CAPITOLUL II

II.1. PROCESUL
DE COMUNICARE
Comunicarea este un proces complex
în care un Emițător și un Receptor
schimbă mesaje între ei,    mesaje care Emițătorul  codifică mesajele folosind
conțin deopotrivă idei și sentimente, elemente  verbale, vocale-
folosind  un canal de comunicare, ales paraverbale  și  vizuale-nonverbale.
cu grijă de către un Strateg. Cuvintele formează elementul verbal.
Vocal-paraverbalul  include tonul,
intensitatea vocii și  "muzica
limbajului".

Elementul vizual - nonverbal

încorporează tot ceea ce Receptorul
vede. Poate să vi se pară surprinzător,
dar elementul vizual, non-verbal, este
cel mai puternic element, cel care
atrage si reține în primul rând atenția
Receptorului.
Elementele vocale și verbale
urmează doar după cel vizual.
Receptorul  primește mesajele și le
decodează, punând în ordine și
interpretând cele trei elemente, în
funcție de propriile experiențe,
credințe și nevoi.

Strategul alege cel mai potrivit

canal de comunicare, oficiale Procesul de comunicare presupune :
sau neoficiale. Decizia de a trimite mesajul;
Codificarea mesajului de către
emițător;
Canalul prin care se trimite mesajul;
Trimiterea mesajului;
Decodificarea mesajului de către
receptor;
Reacţia acestuia la mesajul trimis.
 Nu putem opta ferm pentru una dintre
Procesul de
abordări, datorită varietății extreme a
comunicare, situațiilor de comunicare. Decisiv apare aici
UNIDIRECȚIONAL fenomenul de feed-back (retroacțiune),
SAU precum și gradul de circularitate implicat. O
INTERACȚIONAL? conversație interpersonală intâmplătoare sau
o negociere verbală reprezintă procese
esențial circulare și interacționale. Orice act
de comunicare interacțională este un răspuns
la un act de comunicare anterior și are
particularitatea de a fi deschis modificărilor –
participanții sunt egali și alternează rolurile de
emițător-receptor de mesaj, în timp ce în
cazul comunicării unidirecționale inițiativa
aparține permanent emițătorului
(comunicatorului).

Depinde de gradul în care rezultatul

Procesul de
comunicării este predictibil și planificat sau
supus unor incertitudini ce pot proveni din comunicare, proces
diferite surse. Forme de comunicare ca cea DESCHIS SAU
artistică, comunicarea de masă, contactele ÎNCHIS?
informale interpersonale sunt procese
deschise.
 În procesul de Variabilitatea tranzacțională se referă la
comunicare toleranța diferitelor semnificații intenționate
SEMNIFICAȚIILE de comunicator sau percepute de receptor;
SUNT unele mesaje sunt neambigue și permit o
unică interpretare, altele nu. În cazul
FIXE SAU
comunicării artistice sau al conversației
TRANZACȚIONATE?
informale ambiguitatea este ridicată. În astfel
de situații există un grad relativ ridicat de
toleranță față de variația și subiectivitatea
perceptiei și se consideră că receptorul își
structurează propriul univers social în chiar
momentul receptării. În comunicarea
științifică ori în cea în care se urmărește
ghidarea și controlul, procesul de comunicare
nu este, în mod obișnuit, tranzacțional.

Cel mai adesea, da, dar există forme de

comunicare cum este cea de masă în care nu se
urmărește un scop foarte riguros definibil -
Procesul de
mesajele difuzate de media pot fi utilizate de
comunicare ARE
oricare dintre membri audienței, prin urmare
UN SCOP PRECIS?
putem vorbi de scop din perspectiva
organizației media pe de o parte, ori de
interesul specific al unui agent de publicitate
care face apel la media, pe de alta parte .

Comunicarea este "sistematică" atunci când

acte succesive de transmitere și receptare a
Este sau nu
mesajelor sunt relaționate într-o maniera
PROCESUL DE
deterministă între ele și cu contextul în care
COMUNICARE
au loc (în sensul că circumstanțele pot
DEPENDENT DE
determina procesul de comunicare, iar
SISTEM? rezultatele comunicării modifică feed-back-
ul contextual).
 CAPITOLUL II

II. 2. INFERENȚE DEDUCTIVE

ȘI INFERENȚE INDUCTIVE
Mesajul în sine este întotdeauna incomplet și receptorul trebuie să-l
completeze (să-l „îmbogățească") făcând INFERENȚE, pe baza cunoștințelor
sale și a datelor situației în care are loc comunicarea (de unde necesitatea
dezvoltării codului prin inferență).

O mare parte din cunoştinţele de care dispune omenirea, în genere, şi

fiecare individ, în parte, este obţinută pe cale raţională, pe baza unor
concluzii şi nu prin contactul nemijlocit al subiectului cunoscător cu
obiectul cunoaşterii. O astfel de formă a gândirii abstracte, ce permite a
obţine noi cunoştinţe din altele, este inferenţa (raţionamentul). În general,
inferenţa poate fi caracterizată ca o operaţie intelectuală prin care, dintr-un
anumit număr de propoziţii logice, obţinem (derivăm) o concluzie.
Inferenţa reprezintă un proces raţional ordonat prin care, din anumite
propoziţii (adevărate sau false), numite premise, este derivată o nouă
propoziţie, numită concluzie.

După direcţia operaţiei logice toate inferenţele pot fi grupate în:

a) inferenţe deductive, în care gândirea se îndreaptă de la adevăruri
generale spre adevăruri mai puţin generale, adică de la general la
particular;
b) inferenţe nedeductive, inductive, în care gândirea progresează de la
particular la general sau de la particular la particular.
Exemple de inferențe deductive

Sally arrives at home at Sally ajunge acasa la 4:30,

4:30 and knows that her știind că mama ei nu
mother does not get off of pleacă de la serviciu
work until 5. Sally also sees înainte de 5. De asemenea
that the lights are off in Sally vede că luminile sunt
their house. Sally can infer stinse în casă. Deci deduce
that her mother is not yet că mama ei nu a ajuns
home. acasă.

Bebelușul lui Sherry este

Sherry's toddler is in bed
în camera de la etaj, în
upstairs. She hears a bang
pat. Ea aude un zgomot,
and crying. Sherry can
însoțit de plânsul
infer that her toddler fell
bebelușului. Deci deduce
out of bed.
că aceasta a căzut din pat.

Exemple de inferențe inductive

Hoţii sunt agresivi.

Ucigaşii sunt agresivi.
Violatorii sunt agresivi.
Hoţii, ucigaşii, violatorii sunt infractori.
Deci, probabil, toţi infractorii sunt agresivi.
 CAPITOLUL II

II. 3. COMUNICAREA
RELAȚIONALĂ
1.  Comunicarea intrapersonală. În cazul acestui tip de comunicare
emiţătorul şi receptorul sunt indiscernabili. Ea este consilierea
individului uman cu sine însuşi, atunci când ascultă “vocea
interioară”. Astfel, se cunoaşte şi se judecă pe sine.

2. Comunicarea interpersonală. Ea presupune cel putin doi

participanţi şi ocupă un loc aparte în ierarhic tipurilor de
comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre
acestea, calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile şi credinţele
oamenilor.

3. Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării

interpersonale, ce presupune mai mult de doi participanţi. Limita
superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate
tipice pentru această formă de comunicare grupurile zise “mici”, cu
cel mult zece participanţi, în care legătura interpersonală a fiecăruia
cu fiecare nu este grevată de nici un fel de îngrădiri.

4. Comunicarea publică  implică prezenţa unui emiţător unic şi a

unei multitudini de receptori. Obiectivul principal nu este
transmiterea cu maximă acurateţe şi obiectivitate a unei informaţii
corecte dintr-un domeniu dat, ci persuasiunea, câştigarea publicului
pentru o teză, poate nu întotdeauna ireproşabilă sub raportul valorii
ei de adevăr.

5. Comunicarea de masă  presupune prezenţa obligatorie a unui

“producător instituţionalizat” de mesaje adresate unor destinatari
necunoscuţi. Deşi îmbracă forme dintre cele mai variate (producţie
de carte, presă scrisă, transmisii de radio sau televiziune) acest tip de
comunicare se caracterizează în toate cazurile printr-o slabă
prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi mult întârziat comparativ cu
cel din domeniile comunicării interpersonale sau publice.
 CAPITOLUL II

II.4. DIGITAL ȘI ANALOG

ÎN COMUNICARE
Limbajul digital se bazează pe corespondența convențională dintre
semn și obiectul semnificat. Semnalele digitale sunt simbolice,
abstracte, specific umane. Codurile sunt învățate adesea cu efort,
fiind imposibil să folosești corect semnale digitale dacă nu le-ai
învățat în prealabil. E ca și cum mergi în excursie în Thailanda și
începi să scoți tot felul de sunete sperând că astfel vorbești limba
thailandeză iar ceilalți or să te înțeleagă perfect.
         
Cuvintele sunt prin excelență semnale digitale. Cuvântul “masă” nu
are nimic în sine care să sugereze obiectul pe care am convenit sa-l
numim masă. În același fel cuvântul “șapte” de pildă, nu are nimic în
sine care să însemne “de șapte ori”.
         
Limbajul analogic se bazează pe analogie, asemănare și asociere. Un
pui de leu învață să vâneze urmărind acrobațiile mamei lui, un
copilaș învață să meargă privindu-și părinții.

Limbajul corpului-nonverbal și limbajul paraverbal sunt constituite

din semnale analogice, semnale care indică “ce vrea să spună de
fapt” vorbitorul, adică oferă informații despre natura relației în
desfășurare.

Comunicarea umană se desfășoară pe două planuri: informația sau

conținutul mesajului se transmite clar prin limbajul digital, relația
care se creează, corespunzător, intre persoane este un rezultat al
comunicării analogice, generatoare de sentimente (apreciere,
simpatie sau antipatie, supunere sau dominare, dragoste sau ura,
admirație, respect etc.).
         
După cum vedem semnalele digitale definesc planul conținutului,
pe când semnalele analoge sunt specifice planului relației. Atunci
când vorbim despre comunicarea analogică, cea prin imitație,
putem să observam și încărcătura sentimentală, din
comportamentul nonverbal.

Limbajul analogic este direct, plastic și sugestiv. El se bazează pe

asemănare, asociere și comunică mesajele fără o decodificare la
nivelul conștiinței. Comunicarea analogică este accesibilă atât
oamenilor, cât și animalelor.
De exemplu: un copil mic înțelege că "miau-miau" este o pisică, chiar
dacă nu cunoaște cuvântul pisică.

Limbajul trupului și tonul vocii sunt forme tipice de comunicare

analogică. Informația transmisă astfel nu este totdeauna
conștientizată.

Când ne referim la comunicarea digitală, trebuie sa alegem cele mai

potrivite cuvinte, dintr-un bagaj dezvoltat (rolul lecturii), care face
apel atât la cultură, cât și la trăirile interioare, la emoție.

Limbajul digital este simbolic și abstract. Un exemplu clasic este

limbajul verbal, bazat pe cuvintele unei limbi. El poate fi inteles
numai dacă este decodificat și procesat la nivelul gândirii și
conștiinței. Limbajul digital este, după câte se cunosc azi, specific
omului.

Comunicarea verbală se realizează prin prisma limbajului articulat și

aparţine în exclusivitate fiinţelor umane. În centrul preocupărilor
privitoare la comunicarea verbală se găseşte, aşadar, studiul
limbajului, cu toate aspectele ce decurg de aici, apropiindu-se din
această perspectivă, de obiectul de studiu al lingvisticii generale.
 CAPITOLUL II

II.5. ROLUL EMISFERELOR

CEREBRALE ÎN COMUNICARE
 Emisfera cerebrală stângă se comportă
întocmai ca un om de știință
tipic. Folosește cuvintele ca să definească,
să clasifice, să descrie. Lucrează cu
abstractizări și cu simboluri, scrie.
Gândește în pași logici, secvențial.  Își
organizează lucrurile în timp și le
execută într-o anumită ordine. Își
folosește rațiunea pentru a trage
concluzii pe baza unor date, a unor fapte,
și pe baza unei organizări logice.
Utilizează numerele și respectă regulile
de folosire a lor. Leagă ideile unele de
altele, surprinde relațiile de tip cauză-
efect.

Emisfera cerebrală dreaptă întruchipează

artistul din noi. Artistul “gândește”
nonverbal, în imagini, sunete, emoții.
Percepe spațial. Nu are sensul timpului.
Sintetizează, schematizează, vizualizează,
creează și folosește diferite scheme ori
modele pentru abordarea realității.
Folosește analogii și asocieri de idei, vede
legături, înțelege și folosește metafore.
Percepe intonațiile vocii, ritmicitatea vorbirii
și a muzicii, tonalitățile, muzica. Are simțul
culorilor. Își imaginează și visează. Este
empatic și intuitiv. Ia decizii pe baza
impresiilor, a sentimentelor și a imaginilor,
“judecând” nu liniar ci în salturi.
Reconstituie un întreg pe baza unor
informații parțiale. Interacționează,
comunică spontan, se raportează mai
degrabă la lucruri decât la numere. Este
creativ. Este pasionat de spiritual și de
mistic.
Emisfera dreaptă percepe lucrurile global,
iar cea stângă analizează totul pe bucăţele.
Omul modern funcţionează mai mult cu
lobul stâng, supremaţie ce pare a fi
determinată de elemente sociale, rezultând
de aici o percepţie imperfectă asupra
realităţii.