19.

Droguri, hoți și polițiști

Nu locuiam în Paradis, ci într-o zonă de nou veniți, zonă cu o fluctuație intensă de populație
„migratoare” care reprezenta o țintă pentru grupările interlope.
În timp ce oamenii obișnuiți plecau și veneau de la lucru, eu mă aflam se pare, din
întâmplare, și prin implicare voluntară în lupta cu lumea infracțională, alături de forțele de poliție de
prin toate departamentele specializate, de la nivel de cartier la nivel federal.
Povestea începe așa. În blocul 2650, GOYER, în apartamentul numărul 9 locuiau doi tineri
africani pe care i-am găsit în bloc la venirea mea ca administrator. Unul se numea Ali, avea mai puțin
de treizeci de ani și avea serviciu. Era mărunt de statură, zâmbitor și cu o privire blândă. Era foarte
respectuos și îl simpatizam. Colocatorul său era mai tânăr, înalt și slab și cu o privire răutăcioasă.
Urma cursuri universitare dar făcuse o școlarizare și în Uniunea Sovietică și drept urmare vorbea bine
limba rusă.
Și în Românoa veneau la studii mulți studenți africani care învățau foarte repede românește
în anul pregăttor. În țările est europene, studenții negri veniți la studii erau foarte curtați de colegi și
mai ales de „blonde” pentru că aveau valută și acces la blugi, țigări și băuturi străine. Se simțeau mai
mult decât egali cu ceilalți. În zona americană negrii aveau mereu sentimentul că sunt tratați diferit
de albi, ceea ce se numește rasism.
La nuta sorei mele, prin anii 80, a venit o colegă de facultate și bună prietenă, blondă, care
era căsătorită cu un student african foarte simpatic. La nașterea fiului lor, în prezent medic în
România, tânăra soție a primit cadou un...automobil, din partea fericitului tată.
La nuntă, fetițele mele în vârstă de cinci și șase ani s-au apropiat foarte curioase de domnul
Kadima și l-au întrebat direct:
-Tu mănânci oameni?
Toată familia noastră a încremenit. El a început să râdă în hohote, le-a luat pe genunchi și le-a
spus:
-Eu nu mănânc oameni, dar alții da!
Fetele s-au arătat foarte mulțumite de răspuns și atmosfera s-a destins.
În activitatea mea de concierge am avut de-a face cu tot felul de minorități vizibile și am
constatat că numai nivelul de educație și cultură face diferența între oameni și nu aparența lor fizică
sau credința religioasă.
Din acest motiv nu m-am ferit să sancționez pe cei care nu corespundeau regulilor de bună
conviețuire fără să mă tem că pot fi acuzată de discriminare.
Mulți încercau să abuzeze de protecția care li se asigura în mod legal, dar dacă eu constatam
că nu dau dovadă de respect pentru cei din jur, apelam la aceeași lege, fără să stau pe gânduri. Când
ai drepturi ai și obligații de respectat!
Până noaptea târziu circulam foarte mult pe holurile blocului, făceam decorații pentru
Crăciun, pentru Paște, pentru Sf. Valentin și toamna pentru Hallowen, aveam grijă de flori, aeriseam
holurile, ștergeam geamurile.
Într-o zi, studentul de la apartamentul nr.9 s-a întâlnit în hol cu un băiat de culoare, care
venise cu bicicleta și i-a înmânat un pachețel mic, foarte mic. În altă zi, la fel. În apartamentul 9
veniseră doi băieți. Ali mi-a spus că sunt de la Ottawa, prieteni și vor sta un timp la ei. Ce puteam să
zic? Nu era interzis.
Vizita tipului cu bicicleta se făcea cam la două zile. Am observat că studentul dădea bani și
primea un minuscul pliculeț de plastic cu ceva alb înăuntru.
Fără îndoială, la ușa apartamentului meu se făcea trafic de droguri.
Într-o seară, studentul înalt și slab mi-a bătut la ușă. Avea ochii sticloși, cu pupilele dilatate,
evident sub influența drogurilor. Era pus pe scandal. Mi-a zis:
-De ce mă urmărești?
Întâi am rămas uimită, dar pe urmă am replicat:
 -Unde te urmăresc?
-Pe hol! Mi-a răspuns el.
Asta voiam să aud.
-Ascultă băiete, pe hol este locul meu de muncă. Tu ai închiriat apartamentul, nu holul. E
clar?
Între timp a coborât Ali cel blând, mi-a făcut semn să mă calmez și l-a dus sus, ăn
apartamentul lor.
Victor, lucra schimbul doi și se întorcea de la serviciu puțin ănainte de miezul nopții. În
așteptarea lui, uneori lăsam ușile deschise la holul blocului și mă plimbam pe trotuar.
Cartierul era foarte liniștit până când evenimentele s-au accelerat.
Într-o zi, la prânz, Aura și Ina veneau de la cursuri și ăn ușa blocului a dat buzna peste ele unul
dintre vizitatorii de la ap.9, care a coborât scările în mare viteză. Nici nu vedea pe unde calcă.
Enervată, am urcat la ap.9 și am bătut cu pumnul în ușă. A ieșit Ali, i-am povestit incidentul și
ce vred eu că se întâmplă de la o vreme la ei. Mă refeream la droguri și la vizitatori, evident
consumatori. M-a asigurat că o sa spună prietenilor de la Ottawa să plece, dar era clar că el nu mai
controla situația, ci colegul său cel agresiv.
În holul de jos al blocului, tipul cu bicicleta venea în fiecare zi și vindea sub nasul meu
pliculețele la diverși indivizi care intrau să-și ia marfa. Era o zonă oarecum neutră pentru că acolo
intrau uneori să se adăpostească de frig sau de prea mare căldură, cei care așteptau autobuzul.
În altă zi am observat cum un tânăr înalt și draguț și cu o fată, mai micuță, îmbrăcată cu o
rochie de blugi, se îmbrățișau de zor în fața blocului. M-am uitat cu plăcere la ei și mi-am văzut de
treabă până când m-am întâlnit cu ei într-un mod neașteptat. Urcau scările dinspre subsol, unde nu
aveau ce căuta și nu știu cum au ajuns acolo. I-am abordat direct, ei erau albi și mi-au spus o
minciună, că au venit la niște prieteni, neștiind cine sunt eu, care îi cunoșteam pe toți. Am coborât să
verific ce mai este la subsol și lângă tomberonul pentru gunoi am găsit o seringă, cu puțin sânge în ea.
Am făcut o fotografie la fața locului, mi-am pus mănuși de protecție, am luat seringa și am pus-o într-
o punguță de plastic sigilată. Deci, folosim și injectabile! Cu ăștia nu te joci pentru că nu știu de capul
lor. O dată cu trecerea lor prin bloc, am constatat că a dispărut și ceasul mare pe care îl plasasem pe
peretele holului lângă scară. Au fost iuți de mână.
Pe la intrarea de jos, din bloc, se circula ca pe bulevard, intrau și ieșeau tot felul de indivizi, de
la o vreme.
Am sunat la poliție. A venit un tip blazat. I-am relatat situația și-am arătat seringa. M-a
ascultat indiferent și mi-a zis:
-Așa e peste tot! Ce-ați vrea, să stea un echipaj de pază, în fața blocului?
-Da, exact asta vreau! i-am răspuns eu.
Numai că nu mi-a râs în nas. Mai erau și de ăștia în poliție.
Aveam nevoie de un ajutor mai de sus. Mi-am amintit de cartea de vizită a „pardesiului
negru” din cazul „arte vizuale”. L-am apelat, mi-a răspuns imediat și așa cum mi-a promis, m-a ajutat
instantaneu. în câteva minute, polițistul „supărat pe viață” a venit la mine și m-a chestionat:
-Pe cine cunoașteți la nivel federal?
-Ascultă domnule, mie îmi faci interogatoriu? Eu te întreb: ai adus sau nu, mașina de poliție,
în fața blocului?
-Ne-a trimis șeful aici!
-Atunci, du-te și stai în mașină cum ți-a zis șeful!
Am urcat la apartamentul 9. Se terminase cu amabilitățile. Le-am zis să prevească pe geam, în
stradă și le-am spus:
-Mașina poliției va sta aici, zi și noapte, în supraveghere. Dacă nu vă potoliți cu prostiile, vă
înhățăm!
A doua zi a venit un detectiv de la brigada de droguri, Montreal Nord și a bătut la ușa
apartamentului 9. Nimeni nu era acasă, așa că mi-a lăsat mie o carte de vizită a sa și o convocare
pentru studentul „rusofin”.
-Știe el de ce! a spus la plecare.
 Am fixat convocarea pe ușa de la ap 9. Pentru un timp studentul nu a mai apărut. Au plecat și
vizitatori și cei din hotul blocului. Nu erau nebuni să facă comerț cu mașina de poliție în drum.
Dar, unde dai și unde crapă!
Habar nu aveam că sursa principală de livrare a drogurilor se afla tot sub jurisdicția mea, la
apartamentul 6 de la parter, spre stradă, în acelălalt bloc 2670.
Apartamentul 6, la fel de mic ca apartamentul 1, din fața sa, unde se consumase istoria cu
„arte vizuale”, avea geamurile laterale spre culoarul dintre blocuri, zonă mai ferită privirilor și pe
acolo se deschidea „ghișeul”de eliberare a pachețelelor cu pudră albă.
Clienții veneau direct sau erau serviți prin comisionari la domiciliu, așa cum era băiatul cu
bicicleta care „deservea” noii clienți din blocul unde locuiam, 2650.
Dacă eu nu dădeam alarma, afacerile ar fi continuat fără nici o problemă, sub ochii unor
polițiști blazați, care treceau din când în când prin zonă și răspundeau doar la apeluri rivind actele de
violență. Traficul de droguri era probabil o acțiune pașnică: „așa e, doamnă, peste tot!”
Imigranții veniți în Cartierul Cote des Neiges, veniseră într-o țară bună, curată, în care să
trăiască fără frică, fără spaime, într-o țară în care să-și câștige pâinea în mod cinstit și copiii lor să
meargă la școli bune, să fie educațiîn respect pentru tot ce îi înconjoară și în primul rând să nu devină
infractori sau drogați.
„Prăvălirea” acestei activități ilicite peste zona liniștită și plăcută în care locuiam, unde mă
plimbam noaptea pe stradă, fără teamă de nimic, a fost un șoc pentru mine. Aveam copii și cele două
blocuri pe care le administram erau pline de copii care, după părerea mea, trebuiau protejați. Nu
venisem în Canada ca să-mi fie frică. Nici pe departe nu acceptam așa ceva. „Cireșarii” din mine,
detectivi din romanul lui Constantin Chiriță, s-au reactivat. Deci, la luptă, cu atenție și prudență!
Am văzut eu că pe stradă era un du-te, vino, de persoane foarte dubioase, de toate culorile și
vârstele, femei și bărbați care populau noaptea centrul orașului Montreal de obicei și nu prea își
aveau locul în acest cartier. Evident că erau atrași de „pâinea cea de toate zilele”, de pachețelul care
îi făcea poate să uite de viața mizeră în care trăiau, din cine știe ce motiv. Vai de capul lor!
Ca peste tot în lume, cei care „îi hrăneau” cu droguri, făceau averi fabuloase, întreținând de
fapt o stare infracțională, pentru că cei drogați trebuiau să-și pocure banii necesari prin furturi și alte
fapte ilegale cu sau fără violență, dar oricum fapte infracționale care încărcau agenda de lucru a
polițiștilor. Un adevărat cerc vicios!
În momentul când eu am activat supravegherea poliției printr-un „impuls” pe filieră, cei din
„centrul de distribuție” au început să înregistreze pierderi considerabile, în sensul că de câte ori
mașinile de poliție se postau în zonă, ei aruncau toată marfa în wc-ul apartamentului.
Jocul de-a hoții și vardiști lau amploare pe zi ce trece.
Dilerii mari au început să patruleze prin zonă, să vadă ce se întâmplă. Poliția declanșase o
strategie de supraveghere a întregii zone până la un bar de la colțul străzii și au apărut tot felul de
persoane„observatorii” ai poliției care treceau drept „personal de serviciu”: poștași pe care eu nu îi
cunoșteam și care își făceau de lucru prin holuri, doamne care „așteptau” autobuzul fără să se urce în
el, etc.
La mine pe scări, la intrarea în bloc, se odihnea cam de mult și cam de multe ori, un muncitor
cu cască pe cap, cizme și salopetă care mânca câte un sandwich prinind „indiferent” în jur.
Doi polițiști au urcat la mine în apartament și s-au prezentat foarte politicos: eu sunt
constable X și eu sunt constable y. I-am întrebat nedumerită dacă sunt frați care se numesc
„Constable”. Acesta este gradul lor de poliție. Am mai povestitaceastă întâmplare într-un capitol
anterior.
Sub o astfel de notă de umor a început colaborarea noastră. S-au așezat liniștit la masă, le-am
făcut câte o cafea și mi-au cerut să le relatez toată povestea care a determinat apelul meu la poliție.
Erau de la poliția de cartier și lor li se repartizase cazul. Au desfăcut un album cu multe fotografii și m-
au rugat să le spun dacă recunosc pe careva.
l-am recunoscut pe băiatul cu bicicleta, cel care distribuia drogurile și încă vreo doi. La rândul
meu le-am vorbit de „muncitorul” care se odihnea pe scările din fața blocului, că mi se părea suspect.
Au râs: el este de-al nostru” ai un bun spirit de observație!
 -Bineînțeles, am văzut că aveți noroi pe pantofi, deci ați dat roată celuilalt bloc!
mi-au cerut cheia de la ap 6 și când s-au întors, mi-au spus că apartamentul era gol, nu era
mobilă, nu era nimic. În acte, fusese închiriat de Victor, la o studentă de culoare care a plătir chiria pe
o lună. Eu eram plecată la târguieli și Victor nu a pus prea multe întrebări, așa cum făceam eu de
obicei.
Fata nu a locuit niciodată acolo, ci a dat cheia aceluia cu afacerea. În acest timp, un tip cu
figură de jamaican, bine îmbrăcat și cu codițe împletite strâns pe cap, a început să dea roată blocului
meu. Ne-a urmărit pe stradă până la complexul comercial din deal, de pe strada Van Horne și chiar în
complex, printre rafturile magazinelor.
Am scurtat timpul de târguieli și cu mare viteză am ajuns acasă. Aveam un sentiment de
neliniște în legătură cu acea persoană și intuiția mea nu m-a înșelat niciodată.
Am sunat la poliție, la numărul direct al celor doi. Au venit la mine și mi-au spus să nu ies pe
balcon, să nu cobor la subsol și în general să nu ies din casă o zi, două.
-Valerie, situația este foarte gravă, cei pe care îi urmărim sunt înarmați. Are loc o acțiune de
amploare în tot cartierul. Ai puțină răbdare. Te ținem la curent. Și au plecat.
Sinceră să fiu, nu mai eram la fel de curajoasă ca la început. După două zile, o vecină din bloc
a venit la mine și mi-a spus că a văzut la colț, peste drum de bar, peste 14-15 tipi culcați pe trotuar,
cu fața în jos și cu cătușe la mâini.
Poliția îi urcase în mașini. Se încheia ultimul act dintr-un spectacol care durase o lună
încheiată.
La câteva zile au venit la mine cei doi polițiști, tineri și zâmbitori.
-Ne faci o cafea Valerie? Avem vești bune! Poți să ieși pe balcon.
-Lasă că știu, toată lumea a văzut cum i-ați tăvălit pe unii lângă bar.
-Nu a fost numai asta. Implicațiile au fost mai mari.
-Nici nu vreau să mai știu! Ne-ați băgat destul în sperieți
-Era necesar ca să te protejăm. Tu ești cam revoluționară și cam imprevizibilă. Acum, zona ta
din cartier este curată. Ești mulțumită?
-Da, pentru că aștept vizita părinților mei din România și vreau liniște, ca înainte. Era anul
1998.
-Am venit să te felicităm pentru curajul tău și modul cum ai colaborat cu poliția și să îți
transmitem că domnul comandant X, șeful poliției de cartier, te-a invitat să te cunoască și să iți
mulțumească personal. La noi se pregătesc niște avansări.
S-au uitat râzând unul la altul. Am prins ideea din zbor.
-N-ați vrea, când vin la șefu, să îi dau o scrisoare de mulțumire pentru modul cum am lucrat
împreună cu voi la acest caz?
Le-a plăcut ideea, bineînțeles.
-Oricum, rămânem prieteni și te ajutăm ori de câte ori ai nevoie!
Și așa a fost! Am chemat-o pe Aura, care avea un ordinator, i-am explicat ce vreau și până
când cei doi polițiști au terminat cafeaua, scrisoarea era gata.
Le-am arătat-o și au fost foarte încântați. Am semnat-o și le-am dat și lor o copie, ca amintire.
Originalul l-am predat a doua zi, în biroul comandantului lor.
La întâlnirea de la Sediul Poliției l-am luat cu mine și pe nepotul meu de paisprezece ani, care
venise în vacanță la mine. A vorbit în engleză cu comandantul pentru că a spus că el locuiește în
Ontario.
Domnul comandant era o persoană foarte prezentabilă fizic și deosebit de agreabilă. Am stat
de vorbă mai mult de jumătate de oră. A dat mâna cu noi, mi-a oferit cartea lui de vizită, mi-a
mulțumit pentru colaborare și pentru scrisoarea de apreciere privind cei doi subordonați ai săi.
Se pare că ăn urma acestui episod, a cărui amploare eu nu am reușit să o cunosc,
comandantul a primit o distinție și un grad în plus, iar prietenii mei au fost promovați.
Totul e bine, când se sfârșește cu bine!
 Impresionat de întâlnirea cu comandantul poliției, nepotul meu Albert, întors acasă ăn
Ontario, a prezentat la școală o povestire despre vacanța la Montreal, la mătușa lui care are o viață
foarte „aventuroasă”.

***

Dar, mai este o poveste, care face parte din titlul acestui capitol-despre hoți!
Aveam un singur loc de parcare lângă blocul 2670 GOYER, loc rezervat nouă ca
administratori. Era semnalizat ca parcare privată și toată lumea se conforma. Întâmplarea a făcut să
fiu chiar în fața blocului când în parcare a intrat o mașină Mercedes, nici prea veche, dar nici prea
nouă, cu număr de S.U.A. Din ea au coborât două persoane, un negru înalt și foarte legant îmbrăcat și
altul mai micuț, pasagerul. S-au îndreptat spre intrarea în bloc. Eu am întins mâna spre panoul care
interzice parcarea. Șoferul, proprietarul mașinii mi-a arătat ceasul, ceea ce însemna că nu va sta mult,
dar cel micuț m-a fixat cu o privire plină de ură, în care am citit o amenințare: „lasă. Că vezi tu!”. Au
intrat în bloc și au fost primiți cu urale la apartamentul nr.8, de la primul etaj. Acolo locuiau doi
studenți africani din Coasta de Fildeș. Unul era mărunțel și cam morocănos, iar celălalt era mai înalt și
mai vesel, care în acte se numea și...Ivan, nume rusesc. Ce naș o fi avut?
Victor venea de la serviciu, așa cum am mai spus, spre miezul nopții când toată strada, pe
ambele părți, era ocupată de mașini, bară la bară.
Dacă nu avea un loc de parcare rezervat, ar fi trebuit să facă ture prin cartier ca să găsească
un spațiu liber. Din acest motiv, spre seară, am bătut la ușa de la ap.8 și am rugat să se elibereze
parcarea. Zilele treceau și musafirii americani nu dădeau semne să plece. Seară de seară în acest
apartament era sărbătoare.
Studentul african, Ivan, a ănceput să apară îmbrăcat din ce în ce mai elegant, până când, într-
o zi, a venit și el în parcare, cu un OPEL nou, bej. Era tot surâzător și cred că nu prea mai dădea pe la
facultate. Mie mi s-a părut foarte suspectă această bunăstare a lui, de peste noapte. Era evident că
sursa era la prietenii americani.
De obicei îmi făceam de lucru gestionând problemele celor două blocuri apropiate. GOYER
2650 și GOYER 2670.
Ieșeau rar din zonă, la intervale aleatoare de timp, deci nu aveau tabieturi, cum au de
exemplu cei care își plimbă câinii la ore fixe, etc. era greu de stabilit când sunt sau nu sunt acasă.
Într-o zi am plecat în vizită la Liuda care locuise la mine în bloc, dar se mutase de o vreme în
alt apartament pe aceeași stradă GOYER.
Liuda era o rusoaică din St.Petersburg, unde practicase masajul terapeutic. Era cam de vârsta
mea și devenisem prietene. În Rusia fusese căsătorită cu un polițist și în Canada ajunsese cu fiica ei și
o nepoțică pe care o adora. Povesteaa ei era mai complicată, dar ce imigrant nu are o istorie?
Îmi făcea din când în când câte un masaj pe o sumă ridicolă, de trei ori mai puțin ca prețul
oficial, sumă pe care eu i-o dublam totdeauna. Avea o energie extraordinară în mâini, dar mai avea o
pisică persană albă, tolănită mereu pe o perniță și care privea cu niște ochi mari, verzi, ca de femeie,
gata să sară să își apere stăpâna în caz de pericol.
Înainte de masaj îi spuneam merei Liudei să ducă pisica în altă cameră că nu mă pot relaxa.
Liuda era o persoană foarte plăcută și pe care te puteai bizui. Îmi oferea ceai și mai vorbeam
de una de alta. Așa am aflat, de la prietenul ei, tot un rus, că în cartier, în zona lor, au fost foarte
multe spargeri în apartamente, mai ales după ora prânzului, când lumea era la serviciu și mereu în
același mod. Se intra pe scările de incendiu și se pătrundea, nu pe ușa principală, unde hoții puteau fi
văzuți, ci pe ușa de securitate.
Poliția nu a prins pe nimeni pentru că nu erau martori.
Într-o după amiază, pe la ora trei, am hotărât, cu vecina mea Angela, de la apartamentul de
vis-a-vis să mergem cu mașina ei până la un magazin mare, COSTCO, ca să âși cumpere un costum .
am încuiat ușa la casă și am plecat. În timp ce ea privea mărfurile, mie mi s-a părut că un tip cam de
cincizeci de ani, cu un sacou maron de velur și cu o figură de rus, se tot plimba fără rost, vorbind la un
telefon celular în timp ce privea din când în când la noi. Am înregistrat asta, fără să dau importanță.
După un timp, spre ora cinci, ne-am întors acasă pentru că așteptam să vină fetele de la cursuri. La
intrarea în bloc am pregătit cheia, dar ușa apartamentului meu era ușor întredeschisă. Am împins-o
de pereți și am văzut dezastrul. La intrarea în holul apartamentului aveam o măsuță în fața ușii de
securitate care dădea spre scara interioară a blocului. Măsuța era răsturnată cu tot ce era pe ea și
ușa spartă. Mi-a fost teamă să înaintez în casă, dar mi-am luat inima în dinți ca să văd dacă fetele nu
erau înăuntru. În acele momente am trăit una dintre situațiile cele mai cumplite din viața mea. Casa
era răvășită dar Aura și Ina nu sosiseră încă acasă. Slavă Domnului!
Când au venit am constatat că lipsea pașaportul canadian al Aurei împreună cu o brățară și
un inel de aur, toate aflate în sertarul biroului, haina scurta de piele îmblănită a logodnicului ei, o
sticlă de parfum franțuzesc și un aparat de fotografiat de peste o mie de dolari, apaținând tot
logodnicului Luchian, care locuia în acea perioadă la New York.
Două mape negre, una cu tacâmuri și alta cu acte, erau răsturnate în sufragerie, în căutarea
banilor, dar nu au găsit nimic. Și hainele erau răvășite.
Eu personal nu am avut niciodată bijuterii, iar în privința banilor, aveam în general datorii, ca
toată lumea.
Locatarii îmi aduceau cecuri, dar foarte mulți plăteau chiria cu bani lichizi. Mă enervam
adesea pentru că proprietarul, care avea mare încredere în mine, nu trecea să ia banii și eu trebuia să
am grija lor câte două, trei săptămâni. La data spargerii casei, aveam în apartament zece mii de
dolari, pe care i-am găsit imediat acolo unde i-am pus...într-un coș cu ceapă! Pentru a doua oară am
respirat ușurată și am sunat proprietarul să vină să îi ia, de urgență.
Angela, vecina, a intrat să-mi spună că și la ea, ușa de securitate era spartă, dar hoții nu au
putut intra din cauza unui frigider foarte mare care bloca.
Laura, negresa de la ap.12, a venit să-mi spună că atunci când se întorcea acasă a văzut ieșind
din apartamentul meu un tânăr negru înalt, cu o geacă de piele cu blana și s-a mirat foarte tare. L-a
descris cu lux de amănunte, că dăduse nas în nas cu el.
Meilena, studenta de la ap.8 a venit să-mi spună și ea că, la intrarea ei în bloc, puțin înainte
de întoarcerea mea, a văzut un negru mărunțel care urca dinspre subsol și vorbea la un telefon
celular. Vecina de sus a auzit niște bocăneli în jurul orei 16:00, dar nu a dat importanță. În rest nimeni
nu a văzut și nu a auzit nimic, cei mai mulți fiind la serviciu. Scenariul cunoscut .
După aceste mărturii, în mintea mea lucrurile au început să se lege. Întâi am anunțat poliția.
Pe urmă m-am dus direct la ap.8 din celălalt bloc,2670.
Pe hol m-am întâlnit cu dusul, cu telefonul din magazin, a cărui figură îmi rămăsese în
memorie. Nu locuia în bloc și evident făcea parte din gașcă. Lucrau repede băieții ca să împrăștie
prada. Un pașaport canadian era cotat pe piața neagră la minimul cinci mii de dolari. Am bătut la ușa
apartamentului 8.
Surpriză! Mi-a deschis chiar tânărul mărunțel din parcare. Cel cu privirea amenințătoare. Era
evident că după descriere, pe el îl văzuse Milena în bloc la noi. A rămas blocat! Acum torul era clar.
Am coborât în viteză până în stradă unde veniseră două echipaje de poliție. Le-am spus
prietenilor mei, care făceau parte dintr-un echipaj, că hoții sunt în prezent în ap 8, blocul 2670 și vin
din America. În spatele meu, tipul cel înalt, văzut de Laura, ieșise din bloc și s-a suit în Mercedesul său
cu număr de S.U.A. s-a trezit cu un pistol la tâmplă, înconjurat de polițiști care i-au făcut percheziție
ăn mașină. Evident, nu avea nimic. Erau profesioniști. A fost legitimat, înregistrat și i s-a dat drumul.
Ceilalți polițiști au urcat la ap.8, au legitimat pe cei aflați acolo și nu mai știu ce au făcut sau ce au
găsit.
Ne-am întors acasă și am fotografiat toată casa, colț cu colț, după ce trecuse poliția și
proprietarul. Micul meu aparat de fotografiat fusese, ca de obicei, în geanta mea. L-am chemat pe
Victor de la serviciu să vină de urgență acasă, să repare ușa. A luat o folie mare de material pentru
pereți și a fixat-o cu șuruburi pe exterior, încât ușa a dispărut. Pe interior am acoperit-o cu o perdea
pentru că ne traumatiza vederea ei.
Ușa de la intrarea în apartament era intactă. Hoțul a deschis-o din interiod când a ieșit pe
holul principal. A fost o eroare fatală dar sosirea Milenei în bloc a fost semnalată prin telefon de cel
de jos, care a crezut că este una din fetele mele care se întorcea acasă și au panicat.
 Ulciorul nu merge de multe ori la apă, cum zice românul!
De obicei, eu singură decideam pe moment când să ies, unde și cât să lipsesc de acasă. Din
acest motiv am dedus că hoții au stat la pândă permanent, să vadă când plec. A fost o pură
întâmplare că am ieșit cu Angela, dar dispozitivul lor s-a pus în mișcare imediat. Din ap.9 2670, se
putea supraveghea perfect intrarea în blocul 2650, unde locuiam.
La ieșirea noastră din bloc, am fost supravegheate permanent de rusul care ținea legătura
telefonică cu ei. Am intuit eu bine că este ceva în neregulă cu acel tip din magazin. Pe urmă ceilalți
doi parteneri s-au strecurat în bloc, au spart ușa unul, cel înalt a intrat în apartament și a ținut
contactul telefonic cu cel mic care a rămas jos de pază. Pentru prima dată cred, au ieșit pe ușa
principală, pentru că ei erau autorii tuturor spargerilor de apartamente de pe strada Goyer, la
aceleași ore și în aceeași manieră, pe scările interioare de incendiu, când oamenii erau la lucru.
Spargerile au fost semnalate o dată cu sosirea celor doi din State ți au încetat odată cu plecarea lor.
Poliția de cartier a mai închis un dosar cu succes.
Închiderea acestui dosar s-a făcut însă în baza unor martori care i-au descris pe hoți. La
cererea poliției, Laura, Milena și cu mine am făcut câte o declarație referitoare la cele întâmplate.
Acestea au ajuns la sediul poliției de cartier în aceeași după amiază. Drept urmare, la fel ca în istoria
cu drogurile, comandantul a trimis imediat o mașină de poliție care a staționat toată noaptea în fața
blocului 2670 pentru intimidare, dar și pentru protecția martorilor.
În apartamenul nr.8 s-a dat ultima petrecere. Cântau toți: America, America! Spre dimineață
Mercedesul a dispărut.
Cei doi hoți, fiind cetățeni americani, au plecat cu „tinicheaua de coadă”. În aceste cazuri
probanil că poliția are proceduri speciale.
Dar nici celor doi studenți gazde nu le-a fost bine. S-au trezit din „visul american” convocați la
sediul poliției.
După câteva zile au venit la mine la ușă ca niște mielușei să mă convingă că ei nu au avut nici
un amestec.
Anturajul prost i-a nenorocit și pe ei, la fel ca pe cei din povestea cu drogurile. Caractere
slabe și spirit de gașcă cu prieteni dubioși!
Ivan, studentul cel înalt care nu prea mai trecea pe la cursuri, se pare că a fost trimis în țara
lui, după acest incident.
Celălalt, mai morocănos, a mai rămas o lună în bloc ca să își treacă examenele. Îl vedeam
noaptea pe geam cum stătea în fața ordinatorului. Pe urmă a plecat și el.
Într-un cartier atât de instabil social te puteai aștepta la orice, așa că Ana a făcut o asigurare
de bunuri pentru foc, furt, etc. care s-a dovedit a ne fi de folos. Toate obiectele asigurate fuseseră
fotografiate așa că Aura și-a recuperat aproape în totalitate paguba. În baza dovezii eliberate de
poliție a obținut un nou pașaport.
Agentul de la asigurări, care s-a prezentat la noi acasă, peste câteva zile de la incidentul, a
apreciat setul de fotografii pe care eu le făcusem imediat după spargere și a spus că acesta va ajuta
foarte mult la procesarea mai rapidă a dosarului. Vorba proverbului: o imagine face mai mult decât o
mie de cuvinte!
În final, totul a reintrat în normal. După atâtea peripeții, ca să nu fiu nevoită să apelez la 911,
centrala care gestiona apelurile pentru poliție, pompieri și salvare pe tot cuprinsul Montrealului,
comandantul poliției cartierului mi-a dat u număr direct al secției, un privilegiu ce mi s-a acordat
pentru toată perioada cât am rămas administrator în Cartierul Cote des Neiges, adică încă șapte ani.
Când sunam și ziceam : Valerie, rue GOYER, un echipaj de poliție se punea imediat în mișcare,
fără să ceară explicații și se prezenta la adresa mea. Bună colaborare. N-a fost rău deloc! Astfel am
urmărit împreună și niște OZN-uri!