolin (Kaolinum, Bolus alba) farmaceutic este un silicat de aluminiu hidratat
care se obţine prin purificare cu acid clorhidric diluat din cel natural urmat de
spălare cu apă. Este de culoare albă sau cenuşie, amorf, afânat, onctuos la pipăit,
aderent, aproape fără miros, cu gust uşor astringent, insolubil în apă şi acizi diluaţi,
puţin solubil în soluţii de hidroxizi alcalini. Este un reactiv oficinal. Se utilizează ca
antiacid, adsorbant, protector al mucoaselor. Produsul sterilizat se administrează în
hiperclorhidrii, dizenterii, enterite, toxiinfecţii alimentare şi ca pansament gastric.
Talc (Talcum) din punct de vedere chimic este hidrosilicat de magneziu. Produsul
este natural se purifică şi sterilizează. Se foloseşte numai pentru aplicaţii externe în
asociere cu oxidul de zinc, acidul boric, sub formă de unguente sau pulberi compuse
în tratamentul eczemelor, ulcerelor. Intră în compoziţia preparatului Jecozinc.
Oxid de zinc (ZnO, Zinci oxydum) se prezintă sub formă de pulbere albă, fină,
amorfă, inodoră, insipidă, practic insolubilă în apă şi alcool, oficinală. Se utilizează
numai extern ca atare sau sub formă de unguente 10% sau de pulberi compuse cu
acid boric în tratamentul eczemelor şi arsurilor. După ce îşi exercită acţiunea
adsorbantă se solubilizează lent în mediul acid al inflamaţiilor şi devine uşor
astringent.
Preparatul Jecozinc conţine 12g untură de peşte, 12g lanolină, 38g oxid de zinc,
4g talc şi excipient până la 100g. Uleiul de peşte are acţiune emolientă, cicatrizantă
şi protectoare asupra epiteliilor, iar prin oxidul de zinc şi a celorlalţi excipienţi
exercită acţiune izolantă şi adsorbantă, având efect favorabil în dermatite, eczeme,
arsuri. Oxidul de zinc intră în proporţie de 15% şi în compoziţia produsului
Cutaden.

Substanţe protectoare cu acţiune mecanică

Colodiul (Collodium) este o soluţie 4% de nitroceluloză în eter şi alcool. Acest

lichid aplicat pe piele dă o peliculă elastică, aderentă, protectoare, insolubilă în apă.
Prin adaos de ulei de ricin 3% colodiul devine elastic. Se foloseşte pentru protejarea
mecanică a unor mici leziuni (ex. la ureche, uger) sau pentru fixarea pansamentelor.
De reţinut că formează o peliculă care rezistă la umezeală.
Gipsul (Calcii sulfas ustus) este sulfat de calciu deshidratat, foarte greu solubil în
apă. În proporţie de 2:1 cu apa dă o pastă care se întăreşte în 4-10 minute. Are largi
utilizări în chirurgie pentru prepararea bandajelor inamovibile în vederea
imobilizării în caz de fracturi, fisuri osoase, luxaţii etc.
Soluţia de silicat de sodiu (Liquor natrii silicis) lichid siropos, incolor sau uşor
gălbui, care conţine silicat acid de sodiu 35%. Deşi se întăreşte după mai multe ore
este totuşi preferabilă pentru animale mici cu fracturi care trebuie imobilizate,
deoarece bandajele sunt mai uşoare comparativ cu cele de gips.
Vata hidrofilă (Gossypium depuratum) este constituită din perii tectori
(constituiţi din celuloză) unicelulari, de pe seminţele de la diverse specii de
Gossipium (bumbac) din familia Malvaceae, separaţi de impurităţi, degresaţi,
prelucraţi la cardă (o maşină de destrămate şi orientare paralelă a fibrelor) şi albiţi.
Din punct de vedere chimic perii sunt de natură celulozică, lungi de aproximativ 14
mm şi groşi de aproximativ 140μm. Dacă vata hidrofilă este depusă pe suprafaţa
apei ea trebuie să se umecteze şi să se scufunde. Vata hidrofilă este oficinală ca şi
vata hidrofilă BC care este un amestec de vată hidrofilă şi celofibră (fibră textilă
artificială celulozică) hidrofilă în proporţie de cel mult 57%. Vata se împachetează
în PVC şi se păstrează la loc uscat. Se utilizează mult în chirurgie.
Tifonul hidrofil (Tela hydrophyla) este oficinal. Este constituit dintr-o ţesătură
din fibre de bumbac trecut prin cardă în amestec cu 33% celofibră albită, degresată,
neapretată, cu margini întărite prin fibre de urzeală. Tifonul trebuie să fie alb, moale,
să nu prezinte luciu, fără pete, fără miros, cu o anumită rezistenţă mecanică şi lat de
82-88 cm.

Substanţe astringente

Substanţele astringente au acţiune de precipitare a proteinelor, reversibilă la

concentraţii mici, scăzând secreţiile mucoase şi permeabilitatea capilarelor şi
membranelor celulare. După administrarea pe cale orală influenţează în mod
deosebit mucoasa diferitelor segmente ale tubului digestiv. Se utilizează şi în
intoxicaţii cu alcaloizi şi metale grele cu care formează precipitate greu solubile.

Sărurile de plumb

Derivaţii plumbului au acţiune predominant astringentă. Prezintă dezavantajul că

se pot absorbi din intestin şi de pe suprafaţa plăgilor, producând intoxicaţii
(saturnism). În cavitatea bucală apare pe gingii o lizieră de culoarea gresiei,
considerată ca unul din primele simptome ale intoxicaţiei cronice cu plumb.
Soluţia de acetat bazic de plumb (Hidroxiacetat de plumb, Solutio plumbi
subacetici) se prepară din acetat de plumb, oxid de plumb şi apă. Se prezintă sub
formă de lichid limpede, incolor, cu gust dulceag, astringent care conţine 14%
plumb. Cu această soluţie se prepară apa de plumb (soluţia Goulard) care se
compune din 2ml soluţie 14% plumb la 100ml apă. Se aplică sub formă de comprese
antiflogistice pe contuzii, vezigoane, inflamaţii etc.
 Apa de plumb se prezintă ca o soluţie opalescentă care se agită înainte de
utilizare. Se prepară la nevoie. În cazul în care se tulbură nu se mai întrebuinţează
deoarece acetatul bazic de plumb s-a transformat parţial în carbonat de plumb care
este insolubil şi inactiv.

Săruri de bismut

Sărurile de bismut au efect adsorbant, dar acţionează şi prin legarea hidrogenului

sulfurat. În mod obişnuit hidrogenul sulfurat care se formează în intestin prin
fermentarea florei microbiene saprofite, reprezintă o spină iritativă care stimulează
peristaltismul intestinal contribuind astfel la propulsarea bolului fecal. De reţinut că
legarea hidrogenului sulfurat sub formă de sulfuri insolubile are ca efect întârzierea
tranzitului intestinal.
Azotatul bazic de bismut (Subnitrat de bismut) produsul care se utilizează în
farmacie sub această denumire este de culoare albă, microcristalin, fără miros, fără
gust, insolubil în apă şi alcool, solubil în acizi minerali. Este oficinal. Se obţine prin
hidroliza azotatului de bismut. Conţine 71-74% bismut. Se foloseşte ca protector al
mucoasei gastrice, absorbant, astringent, antiseptic intestinal şi antidiareic. Se
administrează în doze de 10-25g la animale mari şi 0,5-2g la animalele mici. Pe cale
externă se utilizează sub formă de unguente sau pudră izolantă în tratamentul
arsurilor şi al diverselor dermatoze. Intră în componenţa produsului Ulcerotrat.
Produsul Bismut subnitric se prezintă sub formă de pulbere şi este constituit dintr-un
amestec de azotat bazic de bismut, azotat de bismut şi oxid de bismut. Se
comercializează în pungi de polietilenă a 1000g produs.
Carbonatul bazic de bismut (Bismuthi subcarbonas) conţine 80,2-83% bismut.
Este de culoare albă sau foarte slab gălbuie, pulverulent, fără miros, fără gust,
insolubil în apă şi alcool şi se dizolvă în acizi producând acţiune efervescentă.
Substanţa este oficinală. Se foloseşte ca antiacid, adsorbant şi pansament gastric în
tratamentul gastritelor şi pentru acţiunea sa antidiareică şi antiseptică în tratamentul
infecţiilor intestinale. Intră în compoziţia produsului Gastrosedol.
Galatul bazic de bismut (Dermatol, Bismuthi subgallas) se prezintă sub formă
de pulbere fină, de culoare galbenă, inodoră, insipidă, aproape insolubilă în apă. Se
recomandă ca atare sau sub formă de unguente 5-20% în dermatologie, ca astringent
şi antiseptic. Intră în componenţa preparatului Terapentan T pulvis.

Sărurile de aluminiu

Sărurile de aluminiu au acţiune predominant astringentă, sicativă şi oarecum

bacteriostatică. În concentraţii mari sărurile de aluminiu devin iritante. Indiferent
cum se aplică sau se administrează aceste săruri nu se absorb.
Sulfatul de aluminiu şi potasiu (Alaun de potasiu, Alumen, Piatra acră,
Aluminii kalii sulfas). Se prezintă sub formă de cristale incolore, fără miros, cu gust
acru astringent. Substanţa este oficinală. Se întrebuinţează sub formă de soluţie 1-
2% care se prepară ex tempore. Se foloseşte sub formă de soluţie rece pentru irigaţii
în caz de prolaps vaginal şi/sau uterin care asigură micşorarea volumului organului
ce trebuie repus în poziţie normală. Intră în compoziţia preparatului Burovin
comprimate, care acţionează ca decongestionant, antiflogistic, astrigent şi uşor
antiseptic. Se utilizează în tratamentul unor leziuni cutanate acute lipsite de exudate,
în entorse, tendinite, arsuri de gradul 1 şi traumatisme externe.
Soluţia de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico tartarici) este
limpede, cu miros de acid acetic. Se utilizează în amestec cu apa 1:4-1:8 ca
antiinflamator în tratamentul contuziilor, tendinitelor şi în caz de eforturi articulare.
Se comercializează sub formă de comprimate de Burovin câte două într-un pacheţel:
unul conţine sulfat de aluminiu şi amoniu g şi acid tartric 0,02g, iar celălalt acetat de
calciu 2,2g. Fiecare comprimat se solubilizează separat în câte 25ml apă, apoi se
amestecă cele două soluţii, se decantează şi se aplică sub formă de compresii pentru
acţiunea sa antiflogistică.

Săruri de fier

Substanţele din acest grup acţionează astringent, iritant sau caustic în funcţie de
concentraţie. Derivaţii fierului trivalent sunt mai activi decât cei ai fierului bivalent.
Sulfatul feros (Calaican, Ferri sulfas, Ferrum sulfuricum oxydulatum). Se
prezintă sub formă de cristale de culoare verde eflorescente, fără miros, cu gust
metalic-astringent, uşor solubile în apă. Este un reactiv oficinal. Local acţionează ca
astringent şi chiar bactericid şi dezodorizant. Se administrează pe cale orală sub
formă de soluţii 0,5-1%, în doză de 10-25g la animalele mari, 2-5g la animalele
mijlocii, 0,1-0,5g la câine şi 0,01-0,2g la păsări în tratamentul gastroenteritelor. Pe
cale externă se utilizează pentru acţiunea sa sicativă şi moderat caustică în
podologie. Pentru pensulaţii pe mucoasa gingivală se folosesc soluţii 1-2% în
tratamentul stomatitelor. Este şi substanţă plastică.
Clorura ferică (Perclorura de fier, Ferri chloridum) conţine fier trivalent şi se
prezintă sub formă de bucăţi cristaline, galben portocalii sau galben brune, foarte
uşor solubile în apă (1:0,2) foarte higroscopice (din acest motiv substanţa se
păstrează ca soluţie apoasă 1:1). Este un reactiv oficinal. Acţionează local mai rapid
decât sulfatul feros. În soluţie concentrată clorura ferică este uşor caustică. Obişnuit
se foloseşte ca astringent, hemostatic şi dezinfectant în soluţii 1-5% sub formă de
badijonări, comprese sau irigaţii.
Săruri de zinc

La fel ca şi în cazul derivaţilor anteriori sărurile de zinc au acţiune astringentă,

iritantă sau caustică în funcţie de concentraţie.
Sulfatul de zinc (Zinci sulfas) se prezintă sub formă de pulbere microcristalină,
de culoare albă, inodoră uşor eflorescentă, cu gust metalic astringent, uşor solubilă
în apă (1:0,75), oficinală. Se recomandă în oftalmologie sub formă de soluţie 0,5-
1%. Soluţia 0,25% este şi ea oficinală (Oculoguttae zinci sulfatis). Efectul astringent
apare prompt şi durează 1-2 ore. În soluţii 20-50% devine iritant şi caustic.
Intern se foloseşte ca vomitiv în soluţii 1-2%.
Oxidul de zinc are acţiune adsorbantă şi protectoare. Pentru efectul astringent se
utilizează sub formă de unguent cu oxid de zinc care este oficinal (Unguentum Zinci
oxydi 10%).
 Clorura de zinc (Zinci chloridum) se prezintă sub formă cristalină, de culoare
albă, higroscopică, cu gust arzător-caustic, solubilă în apă în proporţie de 1:0,4 şi
este oficinală. În concentraţie mică are acţiune astringentă, iar în concentraţie mare
caustică.

Săruri de cupru

Sărurile de cupru au acţiune antiseptică, astringentă, iritantă, caustică în funcţie

de concentraţie şi ţesuturile asupora cărora acţionează.
Sulfatul de cupru s-a prezentat şi la antiseptice. El are şi acţiune astringentă în
concentraţie de 1-3% în special pentru plăgi şi pe mucoase. Peste 3% are acţiune
iritantă, iar la 10-30% sigur caustică. Se poate administra şi pe cale orală pentru
acţiunea sa hemostatică locală în doze de 2-10g la animalele mari şi 0,03-0,1g la
porc şi câine. Extern se recomandă să se utilizeze în tratamentul plăgilor cauzate de
arme de foc. Se poate folosi şi sub formă de creion cu acţiune caustică. Intră în
compoziţia preparatului Cresogal unguent: acid salicilic, ichtiol, formaldehidă 40%,
ulei de ricin, sulfat de cupru şi emoliente şi are acţiune astringentă. Se utilizează în
tratamentul inflamaţiilor şi infecţiilor ţesuturilor podale (pododermatite) la oi şi
capre favorizând formarea învelişului cornos.

Săruri de argint

Azotatul de argint (AgNO3) s-a mai prezentat şi la antiseptice. În soluţii 0,5-1%

se utilizează în tratamentul stomatitelor ulceroase. În oftalmologie şi urologie se
utilizează soluţii slabe 0,05-0,2%.

Alte substanţe cu acţiune astringentă

Hidroxidul de calciu în soluţie saturată 1,5‰ care este denumită şi apă de var
sau apă de calciu se utilizează ca astringent şi protector. În contact cu aerul şi
secreţiile din plagă formează o peliculă protectoare.
Linimentul oleo-calcar este compus din 45g ulei de in, 5g lanolină anhidră şi
50g apă de var. Se prezintă sub formă de emulsie vâscoasă de culoare gălbuie de tip
A/U (apă/ulei). Este oficinal şi se utilizează în tratamentul arsurilor.

Astringente de origine vegetală

Principiile active de origine vegetală sunt substanţele tanice care sunt uşor
hidrolizabile sub influenţa acizilor şi a enzimelor de tipul tanazei şi catehinelor care
conţin mai multe cicluri aromatice (flavonoide).
Taninul (Acidul tanic, Tanninum, Acidum tanicum) este componentul principal al
drogurilor de origine vegetală. Este un reactiv oficinal. Se extrtage din gogoşile de
ristic -Gallae turcicae- formaţiuni patologice apărute pe frunzele de stejar înţepate
de himenopterul Cynips tinctoria. Taninurile se găsesc în numeroase droguri: coaja
de stejar (Cortex quercus) conţine 10-20% tanin, ghinda de stejar, frunzele de nuc,
de jaleş, ceaiul chinezesc şi afinele.
 Se prezintă sub formă de pulbere gălbuie, amorfă, solubilă în apă. Precipită cu
uşurinţă proteinele din care cauză se foloseşte pentru tratamentul arsurilor.
Acţionează prin tăbăcirea terminaţiilor nervoase şi diminuă astfel durerea şi fixează
toxinele la locul în care s-au format. Taninul se aplică prin pensulaţii repetate sub
formă de soluţii 2-5% sau sub formă de comprese. Asupra mucoaselor produce
acelaşi efect. Se utilizează ca astringent şi hemostatic în tratamentul hemoragiilor
capilare. Intern se administrează cu sonda nasoesofagiană în tratamentul
gastroenteritelor sau ca antidot în caz de intoxicaţii cu alcaloizi sau săruri ale
metalelor grele în doză de 5-20g la animalele mari şi 0,1-0,5g la câine. De reţinut că
nu se administrează pe cale orală sub formă de breuvaj pentru că produce spasm
faringian. Se poate administra şi sub formă de electuarii. Printre substanţele cu
acţiune astringentă care conţin tanin amintim şi Tanigenul, Tanalbinul (tanatul de
albumină) şi Tanoformul (tanin tratat cu formaldehidă). Aceste substanţe eliberează
lent tanin în intestin. Toate succedaneele taninului se administrează per os la fel ca
taninul, în doză de 5-20g la animalele mari şi 0,3-0,5g la cele mici.

Droguri cu acţiune astringentă

Gogoşile de ristic conţin 35-60% tanin şi aprox. 2% acid galic.

Scorţa de stejar (Qercus cortex) conţine 10-20% tanin din care se prepară
decocturi 10%, mixturi şi boluri care se utilizează în tratamentul gastroenteritelor în
doze de 15-50g la animalele mari, 5-10g la cele mijlocii şi 1-5g la cele mici de
2-3 ori/zi.
Frunzele de salvie (Salviae folium) se culeg în timpul antezei şi se folosesc sub
formă de infuzii în doze de 30-60g la cal, 36g la câine intern şi extern sub formă de
cataplasme.
Frunzele de strugurii ursului (Uvae ursi folium) conţin arbutină şi 30% tanin şi
se folosesc sub formă de decocturi.
Frunzele de nuc (Juglandis folium) se recoltează vara se usucă şi din ele se
prepară decocturi cu acţiune astringentă.
Sunătoarea (Hyperici herba) drog oficinal care se utilizează sub formă de infuzii
astringente.
Scoarţa de salcie (Salicis cortex) se usucă şi se foloseşte sub formă de decoct
pentru acţiunea sa astringentă.
Fructele de afin (Myrtilli fructus) se utilizează sub formă de macerate alcoolice
sau decocturi care au acţiune atringentă.

Substanţe iritante, revulsive, derivative

Substanţele cu acţiune iritantă aplicate local produc asupra pielii o uşoară

inflamaţie. Acţiunea lor se datorează atât excitării receptorilor cutanaţi care
determină apariţia reflexelor tonice la distanţă, cât şi eliberarea de substanţe active
de tipul histaminei. Medicamentele care produc o hiperemie a pielii sunt cunoscute
sub denumirea de iritante. Dacă acţiunea iritantă se intensifică, capilarele sanguine
se dilată mult şi devin mai permeabile, iar plasma sanguină extravazată ocupă
spaţiile extracelulare, lichidul se acumulează sub epidermă şi se formează mici
vezicule care apoi se contopesc şi dau naştere la bule sau flictene. Atunci când un
medicament cu acţiune iritantă locală produce şi modificări reflexe cu repercusiuni
generale asupra organismului este denumit revulsiv.
Mecanismul de acţiune al substanţelor revulsive: impulsurile nervului senzitiv
de la nivelul pielii sunt transmise în axul cerebrospinal, de unde prin sistemul
vegetativ produce vasodilataţia locală şi totodată influenţează activitatea marilor
funcţii ale organismului.
Acidul acetic în soluţie călduţă 6-9% se utilizează sub formă de fricţiuni pe
anumite regiuni corporale.
Unguent cu oxid galben de mercur
Vezicătoare cu iod compusă din 10g iod metalic, 20g iodură de potasiu şi
vaselină ad 100 g.
Tinctura de iod a fost prezentată la antiseptice şi dezinfectante.
Uleiul de terebentină (Esenţa de terebentiună, Aetheroleum terebenthinae).
Aplicat local produce iritaţie manifestată prin vasodilataţii, inflamaţie, exudaţie şi
căderea părului. Datorită faptului că acţionează prea energic se recomandă să se
dilueze cu alcool sau ulei de floarea soarelui în proporţie de 1:5-1:20.
Dacă se injectează pe cale subcutranată uleiul de terebentină produce abces de
fixaţie. Se formează un puroi aseptic ca urmare a hiperleucocitozei locale care este o
consecinţă a hiperleucocitozei generale. Abcesul de fixaţie este şi un mijloc de a
stabili capacitatea de reacţie a organismului (dacă se formează abcesul de fixaţie
prognosticul este favorabil, dacă nu este nefavorabil). Inocularea se face pe cale
subcutanată în regiunea pectorală inferioară cu 3-5ml la cal, 5-6ml la bovine, 0,5-
1ml la câine, 0,02-0,25ml la pisică specii la care se produce în mod obişnuit
abcedarea. De reţinut că la porc se inoculează 2-4ml şi produce numai o tumefacţie
fără abcedare. După 4-7zile abcesul se deschide în punctul cel mai decliv
fără a se mai trata local. În mod asemănător acţionează şi spânzul (Helleborus
purpurascens). De reţinut că uleiul de terebentină imprimă miros cărnii şi laptelui.
Camforul (Camphora) este o cetonă terpenică. Se prezintă sub formă de cristale
aromate, greu solubile în apă rece. Se extrage prin distilarea lemnului de
Cinnamomum camphora sau de Ocimum canum, medicamentul fiind oficinal. Se
foloseşte extern ca revulsiv, sub formă de unguent 10% oficinal, spirt camforat
10% (camfor 10 g, alcool 70g şi apă distilată ad 100g), liniment camforat saponat
şi ca ulei camforat 10% şi 20%.
Sămânţa de muştar negru (Sinapis nigrae semen) este vorba de seminţele
maturate de Sinapis nigra din familia Cruciferae. Drogul este oficinal. Se utilizează
sub formă de făină proaspătă care se tratează cu apă călduţă, la 35-40 oC. datorită
mediului apos, căldurii şi sub acţiunea fermentului denumit mirozină sinigrina
(mironatul de potasiu) se descompune în izotiocianat de alil şi rodanat de alil care
sunt principii active iritante şi dau şi mirosul caracteristic. Se foloseşte sub formă de
sinapisme care se aplică pe torace în scopul tratării congestiilor pulmonare. Produc
vasodilataţie externă şi determină derivaţia sângelui de la nivelul pulmonului
congestionat la nivelul pielii.
Amoniacul diluat (Solutio ammonii hydroxydi diluta) este un reactiv oficinal şi
este format din 40 ml amoniac soluţie 25% şi apă ad 100ml (deci 10% amoniac
gazos). Se utilizează ca revulsiv sub formă de liniment volatil şi se prepară din 74g
ulei de floarea soarelui, 1g stearină şi 25g amoniac diluat. Se prezintă sub forma
unei emulsii vâscoase de tip U/A. Se aplică sub formă de fricţiuni în tratamentul
tendovaginitelor. Tot pentru fricţiuni se utilizează şi linimentul amoniaco-camforat
(2 părţi amoniac diluat, 3 părţi ulei camforat şi 5 părţi ulei de floarea soarelui) sau
linimentul saponato-amoniacal (alcool saponat, amoniac diluat şi apă).
Ardeiul iute (Capsici fructus) este fructul de la Capsicum annuum var.
acuminatum din familia Solanaceae. Conţine ca substanţă actiă capsicina care este
înrudită cu camforul. În terapeutică se utilizează Tinctura capsici care se aplică sub
formă de fricţiuni pe pile pentru a obţine efectul iritant.
Cantarida (Cantharis) se prezintă sub formă de pulbere cenuşie brună, cu
particule verzui şi lucioase (provenite din elitre) care se obţin prin triturarea
coleopterului Lytta vesicatoria (gândacul de frasin). Conţine un principiu activ
denumit cantaridă, asemănătoare structural cu camforul dar nu este volatilă.
Cantarida se foloseşte numai extern sub formă de unguente (vezicători) 1:6-1:4
(16,6-25%). Se fricţionează o singură dată, timp de 5-15 minute, în jurul plăgilor,
fistulelor, deasupra abceselor, exostozelor etc. Atenţie nu se face o nouă aplicare
decât după 2 săptămâni. Efectul vezicant dutrează 4-6 zile, iar crustele
formate se desprind după 4-7 zile. Dacă se administrează pe cale internă în doze
foarte mici produce poliurie şi excitaţii genezice datorate unei substanţe cu acţiune
estrogenă.
Uleiul de croton (Oleum crotonis) se obţine din seminţele de Croton tiglium din
familia Euphorbiaceae. Conţine rezina crotonică care are acţiune puternic vezicantă.
Se foloseşte la prepararea unguentului cu cantaridă 1:30 (la cabaline) şi 1:10 (la
bovine) are şi acţiune purgativă drastică.
Biiodura de mercur (Iodura mercurică, Hydrargyri dijodidum, Hydrargyri
bijodatum rubrum). Pulbere fină, grea, de culoare roşie, inodoră, insipidă, insolubilă
în apă (solubilă doar în prezenţa iodurilor). Se conservă în vase colorate. Este un
reactiv oficinal. Acţionează energic determinând supuraţii sau chiar efecte caustice.
Unguentele se numesc vezicători roşii şi se prepară în concentraţii de 1:8-1:4 (12,5-
25%), obişnuit 1:5 (20%). Se aplică la fel ca şi celelalte vezicători, în special la
cabaline (mai puţin la bovine deoarece acestea sunt foarte sensibile la mercur).
Acţionează în profunzime (se poate aplica la locul respectiv şi un pansament
compresiv). Bulbul pilos nu este decât foarte puţin atacat, la locul de aplicare rămân
numai mici depilaţii. Pentru uz veterinar se prepară un unguent vezicant cu biiodură
de mercur şi ulei de terebentină (10g biiodură de mercur, 5g ulei de
terebentină, 10g lanolină, 75g vaselină care se comercializează în tuburi a 75g).

Substanţe caustice

Substanţele cu acţiune caustică precipătă ireversibil albuminele şi produc necroza

ţesuturilor. În anumite concentraţii, posedă acţiune caustică următoarele grupe de
substanţe: unii halogeni, acizi, baze şi săruri ale metalelor grele.
Cele cu acţiune intens caustică produc cauterizări profunde, difuze, iar escarele
sunt umede. Cele cu acţiune superficială dau naştere la escare uscate. Escarele se
elimină după mai multe zile datorită unor reacţii inflamatorii care se produc în
ţesuturile înconjurătoare. De reţinut că substanţele caustice saline nu acţionează
asupra pielii decât dacă vin în contact cu locul umectat anterior.
Substanţele caustice se utilizează în tratamentul fistulelor, javartului cartilaginos,
plăgilor cu granulaţie patologică, ulcerelor, pentru îndepărtarea neoformaţiilor,
pentru ecornarea viţeilor, uneori ca hemostatice locale etc. Cauterizarea cu ajutorul
substanţelor caustice este dureroasă (excepţie face fenolul), vindecarea durează mai
mult timp şi este însoţită de obicei de formarea unei cicatrice. Causticele lichide se
aplică cu ajutorul unei baghete subţiri de sticlă, iar cele solide se aplică sub formă de
paste, soluţii concentrate sau creioane.
Substanţe caustice acide. Intensitatea acţiunii acizilor este în funcţie de
disocierea lor în ioni. În general, acizii aplicaţi în concentraţii mari precipită
albuminele, distrug ţesuturile vii cu pierdere de substanţă şi au acţiune caustică.
Acest mod de acţiune este propriu acizilor anorganici puternici (acid clorhidric, acid
azotic, acid sulfuric, acid fosforic oficinal) şi celor organici inferiori (formic, acetic,
lactic etc.), nu şi acizilor organici superiori (palmitic, stearic, oleic etc.). Substanţele
acide caustice produc în general escare uscate, superficiale şi circumscrise. În
chirurgie şi podologie se folosesc în special acidul azotic care produce escare de
culoare galbenă şi acidul acetic care produce escare de culoare albă. Acidul
tricloracetic sub formă de soluţii 0,5-2% se poate injecta intraparenchimatos. Acidul
salicilic în concentraţie de 10-20% are acţiune cheratolitică lentă. Acidul sulfuric
carbonizează ţesuturile moi şi acţionează foarte profund. Acidul cromic şi
bicromatul de potasiu produc escare de culoare brun-gălbuie, dure, uscate şi
profunde.
Substanţe caustice bazice acţionează în principal prin a dizolva albumina
tisulară şi dă naştere la albuminaţi alcalini solubili. Escarele sunt umede, difuze şi
profunde. În terapeutică se folosesc creioanele cu hidroxid de sodiu pentru
ecornarea viţeilor. Tot din acest grup mai amintim hidroxidul de potasiu, oxidul de
calciu (arsuri accidentale cu var nestins care se combat cu soluţii zaharate sau
zaharat de calciu inactiv) şi amoniacul. Aceste substanţe se folosesc pentru acţiunea
lor caustică în concentraţii de 15% sau ca atare (per se), sau în asociere cu oxidul de
calciu şi alcool pentru cauterizări în crapod, neoformaţii etc.
Substanţe caustice saline. Multe antiseptice saline, în anumite concentraţii au
acţiune caustică. În contact cu ţesuturile vii şi în prezenţa lichidelor tisulare dau
naştere la albuminaţi metalici, insolubili şi eliberează acidul respectiv. Escarele care
se formează sunt de obicei uscate şi puţin profund. În acest grup intră clorura
mercurică (sublimatul corosiv), clorura de zinc (Zinci chloridum) oficinală, azotatul
de argint, sulfatul de cupru, sulfatul de zinc şi clorura ferică.
Clorura de zinc se utilizează sub formă de soluţii 10-40%, pastă 1:3 sau de
creioane pentru cauterizări în crapod, furcuţă putredă, fistule etc.

VITAMINELE
 Vitaminele sunt biocatalizatori de origine exogenă care au rol foarte important în
cadrul schimburilor nutritive. Nu conţin în structura lor azot (N) şi nu sunt substanţe
aminice.
Se utilizează pentru tratamentul hipo- şi avitaminozelor în scopul de a corecta
etiologic unele tulburări metabolice.
Se ştie că vitaminele participă la procesele oxido-reducătoare, intervin în calitate
de coenzime sau au acţiune sinergică sau antagonică faţă de unii hormoni etc.
De asemenea, în afară de întrebuinţările de bază, vitaminele se folosesc în
calitate de medicamente şi în tratamentul diverselor afecţiuni care nu au legătură cu
hipo- sau avitaminozele. Toxicitatea vitaminelor este în general scăzută. Trebuie să
se reţină că numai vitaminele liposolubile se pot cumula prin supradozare şi pot să
producă unele efecte toxice. Vitaminele hidrosolubile se elimină uşor şi în
consecinţă nu pot să genereze intoxicaţii prin cumulare materială.
Vitamina A (Retinol, Vogan, Axeroftol, Davitanon, Factor de creştere, Vitamina
antiinfecţioasă, Vitamina antixeroftal-mică, Vitamina de protecţie a epiteliilor,
Arovit, Avitol). Se utilizează sub formă de vitamina A acetat soluţie uleioasă care are
miros şi gust caracteristic. Conţine 950.000 UI/g şi este oficinală. Precursorul
vitaminei A este carotenul care este o hidrocarbură simetrică. Carotenul este inactiv
în afara organismului dar odată ajuns în organism, sub acţiunea carotinazei hepatice
şi a hormonului tiroidian se transformă în vitamina A activă care se depozitează în
ficat.
În practica medicală veterinară vitamina A se administrează profilactic la tineret
în perioada de creştere, la femelele gestante, la cele în lactaţie, la păsările ouătoare şi
în tratramentul gastroenteritelor, pneumopatiilor catarale, coccidiozei, unor boli
infecţioase, afecţiunilor oculare, eczemelor, arsurilor, degerătu-rilor,
hipertiroidismului (este antagonistă cu tiroxina) etc.
Se administrează zilnic, timp de 10-15zile în special iarna. Se administrează sub
formă de injecţii pe cale subcutanată sau intramusculară şi în apa de băut sau în
infuzii în doză de 600.000-2.000.000 UI la animalele mari, 200.000-
400.000 UI la cele mijlocii, 50.000 –200.000UI la cele mici, 4.000-6.000UI la curci,
50-4.000UI la găini, 100-500UI la pui. Soluţiile de vitamină A palmitat se prepară
ex tempore şi se utilizează în aceeaşi zi. Nu se pot păstra de pe o zi pe alta. Se
utilizează preventiv la pui, găini ouătoare şi tineretul celorlalte specii.
Topic vitamina A se aplică pe piele, mucoase sub formă de unguente, suspensii,
creme etc. Vitamina A liposolubilă se asociază cu vitaminele D şi E. Din ficatul
peştelui Gadus morrhua familia Gadidae se obţine untura de peşte sub forma unui
ulei gras care conţine cel puţin 850UI vitamina A/g şi 85 UI vitamina D/g.
Are culoare galben deschis, miros şi gust de peşte şi intră în compoziţia produsului
Oleum jecoris. Se administrează în doză de 100-300g la nimalele mari, 30-100g la
cele mijlocii, 5-30g la cele mici şi 1-5g la păsări. De asemenea, uleiul de peşte intră
în compoziţia preparatelor Jecolan şi Jecozinc care se aplică extern în tratamentul
ulecerelor şi degerăturilor.
Vitamina A intră în compoziţia unor preparate care conţin amestecul de vitamine
AD3E care este foarte mult utilizat în terapeutica veterinară. Se comercializează sub
formă de soluţie în flacoane a 20ml şi 100ml care conţin 50.000UI vitamina A /ml,
25.000UI vitamina D3/ml şi 20 mg vitamina E/ml. Se administrează în scop curativ
în apa de băut la toate speciile în caz de stres, pentru stimularea creşterii şi
rezistenţei organis-mului, pentru stimularea ouatului, în tratamentul curativ al
rahitismului, osteomalaciei, pentru îmbunătăţirea funcţiilor genitale etc. Complexul
vitaminic AD3E se administrează în doză de 8-15 ml/animal/zi la animalele mari, 2-
7ml/animal/zi la cele mijlocii, 2-4ml/animal/zi la purcei, 0,5-2ml/animal/zi la cele
mici, 1ml la 1000 ml apă pentru 100 de pui sau pentru 50 de găini.
Vitamina B1 (Aneurina, Bevitine, Betabion, Betaxin, Benerva, Tiamină,
Vitamina antinevritică, Vitamina antiberiberică) este hidrosolubilă. Forma oficinală
este aceea de clorhidrat. În organism, prin esterificarea acidului pirofosforic trece
într-o formă activă care are rol în metabolismul glucidelor facilitând decarboxilarea
acidului piruvic. În carenţa de vitamină B 1 acidul piruvic nu este metabolizat şi se
acumulează în ţesuturi producând tulburări caracterizate prin oboseală, polinevrite,
dureri musculare, pareze, paralizii etc. şi de asemenea, apar şi grave tulburări
digestive. La animale, hipovitaminoza B1 apare frecvent în cursul gestaţiei, al
lactaţiei intense, în cursul evoluţiei unor boli infecţioase, în unele intoxicaţii etc.
Vitamina B1 se găseşte în cantităţi mici în furaje, legume şi fructe şi în cantităţi
mari în drojdia de bere, tărâţele de orez, grăunţele încolţite, ouă etc. Se utilizează în
tratamentul parezelor, paraliziilor, miopatiilor, parezei prestomacelor, acetonemiilor,
unor boli infecţioase etc. în doze de 0,3-1,2g la animalele mari, 0,15-0,3g la cele
mijlocii şi 0,01-0,1g la câine.
Vitamina B2 (Riboflavina, Lactoflavina, Betaflavina) este o vitamină
hidrosolubilă, oficinală. Se găseşte în drojdia de bere, germenii de grăunţe încolţite,
lucernă, albuş de ou, ficat etc. În organism se activează prin fosforilare şi intervine
favorabil în metabolismul glucidelor, lipidelor şi protidelor. Intră în compoziţia
fermentului galben respirator care are rol în special în respiraţia celulară a
ţesuturilor lipsite de vascularizaţie (cornee, cristalin), în hematopoeză, în funcţia
vizuală etc.
Carenţa de vitamină B2 se manifestă prin apariţia de leziuni la nivelul
tegumentelor, prin fotofobie, hemeralopie, cefaleee, lipsă de capacitate de efort
intelectual etc. Se utilizează în tratamentul stomatitelor, cheratozei foliculare
seboreice, a dermatitelor, conjunctivitelor etc. Se comercializează sub formă de
soluţie injectabilă 5‰ în flacoane a 20ml şi 100ml şi se injectează intramuscular în
doză de 0,03-0,06g la animalele mari, 0,02-0,05g la cele mijlocii şi 0,005-0,02g la
cele mici, în cură de 5-7 zile.
Vitamina B6 (Piridoxina, Adermin, Benadon, Becilan, Hexobion) este o vitamină
hidrosolubilă. Clorhidratul de piridoxină este oficinal. Sub formă fosforilată
intervine activ în diverse procese enzimatice deoarece vitamina B 6 intră în
compoziţia unor fermenţi. Are rol în metabolismul grăsimilor şi favorizează sinteza
acizilor graşi nesaturaţi, precum şi al proteinelor intervenind în procesul de sinteză
al triptofanului.
De reţinut că este şi un factor antianemic, activator al troficităţii celulelor
cutanate şi nervoase etc. Se găseşte în aceleaşi furaje şi alimente ca şi celelalte
vitamine din complexul B. Se utilizează în tratamentul afecţiunilor hematologice,
dermatologice, polinevrite, distrofii, stări de convalescenţă şi se administrează pe
cale intramusculară sau intravenoasă în doză de 0,25-1g la animalele mari, 0,1-0,25g
la cele mijlocii şi 0,01-0,02g la purcei şi miei, timp de 5-10 zile.
Vitamina B12 (Ciancobalamina, Cobione, Rubivitan) este o vitamină
hidrosolubilă oficinală cu acţiune antianemică.
Factorul antianemic din ficat denumit eriteină este alcătuită dintr-un factor
extrinsec de origine alimentară care este vitamina B 12 şi un factor intrinsec care este
prezent în mucoasa gastrică şi este denumit apoeriteină. La rumegătoarele mari
vitamina B12 este sintetizată de flora rezidentă a prestomacelor în prezenţa cobaltului
şi asigură necesarul de vitamină B12 la aceste specii. În concluzie la rumegătoare se
poate spune că cei doi constituienţi ai eriteinei sunt de origine endogenă. Vitamina
B12 este produsă şi de unele ciuperci microscopice Streptomyces aureofaciens,
Streptomyces griseus etc. Pe piaţă există şi un preparat denumit Bevitex care conţine
multă vitamină B12 şi se recomandă să se administreze în uruieli 300ppm la ovine şi
240ppm la păsări. Se utilizează în tratamentul anemiei pernicioase la om, anemiilor
toxiinfecţioase, tulburărilor nutritive, metabolice şi nervoase, unor hepatite (ca
factor lipotrop), cirozelor, după hemoragii etc. Se injectează pe cale subcutanată sau
intramusculară, timp de 3-10 zile după caz. La păsări se administrează şi per os în
doză de 300-100mcg la animalele mari, 300-400mcg la cele mijlocii şi de 1-2mcg la
pui zilnic.
Romavitul (Vitamina H, Acid paraaminoibenzoic, A.P.A.B., Paraminol). De
reţinut că are şi acţiune antisulfamidică. Are rol în menţinerea normală a funcţiilor
pielii şi fanerelor. În caz de carenţă a vitaminei H la şoarece se produce
depigmentarea părului. Se utilizează în tratamentul unor tulburări trofice ale părului
în special la câine în doză de 0,5-3g/zi timp de 10-15 zile.
Vitamina PP (Nicotinamida, Niacinamid, Acid nicotinic).
Din punct de vedere chimic este o amidă a acidului nicotinic (piridin-3-
carboxiamina) şi este oficinală. Se utilizează în tratamentul pelagrei la om şi se
păstrează la Separanda. Se găseşte în drojdia de bere, ciuperci, tomate roşii, ficat,
lapte etc.
Carenţa în vitamina PP se manifestă prin apariţia pelagrei la om, boală care se
întâlneşte uneori şi la câine, porc şi păsări. La câine se manifestă prin “limbă
neagră”, vomitări etc., la porc prin tulburări gastrointestinale, iar la păsări prin
dermatite.
Vitamina PP se utilizează în tratamentul pelagrei, eritro-dermiilor, unor eczeme,
stomatite şi se administrează pe cale subcutanată, intramusculară, intravenoasă lent
sau per os în doză de 0,1-5g la animalele mari (la rumegătoare nu apare astfel de
carenţă), 0,03-0,08g la porc şi 0,005-0,05g la câine.
Acidul pantotenic (Factor antidermatitic la pui) este o vitamină din complexul
B. Este un izomer dextrogir. Se prezintă sub formă de ulei dens, destul de instabil,
din care motiv se preferă sarea de calciu. Acidul pantotenic intră în compoziţia
coenzimei A. Previne exudaţiile cutanate la puii de găină şi şobolani la care totodată
favorizează creşterea şi dezvoltarea. În practica medicală veterinară se utilizează
Panthenol comprimate a 0,1g şi soluţia injectabilă de Pantotenat de calciu soluţie
2,5% fiole a 2ml şi soluţie 10% fiole a 5 ml.
Drojdia de bere (Faex medicinalis). Este constituită din ciuperca
Saccharomyces cerevisiae din familia Saccharomyce-taceae şi conţine vitamine din
complexul B. Drojdia de bere proaspătă se administrează în doză de 300-500g/zi la
animalele de talie mare, 50-100g la cele de talie mijlocie şi 20-30g la cele mici, timp
de 2-3 zile. Drojdia de bere sub formă uscată-Faex siccata- are şi proprităţi plastice
şi se recomandă să se utilizeze în tratamentul rahitismului şi furunculozei în doze de
6 ori mai mari decât drojdia de bere proaspătă.
Complexul B (B complex, Polybe) se comercializează sub formă de soluţie
injectabilă în fiole a 2ml soluţie apoasă care conţine 0,01g vitamina B1, 0,002g
vitamina B2, 0,006g vitamina B6, 0,05g nicotinamidă şi apă q.s. ad. 2ml. Se
întrebuinţează ca roburant în stări de surmenaj. La câine se administrează
intramuscular în doză de 1-2ml, timp de 10-15 zile. Se utilizează şi în oftalmologie
în tratamentul unor afecţiuni oculare.
Polyvitalul (Complex B forte) se comercializează sub formă de drajeuri care
conţin 0,00396g vitamina B1, 0,0001g vitamina B2, 0,00003g vitamina B6, 0,00066g
nicotinamidă, 0,00033g pantotenat de calciu şi 0,066g extract de drojdie. Are
acţiune roburantă mai puternică decât B complex. La animalele mari se
administrează 3-6 drajeuri, la ovine şi suine 2-4 drajeuri, la câni şi pisici 1-2 drajeuri
şi ½ -1 drajeu la găini.
Vitamina C (Vitascorbol, Redoxon, Cebion, Cantan, Davitamon C, Celaskon,
Ascovit, Acid ascorbic, Vitamina anti-scorbutică) este o vitamină hidrosolubilă,
oficinală. În organism se oxidează foarte uşor şi se transformă în acid
dehidroascorbic, iar acesta la rândul lui prin reducere trece tot uşor în acid ascorbic.
Acţiunea acidului ascorbic în organism se manifestă tocmai prin această uşoară
reversibilitate a celor două forme. Se recomandă să se utilizeze în terapia diferitelor
tipuri de intoxicaţii deoarece reglează procesele oxido-reducătoare din organism
trecând foarte uşor dintr-o formă în alta (acid ascorbic şi dehidroascorbic) prin
oxidare şi reducere. În afară de acţiunea antitoxică vitamina C creşte rezistenţa
pereţilor vaselor capilare (acţiune hemostatică), favorizează cicatrizarea plăgilor, are
acţiune antiflogistică, stimulează troficitatea ţesuturilor mezenchimatoase şi
activează fermenţii gastrointestinali.
Are acţiune sinergică cu a hormonilor corticosuprarenali şi a vitaminei B 1. Are
acţiune antagonistă cu vitamina A şi tiroxina. La animalele de fermă se întâlneşte
foarte rar hipovitaminoza C deoarece la acestea vitamina C se sintetizează în
organism. Destul de rar hipovitaminoza C se întâlneşte la viţei sugari care provin
din mame carenţate în timpul perioadei de gestaţie. Hipovitaminoza C se întâlneşte
mai frecvent la porci şi câini. Poate să apară în sezoanele sărace în furaje verzi, în
cursul gestaţiei şi lactaţiei intense.
Insuficienţa în vitamină C determină scăderea rezistenţei la eforturi şi atacul
agenţilor microbieni, instalarea diatezelor hemoragice etc. Fracturile se vindecă mai
greu deoarece sărurile de fosfor şi calciu sunt împiedicate să se depună în calusul
osos. În practica medicală veterinară vitamina C se foloseşte în tratamentul bolilor
infecţioase, în pneumopatii, enterite, intoxicaţii, stări hemoragipare, stări de
convalescenţă, fracturi etc. Se administrează pe cale orală sau parenterală
(intramuscular sau intravenos) timp de 3-7 zile în doză de 2-10g la animalele mari,
0,2-2g la cele mijlocii, 0,5-1g la câine şi 0,01-0,05 g la păsări. Se comercializează
sub formă de comprimate a 0,05g şi a 0,2g şi soluţie injectabilă 10% fiole a 2 ml şi 5
ml.
 Vitamina P (Vitamina C2, Rutin, Rutozid, Birutan, Rutabion, Vitamina
permeabilităţii capilare) este o fracţiune dintr-un glucozid flavonic care se găseşte
alături de acidul ascorbic în unele droguri vegetale (lămâi, nuci, fructe de măceş şi
coacăz negru). Se obţine în cantitate mare din frunzele de hrişcă (Fagopyrum
esculatum). Vitamina P oficinală are rolul de a menţine starea normală a pereţilor
vasculari şi combate hemoragiile rebele la tratamentul cu vitamina C.
Vitamina P completează acţiunea antihemoragică a vitaminei C. Carenţa în
vitamină P se manifestă prin persistenţa hemoragiilor.
Se utilizează în tratamentul hemoragiilor capilare care apar în caz de scorbut sau
de altă natură cum sunt hemoragiile digestive sau ale retinei. Se utilizează de obicei
în asociaţie cu vitamina C. Se comercializează sub formă de soluţie injectabilă 4%
în fiole a 2 ml. Preparatul Tarosin (Ascorbutin, Rutino-scorbutin, Rutascorbin) se
prezintă sub formă de comprimate care conţin 0,02g vitamina P şi 0,05g vitamina C.
Acest preparat se utilizează în tratamentul diferitelor stări hemoragipare pentru a
combate fragilitatea vasculară.
Vitamina F (Linomag, Linocyclin, Linosan) se prezintă sub formă de capsule
gelatinoase cu 0,27g concentrat de esteri etilici ai acizilor graşi esenţiali nesaturaţi şi
sub formă de soluţie pentru uz extern în flacoane a 10 ml. Se extrage din uleiul de
floarea soarelui. Are rol în menţinerea troficităţii pielii, în metabolismul
colesterolului şi al lipidelor, în mecanismele endocrine şi ale ovulaţiei, în procesul
de creştere etc. Se utilizează în tratamentul eczemelor, arsurilor, plăgilor, acneii,
seboreei, hiperfoliculinemiei etc.
Vitamina D (Vitamina antirahitică). În plante se găseşte vitamina D2 care se
formează din ergosterol sub acţiunea razelor ultraviolete, iar la animale se formează
în piele vitamina D3 din dehidrocolesterol tot sub acţiunea razelor ultraviolete. Atât
vitamina D2 (calciferol), cât şi vitamina D3 (colecalciferol) acţionează la fel. Se
păstrează la Separanda. Soluţia liposolubilă (ergocalciferol) este oficinală. Vitamina
D asigură absorbţia calciului din intestin sub formă de fosfaţi şi depunrerea lui în
oase şi dinţi. Stimulează transformarea substanţelor fosforate anorganice în compuşi
organici şi restabileşte astfel echilibrul Ca/P. Acest raport este dezechilibrat în lipsa
vitaminei D şi se instalează rahitismul (la tineret) şi osteomalacia şi osteoporoza (la
adulte) calciul scăzând din oase în proporţie de 2:3.
Hipovitaminoza D se întâlneşte frecvent la tineret, la femelele gestante şi în
lactaţie, la animalele ţinute în stabulaţie la întuneric care nu vin în contact cu razele
ultraviolete etc.
Vitamina D se utilizează şi în profilaxia şi tratamentul osteopatiilor hipocalcice,
tetaniilor, spasmofiliilor care apar frecvent la femelele gestante sau în lactaţie etc. Se
administrează pe cale subcutanată sau intramusculară o dată la interval de 15-
21 zile sau pe cale orală zilnic (în cazuri uşoare sau preventiv) timp de 10-15 zile cu
reluare după o pauză de 10-20 zile. La animalele mari se administrează pe
cale parenterală în doză de 600.000-1.200.000UI, la viţei şi mânji 300.000-
600.000UI, la purcei 100.000-200.000UI, la câini 200.000-400.000UI, iar la păsări
100.000UI. Pe cale orală se administrează zilnic în doză de 10.000-20.000UI la
viţei şi mânji, 1.000–3.000 la purcei şi 25-50UI la păsări.
Vitamina E (Tocoferol, Tocofarm, Fertilol, Evion, Davitamon E, Erevit,
Vitamina antisterilică, Vitamina de reproducere) este o vitamină liposolubilă. Se
comercializează sub formă de vitamina E acetat care este oficinală. Din punct de
vedere al structurii acestă vitamină se aseamănă cu vitaminele A şi K 1 având în
comun lanţul lateral fitil. Se găseşte alături de aceste două vitamine (provitamine) în
plante. În cantitate mare se găseşte în embrionii anumitor grăunţe, în uleiul de
bumbac (din care s-au extras alfa, beta şi gama tocoferoli, iar alfa tocoferolul este
forma cea mai activă), în osânza de porc, în lobul anterior al hipofizei, în placentă,
în gălbenuşul de ou etc.
De reţinut că dacă grăsimile în care este încorporată vitamina E râncezesc atunci
ea se transformă în antivitamină E (tocoferolchinona).
Pe cale naturală vitamina E se obţine pe scară largă din germenii de grăunţe prin
presare. Astăzi se obţine în catităţi industriale prin sinteză chimică. Vitamina E
asigură desfăşurarea normală a funcţiilor genitale şi a gestaţiei. În caz de carenţă
apar tulburări genitale la masculi de diferite grade care pot să ajungă până la
azoospermie şi sterilitate definitivă, iar la femele (fetus resorbit în prima parte a
gestaţiei, fătări de fetuşi morţi etc.). Aceste tulburări se remediază prin adminstrarea
de vitamină E.
De asemenea, vitamina E intervine în metabolismul creatininei musculare, al
apei, glucidelor şi lipidelor şi în procesele oxidative (ca factor antioxidant). Carenţa
în vitamină E provoacă în special la tineret distrofii neuromusculare şi în final
degenerarea miocardului.
Stimulează reactivitatea imunogenă a organismului prin creşterea titrului de
anticorpi.
Are acţiune sinergică cu seleniul şi protejează membrana celulară şi a organitelor
celulare faţă de procesele oxidative nocive (seleniul este un component al
peroxidazei glutationice).
Vitamina E se utilizează pentru prevenirea morţii embrionare şi a avorturilor, în
tratamentul diverselor miopatii, distrofii musculare (în asociere cu selenitul de
sodiu), boala muşchilor albi (miodiftrofia enzootică), encefalopatia puilor, pentru
stimularea ouatului etc.
Se administrează pe cale orală sau parenterală (intramuscular sau subcutanat) în
doză de 600-1.200mg la animalele mari, 200 –300 mg la viţei şi mânji, 150-600mg
la animalele mijlocii, 15-30mg la purcei, 15-60mg la animalele mici şi 1,5-4mg
la păsări adulte, 1-3mg la pui. Aceste doze se repetată la interval de 3-10 zile de 3-4
ori.
Vtamina K (Vitamină antihemoragică) face parte din grupa vitaminelor
liposolubile. Se găseşte în cantităţi mari în furaje, spanac, varză, tomate (în special
cele verzi), urzici, frunze de conifere şi castan, ficatul de porc şi în cantităţi mici în
ouă şi lapte. În plante se găseşte sub formă de vitamină K 1 (Fitomenadiona) care
este oficinală.
Se prezintă sub forma unui lichid de culoare galbenă şi se comercializează sub
formă de soluţie 1%. Din făina de peşte s-a extras vitamina K 2. Produsul obţinut prin
sinteză chimică se numeşte vitamină K3 (Menadiona).
De reţinut că unele vitamine K3 obţinute prin sinteză chimică pot fi liposolubile,
iar altele hidrosolubile.
Se comercializează sub formă de soluţie 10% buvabilă sau injectabilă în fiole a 1
ml sau a 10 ml.
 La rumegătoare vitamina K este sintetizată de flora digestivă rezidentă în
prestomace şi din acest motiv la ele nu se întâlnesc hipo- sau avitaminoze K.
Carenţe în vitamina K apar mai frecvent la păsări şi se manifestă prin diateze
hemoragice.
Vitamina K3 liposolubilă se absoarbe din intestin numai în prezenţa secreţiei
biliare, iar forma hidrosolubilă se absorbe şi în absenţa bilei. Se poate şi injecta dar
numai intramuscular profund deoarece produce iritaţie locală mai mult sau mai
puţin intensă.
Vitamina K se utilizează în tratamentul diatezelor hemoragice şi în cazuri de
hemoragii prin hipoprotrombinemie. Vitamina K măreşte rezistenţa pereţilor
capilarelor sanguine.
De reţinut că vitamina K1 produce efect hemostatic mai rapid decât vitamina K3
dar vitamina K3 prezintă avantajul că acţionează o perioadă de timp mai lungă.
Vitamina K1 se utilizează sub formă de soluţie injectabilă 1% în doză de
100-300mg la animalele mari, 10-30mg la cele mijlocii şi mici şi de 0,5-2mg la
păsări timp de 3-5 zile şi se administrează de regulă pe cale subcutanată şi mai rar
intravenoasă. Vitamina K3 se foloseşte mai mult la păsări şi se administrează în apă
ca adjuvant al tratamentului preventiv sau curativ al coccidiozei în doză de 0,15-
1,5mg/pui/zi timp de 3-5 zile (50 ml soluţie buvabilă vitamina K 3 la 1000 pui) şi
1,5-2mg/pasăre adultă.