Nume: Jalbă Andreea

Grupa: 1313

Seria: B
Deși noțiunea de „spațiu verde” este folosită în mai multe acte normative în vigoare (Legea nr.
24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, Legea
nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții etc.) nu există o definiție
legală a spațiului verde. Totuși, având în vedere prevederile legale care fac referire la noțiunea de
spațiu verde dar și la funcțiile pe care le îndeplinește, considerăm că acesta poate fi definit ca
acea structură din intravilanul localităților urbane și rurale, aparținând domeniului public sau
privat al statului sau unităților administrativ - teritoriale, care înglobează vegetație dezvoltată
natural și/sau plantată de om, care are rol social, cultural și/sau în protecția mediului și care ajută
la creșterea și/sau îmbunătățirea calității mediului de viață uman prin aportul estetic, ecologic
și/sau de recreere. Tipologia reflectă întreaga gamă a diferitelor tipuri de spații verzi urbane, care
împreună formează țesutul verde al localităților, incluzând spațiile verzi deținute și administrate
în mod public sau privat și siturile care sunt sau nu accesibile recreerii publice.

Spațiile verzi din intravilanul localităților includ zone cu “suprafețe naturale” sau “așezări
naturale”, dar cuprind și tipologii specifice cum sunt aliniamentele stradale, “spații albastre” -
care reprezintă elementele de apă (de la iazuri până la zonele de coastă). Literatura de specialitate
din domeniul peisagisticii și cercetările actuale legate de spațiul verde al localităților și
categoriile acestuia fac referire – în mod uzual – la parcurile și grădinile publice, dar specifică
clar că spațiile verzi includ o varietate mare de alte tipuri: spații publice, aliniamente stradale,
terenuri de sport, zone recreaționale, grădini private sau alte zone rezidențiale, grădini pe
acoperiș, zone agricole urbane, păduri-parc sau alte suprafețe naturale vegetate. Cea mai comună
definiție a spațiilor verzi din intravilanul localităților - utilizată în studiile din Europa - se
bazează pe definiția din Atlasul Urban European - European Urban Atlas (2011). Spațiul verde
definit după European Urban Atlas include spațiile verzi publice utilizate predominant pentru
recreere cum ar fi: grădini, grădini zoologice, parcuri, zone naturale suburbane și păduri, zone
verzi limitrofe gestionate și utilizate în scopuri recreative. Însă, în general este important ca
accentul să fie pus pe spațiile verzi deschise publicului, în special în contextul accesului
necondiționat la spații verzi, indiferent de circumstanțele socioeconomice. În afară de această
definiție există situații în care studiile de specialitate utilizează definiții ale spațiilor verzi mult
mai largi și mai cuprinzătoare.
Tipologii de infrastructuri verzi

Uniunea Europeană, în special prin Directoratul General Mediu, a dezvoltat o clasificare a

infrastructurilor verzi menită să includă toate tipologiile potențiale cu aplicabilitate la nivelul
statelor europene, clasificare ce cuprinde printre altele (EEA, 2011): zonele protejate,
ecosistemele și zonele valoroase din punct de vedere natural, caracteristicile naturale ale
peisajului, fâșii restaurate de habitat, elemente urbane, caracteristici artificiale, zone
multifuncționale de utilizare a terenurilor și elemente naturale care contribuie la adaptarea
ecosistemelor la schimbările climatice. Zonele protejate, sunt reprezentate de suprafețe cu valori
mari ale biodiversității situate în arii protejate dintr-o rețea coerentă, precum rețeaua Natura 2000
și zonele ei tampon. Siturile Natura 2000 nu exclud activitățile antropice, ci încearcă să găsească
un echilibru între conservarea diversității biologice, exploatarea tradițională a resurselor și
promovarea dezvoltării durabile. Ecosisteme sănătoase și zone valoroase din punct de vedere
natural sunt situate în afara zonelor protejate, precum zonele de luncă și alte zone umede, pajiști
naturale, zone costiere sau ecosisteme forestiere. Aceste spații au pe lângă valori ridicate ale
biodiversității, funcții ecologice multiple și o anumită fragilitate la nivelul capacității maxime de
suport a intervențiilor antropice, motiv pentru care exploatarea lor a dezvoltat în timp o serie de
practici tradiționale ce asigură păstrarea structurii și funcționalității ecosistemelor respective.

Caracteristicile naturale ale peisajului care pot acţiona în calitate de coridoare ecologice sau
refugii pentru faună, sunt reprezentate de trăsături naturale ale peisajului, mici cursuri de apă,
fragmente de pădure, garduri vii și alte elemente ce pot acționa ca eco-coridoare. În general,
aceste elemente ale infrastructurilor verzi au dimensiuni reduse la scara peisajului și sunt folosite
pentru a separa moduri de utilizare a terenurilor (în special agricole), dar sunt extrem de
importante în a asigura 26 o anumită permeabilitate a peisajului, îndeosebi pentru indivizii unor
specii faunistice. Fragmentele de pădure și gardurile vii, păstrează caracteristici diverse ale
ecosistemelor inițiale, asigurând habitate suport esențiale pentru anumite specii.

Fâșiile restaurate de habitat sunt create având în vedere preferințele ecologice ale unor specii, dar
pornind în special, de la habitate aflate într-un anumit grad de deteriorare. Îndeosebi activitățile
istorice de exploatare intensivă a unor resurse, au dus la modificarea habitatelor naturale inițiale,
iar societățile care au ajuns la un nivel de dezvoltare economică suficient de înalt încearcă să
readucă aceste spații la funcționalitatea lor inițială. Elemente urbane, precum parcuri, soluri,
pereți și acoperișuri verzi, promovează biodiversitatea și permit funcționarea normală a
ecosistemelor. Elementele de dimensiune mare, precum parcurile urbane, pot păstra elemente de
naturalitate caracteristice ecosistemelor inițiale, dar majoritatea elementelor urbane sunt
dominate de un grad mare de artificializare. Clasificările lor sunt diverse, existând diferențieri
importante între clasificările din actele legislative (bazate îndeosebi pe regim de proprietate și
accesibilitate) și clasificările din literatura științifică (concentrate pe componentele de mediu
adresate și funcțiile acestora). Caracteristicile artificiale precum ecoductele sau pasajele
ecologice (ecopoduri), solurile permeabile, reprezintă structuri dezvoltate în special pentru a
asigura elementele de conectivitate a infrastructurilor verzi, ca răspuns îndeosebi la
infrastructurile liniare și alte tipuri de activități antropice ce reduc permeabilitatea peisajelor.
Zonele multifuncţionale de utilizare a terenurilor reprezintă spații în care utilizările terenului ce
mențin sau îmbunătățesc starea ecosistemelor, sunt promovate în detrimentul activităților
incompatibile. Ele includ un mozaic de utilizări și acoperiri ale terenurilor, dezvoltate pe
principiul unui management comun al resursei de spațiu.
Elementele naturale care contribuie la adaptarea la schimbările climatice și la reducerea acestora,
reprezintă o altă categorie de infrastructuri verzi, chiar dacă poate categoria cu vizibilitatea cea
mai redusă. În această categorie cel mai uzitat exemplu este cel al turbăriilor, spații ce au un rol
deosebit de important în stocarea pe termen lung a Carbonului.

Clasificarea funcțională a infrastructurilor verzi

Clasificarea funcțională a infrastructurilor verzi cuprinde următoarele categorii principale (EPA,

2010; The National League of Cities, 2012):

 Spații de recreere active și pasive

 Resurse de habitat și de mediu

 Peisaje funcționale

 Resurse istorice și funcționale

Spațiile recreaționale active și pasive sunt caracteristice îndeosebi așezărilor umane, frecvența lor
fiind mai ridicată în orașele mari, acolo unde există un disponibil de populație care să le poată
accesa. Printre cele mai frecvent întâlnite astfel de spații sunt cele cu acces nelimitat pentru
vizitatori, precum parcurile sau grădinile publice. Conform legislației românești (Legea 313/2009
privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane), parcul reprezintă un
spațiu verde, cu suprafața de minim 1 hectar, format dintr-un cadru vegetal specific și din zone
construite, cuprinzând dotări și echipări destinate activităților cultural-educative, sportive sau
recreative pentru populație iar grădina publică un teren cultivat cu flori, copaci și arbuști
ornamentali care este folosit pentru agrement și recreere, fiind deschis publicului. Se remarcă în
ambele definiții aspectul recreativ pentru populație caracteristic unor astfel de spații. O altă
categorie de spații recreaționale active, este reprezentată de spațiile verzi cu folosință
specializată, în cadrul cărora accesul este condiționat (fie prin plata unor taxe de acces sau de
existența unei legitimități pentru accesarea lor). Legislația 29 românească (Parlamentul
României, 2009) exemplifică aici cu grădina botanică definită ca un spațiu în care sunt
prezentate colecții de plante vii cultivate în condiții naturale ori de seră, în vederea studierii
acestora, sau doar pentru curiozitățile pe care le prezintă. Alte abordări consideră grădinile
botanice drept suprafețe formale ce conțin o varietate de plante în scopuri științifice, educaționale
sau ornamentale (The National League of Cities, 2012). Grădina zoologică reprezintă o colecție
de animale vii, menținute într-un amplasament administrat și deschis publicului, în scopul
promovării conservării biodiversității și pentru a furniza mijloace de educație, informare și
petrecere a timpului liber, în relație cu prezentarea și conservarea vieții sălbatice. După cum se
observă și din definiția lor, aceste tipuri de spații recreaționale au și o puternică componentă
activă educațională (caseta 1). Spațiile recreaționale pasive includ diferite forme de poteci,
coridoare verzi sau coridoare de trecere, spații în general ce fac legătura dintre alte funcțiuni
urbane și care au menirea de a oferi utilizatorilor o experiență plăcută de recreere (Bryant, 2006).
Potecile de exemplu sunt considerate coridoare liniare folosite deseori pentru recreere sau
transport alternativ, putând include în structura lor suprafețe tari sau moi pe care populația să se
deplaseze. Prin comparație, coridoarele de trecere sunt spații deschise care însoțesc rețelele de
utilități sau transport, precum și spațiile de protecție necesare pentru râuri și lacuri (The National
League of Cities, 2012). Resursele de habitat și de mediu reprezintă o categorie funcțională de
infrastructuri verzi al căror scop principal este reprezentat nu de populație (ca în cazul spațiilor
recreaționale), ci de un element de mediu, fie că acesta este apa (suprafețe pentru reîncărcarea
apelor subterane, suprafețe de protecție a resurselor de apă, suprafețe ripariene) sau
biodiversitatea (habitatelor unor specii protejate, zone umede și lunci). Spațiile verzi pentru
protecția cursurilor de apă și a lacurilor reprezintă plantații realizate în lungul cursurilor de apă
sau împrejurul lacurilor, al căror rol principal este de protecție a acestora (Parlamentul României,
2009). La acestea se adaugă suprafețele pentru reîncărcarea apelor subterane, spații special
desemnate în amonte de zonele în care se exploatează apele freatice, și în care utilizarea
terenurilor este limitată la moduri ce permit infiltrarea apele pluviale într-un procent apreciabil în
pânza freatică (MacDonald et al., 2010).

Zonele verzi variază considerabil, atât în funcție de tipul și dimensiunea acestora, cât şi datorită
diversității de modele urbane de pe glob. Echilibrul dintre spațiile deschise și zonele construite
este dat de particuraritățile geologice, climatice, hidrologice, topologice, de relief și de variatele
tradiții culturale, dar și de modelele de viață pe care le au comunitățile respective (Cartea Verde
privind Coeziunea Teritorială, 2008).  Realizarea climatului natural în spațiul urban, sau în afara
acestuia, se fundamentează pe amenajarea, sau îmbunătățirea de spații verzi în orașe și de
refacerea, sau extinderea cadrului natural, din exteriorul orașelor (Ana – Felicia Iliescu, 2006). 
Aceste spații verzi îndeplinesc mai multe funcțiuni, acestea manifestându-se în cadrul ecologic
(prin protecția mediului), istoric, cultural, social, sau economic (Ana – Felicia Iliescu, 2006).

Funcțiile de protecție – Pădurile sunt ecosistemele naturale, care ocupă suprafețe mari de teren
pe întreaga planetă şi sunt foarte importante pentru funcționarea întregii biosfere, precum și
pentru păstrarea unor echilibre în natură, pentru viața și protecția omului. Rolul ecologic al
zonelor verzi este esențial în menţinerea acestui echilibru om-natură. (Ana – Felicia Iliescu,
2006). Dacă în cadrul unul oraș spațiile verzi sunt puține și neechilibrat distribuite, atunci
regimul termic este neprielnic, circulația naturală a aerului este redusă și uscăciunea atmosferei
ridicată (vegetația ajută la creșterea umidității relative a aerului cu 7% – 14%).  Prin efectul de
umbrire, vegetația lemnoasă din mediul urban atenuează temperaturile excesive ale aerului. De
exemplu, o fâșie de arbori cu o lățime de 50m – 100m, poate răcori atmosfera, în perioadele
calde, cu până la 3,5 0C, iar în perioada rece a anului, în zonele cu vegetație, temperatura aerului
este mai ridicată, decât în spațiile deschise, deoarece vântul rece (Crivățul) este diminuat cu
ajutorul vegetației.   Vegetația arboricolă mai are rolul de a apăra contra vânturilor puternice,
diminuându-le foarte mult. Distanța pe care se întinde protecția împotriva vânturilor, dintr-o zonă
cu vegetație este de 10 – 40 de ori mai mare decât înălțimea plantației respective (Ana – Felicia
Iliescu, 2006).

O altă calitate pe care o au zonele verzi este aceea a ionizării atmosferei, cu ioni negativi, care
sunt benefici pentru sănătatea oamenilor, influențând pozitiv psihicul și activitatea cardio-
vasculară. Există multe plante arboricole, care produc ioni negativi, exemplu: Pinul, Salcia,
Stejarul roșu, Mesteacănul, Molidul, Tuia, etc. Aceste spații verzi au și rolul de epurare fizică
(prin reținerea prafului și al pulberilor din atmosferă), chimică (diminuează, prin absorbție,
concentraţia de CO2, menținând echilibrul în atmosferă) și bacteriologică (frunzele rețin
microorganismele, carte sunt apoi sterilizate prin ultraviolete). Poluarea fonică se diminuează de
asemenea cu ajutorul maselor compacte de arbori. Această diminuare fonică este mai eficientă
acolo unde sunt plantați arbori cu o coroană deasă, compactă, cu un frunziș mare și des.  
Plantațiile de arbori și arbuști protejează, sau ameliorează solul, cu ajutorul sistemului radicular
(rădăcinile), acestea ajutând la autoepurarea solului, prin absorbția unor poluanți, care ajung în
pământ. Totodată, rădăcinile ajută și la fixarea solului, eliminând riscul de alunecare al acestuia
(Salcâmul).

Funcțiile sociale ale amenajărilor peisagere –Vegetația din zonele verzi influențează benefic
starea psihică a utilizatorului. Plantele pot fi admirate, pe parcursul anotimpurilor, începând cu
perioadele de înmugurire şi continuând cu cele de înfrunzire și fructificare. Starea psihică este
influenţată pozitiv şi de coloratura şi formele florilor, dar şi ale frunzișului, ramurilor și scoarței
copacilor.  În ultimii ani, recreerea în spațiile verzi este din ce în ce mai căutată, mai ales de către
locuitorii zonelor urbane. Aceste zone sunt, în general, cele din preajma locuințelor (parcuri,
grădini, scuaruri, etc.), în interiorul orașelor, deoarece aceste spații verzi sunt mult mai rapid și
lesne de accesat. Spațiile verzi din afara orașelor (păduri, parcuri mari, zone de agrement, etc.)
sunt accesibile, cu precădere, la sfâtșit de săptămână, deoarece timpul necesar ajungerii în astfel
de locuri este cu mult mai mare.

(Parcul Andre Citroen,Paris, Franța.)

 Funcția estetică a amenajărilor peisagere –Partea estetică a spațiilor verzi, este realizată printr-o
îmbinare armonioasă, după principii compoziționale și artistice, între vegetația propusă (forma
coroanei și a scoarței, coloritul frunzișului, textura, florile, etc.) și design-ul elementelor
construite (fântâni și bazine decorative, chioșcuri şi alte forme de  mobilier urban).  Cu cât acest
demers în amenajările peisagere este mai reușit, cu atât aceste spații verzi produc apreciere și
încântare, făcând vizitatorii să vină în număr cât mai mare.

(  Parcul Güell, Barcelona, Spania)

(Parcul Citadelle, Barcelona, Spania.)

Funcțiile utilitare ale unor amenajări peisagere – Există amenajări peisagere care au rolul de a
proteja anumite zone.  În regiunile din jurul și din preajma zonelor industriale (chimică,
farmaceutică, alimentară, etc.) sunt necesare plantații speciale, care au rolul de a diminua
răspândirea pulberilor, a gazelor toxice, sau a germenilor microbieni, în zonele învecinate (Ana –
Felicia Iliescu, 2006). Tot cu ajutorul plantațiilor, se pot curăța terenurile degradate prin
agricultură, sau industrie.   Există şi plantații care stopează alunecările de teren din zonele
deluroase sau prăpăstioase. În preajma acumulărilor cu apă potabilă, se amenajează perdele din
vegetație care au rol sanitar.

Spațiile verzi funcţionează cel mai bine atunci când acestea stabilesc o relaţie directă între
oameni şi spaţiul în care îşi petrec timpul liber, trăiesc, sau muncesc. De aceea, aceste sisteme
verzi publice trebuie concepute, în aşa fel, încât echilibrul dintre ecologic și social să se mențină.