Sunteți pe pagina 1din 29

Aspecte de anatomie dentară radiologică

- Curs 1 -

Structurile dentare apar vizibile radiologic şi diferenţiate ca şi grad de opacitate datorită absorbţiei diferite a
razelor X, determinată de densitatea şi gradul particular de mineralizare al straturilor dentare.

Imaginea radiologică obţinută evidenţiază forma de ansamblu a coroanei şi a rădăcinii, dar nu permite
vizualizarea canaliculelor aberante, a deltei apicale sau a limitei dentină –cement (dentina şi cementul au un
grad apropiat de mineralizare).

Smaltul dentar:

Smalţul dentar, bogat în săruri minerale, are un grad important de absorbţie a razelor X, fiind totodată cel
mai radioopac ţesut din organism.

Stratul de smalţ ce acoperă coroana dentară are grosimi diferite în funcţie de zonă:
- grosime mai mare la nivelul 1/3 ocluzale
- grosime intermediară la nivelul 1/3 mijlocii
- mai subţire, ce se pierde treptat spre colet în 1/3 cervicală

Aspectul radiologic al grupului frontal inferior abrazat la un vechi bruxoman: Muchia incizală abrazată apare
sub forma unei lini drepte, spre deosebire de aspectul festonat pe care îl are în mod normal.

Cementul:

Stratul de cement ce înveleşte rădăcina şi se găseşte în continuarea smalţului coronar are o imagine
radiologică net delimitată şi conturată spre exterior. Spre deosebire de smalţ, care are un conţinut de 96% în
săruri minerale, cementul are o mineralizare de 73%, apropiată de compacta osoasă. Pe cement se inseră
ligamentele periodontale ce fixează dintele în alveola dentară. Delimitarea dintre cement şi dentină nu este
decelabilă radiologic, dentina având o mineralizare de 76%, foarte apropiată de cea a cementului.

Dentina:

Dentina are ca şi cementul o imagine intens radioopacă, dar mai puţin opacă decât smalţul. Dentina
realizează un strat uniform şi bine conturat ce înconjură camera pulpară şi canalul sau canalele radiculare.

Pulpa dentara:

Pulpa dentară, aflată în interiorul camerei pulpare şi al canalelor radiculare este radiotransparentă. Camera
pulpară are formă similară cu a coroanei dentare, dar de dimensiuni mai mici şi este delimitată net marginal
de stratul de dentină. Camera pulpară are formă similară cu a coroanei dentare, dar de dimensiuni mai mici
şi este delimitată net marginal de stratul de dentină. La molari sunt decelabile mici prelungiri ale camerei
pulpare în care se găsesc coarnele pulpare. Coarnele pulpare ale premolarilor sunt mai puţin evidente
radiologic. În prelungirea camerei pulpare se găsesc canalele radiculare, în număr variabil în funcţie de
dintele căruia îi aparţin, cu aspect radiotransparent similar pulpei dentare şi care se continuă până la nivelul
apexului sau apexurilor dentare.

Spatiul periodontal:

Spaţiul periodontal este decelabil radiologic ca o linie fină (0,4 – 0,5 mm grosime) radiotransparentă, cu
margini paralele, delimitată în interior de cementul radicular şi la exterior de corticala osoasă (lamina dura).
Spaţiul periodontal conţine ligamente alveolo-dentare, ţesut conjunctiv, vase şi nervi ce asigură nutriţia
corespunzătoare a dintelui şi inervaţia sa. Grosimea spaţiului periodontal normal este relativ uniformă, fiind
uşor lărgit doar la nivel cervical (unde se găsesc ligamentele circulare) şi la nivel apical.

Incisivul central superior

Coroana are formă de lopată, cu unghiul disto-incizal rotunjit şi cu cel mezio-incizal drept. Coroana este
învelită într-un strat intens radioopac bine reprezentat de smalţ. Linia de colet este dificil de depistat
radiologic.

Rădăcina e unică, conică, cu apexul rotunjit şi mai lungă decât coroana. Poate fi dreaptă (75% din cazuri),
uşor distalizată (8%) sau mezializată (4%). Înclinarea spre vestibular (9%) sau palatinal (4%) nu se decelează
radiologic.

Camera pulpară este radiotransparentă, reproduce în miniatură forma coroanei şi prezintă trei coarne
pulpare corespunzătoare lobilor de creştere.

Canalul radicular este radiotransparent, în continuarea camerei pulpare, este unic, conic, are forma în
miniatură a rădăcinii şi poate avea aspect şi dimensiuni diferite în funcţie de vârsta pacientului. Poate
prezenta canale accesorii laterale (23%) sau deltă apicală (13%), nedecelabile radiologic. La pacienţii tineri,
canalul radicular este larg; pe măsură ce se avansează dinspre cervical spre apical, diametrul mezio-distal
scade. Odată cu avansarea în vârstă, canalul radicular şi camera pulpară îşi micşorează dimensiunea direct
proporţional cu cantitatea de dentină secundară de reacţie depusă de-a lungul acestora.

Spaţiul periodontal apare radiotransparent, cu margini nete şi paralele. Înconjoară rădăcina, fiind ceva mai
larg la nivel apical (1-1,5mm) şi cu grosime constantă în rest (0,5mm). Septul interdentar aflat pe linia
mediană are forma literei V.

Incisivul lateral superior

Prezintă aceleaşi caracteristici ca şi incisivul central superior, de care se deosebeşte prin:


- volumul coronar mai redus.
- raportul între diametrul cervico-incizal şi diametrul mezio-distal este mai mare de 1.
- marginea incizală este oblic ascendentă spre distal şi este situată la 1-2 mm deasupra planului ocluzal
- unghiul mezio-incizal este mai bine exprimat, ascuţit (sub valoarea de 90°), unghiul disto-incizal este
rotunjit, obtuz (mai mare de 90°).
Rădăcina este mai subţire. Vârful rădăcinii se subţiază mult iar zona strict apicală se angulează spre distal.

Camera pulpară are o formă asemănătoare cu a coroanei, dar cu un volum mult mai redus, de circa 4-5 ori.
Corespunzător celor trei proeminenţe de pe marginea incizală, camera pulpară prezintă trei prelungiri
(coarne pulpare). La fel ca şi la incisivul central, camera pulpară se continuă cu canalul radicular care are
forma asemănătoare rădăcinii, dar este foarte îngust. Canalele laterale (10%) şi ramificaţiile la nivel apical
(12%) precum şi curbura către oral (4%) nedecelată radiologic, sunt principalele surse de eşec în
tratamentul acestor unităţi dentare.

Caninul superior

Are forma coronară asemănătoare unui vârf de lance, cu marginea liberă corespunzătoare crestei incizale
având forma literei „V” cu braţe inegale.

Rădăcina caninului superior este cea mai lungă rădăcină din cavitatea bucală (17 mm), unică, conică, uşor
aplatizată în sens mezio-distal şi cu apexul distalizat. În general este dreaptă (39%), dar poate avea şi o
dispoziţie distalizată (32%), vestibularizată (13%), palatinizată (7%) sau în baionetă (7%).

Camera pulpară imită forma coroanei, este mai voluminoasă decât cea a incisivilor centrali superiori, la
nivelul crestei incizale prezintă 3 mici coarne pulpare

Canalul radicular este situat în prelungirea camerei pulpare, este unic, drept, este cel mai larg şi cel mai
lung canal radicular raportat la toţi dinţii cavităţii bucale. Poate prezenta canale radiculare accesorii laterale
(24%) şi apicale (8%).

Creasta alveolară interdentară are forma literei V spre incisivul lateral şi a literei U spre primul premolar.
Lamina dura este ceva mai bine reprezentată decât la ceilalţi dinţi.

Primul premolar superior

Coroana, deşi e bicuspidată, apare în majoritatea cazurilor radiologic monocuspidată prin suprapunerea
celor doi cuspizi orientaţi unul vestibular şi unul palatinal.

În mod similar, camera pulpară, care are două coarne pulpare, apare radiologic cu un singur corn pulpar.

Rădăcina primului premolar superior din punct de vedere numeric poate prezenta următoarele morfotipuri:

- 2 rădăcini, în 65-70% din cazuri, una vestibulară mai lungă şi mai voluminoasă şi una palatinală mai scurtă
şi mai subţire, cu separaţia rădăcinilor în apropierea coletului.
- rădăcina bifidă apare cu o frecvenţă de 18-20%, separaţia fiind la 1/2 lungimii rădăcinilor sau în 1/3
apicală, apexurile rădăcinilor fiind situate unul vestibular şi cealalt palatinal.
- rădăcina unică apare foarte rar, doar în 8-9% din cazuri.
- rădăcina triplă apare în 3-5% din cazuri, fiind orientate una palatinal şi 2 vestibular.
Canalele radiculare pot prezenta variaţii, fiind în conformitate cu morfotipul radicular:

- un singur canal radicular, larg, cu un foramen apical (9%)


- două canale radiculare, cu un singur foramen apical (13%)
- două canale radiculare, cu două foramenuri apicale (72%)
- trei canale radiculare, cu trei foramenuri apicale (6%)

Pentru a decela cele două rădăcini suprapuse radiologic, se recomandă efectuarea unor incidenţe
mezoexcentrice. Astfel, pe radiografie cele două rădăcini nu mai apar suprapuse, ci cea palatinală se va
proiecta spre canin şi cea vestibulară spre premolarul 2. Cand tubul radiogen este mutat mezial, cu
fasciculul directionat distal, cele doua canale, care initial sunt suprapuse, se separa. Canalul palatinal
urmareste miscarea tubului radiogen si canalul vestibular se va deplasa in directiea opusa. Însă, în astfel de
incidenţe spaţiul periodontal mezial al rădăcinii vestibulare se va proiecta pe filmul radiologic suprapus
oblic peste rădăcina palatinală, creând false imagini de canal radicular supranumerar sau chiar linie de
fractură.

Premolarul secund superior

Coroana premolarului secund superior este mai puţin voluminoasă decât coroana primului premolar
superior. Din punct de vedere numeric, rădăcina premolarului doi superior poate avea mai multe
morfotipuri:

- o rădăcină unică, aplatizată în sens mezio-distal (75-79% din cazuri)


- 2 rădăcini (20-23% din cazuri)
- 3 rădăcini, rar (1-2%), dispoziţia rădăcinilor fiind palatinală, mezio-vestibulară şi disto-vestibulară.

Camera pulpară are aceeaşi formă ca şi coroana, dar este de 3-4 ori mai mică decât aceasta şi prezintă
două coarne pulpare, dispuse vestibular şi palatinal.

Canalul radicular, aflat în continuarea camerei pulpare, poate fi:

- unic, aplatizat în sens mezio-distal, cu un singur foramen apical (73% din cazuri)
- cu două canale radiculare şi două foramenuri radiculare (24-25% din cazuri) dacă dintele prezintă două
rădăcini
- cu 2 canale radiculare, situate unul vestibular şi unul palatinal, cu un singur foramen apical (1% din cazuri),
chiar dacă rădăcina este unică.
- cu 3 canale radiculare şi trei foramenuri radiculare (1-2% din cazuri), dacă dintele are trei rădăcini.

Primul molar superior

Erupe la vârsta de 6 ani, după molarul unu mandibular (se mai numeşte molarul de şase ani). Este primul
dinte al arcadei maxilare din dentiţia definitivă care apare pe arcadă; momentul naşterii corespunde
inceputului perioadei sale de mineralizare.
Rădăcinile sunt de obicei de două ori mai lungi decât coroana. Prezintă un trunchi comun, situat între colet
şi separaţia rădăcinilor. Are trei rădăcini, două vestibulare şi una palatinală, în ordinea descrescătoare a
mărimii lor fiind: palatinală, mezio-vestibulară şi disto-vestibulară. Apexul rădăcinilor este rotunjit şi uşor
distalizat. Rădăcinile sunt delimitate între ele prin şanţuri interradiculare profunde. Cele trei rădăcini ale
primului molar superior sunt divergente şi divergenţa lor este mai accentuată decât la ceilalţi molari
superiori. Rădăcinile vestibulare sunt mai scurte decât rădăcina palatinală şi au o lungime aproximativ egală.
Sunt efilate, aplatizate mezio-distal, uşor curbe şi converg spre apex. Rădăcina mezio-vestibulară este mai
puternică decât cea disto-vestibulară şi deseori prezintă un canal pulpar accesoriu, care este cel mai subţire
dintre canalele radiculare. Rădăcina palatinală este cea mai lungă dintre rădăcini, este conică şi uşor
aplatizată vestibulo-palatinal, prezintă o depresiune de dezvoltare în 1/3 cervicală şi este accentuat
divergentă spre palatinal.

Camera pulpară este mare, rectangulară şi prezintă patru coarne pulpare corespunzător celor patru cuspizi.
Dacă există tubercul Carabelli şi camera pulpară va prezenta o prelungire supranumerară, existând cinci
coarne pulpare.

Canalele radiculare pot fi în număr de:

1) Trei canale radiculare în 76,8% din cazuri. Cel palatinal este mai larg şi mai drept, cele două vestibulare
fiind mai greu accesibile (în special cel mezio-palatinal). Canalele radiculare vestibulare sunt aplatizate în
sens mezio-distal, urmărind direcţia şi forma rădăcinilor.
2) Patru canale radiculare, apar în 21,1% din cazuri.
3) Cinci canale radiculare, în 1,4% din cazuri.
4) Şase canale radiculare apar excepţional de rar, în 0,7% din cazuri.

Diagnosticul diferenţial între o celula sinusală şi un eventual chist periapical se poate face numai prin
studierea integrităţii laminei dura de la acest nivel.

Molarul secund superior

Coroana molarului secund superior este mai redusă dimensional decât coroana primului molar superior,
deoarece molarii sunt în serie descendentă.

Rădăcinile molarului secund superior se separă după un trunchi comun mai lung decât la molarul unu
superior. Sunt în număr de trei (54% a cazurilor), în ordinea descrescătoare a mărimii rădăcinilor fiind:
palatinală, mezio-vestibulară, disto-vestibulară. Rădăcinile sunt mai reduse dimensional decât rădăcinile
molarului unu superior şi mai puţin divergente, fiind aproape paralele. În 46% din cazuri, cele trei rădăcini
sunt fuzionate. Apexurile rădăcinilor sunt rotunjite şi uşor distalizate. Rădăcinile vestibulare sunt aproape
paralele, aplatizate mezio-distal şi distalizate. Apexul rădăcinii mezio-vestibulare este situat în continuarea
liniei mediane a coroanei. Rădăcina palatinală, care este aplatizată vestibulo-palatinal, prezintă înclinare spre
distal, apexul acesteia corespunzând vârfului cuspidului disto-palatinal. Are tendinţă de fuzionare cu
rădăcina mezio-vestibulară.

Canalele radiculare, situate în continuarea camerei pulpare, sunt cel mai frecvent în număr de trei, unul
palatinal mai larg şi mai drept şi două vestibulare, aplatizate mezio-distal, urmărind forma şi direcţia
rădăcinilor vestibulare. Canalele vestibulare sunt mai puţin accesibile decât canalul palatinal. Molarul
secund maxilar poate avea uneori 2 canale.

Molarul trei superior

Al treilea molar superior este cunoscut şi sub denumirea de „molar de minte", datorită corelaţiei dintre
vârsta la care erupe (între 18-25 ani) şi maturizarea adolescentului. Este cel mai mic molar. Din punct de
vedere al volumului şi formei poate prezenta variante multiple:

1. Coroana poate avea forma asemănătoare molarului secund superior, cu patru cuspizi şi se întâlneşte la
arcadele având dinţi voluminoşi, la care primul molar superior prezintă tuberculul supranumerar
Carabelli.
2. Coroana poate fi asemănătoare molarului secund superior, cu trei cuspizi, cuspidul absent fiind cel
disto-palatinal.
3. Coroană cu dimensiuni reduse, de formă cilindrică, care poate prezenta doi cuspizi, dispuşi asemănător
premolarilor, unul vestibular şi unul palatinal.
4. Coroana nanică, de forma conică, asemănătoare unui meziodens.

În ceea ce priveşte morfotipurile radiculare, se pot întâlni variantele:


1) Trei rădăcini aplatizate, cu apexurile convergente, accentuat distalizate şi cu câte un canal radicular în
interior.
2) Monobloc radicular conic datorat fuziunii celor 3 rădăcini. Monoblocul poate conţine 1-3 canale în
interior.
3) Rădăcină formată din 4 sau mai multe ramificaţii divergente.

Incisivul central inferior

Coroana:

- Cel mai mic volum dintre toţi dinţii permanenţi


- Forma dreptunghiulară

Rădăcina:

- Unică
- Efilată
- Mult aplatizată M-D
- Cu apexul rotunjit şi uşor distalizat
- Poate fi dreaptă (60%) sau poate prezenta curburi radiculare orientate spre distal (23%) sau vestibular
(13%), niciodată spre mezial sau lingual.

Camera pulpară:

- Aceeaşi formă ca şi coroana,


- Dimensiunile de 3-4 ori mai reduse.
Canalul radicular:

- Poate fi unic pe toată lungimea rădăcinii, cu un singur foramen apical (70,1%)


- Poate fi unic în 1/3 cervicală şi să se bifurce în cele 2/3 medie şi respectiv apicală
- Poate fi unic în 2/3 cervicale şi să se bifurce în 1/3 apicală.

Incisivul lateral inferior

Forma coronară:

- Daltă, asemănătoare cu cea a incisivilor centrali inferiori


- Au volumul mai mare decât incisivii centrali inferiori. coroana
- Mai voluminoasă şi mai lungă decât cea a incisivului central
- Unghiul M-I este bine reprezentat (aproximativ 90°),
- Unghiul D-I este mai rotunjit
- Muchia incizală este uşor descendentă spre distal.

Rădăcina:

- Mai voluminoasă decât cea a incisivului central inferior


- Canal radicular unic.

Caninul inferior

Coroana:

- Asemănătoare coroanei caninului superior, dar mai puţin lată.

Rădăcina:

- In general unică
- Poate fi bifidă (bifurcată).
- Forma conică,
- Apexul în general drept, în continuarea rădăcinii (68%), dar poate fi şi distalizat (20%), vestibularizat (7%),
în baionetă (2%) sau mezializat (1%).

Canalul radicular:

- In general unic, mult aplatizat mezio-distal, cu un singur foramen apical (94%),


- Poate fi şi bifid, cu un vârf spre vestibular şi altul spre lingual (6%)
- Poate prezenta deltă apicală.
Primul premolar inferior

Rădăcina:

- Unică
- Conică
- Efilată
- asemănătoare cu cea a caninului inferior,
- mai scurtă decât cea a caninului inferior.

Camera pulpară:

- Formă asemănătoare coroanei


- Prezintă două coarne pulpare; cel vestibular este mai mare.

Canalul radicular:

- Unic, conic, uşor aplatizat M-D, cu un foramen apical (85,5% cazuri).


- În general un singur canal radicular, aplatizat M-D, prezentând un singur foramen apical (73,5% din
cazuri).
- două canale radiculare cu unul (6,5% din cazuri) sau două foramenuri apicale (19,5% din cazuri),
- rar (6% din cazuri) poate prezenta trei canale radiculare cu trei foramenuri apicale

Premolarul secund inferior

Canalul radicular :

- Unic, conic, uşor aplatizat M-D, cu un foramen apical (85,5% cazuri).


- Cu 2 canale radiculare, având 1 foramen apical (1,5% din cazuri) sau 2 foramenuri apicale (11,5% din
cazuri).
- Cu 3 canale radiculare şi 3 foramenuri apicale (0,5% din cazuri).

Primul molar inferior

Rădăcinile:

- Se despart după un trunchi comun de 3-5 mm


- Sunt implantate mezial şi distal
- Au o puternică aplatizare în sens mezio-distal.
- Cea mezială este mai lungă, mai voluminoasă şi mai curbată
- Cea distală este mai subţire şi mai dreaptă decât rădăcina mezială

Camera pulpară:
- Voluminoasă
- Prezintă cinci coarne pulpare.
Canalele radiculare: în general în număr de trei: două în rădăcina mezială, având 2 foramenuri apicale (în
59,5% din cazuri) sau un foramen apical (în 40,5% din cazuri) şi unul în rădăcina distală, cu 1 foramen apical
(71,1% din cazuri).

Molarul secund inferior

Rădăcinile:
- Două, una mezială şi una distală
- Cu dimensiuni mai reduse şi mai puţin divergente decât rădăcinile molarului unu inferior.
- Există şi morfotipuri de rădăcini foarte divergente sau fuzionate (parţial sau total).

Camera pulpară:
- Este mai puţin voluminoasă decât cea a molarului unu inferior
- Prezinta 4 coarne pulpare.

Canalele radiculare de obicei în număr de trei, situate:


- Două în rădăcina mezială, cu un foramen (49%) sau cu 2 foramenuri apicale (38%) si unul in cea D.
- Foarte rar poate prezenta un singur canal radicular în rădăcina mezială, larg şi aplatizat mezio-distal.

Molarul trei inferior

Rădăcinile:

- În general două, frecvent fuzionate şi mult recurbate spre distal.


- Extrem de rar poate prezenta 3 sau 4 rădăcini subţiri, efilate şi mult recurbate spre distal.

Camera pulpară poate prezenta 4-6 coarne pulpare.

Canalele radiculare:

- Cu un singur canal gros şi conic.


- 2 canale: unul situat mezial şi unul distal.
- 3 canale: două meziale (mezio-vestibular şi disto-vestibular) situate în rădăcina mezială şi una distală în
rădăcina distală.
- 4 canale, două în rădăcina mezială şi două în rădăcina distală.
Formaţiuni anatomice vizibile pe filmele radiologice realizate în
incidenţe intraorale
- Curs 2 -

I. Regiunea incisivă maxilară:

- Septul nazal
- Cornetul nazal inferior
- Fosa nazală
- Spina nazală anterioară
- Gaura incisivă
- Ţesuturile moi nazale
- Sutura mediană palatină
- Ţesuturile moi labiale

II. Regiunea canină maxilară:

- Podeaua fosei nazale


- Sinusul maxilar
- Fosa laterală
- Proiecţia ţesuturilor moi nazale

Fosa laterală - Radiotransparenţa apare datorită unei depresiuni situate deasupra şi posterior de rădăcina
incisivului lateral. Diagnosticul diferenţial cu o formaţiune patologică se face examinând continuitatea
laminei dura.

Sinusului maxilar - Coafează rădăcina caninului poate fi eronat interpretată ca un proces patologic.

III. Regiunea premolară maxilară:

- Recesul sinusal
- Sept sinusal
- Procesul malar
- Sinusul maxilar

Recesul sinusal - Mărirea radiotransparenţei în zonă este produsă de expansiunea localizată a sinusului
maxilar. Dacă recesul sinusal se suprapune peste rădăcinile dentare poate mima un aspect patologic.

Septul sinusal - Acest sept este format din os cortical ce se extinde câţiva milimetri în sinus. În cazuri rare,
septul divide complet sinusul în compartimente separate.

Procesul malar (zigomatic) - Radioopacitate în formă de U sau J, adesea suprapusă peste rădăcinile
molarilor.
IV. Regiunea molară maxilară:

- Osul zigomatic
- Sinusul maxilar
- Recesul sinusal
- Lama pterigoidiană
- Procesul pterigoidian al osului sfenoid
- Procesul coronoid
- Tuberozitatea maxilară

Osul zigomatic - are anterior procesul zigomatic în formă de U. Se extinde posterior sub forma arcului
zigomatic.

Sinusul maxilar - Podeaua sinusului maxilar coafează rădăcinile molarilor şi premolarilor maxilari. Pereţii
sinusului maxilar devin foarte subţiri. Ca rezultat, o eventuală sinuzită poate produce presiune asupra
nervului alveolar superior, producând durere la nivelul dinţilor, deşi aceştia sunt perfect sănătoşi.

Procesul coronoid - Imaginea mandibulei poate fi uneori suprapusă peste cea a molarilor în incidenţele
periapicale efectuate după tehnica bisectoarei când se utilizează degetul ca retenţie (gura este larg
deschisă, procesul coronoid este deplasat în jos şi înainte). Procesul coronoid este o extensie a platoului
pterigoidian medial al osului sfenoid, poziţionat imediat posterior faţă de tuberozitatea maxilară.

Procesul zigomatic - Apare ca o radioopacitate proeminentă în formă de U. În mod normal, osul zigomatic
situat posterior este foarte dens şi radioopac.

V. Regiunea incisivă mandibulară

- Creasta mentală
- Fosa mentală
- Tuberculii genieni
- Foramenul lingual

Foramen lingual - zonă radiotransparentă în centrul tuberculilor genieni.

Tuberculii genieni - zonă radioopacă de pe linia mediană, situată la jumătatea distanţei dintre marginea
inferioară a mandibulei şi apexul incisivilor. Pe ei se inseră muşchii genioglos şi geniohioidian. De obicei, în
centrul lor este vizibilă gaura linguală (nu pe acest film). Se remarcă prezenţa unui canin cu două rădăcini
(săgeţile roşii).

Creasta mentală – porţiune a protuberanţei mentale situată de o parte şi de alta a liniei mediene. Apare cel
mai evident vizibilă când utilizăm tehnica bisectoarei.

Fosa mentală - reprezintă o depresiune pe faţa vestibulară a mandibulei ce se suprapune peste rădăcinile
incisivilor inferiori. Este vizibilă sub forma unei zone transparente care poate fi eronat interpretată ca o
leziune patologică.
VI. Zona caninului mandibular

- Creasta mentală
- Gaura mentonieră
- Foramen lingual
- Tuberculi genieni
- Osul cortical

VII. Regiunea premolară mandibulară

- Gaura mentonieră
- Canalul mandibular
- Creasta milohioidiană
- Fosa glandei submandibulare

Creasta milohioidiana (oblica interna) - Pe ea se insera muschiul milohioidian. Creasta are o directie oblic
descendenta din regiunea molarului trei catre aria premolarilor.

Canalul mandibular (canalul nervului alveolar inferior) - Are o directie descendenta de la gaura
mandibulara pana la gaura mentoniera, trecand aproape de radacinile molarilor.

Fosa glandei submandibulare - Este o depresiune situata sub creasta milohioidiana, mai evidenta in
incidentele periapicale efectuate la nivelul molarilor.

Gaura mentoniera - Localizata de obicei la jumatatea distantei dintre marginea inferioara si superioara a
corpului mandibular, intre cei doi premolari. Poate mima o leziune patologica daca apare pe film suprapusa
peste apexul unui premolar.

VIII. Regiunea molarilor mandibulari

- Canalul mandibular
- Fosa glandei submandibulare
- Creasta milohioidiana (oblica interna)
- Creasta oblica externa

Creasta oblica externa - Continua marginea anterioara a ramului ascendent mandibular si se termina pe
fata vestibulara a mandibulei. Apare radiologic ca o linie distincta radioopaca ce se termina de obicei
anterior in zona primului molar. Pe ea se insera muschiul buccinator.

Creasta milohioidiana (oblica interna) - Localizata pe fata linguala a mandibulei, se extinde din regiunea
molarului trei catre regiunea premolarilor.

Canalul mandibular (alveolar inferior) - Ce contine pachetul vasculo-nervos alveolar inferior.


Fosa glandei submandibulare - In care este adapostita glanda omonima. Datorita grosimii reduse a osului
la acest nivel, este vizibil radiologic modelul trabecular osos. Diagnosticul diferential cu o leziune patologica
se face prin observarea si compararea bilaterala a foselor.

Creasta oblica externa si creasta milohioidiana de obicei sunt paralele una cu cealalta. Creasta oblica
externa este intotdeauna situata superior pe film. Canalul mandibular de obicei se gaseste foarte aproape
de radacinile molarilor, in special fata de M3. Acest fapt poate pune probleme la extractia molarilor. Se
observa curbarea puternica a radacinilor M3 spre distal.

Radiografia panoramică
(ortopantomografia)
- Curs 3 -

Indicaţiile radiografiei panoramice:

- Evaluarea patologiei şi localizarii M3


- Analiza dentiţiei mixte
- Evaluarea anomaliilor de dezvoltare

OPG - Avantaje:

1. Inglobează o arie anatomică mare


2. Se utilizează o doză relativ scăzută de radiaţii
3. Uşor de realizat
4. Este îmbunătăţită cooperarea cu pacientul

OPG - Dezavantaje:

1. Claritatea imaginii este scazuta


2. Cost relativ crescut
3. Obiectele situate in afara zonei de focalizare pot sa nu apara vizibile
4. Valoare diagnostica limitata

RIO/Bite – Wing sunt preferate OPG în cazul:

1. Proceselor carioase
2. Afectării parodontale
3. Patologiei periapical
4. Control după tratament endodontic

Casetele: Ţin ecranele amplificatoare în contact strans cu filmul. Acestea pot fi rigide (din metal) sau
moi (vinyl)
Tipuri de imagini panoramice:

I. Imagine reală unică


II. Imagine reală dublă
III. Imagine fantomă

I. Imagine reală unică: Este rezultatul proiecţiei pe filmul radiologic a unei structuri anatomice străbătute
o singură dată de fasciculul de raze X. Marea majoritate a imaginilor imprimate pe OPG se încadrează în
acest tip

II. Imagine reală dublă: Apare în cazul formaţiunilor anatomice situate pe linia mediană a corpului (palatul
dur, palatul moale, osul hioid, coloana vertebrală cervicală). Formaţiunile respective vor fi străbătute de
două ori de fasciculul de raze X în timpul efectuării OPG.

III. Imagine fantomă: Reprezintă umbra opacă a unui obiect (bijuterie, formaţiune anatomică) localizat pe
partea cealaltă a pacientului. Imaginile fantomă sunt produse doar de acele obiecte localizate între
punctele în care tubul radiogen îşi începe şi îşi sfârşeşte rotaţia. Imaginea fantomă faţă de cea reală:

- Se găseşte pe partea cealaltă


- Are aceeaşi formă
- Este mai puţin distinctă
- Este de dimensiuni mai mari
- Este proiectată pe film mai sus

***Expunerea la raze X pe care o suportă pacientul în timpul realizării unei OPG este aproximativ egală cu
cea suportată de pacient în momentul efectuării a 4 incidenţe intraorale***

Tehnica de efectuare a OPG

- Înainte de efectuarea unei OPG se recomandă înlăturarea ochelarilor, cerceilor, aparatelor auditive,
insignelor, protezelor mobilizabile, lanţurilor etc.
- Se încarcă filmul între ecranele amplificatoare şi se poziţionează caseta în aparat.
- Folosind manuşi se aplică un înveliş de unică folosinţă pentru pipa ce urmează să fie ţinută între arcadele
dentare
- Se aplică şorţul de plumb fără guler pentru zona glandei tiroide.

Poziţionarea la efectuarea OPG:

1. Incisivii să fie strânşi pe pipă


2. Orizontala de la Frankfurt paralelă cu podeaua
3. Planul mediosagital sa fie centrat
4. Coloana vertebrală dreaptă

- Pacientul este rugat să înghită pentru a-şi aduce limba în contact cu bolta palatină şi să îşi menţină limba
în această poziţie pe tot parcursul expunerii la fasciculul de raze X (20 secunde).
Erori în Efectuarea OPG

- Dacă dinţii sunt poziţionaţi prea anterior, frontalii vor apărea neclari şi îngustaţi
- Dacă dinţii sunt poziţionaţi prea posterior, frontalii vor apărea pe film neclari şi măriţi
- Capul înclinat > structurile apar mai mici pe partea în care capul este înclinat şi mai mari pe partea opusă
- Capul uşor aplecat > Incisivii inferiori apar scurtaţi; mandibula în formă de V
- Capul uşor ridicat > Mandibula pătrată, palatul dur suprapus peste dinţii maxilari


Aspecte clinico-radiologice în anomaliile dentare


- Curs 4 -


Anomalii dentare > dezordinea apărută în embriologia dentară

Organogeneza dentară este sub influenţa odontoblastelor care vor elabora dentina şi a admantoblastelor
care sintetizează smalţul.

Anomalii de număr:

- Număr insuficient de odontoblaste: hipodonţia /anodonţia


- Exces de odontoblaste: dinţi supranumerari

Tulburări de migrare: ectopii dentare

Tulburări de diferenţiere: dentinogeneza imperfectă / amelogeneza imperfectă

Tulburări de proliferare: micro/macrodonţie

Anomalii de număr:

- Anodonţia totală se întâlneşte în mod excepţional

- Anodonţia parţială este mai frecventă şi poate interesa:


■ un dinte (IL sup, M3 inf, PM2 inf)
■ un grup de dinţi (polidisplazia ectodermică ereditară)

- Diagnostic diferenţial pe baza radiografiilor dentare cu întârzierea în dezvoltare şi erupţie sau incluzia.
- Dinţii supranumerari se întâlnesc relativ frecvent, în special la nivelul arcadei dentare superioare (grupul
frontal), putând reprezenta un obstacol în dezvoltarea normală a dentiţiei permanente.
- Apar ca urmare a mineralizării mai multor muguri ai lamei dentare sau prin subdivizarea germenului
dentar primitiv.
- Se pot dezvolta normal, pot fi mai mici sau pot rămâne în incluzie.
- Când volumul unui astfel de dinte supranumerar este mai mic, el apare sub forma unui element dentar
dismorfic (odontom sau odontoid).

- Se disting următoarele aspecte diagnosticate pe filme RX:

■ Elemente dentare cu morfologie aproape normală:


■ M4 superior hipoplazic, frecvent bilateral şi în incluzie
■ IL sup supranumerar cu un volum redus
■ Odontoid meziodens caniniform, unic sau bilateral, cu volum redus, situat paramedian, frecvent

inclus, cu coroana dirijată în diverse direcţii


■ Premolari inferiori supranumerari, adesea simetrici, incluşi (se întâlnesc rar).
■ Odontoame:
■ formaţiuni malformative constituite din ţesut dentar cu structură relativ normală, adesea

voluminoase, cu caractere de benignitate.


■ Sunt depistate frecvent la copii, producând dezordini dentare de tip retenţie sau deplasare, sau

pot rămâne nediagnosticate dacă volumul lor este mic.

- Se disting:

■ Odontoame compuse, constituite din numeroşi dinţi rudimentari, situaţi într-o pungă al cărei perete are
structură conjunctivă, identică cu al unui folicul dentar normal.
■ Au volum variabil şi pot reprezenta un obstacol în migrarea germenilor normali sau deplasează

dinţii evoluaţi.
■ Radiografic este reprezentat de o masă densă (opacă) inclusă în maxilarul superior sau inferior,

formată din numeroase microelemente dentare (dismorfice) dispuse dezordonat, înconjurate de


transparenţa sacului care le conţine.
■ Odontoame complexe sunt reprezentate de o formaţiune densă neomogenă, formată din ţesut dentar
atipic, fără a se putea identifica un dinte format. Formaţiunea este relativ circumscrisă şi se întâlneşte mai
frecvent mandibular posterior.

- Tulburări de migrare:

■ Transpoziţia = inversarea locurilor pe arcadă a doi dinţi vecini, care pot fi dezvoltaţi normal/rămaşi în
diverse stadii evolutive.
■ Heterotopia = dinte situat într-un alt teritoriu decât cel al maxilarelor.
■ Malpoziţia = dintele erupe pe arcadă, dar suferă o deplasare vestibulo-orală, mezio-distală sau o rotaţie în
ax.
■ Incluzia = elementul dentar nu a parcurs evoluţia sa normală şi rămâne, în totalitate sau parţial, în ţesutul
osos, după perioada obişnuită de erupţie.
■ Reincluziile = mai puţin frecvente; constau în înfundarea progresivă, în osul maxilar, a unui dinte temporar
(frecvent m2), în urma puseelor mecanice ale M1.
- Tulburări de diferenţiere:

■ Amelogeneza imperfectă – hipomineralizare a smalţului, uneori asociată cu o hipoplazie a acestuia.


■ Dentinogeneza imperfectă – anomalie a smalţului şi a dentinei, care realizează un aspect opalescent al
dinţilor afectaţi. Sunt foarte fragili. La nivelul apexurilor se pot constata imagini radiotransparente (fals
granulom), care, în realitate, sunt zone fibroase. Afecţiunea se poate asocia cu osteogeneză imperfectă.

- Tulburări de proliferare:

■ Macrodonţia/gigantismul dentar - frecvent simetrică, interesează mai ales incisivii centrali superiori care au
morfologia păstrată, dar coroana şi camera pulpară sunt mai mari.
■ Microdonţia/nanismul dentar - dinţii sunt mici, atrofici; sunt interesaţi cu predilecţie incisivii laterali
superiori şi M3.
■ taurodontismul (dinte de rumegător) - interesează molarii, a căror coroană voluminoasă se continuă, fără
demarcaţie vizibilă, cu regiunea radiculară, care este divizată la nivelul apexului.
■ Fuziunea dentară - poate fi parţială sau totală. Când este totală, în regiunea incisivilor se constată absenţa
unui dinte şi, în acelaşi timp, prezenţa unui dinte voluminos (care corespunde la doi dinţi vecini). Există o
singură cameră pulpară şi canal radicular unic. Fuziunea parţială se face prin unirea coroanelor sau a
rădăcinilor (concrescenţă dentară) a doi dinţi vecini.
■ Invaginaţia amelo-dentinară (dens in dente) - se întâlneşte rar şi interesează, aproape în exclusivitate,
incisivii laterali superiori, de obicei unilateral. Este o invaginaţie „în deget de mânuşă” a smalţului în
dentină, la nivelul unui dinte, adesea dismorfic. Aspectul radiologic este de flacără de lumânare ocupând
partea centrală a unui incisiv lateral superior.
■ Perla de smalţ/Amelomul - exvaginatie amelară, circumscrisă, dependentă de coletul unui dinte posterior
sau situată între rădăcinile unui molar, radioopacă.
■ Hipercementoză = hipertrofia cementului.
■ Odontodispalzia = afecţiune rară, ce se întâlneşte mai frecvent la dinţii maxilari. Se constată un aspect
bizar al dinţilor afectaţi, asociat cu întârzierea sau absenţa erupţiei. In etiologie întâlnim traumatisme
timpurii care au dus la perturbări locale în funcţionalitatea odontoblastelor.
■ Germinaţia – doi sau mai mulţi dinţi se dezvoltă simultan într-un singur sac folicular
■ Dilacerarea – creşterea rădăcinii după o altă direcţie decat cea normală


Aspecte clinico-radiologice în caria dentara
- Curs 5 -

Caria dentară = proces distructiv cronic, care evoluează fără fenomene inflamatorii tipice. Afecteză mai mult
de 90% din populaţie, interesând dinţii temporari şi definitivi, în ordinea frecvenţei: molari, incisivi,
premolari, canini.

Inflamarea pulpei dentare > extensie către regiunea apicală > spaţiul desmodontal > leziuni periapicale:
granulom, chist şi osteită

Inflamarea pulpei dentare > extensie la părţile moi vecine (celulită)

Inflamarea pulpei dentare > complicaţii la distanţă (endocardită, artrită, abcese cu diverse localizări)

Evoluţia leziunii carioase:

Distrugerea ţesutului mineral > de la suprafaţă către profunzime > într-un timp variabil (luni, ani)

Evoluţia leziunii carioase – stadii evolutive

1. Caria de smalţ:

- sub acţiunea germenilor acidogeni, activaţi de prezenţa glucidelor fermentante


- superficială, debutează sub placa bacteriană
- zonele de elecţie: feţele interproximale ale coroanelor, sub punctul de contact
- Radiologic, într-o arie a smalţului se constată o mică ancoşă, pe faţa proximală, circumscrisă,
radiotransparentă. (se distinge dificil pe opacitatea coroanei, mai ales când este situată V sau O)
- Evoluţia se face către limita amelo-dentinară, realizându-se apoi caria de dentină.

2. Caria de dentină:

- leziune carioasă profundă


- Aproape întotdeauna este precedată de o carie a smalţului
- Focarul carios din dentină, de consistenţă moale, colorat alb-gălbui, virează către brun-negru şi devine
dur.
- În acelaşi timp, pulpa dentară actionează prin procese de apărare (scleroză dentinară pe suprafaţa
camerei pulpare).
Complicaţiile cariei dentare:

Complicaţii locale - Inflamaţia regiunii corono-pulpare (pulpita):

- Netratata se extinde la toată pulpa dentară (necroză)


- In formele acute nu există modificări radiologice
- In formele cronice apar depuneri secundare de dentină pe pereţii camerei pulpare şi ai canalelor
radiculare

Parodontita apicală acută:

■ Dintele este dureros la simpla atingere.


■ Pacientul are senzaţia de dinte “lung” .
■ Modificările radiologice se vor observa după mai mult de o săptămână de evoluţie: resorbţie osoasă şi
lărgirea spaţiului periodontal.
■ Aceste procese sunt reversibile (post tratament) sau pot evolua determinând osteită, granulom apical sau
pot fistuliza.

Parodontita apicală cronică:

■ Este reprezentată de granulomul dentar periapical şi chistul periapical.


■ Histologic este dificil de a aprecia momentul trecerii de la granulom la chistul propriu-zis, iar radiologic
momentul poate fi constatat prin marirea dimensiunilor imaginii radiotransparente periapicale, care iniţial
are aspect de semilună, devenind apoi o radiotransparenţă rotundă circumscrisă net.

Modificări radiculare in cazul inflamatiilor:

■ Resorbţia – se constată radiologic dispariţia extremităţii distale a unei rădăcini (proces diferit de rizaliza
fiziologică, normală în cazul dinţilor temporari, legată de dezvoltarea şi erupţia dinţilor permanenţi)
■ Hipercementoza - proliferare a cementului la nivelul conturului rădăcinii. Faptul că cementul şi dentina au
aceeaşi densitate duce la realizarea unei imagini radiologice fără o demarcaţie între aceste două structuri,
constatându-se o îngroşare a conturului radicular, mai ales la nivelul apexului. In această situaţie dintele
se poate uni cu osul alveolar, dispărând spaţiul periodontal. Se produce anchiloza dintelui respectiv.
Aspecte clinico-radiologice în boala parodontală
- Curs 6 -

Parodontopatiile:

■ Gingivite = afectare inflamatorie doar a ţesuturilor moi. In general nu se constată modificări radiologice

■ Parodontite = afecţiuni parodontale care implică şi modificări osoase

Parodontite - într-un stadiu iniţial se pot constata:

- Halistereza marginală = transparenţă liniară verticală, la nivelul septurilor interdentare, apărută ca urmare
a demineralizării septului osos. Poate fi reversibilă.
- Triangulaţia marginală = lărgirea spaţiului parodontal în jurul coletului. Radiografic se constată un triunghi
radiotransparent cu baza spre coroană, în vecinătatea limbusului alveolar. Este ireversibilă.
- Ciupirea septului interdentar = denivelare a continuităţii crestei alveolare prin fenomene osteolitice.

Parodontite - într-un stadiu avansat:

Cele trei tipuri de leziuni incipiente se combină între ele şi, amplificându-se, realizează resorbţii marginale
orizontale (pot interesa grupuri de dinţi sau chiar întreaga arcadă) sau verticale (în pâlnie) (la 1-2 dinţi, în
regiuni diferite ale arcadei).

Atrofia osoasă verticală din periodontita cronică poate fi:

A. Medie spre moderată


B. Moderată
C. Severă cu defecte localizate

Diagnosticul radiologic în traumatologia maxilo-facială:

■ Se obţin informaţii obiective privind existenţa unei fracturi – sediul, traseul, aspectul, existenţa mai multor
fragmente osoase, eventual deplasate.

■ Se aduc precizări privind raporturile focarului de fractură cu arcada dentară (alveolele, dinţii) şi cu alte
regiuni anatomice (sinusuri, orbite, fose nazale).

■ radiografic, un traiect de fractură apare ca o linie transparentă, zimţată, neregulată, care reprezintă
întreruperea continuităţii osoase. Această radiotransparenţă poate avea o grosime de 2-3 mm şi se
constată numai la nivelul osului interesat traumatic.
Traiectele de fractură:

- Fracturi incomplete (fisuri)


- Fractură cu diastazis (îndepărtare relativă a fragmentelor)
- Fractură cu deplasare şi dizlocare osoasă, cu angulări şi încălecări osoase (când se poate obţine un traiect
de fractură radioopac)
- Fracturi cominutive (există mai multe linii de fractură în acelaşi os)

Caracteristicile leziunilor
- Curs 7 -

- Poziţie
- Densitate
- Formă
- Aspectul marginilor
- Efectele asupra formatiunilor adiacente
- Mărime

Poziţie:

- Anterior / posterior
- La nivel maxilar / mandibular
- Relaţia cu dinţii (localizare periapicală, pericoronară, interradiculară)
- In tesut moale / os

Densitate:

- Radiotransparentă
- Radioopacă
- Mixtă

Formă:

- Regulată
- Neregulată

Divizată:

- Nu: Uniloculară
- Da: Multiloculară
Margini:

> Corticalizate
- Bine definite
- circumscrise

> Necorticalizate
- Bine definite
- circumscrise
- necircumscrise
- difuze

Efecte asupra ţesuturilor înconjurătoare:

- Resorbţie
- Expansiune
- Malpoziţie dentara

Marime:

- Măsurare si comparaţie

Particularităţi radiografice:

- Inflamaţie
- Leziuni benigne
- Leziuni maligne

Inflamaţie:

- 3 semne principale: roşeaţă, căldură, durere

Cronică sau acută:

Pulpară - Periapical sau de-a lungul rădăcinii


Periodontală - La nivelul crestei / furcaţiei
Osteomielită - Partea posterioră a mandibulei

Margini – de obicei difuze, necorticalizate.

- Spatiul ligamentar periapical lărgit (inflamaţie pulpară) sau extins dinspre creasta alveolară (inflamaţie
periodontală)
- Radiotransparent, Radioopac sau Mixt
Acută – radiotransparent
Cronică – radiotrasparent, radioopac, sau mixt
- Resorbţie radiculară sau perforatie corticală

Leziune benignă

- Leziuni la nivelul dinţilor


- Radiotransparente, radioopace sau mixte
- Netedă, rotundă sau ovală
- Bine conturată, cu margini corticalizate
- O bandă radiotransparenta poate inconjura leziunea
- Produce expansiune, deplasare, resorbţie

Leziuni maligne

- Pot aparea oriunde; mai des posterior


- De obicei sunt radiotransparente
- Formă neregulată
- Margini slab conturate
- Dau senzaţia că dintele pluteşte;
- Produc minimă expansiune, resorbţie

Radiodiagnosticul în tumorile dento-maxilare


- Curs 8 -

■ Patologia tumorală din sfera OMF este complexă, iar diagnosticul de certitudine se realizează în
majoritatea cazurilor pe baza examenelor histo-patologice, imagistica medicală reprezentând doar un
mijloc orientativ de stabilire a diagnosticului.

■ Din cauza posibilităţii metastazării, de multe ori sunt necesare şi examinări radiologice ale altor organe, la
distanţă de localizarea depistată.

■ Tumorile din sfera OMF se clasifică în benigne sau maligne, odontogene (provenite din structuri dentare)
sau neodontogene.

Semiologia radiologică a tumorilor:



- Lacună osoasă (transparenţă)
- Condensare osoasă (opacitate)

Lacuna osoasă – pierdere de substanţă în general limitată, frecvent rotundă, situată în centrul unui segment
osos sau în contact cu corticala osoasă.
Corticala osoasă din vecinătate poate fi:
■ subţiată
■ suflată (subţiată şi împinsă)
■ întreruptă.

Lacuna osoasă - Lacuna poate fi:


■ unică sau multiplă
■ cu fond omogen sau neomogen
■ cu lizereu marginal sau fără contur propriu
■ localizată la maxilare sau generalizată

Semiologia radiologică a tumorilor:

■ Condensarea osoasă (opacitatea) poate fi:


■ limitată sau întinsă
■ unică sau multiplă
■ omogenă sau neomogenă
■ situată într-o lacună sau neseparată de restul osului
■ localizată numai la maxilare sau generalizată.

Tumori benigne

■ Odontogene:
■ ameloblastomul,
■ odontomul,
■ cementomul,
■ dentinomul
■ Neodontogene:
■ osteom,
■ fibrom osifiant,
■ displazia fibroasă,
■ exostozele.

Ameloblastomul

- afecţiune a adultului tânăr, caracterizată printr-o evoluţie progresivă.


- format din elemente epiteliale – ameloblaste.
- de regulă pe mandibulă, poate invada canalul dentar inferior, poate deforma corticalele.
- Împinge, dezorganizează dinţii şi poate produce şi rizaliză.
- Poate fi chistic (uni sau multilocular) sau compact având uneori în masa sa un mic chist.
- Recidivează după intervenţie chirurgicală şi se poate maligniza.
Aspecte radiologice:

- lacune circumscrise, lacună uniloculară sau imagine plurigeodică, cel mai frecvent în regiunea unghiului
mandibulei, unilateral.Cele mai frecvente localizări pentru ameloblastom (80% din cazuri la mandibulă,
20% din cazuri la maxilar)
- forma multiloculară – este caracteristică, iar imaginea radiologică este reprezentată de lacune rotunde,
inegale ca dimensiune, bine individualizate. Acestea pot fi despărţite de os sănătos (septuri osoase),
sugerând aspectul de bule de săpun.Din regiunea gonionului, leziunea se poate întinde şi pe ramul
ascendent al mandibulei, dar respectă condilul mandibular.
- forma uniloculară – nu este caracteristică şi în acest caz diagnosticul diferenţial se face cu: chistul radiculo-
dentar (dintele cauzal fiind extras) sau cu chistul corono-dentar (dintele fiind inclus, frecvent M3).
Ameloblastomul unilocular deformează tăblia internă din vecinătate, ceea ce nu se întâmplă în cazul unui
chist.

Malignizarea ameloblastomului este apreciată radiologic, constatându-se o distrugere a zonelor osoase


care separă geodele (modificare radiologică destul de discretă).

Odontomul

- Dependent de foliculul unui dinte inclus sau de foliculii supranumerari.


- Se întâlneşte destul de frecvent la copii, iar la adulţi, când există, se constată o tumefacţie dură care face
corp comun cu osul şi care are evoluţie lentă.
- Tumora este formată din ţesuturi dentare şi la începutul evoluţiei se află în interiorul unui sac folicular,
care dispare pe parcursul creşterii.

Aspecte radiologice:

- Se constată opacităţi de tip dentar (mai dense decât osul din vecinătate), situate în apropierea unui dinte
inclus. Aceste opacităţi sunt numeroşi „dinţi mici” conţinuţi într-o geodă cu aspect chistic.
- Alt aspect este reprezentat de o opacitate, adesea voluminoasă (cât doi sau mai mulţi dinţi), cu contur
muriform, separată printr-un spaţiu clar (transparent) de osul sănătos.
- Volumul tumorii este variabil şi poate deforma corticalele osoase, dar niciodată nu le întrerupe.

Odontom compus – o masă opacă formată din dinţi în miniatură, mai mult sau mai puţin dismorfici;
Odontom complex – mai puţin frecvent, reprezentat de o formaţiune opacă grosieră, neregulată, cu contur
muriform.

- Toate aceste tipuri de radioopacităţi sunt înconjurate de un halou transparent, periferic, care în timp se
poate mineraliza, astfel tumora făcând corp comun cu regiunea osoasă limitrofă.
- Localizarea odontoamelor – violet pal pentru femei şi violet pentru bărbaţi
Cementomul = displazie cementară periapicală.

Deseori este descoperit întâmplător, la nivelul mandibulei, în vecinătatea apexurilor rădăcinilor unuia sau
mai multor dinţi erupţi. Cu timpul poate deforma segmentul de os din vecinătate.

Aspecte radiologice:

■ Iniţial se poate constata o lacună periapicală, care ulterior devine o opacitate circumscrisă, în
contact cu rădăcina (rădăcinile) unui dinte permanent. Aceasta are trabeculaţie radiară, pornind de
la apex, şi traversează un spaţiu transparent care o separă de osul sănătos. Sporindu-şi volumul,
subţiază corticala osoasă limitrofă, o „suflă”, realizând o cochilie periferică.
■ Cementomul este reprezentat de o radioopacitate intermediară între cea dentară şi cea osoasă din
vecinătate.

Dentinomul

- Aspectul radiologic este puţin specific şi constă într-o lacună centrală situată pe o plajă opacă sau
presărată cu opacităţi punctiforme.
- Poate evolua cu distrucţii osoase considerabile, motiv pentru care se impune exereza chirurgicală şi
examen histopatologic.

Tumori benigne neodontogene

Osteomul

- Opacitate osoasă întâlnită la nivelul maxilarelor, dar şi în tot sistemul osos din organism. De obicei este
situat centroosos, dar poate fi întâlnit şi într-o cavitate sinusală (sinus frontal, sinus maxilar) fiind frecvent
pediculat.
- Tonalitatea imaginii (gradul de opacitate) este în funcţie de gradul de maturare (mineralizare).
- Poate ajunge la un volum osos considerabil, deformând regiunea osoasă respectivă.

Fibromul osifiant

- Intâlnit cu predilecţie la maxilare şi în special la mandibulă şi poate antrena deplasări dentare.


- Radiologic apare ca o zonă clară, bine circumscrisă, uneori cu aspect pseudochistic, cu fine opacităţi
centrale.
- In stadiu evoluat, imaginea se compune din travee osoase concentrice sau radiare, cu lizereu periferic.

Displazia fibroasă

- Interesează mai frecvent maxilarul decât mandibula.


- În stadiul iniţial este reprezentată de o radiotransparenţă intraosoasă, limitată, care are pe suprafaţa sa
fine opacităţi dense.
- Cu timpul îşi sporeşte volumul şi densitatea (densitate marmorată), deplasează dinţii, dar nu produce
rizaliză.
Exostozele

- Formaţiuni osoase benigne, sesile sau pediculate, dependente de un segment osos normal, continuând
corticala.
- Când este unică, se întâlneşte frecvent pe porţiunea vestibulară a regiunii molare (superior) şi pe faţa
internă a marginii bazilare a mandibulei. În această ultimă situaţie trebuie diferenţiată de un ganglion
calcificat sau de un calcul litiazic.

Pseudotumori

- Granulomul central de reparare,


- Tumora cu mieloplaxe,
- Mixom,
- Neurinom,
- Angiom

Granulomul central de reparare (cu celule gigante):

- Este o leziune intraosoasă, conţinând un ţesut cu celule gigante de natură inflamatorie.


- Se întâlneşte mai frecvent la tineri, în regiunea simfizară.
- Imaginea este a unei lacune bine delimitate, unică sau polilobată, care suflă corticala şi care deplasează
dinţii. Poate produce şi rizaliză.
- Cele mai comune localizări (centrale şi periferice) pentru un granulom cu celule gigante
- Granulom central cu celule gigante – diagnostic diferenţial cu ameloblastomul
- Granulom central cu celule gigante – diagnostic diferenţial cu chistul folicular şi ameloblastomul

Tumora cu mieloplaxe

- Este considerată ca fiind o tumoră cu agresivitate intermediară (tumoră semimalignă).


- Este mai frecventă la copil şi la adultul tânăr, având ca sediu: ramul orizontal al mandibulei (regiunea
premolară), condilul mandibulei, maxilarul superior (regiunea premolar-molară).

Aspecte radiologice

■ Zona radiotransparentă, cu septuri osoase bine vizibile în „perioada calmă” a tumorii. Imaginea
seamănă cu un „fagure de miere” (apare poligeodică) iar alteori ca o geodă unică (cu margini
festonate şi septuri care realizează forme geometrice).
■ Tumora evoluează în puseuri, şi în „faza evolutivă” septurile se estompează sau pot dispărea.
■ Poate sufla corticalele osoase vecine, dar nu le întrerupe decât atunci când degenerează
sarcomatos.
■ Recidivele sunt frecvente.
Mixomul
-
- Tumoră rar întâlnită, radiologic se constată o radiotransparenţă formată din mai multe cavităţi realizate din
septuri nete, intersectate în unghi drept.
- Are un conţinut mixoid (gelatinos).

Neurinomul (Schwanomul)

- Se constată rar la nivelul maxilarului superior şi atunci este depistată în regiunea incisivilor, în sinusul
maxilar, etc.
- La mandibulă există o formă centrală, dependentă de nervul alveolar inferior şi în această localizare
imaginea radiologică este reprezentată de o transparenţă rotundă, cu limite dense, centrată pe canalul
dentar.
- Neurinomul periferic este dificil de diagnosticat radiologic, deşi poate determina o lacună (rotundă sau
ovalară) care poate sufla osul din vecinătate.

Angiomul (Hemangiomul)

- Considerat o malformaţie arterio-venoasă intraosoasă.


- In sectorul OMF este suspectat în cazul unei deformaţii osoase, cu sau fără modificări ale coloraţiei pielii
sau ale mucoasei, sau în cazul unei hemoragii (uneori catastrofale) care apare în timpul unei extracţii.
- Imaginea radiologică, considerată caracteristică, este reprezentată de o zonă cu lacune areolare, cu
aspect de reticul, cu formă şi dimensiuni variabile, cu limite precise.
- Deformează regiunea, deplasează dinţii şi subţiază corticalele limitrofe.

Tumori maligne

■ Primitive:

■ Odontogene: carcinom odontogen, sarcom ameloblastic


■ Neodontogene: epiteliom, sarcom, melanom malign, neurinom malign.

■ Secundare (metastatice)

Tumori maligne primitive odontogene

- Carcinom odontogen – poate apărea în cazul recidivei şi malignizării unui ameloblastom. Malignizarea
leziunii iniţiale se suspectează radiologic odată cu degradarea imaginii, cu apariţia caracterelor de
leziune malignă.
- Sarcom ameloblastic – prin malignizarea unor leziuni benigne (de exemplu, un fibrom ameloblastic).
Radiologic, aspectul leziunii iniţiale se modifică, structura osoasă devine anarhică şi conturul neregulat,
imprecis.
Tumori maligne primitive neodontogene

- Epitelioame - tumori de origine gingivală propagate la os. Dpdv. Rx - zone osteolitice cu aspect mâncat
de molii
- Osteosarcomul – debutează periferic printr-o opacitate neregulată. Prin evoluţie distruge corticala şi în
părţile moi apar spiculi radiari carcateristici.
- Melanoame maligne – foarte rare, sub forma unor lacune osoase cu margini dantelate.
- Neurinoamele maligne - prognostic foarte grav. Se depistează radiologic sub forma unei lacune ovalare
cu limite neregulate, centrată pe canalul dentar mandibular.