FIȘĂ ANALIZĂ SIRIA

În noiembrie 1970, Hafez al-Assad conduce o lovitură de stat ȋn urma căreia preia ȋntreaga
putere, devenind prim-ministru, iar apoi preşedinte, un an mai tȃrziu. Sub conducerea sa
autoritară, Siria se modernizează, ȋn principal cu ajutorul sovieticilor, aceştia obţinȃnd de la
fostul locotenent (ce ȋnvăţase cȃţiva ani mai ȋnainte de preluarea puterii pilotarea MIG-urilor
ȋn URSS) ȋnfiinţarea unei baze militare la Tartus. Pentru a-şi ȋntări puterea, al-Assad creează
o clasă de mijloc şi numeroase servicii secrete, conducerea acestora şi a armatei revenind,
aproape ȋn totalitate, unor ofiţeri de origine alauită.
Sub conducerea acestuia, Siria devine o putere regională. Însă nu devine un centru de
echilibru, nu promovează pacea. Dorinţa liderului său de a se erija ȋn conducătorul lumii
arabe, deşi suntem nevoiţi să reamintim că făcea parte dintr-o confesiune repudiată a
minoritarilor şiiţi, imposibil de acceptat drept lider de lumea sunnită, conduce la războiul cu
Israelul din 1973, cȃnd, alături de Egipt, a reuşit cȃteva succese militare imposibil de
anticipat după dezastrul conflictului anterior. Finalul, ȋnsă, nu va fi favorabil, chiar dacă, la
terminarea ostilităţilor, va fi restituită Siriei o parte a platoului Golan. Ulterior s-a implicat ȋn
războiul civil ce a distrus Libanul (chiar dacă ȋn 1976 sirienii intrau, cu mandat al Ligii Arabe
pentru a opri luptele interconfesionale). A acordat sprijin Iranului şiit ȋn conflictul din anii
’80 cu Irakul. Ulterior s-a alăturat forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990
ȋmpotriva lui Saddam Hussein.
În plan intern, chiar dacă nu avea oponenţi politici serioşi – asta şi pentru că serviciile secrete
aveau grijă să nu apară dizidenţi, iar cenzura ȋşi făcea treaba eficient - ȋn 1982, izbucneşte o
revoltă a Frăţiei musulmane indigene, organizaţie fundamentalistă ce lupta pentru
reinstituirea legii islamice, adepţii săi ucigȃnd funcţionari publici şi ocupȃnd principalele
clădiri ale administraţiei naţionale din oraşul Hama. Trupele guvernamentale asediază oraşul,
supus unor bombardamente brutale care nu cruţă populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd localitatea
este pacificată, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre 10.000 şi 40.000
de victime, număr ce nu va putea fi stabilit cu certitudine niciodată.
Două merite a avut Hafez al-Assad: modernizarea ţării şi drepturile acordate tuturor
confesiunilor religioase, poate şi datorită faptului că provenea dintr-o minoritate şiită
marginalizată. Această toleranţă religioasă poate fi considerat un merit prin raportare la
tratamentul discriminatoriu sau chiar sancţionatoriu acordat de către multe dintre celelalte
state arabe din regiune, majoritar sunnite, aparţinătorilor altor religii.
Pe de altă parte, regimul al-Assad a reprezentat, dintr-o perspectivă generoasă, o dictatură
luminată. Pe plan extern, dorinţa de a se erija ȋn lider al lumii musulmane, l-a făcut pe
generalul Hafez să atace Israelul, să se implice militar ȋn Liban, o ţară transformată de
războiul civil din perla Orientului Apropiat ȋntr-o ruină, să susţină Iranul şiit ȋmpotriva
Irakului, conflict ȋn care s-au folosit inclusiv arme chimice. Atitudinea sa nu avea cum să nu
stȃrnească mȃnia monarhiilor sunnite din Golf.
La moartea sa, ȋn iunie 2000, puterea a fost transmisă ȋn familie, fiului său Bashar. În afară de
cȃteva reforme economice, acesta a ales să continue „moştenirea” politică a antecesorului
său. Persoanele forte au fost menţinute ȋn funcţiile cheie, ceea ce a ȋnsemnat continuarea
activităţii externe şi a durităţii represive interne. Armata continua să susţină insurgenţii şiiţi
din Irak, spre disperarea serviciilor secrete şi armatei SUA. De asemenea, a continuat
imixtiunea ȋn Liban şi a refuzat să se retragă de aici, deşi Israelul o făcuse deja. Cum primul-
ministru guvernului din Beirut a solicitat părăsirea teritoriului naţional de către trupele
Damascului, acesta a fost ucis ȋn explozia unei maşini capcană. În urma manifestaţiilor de
masă ale libanezilor sătui de războiul civil şi abuzurile sirienilor, al-Assad şi-a chemat trupele
ȋn ţară.
Într-un tȃrziu, a ȋnţeles că lumea tatălui nu mai era aceea a fiului: instinctul prădător al
bogatelor state din regiune a simţit fragilitatea şi izolarea castei conducătoare selectată dintr-o
minoritate religioasă umilă, refugiaţii din statele vecine eşuate schimbaseră structura
demografică din marile oraşe, iar confruntările violente dintre grupurile etnice sau religioase
pornite chiar şi de la cȃte un banal meci de fotbal demonstrau fragilitatea societăţii siriene
ţinută laolaltă numai de teroarea serviciilor secrete. Astfel că, odată cu alegerea lui Barack
Obama, Bashar al-Assad a făcut paşi ȋnspre apropierea de foştii duşmani occidentali. L-a
demis ȋn 2009 pe omul de ȋncredere al familiei şi şeful serviciilor secrete, Asef Shawkat, cel
acuzat de uciderea lui Hariri, a reluat convorbirile cu Israelul şi relaţiile diplomatice cu
Libanul. Între anii 2006 şi 2010, Siria a suferit cea mai gravă secetă din istoria modernă a
ţării. Sute de mii de familii agricole au fost reduse la sărăcie, fapt ce a provocat o migrare în
masă a populaţiei din mediul rural spre centrele urbane. Deci, înainte de izbucnirea revoltei,
societatea siriană se situa pe o poziţie extrem de represivă, urmare a inegalităţilor din ce în ce
mai vizibile în accederea spre prestigiu şi avere.

Primele proteste majore au izbucnit în martie 2011, în provincia rurală săracă Dara’a din
sudul Siriei. Un grup de copii a fost arestat şi torturat de autorităţi pentru efectuarea de
inscripţii anti-regim cu graffiti. Drept urmare, localnicii înfuriaţi au ieşit în stradă pentru a
demonstra împotriva acţiunilor autorităţilor şi pentru implementarea de reforme politice şi
economice. Forţele de securitate au reacţionat cu duritate, efectuând arestări în masă şi
deschizând focul asupra manifestanţilor.
Violenţa răspunsului regimului a adăugat vizibilitate şi impuls cauzei protestatarilor şi, în
câteva săptămâni, au început să apară proteste similare non-violente în majoritatea oraşelor
din ţară. Videoclipuri cu forţele de securitate care băteau şi trăgeau în protestatari, surprinse
de martori pe telefoanele mobile, au fost vehiculate în media internă şi puse la dispoziţia
mijloacelor de informare în masă din străinătate.
Pe măsură ce protestele au crescut ca forţă şi dimensiuni, regimul a răspuns cu şi mai multă
violenţă. În unele cazuri, forţele de securitate au încercuit oraşele sau cartierele devenite
focare de protest cu tancuri, artilerie şi elicoptere de atac şi au tăiat utilităţile şi comunicaţiile.
Drept răspuns, unele grupuri de protestatari au început să recurgă la folosirea armelor
împotriva forţelor de securitate. În iunie, trupele şi tancurile siriene s-au deplasat în oraşul
Jisr al-Shougur (nord-vestul Siriei), determinând un flux de mii de refugiaţi în Turcia.
Până la vara anului 2011, vecinii Siriei, actorii regionali şi puterile globale începuseră să se
împartă în tabere pro şi anti-Assad. Statele Unite şi Uniunea Europeană au devenit din ce în
ce mai critice la adresa lui Assad, în timp ce acţiunile de represiune au continuat. În august
2011, preşedintele SUA, Barack Obama, şi mai mulţi şefi de stat europeni  i-au solicitat
preşedintelui sirian să renunţe la putere. Un bloc anti-Assad format din Qatar, Turcia şi
Arabia Saudită s-a constituit în a doua jumătate a anului 2011. SUA, UE şi Liga Arabă au
introdus curând sancţiuni care vizau înalţi oficiali ai regimului Assad.
Turcia, în general, și președintele Erdogan, în particular, aveau încă la jumătatea anilor 2000
relații excelente cu regimul Assad. Dar odată cu izbucnirea războiului civil, situația s-a întor
pe dos: Turcia a susținut căderea lui Assad, sprijinind opoziția siriană. Prin teritoriile turcești
au trecut armament și luptători, deseori pentru grupurile jihadiste și pentru IS. Între timp,
Turcia pare să aibă un țel anume: să distrugă regiunile autonome sau chiar libere ale kurzilor
de la granițele turcești, chiar dacă intră în conflict cu aliații săi din NATO, Statele Unite. 

Între timp, aliaţii sirienilor, Iranul şi Rusia, şi-au continuat sprijinul. Un indicator timpuriu al
diviziunilor şi rivalităţilor internaţionale care ar fi putut prelungi conflictul, a venit în
octombrie 2011, când Rusia şi China au recurs la primele veto-uri şi au blocat o rezoluţie a
Consiliului de Securitate al ONU care ar fi condamnat represiunea lui Assad.
La sfârşitul anului 2011 / începutul anului 2012 s-a înregistrat o serie de eforturi fără succes
din partea organizaţiilor internaţionale pentru a pune capăt conflictului. La începutul lunii
noiembrie 2011, oficialii sirieni au fost de acord cu o iniţiativă a Ligii Arabe care solicita
guvernului sirian să oprească violenţele împotriva protestatarilor, să retragă tancurile şi
vehiculele blindate din oraşe şi să elibereze prizonierii politici.
În decembrie 2011, guvernul sirian a permis unei delegaţii de monitori din Liga Arabă să
viziteze Siria pentru a observa punerea în aplicare a planului. Misiunea de observare şi-a
pierdut rapid credibilitatea în faţa opoziţiei, deoarece a devenit clar că nu au fost trimişi
suficient de mulţi monitori şi echipamente, iar guvernul sirian a recurs la prezentarea unor
scene orchestrate şi le-a restricţionat mişcările. Pe fondul îngrijorărilor pentru siguranţa
monitorilor, Liga Arabă şi-a încheiat misiunea pe 28 ianuarie 2012.
Un al doilea acord, de această dată intermediat de fostul Secretar General al ONU, Kofi
Annan, şi sponsorizat de ONU şi Liga Arabă, a determinat o scurtă încetare parţială a focului
în aprilie 2012. Dar violenţele au fost reluate curând şi au atins niveluri mai ridicate decât
înainte, iar echipa ONU de monitori, ca şi predecesorii din Liga Arabă, a trebuit să fie retrasă
din motive de securitate.
După aceste eşecuri în instituirea păcii, ONU şi Liga Arabă au căutat să angajeze actorii
internaţionali în sprijinul unei soluţionări politice a conflictului. În iunie 2012, o conferinţă
internaţională organizată de ONU a produs Comunicatul de la Geneva, care a furnizat o foaie
de parcurs pentru negocierile având ca obiectiv crearea unui organism de guvernare de
tranziţie pentru Siria. Washingtonul şi Moscova nu au reuşit să se pună de acord dacă Assad
va fi inclus într-un viitor guvern sirian, acest diferend rămânând nerezolvat.

Se consideră că iniţiatorul conflictului din Siria este tocmai Bashar al Assad, care, din dorinţa
de a nu avea soarta liderilor regimurilor autoritare din Tunisia, Egipt şi Libia , ripostează în
2011, împotriva manifestanţilor Primăverii Arabe , deschizând focul asupra acestora.
Bashar al Assad profită de starea creată şi preferă să dea o tentă religioasă conflictului astfel
izbucnit, eliberând prizonieri jihadişti care se alătură rebelilor, aducând astfel asupra acestora
acuzaţii de extremism. Prin această strategie, se urmăreşte de fapt, inducerea în eroare a
susţinătorilor externi ai rebelilor (în principal statele arabe). Assad la rândul său,beneficiază
de susţinerea serioasă a Iranuluişi ulterior de susţinerea libaneză prin Hezbollah.
După izbucnirea războiului civil, al-Qaeda, dezvoltă o ramură a organizaţiei proprii în Siria,
denumită Jabhat al-Nusra , din interiorul căreia în 2014 se desprinde, datorită unor conflicte
interne grupul jihadist Stat Islamic ,care a ocupat rapid zone din Irak şi Siria (ISIS), sporindu-
şi notorietatea prin brutalitate, inclusiv omoruri în masă, răpiri şi decapitări. Apariţia Statului
Islamic a fost marcată prin înfiinţarea unui Califat (stat guvernat în concordanţă cu legea
islamică Sharia), condus de califul recunoscut Abu Bakr al- Baghdadi, căruia, se presupune
că ar trebui să îi jure credinţă întreaga lume musulmană.
Astfel înfiinţată, formaţiunea schimbă complet tabloul conflictului Sirian, luptând iniţial
împotriva al-Qaeda şi împotriva grupărilor rebele. Apariţia ISIS a perturbat puternic poziţia
SUA, care susţinea până la acest moment rebelii sirieni împotriva atrocităţilor regimului
Assad, şi care se găseşte la acest moment în situaţia de a declara că nu vor face rabat de la
lupta împotriva grupărilor teroriste.

Începutul războiului civil, constituie pentru kurzii din nord, ocazia favorabilă de a lupta
pentru a se elibera de regimul Assad. Încă de la început, regimul Bashar al Assad,
reprezentant al laturii şiite a islamului, a dispus de susţinerea ferventă a Iranului, evident şi
acesta de orientare şiită, între cele două regimuri existând încă din anul 2006 un acord militar
în baza căruia ar trebui să se susţină reciproc.
Al doilea susţinător al regimului Assad s-a dovedit a fi Hezbolahul libanez, tot de origine şiită
oponent fervent al Israelului. O astfel de alianţă, alături de venirea la putere în Irak a şiiţilor,
constituie premisele apariţiei unui aşa zis "arc şiit" , situaţie defavorabilă ţărilor sunnite. Cea
mai mare grijă a Israelului în războiul din Siria este prezența constantă a gărzilor
revoluționare iraniene și a milițiilor loiale Teheranului. Israelul se teme mai ales de faptul că
luptătorii Hezbollah își vor întări prezența la Înălțimile Golan de la granița siriano-israeliană
și vor lansa de acolo rachete spre teritoriul israelian. Din acest motiv, forțele aeriene
israeliene au lansat, de la izbucnirea conflictului în 2011, în jur de o sută de atacuri asupra
convoaielor de armament pentru Hezbollah, asupra unor fabrici de armament și a pozițiilor
iraniene. 
Se impune a se atrage atenţia asupra faptului că, familia al-Assad este de origine alauită, sectă
a şiismului, conduce Siria de aproximativ patruzeci de ani. De remarcat este faptul că, Siria,
este preponderent musulmană (75%), din care aproximativ 10% de orientare şiită. Şiiţii s-au
impus în regiune urmare a revoluţiei islamice ireniene (1979), sprijinită la acel moment doar
de Siria.
Faptul că acest conflict, a luat amploare în timp, este o dovadă clară a faptului că şi
formaţiunile care luptă împotriva regimului şiit, formate în mare majoritate din sunniţi, au la
rândul lor susţinători. Arabia Saudită s-a dovedit a fi principalul finanţator al rebeliunii
siriene.

Arabia Saudită este îngrijorată datorită influenței crescânde a Iranului în zonă, de la războiul

din Irak, din 2003. Riadul privește sceptic și apropierea dintre Damasc și Teheran. 
De la începutul revoltelor în 2011, Arabia Saudită a sprijinit masiv opoziția siriană. Țelul a
fost de a-l da jos pe Assad și de a instala la putere un regim convenabil Arabiei Saudite. S-au
livrat bani și armament chiar și către grupările jihadiste. Pentru Arabia Saudită și Iran, Siria a
devenit terenul însângerat al rivalității lor. 
Considerat, la prima vedere ca fiind un conflict de natură religioasă, se dovedeşte că,
interesele de natură economică sunt cele care primează. Este mai mult decât evident faptul că,
indiferent de interesele de natură religioasă, atât susţinătorii şiiţi cât şi cei sunniţi sunt animaţi
de interese de natură economică, fie în vederea menţinerii unor influenţe existente, fie în
vederea dobândirii unor beneficii de natură financiară mult râvnite.

Pornind de la faptul că, controlul asupra resurselor naturale conferă deţinătorului puterea
asupra celorlalţi, cele mai importante puteri ale lumii caută să îşi asigure acestă supremaţie
prin implicarea în cadrul conflictului în discuţie. Acesta a constituit punctul de plecare al
apariţiei unor noi “actori” pe scena, de altfel suficient de încăpătoare, din Siria.
Se consideră că zăcămintele care au trezit interesul asupra regiunii se găsesc în zona apelor
internaționale ale Mediteranei, lângă Siria, Cipru, Israel și Liban – zăcăminte estimate la
patru miliarde de metri cubi de gaze naturale și 1,6 miliarde de barili de petrol.
Este astfel de înţeles de ce marile puteri, SUA, Rusia, dar şi Turcia şi China doresc să îşi
întărească poziţia în zonă. Este evident faptul că, în afară de consolidarea poziţiei militare, se
urmăreşte obţinerea unor noi resurse de dezvoltare economică, care conduc implicit la
consolidarea poziţiei la nivel mondial.
Nu trebuiesc excluse în niciun moment, interesele existente la nivel regional pe care le au cu
siguranţă Arabia Saudită, Iranul, Irak, Emiratele Arabe sau Qatar prin prisma faptului că sunt
principalele ţări producătoare de petrol şi gaze. Acest aspect este relevant pentru a explica
susţinerea acordată formaţiunilor implicate în conflict, mai presus de convingerile de natură
religioasă.
Resursele existente în zonă, constituie premisa traversării teritoriul Siriei de către traseele
pentru oleoductele sau magistralele de petrol, în drum spre Europa, cu atât mai mult cu cât, în
momentul de faţă, acesta este teritoriul prin care trec magistralele spre Turcia şi Irak, care au
făcut deja obiectul acţiunilor militare ale armatei turce.
În aceste condiţii, nu mai este un secret faptul că, “miza pentru SUA, europeni sau ruși nu o
reprezintă lupta anti-ISIS, așa cum pretind toți, ci controlul traseelor de conducte pentru gaze
și petrol, care tranzitează prin Siria și Irak.

În vara anului 2015, Rusia a început să joace un rol mai activ în conflict, dislocând
surprinzător trupe şi echipamente militare într-o bază aeriană din apropierea Latakiei. În
septembrie, Rusia a lansat primele atacuri aeriene împotriva ţintelor din Siria. Oficialii ruşi au
susţinut iniţial că atacurile aeriene vizau SIIL, dar a devenit rapid clar că acestea vizau în
mare parte rebelii care luptau împotriva regimului, cu intenţia de a consolida poziţia aliatului
Moscovei, Bashar Al-Assad.
După o scurtă încetare a focului între forţele ruseşti şi cele guvernamentale siriene, respectiv
rebelii susţinuţi de Occident, în septembrie 2016, Rusia şi forţele guvernamentale siriene şi-
au îndreptat atenţia către partea de est a oraşului Alep, controlată de rebeli, declanşând o
campanie intensă de bombardamente.
Forţele ruseşti şi siriene nu au încercat să evite provocarea de victime civile în eforturile lor
de a-i supune pe rebeli: în raidurile aeriene au fost folosite muniţii cu fragmentaţie şi bombe
incendiare, fiind vizate facilităţi medicale şi echipe de căutare şi salvare. Aceste acţiuni au
fost condamnate de grupurile pentru drepturile omului, dar au continuat nestingherite până
când rebelii din Alep s-au prăbuşit în decembrie.
Pentru Rusia este astfel primordială întărirea poziţiei sale în zonă, în defavoarea SUA, o
situaţie contrară reprezentând nu numai pierderea poziţiei de principal furnizor de gaz al
Europei, şi scăderea puterii economice, dar şi o eventuală izolare de țările europene .
La toate acestea se adaugă şi necesitatea de a-şi păstra imaginea de salvator a statelor care au
avut de suferit de pe urma haosului datorat implicării americanilor, implicare datorată tot
implicaţiilor din zonă, renume dobândit urmare a ofensivelor împotriva jihadiştilor din Statul
Islamic.
Miza este enormă pentru Rusia, iar necesitatea şi dorinţa acesteia de a-şi consolida poziţia
constituie premisa menţinerii în zonă a unui conflict pe termen lung. E vorba de
supraviețuirea Siriei, principalul aliat al Rusiei în Orientul Apropiat, care oferă marinei
militare rusești singura bază navală din Mediterana. Apoi, Siria e aliatul tradițional al
Kremlinului de câteva decenii, principalul cumpărător de armament rusesc din regiune.
Este foarte evident faptul că nu convingerile religioase, dorinţa de a instaura democraţia sau
utilizarea armelor chimice, constituie motorul determinant al prezenţei SUA în conflictul din
Siria, ci evident, tot un motiv de natură economică. Prezența americană în Siria avea multiple
valențe strategice: în primul rând, să se asigure de “înfrângerea durabilă” a ISIS, apoi să
obțină retragerea forțelor iraniene de pe teritoriul sirian și nu în ultimul rând să sprijine un
proces diplomatic menit să discute coordonatele Siriei post război plecând de la noile realități
teritoriale.

Având ca aliaţi Arabia Saudită, Qatarul şi Turcia, SUA îşi oferă susţinerea forţelor care luptă
împotriva regimului Assad, chiar şi pentru simplul fapt că „interesele poporului sirian se
suprapun oarecum cu cele ale Rusiei.
Interesele americane, atât de natură economică cât şi politică în zonă, s-au manifestat cu mult
timp înainte de iscarea conflictului Sirian.
Drept dovadă stă faptul că Halliburton, Exxon-Mobil şi Chevron au finanţat compania
Albanian-Macedonian-Bulgarian Oil (AMBO) cu sediul la New York pentru a proiecta şi
construi conducta trans-balcanică care urma să transporte petrol din Marea Caspică până la
terminalul de la Burgas (Bulgaria) şi apoi prin Macedonia până la portul albanez Vlore, de la
Marea Adriatică. Scopul construirii acestei conducte fiind acela de a elimina Rusia, din lista
furnizorilor de gaze din zona de sud, centru şi est a Europei .
Este oarecum evident faptul că interesele celor două mari puteri Rusia şi SUA sunt până la un
oarecare punct comune. În timp ce SUA încercă să îşi menţină imaginea creată de principală
putere a lumii, Rusia tinde să îşi întărească tot mai mult poziţia şi doreşte să atragă atenţia
asupra faptului că, în mod evident, puterea mapamondului este oarecum divizată, şi că
reprezintă un pion de luat în considerare.
Interesele de putere şi interesele economice transformă cele două mari puteri ale lumii în
oponenţi, deşi nu luptă deschis una împotriva celelilate. Deşi preşedintele Rusiei declară că
principalul său scop in Siria este lupta împotriva ISIS, primele atacuri desfăşurate aici, arată
susţinerea clară, şi declarată a şubredului regim Assad, prin atacarea grupărilor insurgente,
chiar dacă acestea sunt relativ moderate și neafiliate cu ISIS sau al-Nusra .
Este de înţeles faptul că Rusia doreşte, printre altele, ca prin implicarea în acest conflict, să îşi
menţină posibilitatea de acces de-a lungul Coastei Mediterane la Tarus, şi cel mai probabil, să
demonstreze SUA că Rusia este o putere globală.
Prezenţa Chinei în cadrul acestui conflict, trebuie privită, prin prisma relaţiilor sale cu SUA
pe de o parte, şi prin prisma relaţiilor cu Rusia pe de altă parte, fără a uita interesele acesteia.
Concomitent, China are tendinţa de a-şi face simţită influenţa în zona Mării Chinei de Sud,
zonă împortantă, atât de interes comercial, cât şi militar, multe dintre insulele din Marea
Chinei de Sud fiind baze militare in zone extrem de disputate cu aliaţi strategici pentru SUA.

Franța a preluat un rol activ în războiul din Siria și a livrat întâi echipament medical rebelilor
sirieni, apoi și armament. La finele lui septembrie 2015, Franța a început atacurile aeriene
împotriva IS, care s-au intensificat după atentatul terorist de la Paris, din noiembrie 2015. 
Conform propriilor declarații, prioritățile Franței în Siria sunt îmbunătățirea ajutorului
umanitar, lupta împotriva terorismului și reluarea negocierilor pentru pace. Franța susține
opoziția moderată în Siria și dorește o soluție politică. Macron a declarat, în plus, că Franța
nu mai condiționează negocierile de pace cu îndepărtarea lui Assad.  
În urmă cu aproximativ o săptămână, președintele Franței a amenințat cu un atac aerian
asupra Siriei, dacă va fi dovedită folosirea armelor chimice împotriva civililor. Macron a
făcut un astfel de avertisment și anul trecut. 

Guvernul de la Berlin a declarat în nenumărate rânduri că o soluție pașnică a războiul din

Siria ar putea fi găsită numai într-o ecuație fără Assad. 
Din punct de vedere militar, Germania nu este implicată direct în Siria și nu joacă, în
consecință, un rol central. Dar aviația germană participă cu avioane de luptă în operațiuni de
recunoaștere împotriva bazelor IS. Avioanele sunt staționate în Iordania, după ce Bundeswehr
și-a mutat baza de la Incirlik, din Turcia.
În plus, armata germană sprijină kurzii din nordul Irakului, mai ales prin antrenamente și
arme. Germania a jucat un rol important în distrugerea armelor chimice siriene. 
În Germania au avut loc dezbateri controversate în ceea ce privește livrarea de blindate către
Turcia, după ce președintele Erdogan a folosit tancurile Leopold în atacurile sale împotriva
kurzilor din Siria. 

Până în 2016, SIIL, care doar cu câţiva ani în urmă părea a fi aproape de neoprit în nordul şi
estul Siriei, începea să se prăbuşească sub presiunea confruntărilor simultane cu trei coaliţii
rivale - forţele kurde şi aliaţii lor americani, forţele siriene pro-Assad sprijinite de Iran şi
Rusia şi o coaliţie de grupuri rebele susţinute de turci.
În nord, forţele sprijinite de kurzi şi turci şi-au consolidat treptat zonele de-a lungul graniţei
cu Turcia, privând SIIL de un teritoriu important din punct de vedere strategic. Între timp, o
campanie aeriană în plină expansiune condusă de SUA a slăbit liniile de legătură între
„fortăreţele” SIIL. Rivalii ideologici ai SIIL, inclusiv Frontul Al-Nusrah, s-au raliat într-o
nouă grupare, Hayʾat Tahrir al-Sham (HTS), şi au luptat împreună împotriva SIIL în Idlib,
preluând controlul asupra teritoriului deţinut de SIIL în zonă.
UE urmează o abordare cuprinzătoare în privința răspunsului său la criza siriană,
concentrându-și eforturile asupra acelor domenii în care poate veni în completarea
demersurilor statelor membre.
Obiectivul său este de a pune capăt conflictului și de a permite poporului sirian să trăiască în
pace în propria țară. UE reprezintă cel mai mare donator de ajutor umanitar pentru Siria și
pentru regiunea din care face parte aceasta. De la începutul conflictului în 2011, UE și statele
sale membre au alocat ajutor în valoare de peste 17 miliarde EUR.
Începând din 2011, Consiliul a adoptat o serie de sancțiuni împotriva persoanelor
răspunzătoare de reprimarea violentă a populației civile.
La 3 aprilie 2017, Consiliul a adoptat Strategia UE privind Siria. Această strategie este o
componentă a strategiei regionale a UE pentru Siria și Irak, precum și pentru amenințarea
reprezentată de ISIL/Da’esh.
Obiectivele strategice ale UE în Siria se axează pe șase domenii-cheie:
 încheierea războiului printr-o tranziție politică autentică
 promovarea unei tranziții reale și fa vorabile incluziunii în Siria
 salvarea de vieți omenești prin abordarea nevoilor umanitare ale celor mai vulnerabili
sirieni
 promovarea democrației, a drepturilor omului și a libertății de exprimare
 promovarea tragerii la răspundere pentru crime de război
 sprijinirea rezilienței populației siriene și a societății siriene

În iunie 2017, Forţele Democratice Siriene (FDS), în majoritate kurde, au lansat un atac
asupra Al-Raqqah, capitala SIIL de facto în Siria, cu sprijinul aerian al SUA şi al forţelor
speciale. În octombrie, FDS a anunţat că Al-Raqqah a fost curăţat de elementele SIIL. În est,
forţele lui Assad au continuat să preseze luptătorii SIIL, forţându-i să iasă din Dayr al-Zawr,
în noiembrie 2017.
După o perioadă de relativă menţinere în neutralitate, Israelul a atacat combatanţi iranieni în
Siria în 2018. După ce Iranul a bombardat Înălţimile Golan drept răspuns, Israelul a lansat
cea mai puternică serie de bombardamente în Siria de la începutul războiului civil. Zeci de
situri militare iraniene au fost vizate, iar Israelul a susţinut că a distrus aproape toată
infrastructura militară a Iranului în Siria.

În iunie 2018, după ce şi-au consolidat controlul asupra zonelor din Damascul rural şi Homs,
forţele guvernamentale siriene au început o campanie de recucerire a teritoriilor deţinute de
rebeli din sud-vestul provinciei Dara’a, extinzându-se ulterior în provincia Al-Qunaytrah.
Pe măsură ce succesul operaţiunii guvernamentale a devenit clar, un acord a fost intermediat
cu ajutorul Rusiei, permiţând trecerea în siguranţă a rebelilor din provincia deţinută de rebeli
către Idlib, în nord, în schimbul predării teritoriului controlat în sud-vestul ţării.
Idlib este ultima regiune a ţării deţinută de rebeli, iar toţi beligeranţii au început să se înfrunte
în lupte violente. Dincolo de capacitatea guvernului de a-şi concentra acum armata asupra
recuperării unei singure regiuni şi a precedentului folosirii armelor chimice, prezenţa militară
a Turciei în sprijinul rebelilor a contribuit la garantarea faptului că orice ofensivă
guvernamentală va fi întâmpinată printr-o rezistenţă acerbă.
Atât Turcia, cât şi guvernul sirian, au început să mobilizeze trupe de-a lungul graniţelor.
Turcia şi-a consolidat armata în interiorul provinciei, în timp ce avioanele de război din Siria
şi Rusia au bombardat oraşele de frontieră.
Rusia şi Turcia au încercat să de-escaladeze situaţia, fiind de acord şi punând în aplicare o
zonă tampon între forţele rebele şi cele guvernamentale. Zona tampon a impus ca toate
armele grele şi luptătorii să se retragă la o distanţă de aproximativ 15 până la 20 km. La
vremea respectivă nu era clar dacă toate părţile vor respecta acordul, dat fiind că acesta fusese
convenit la nivel înalt, fără consultarea actorilor din teren. Ca parte a acordului, Turcia a fost
responsabilă de a preveni ca grupurile radicale, precum HTS, să prospere în regiune. Cu toate
acestea, HTS a lansat o ofensivă împotriva altor grupări rebele în ianuarie 2019 şi a devenit
curând forţa dominantă în Idlib. În aprilie, forţele siriene au traversat zona tampon şi au
început o ofensivă în Idlib cu ajutorul atacurilor aeriene ruse.

Prin optarea pentru un parteneriat strategic pe termen lung cu Moscova, Siria şi-a asumat un
model politic, economic, militar şi chiar educaţional de factură autoritară care continuă linia
inaugurată de Havez Al-Assad. Anul 2018 a marcat accentuarea prezenţei ruse în Siria în
aceste domenii, dependenţa Damascului faţă de Moscova continuând să se adâncească pentru
că şi pentru programul de reconstrucţie a ţării sunt puţine şanse să găsească alţi parteneri.
Restaurarea controlului asupra provinciei Idlib rămâne, fără îndoială, unul dintre obiectivele
cheie ale Damascului. Cu toate acestea, pentru ca dorinţa guvernului sirian să se
îndeplinească, nu este de ajuns numai victoria militară, fiind nevoie şi de una diplomatică
pentru a preveni o reacţie dură din partea Turciei sau a unor state occidentale.

Politica Ankarei în Siria este influenţată de parteneriatul cu forţele de opoziţie. Turcia a ales
să joace un rol activ în Idlib, furnizând rebelilor sprijin în armament şi muniţie cu scopul
măririi costurilor pentru Moscova pentru a o forţa să se reîntoarcă la masa negocierilor. Dar
majoritatea refugiaţilor din Idlib se îndreaptă spre nord, spre graniţa cu Turcia, sporind
presiunile asupra Ankarei, deja împovărată de refugiaţii ajunşi pe teritoriul naţional.

Odată anunţată retragerea militarilor SUA din Siria, diferenţele de abordare au devenit din ce
în ce mai greu de ignorat: Moscova şi-a pierdut răbdarea cu inabilitatea Ankarei de „a-i ţine
în frâu” pe rebelii din Idlib (în special HTS) şi de a-şi da acordul pentru implementarea unei
zone demilitarizate, iar Turcia a fost frustrată de amânarea promisiunilor ruse privind
acţiunile împotriva miliţiilor kurde din vestul Eufratului. Drept urmare, Ankara a încercat să
joace la două capete, atât cu Moscova, cât şi cu Washingtonul, pentru a-şi atinge interesele
atât la vest, cât şi la est de Eufrat.