Sunteți pe pagina 1din 11

CAPITOLUL I

I. 1. ISTORIA
COMUNICĂRII ÎN ROMÂNIA
În materie de istorie, comunicarea are teoriile ei, iar, în  România,
primele semne sunt legate de tăbliţele de la Tărtăria (jud. Alba)
datate în jurul anului 5.300 î.Hr., care au evoluat până astăzi către
tabletele electronice!

Orice copil care a trecut prin şcoala românească ştie că documentul


cel mai vechi păstrat în limba română este…o scrisoare. Neacşu Lupu,
cel care a scris-o în iunie 1521, de la Dlăgopole (Câmpulung Muscel),
era negustor şi legătura sa cu judele Braşovului Johannes Benkner,
pe care îl avertizează în textul cu pricina de intenţiile turcilor, era
destul de veche, dacă ne gândim că numele său apare într-un proces
braşovean cu un deceniu înaintea redactării.

Gluma confundării semnelor cu comunicarea în teritoriul pe care îl


numim azi România le-a dat ocazia pasionaţilor de mistere să
coboare până în secolul al VI-lea înaintea erei noastre. Ce este scris
pe cele trei tablete de lut descoperite la Tărtăria (județul Alba) în 1961
a aprins imaginaţia multor entuziaşti, dar cum s-a putut dovedi că
este vorba despre scris, tot așa nici pentru comunicare nu se poate
băga mâna în foc. Mai mult, tabletele au fost arse după descoperire
(!!), astfel că nici datarea lor nu s-a făcut decât după vechimea
scheletului lângă care se spune că au fost găsite. Omul trăise pe
undeva în perioada 5500 - 5300 înaintea erei noastre, dar, dacă
autorul a vrut să spună ceva sau a fost contemporan cu cel care s-a
ales cu calitatea de destinatar, acest lucru nu se poate ști.

Mai apoi, serviciul poştal e legat de drumuri, iar prima reţea pusă la
punct în mod organizat ţine de cucerirea romană a Daciei. Dacă tot
vorbim despre era noastră, merită să ne dăm seama că scrisorile nu
erau doar mesaje personale, treaba scrisului fiind şi una care ţinea de
cultură şi civilizaţie. Jumătate din Noul Testament conține epistole,
iar creaţia lui Ovidiu din timpul exilului pe malul Mării Negre este
organizată în acelaşi mod.

După retragerea administraţiei romane din Dacia (271 - 275), nici cu


serviciile poştale lucrurile nu au mai stat prea bine. Abia în secolul al
XIV-lea, când sunt create statele feudale Moldova şi Ţara
Românească, apar şi primele date legate de călăraşi și lipscani,
curierii domneşti, pentru care târgurile de pe drum îngrijeau cai de
olac (cai de poștă), care erau puşi la dispoziţia mesagerului domnesc.

Corespondenţa era de stat şi făcea legătura între posturi, cuvântul


evoluând în toate limbile europene în secolul XVI, spre parcurgerea
distanţelor dintre posturi. E şi perioada în care serviciile poştale se
aleg cu primul şef în ţările române, marele postelnic ajungând
responsabil cu legăturile cu aliaţii. În Moldova, principalele drumuri
de poştă legau Iaşi-ul de Bârlad şi Galaţi şi, în direcţia opusă, de
Hârlău şi Cernăuţi. Bucureştiul era deja reşedinţă domnească în acea
vreme, aşa că principalele drumuri ale poştei se făceau de la
Bucureşti la Târgovişte, fosta capitală şi de la Bucureşti la Piteşti şi
Craiova. În Transilvania, legăturile dintre marile centre comerciale
Braşov, Sibiu şi Bistriţa erau doar o parte din reţeaua densă de
drumuri. Îngrijirea cailor și plătirea celor care se ocupau de olace au
fost sarcina financiară a ţăranilor şi a negustorilor până în secolul
XVIII, când cheltuielile au fost preluate de stat.

Chiar şi aşa, a mai durat un secol până când au apărut primele


timbre româneşti. Cunoscute cu numele Cap de Bour, mărcile
poştale puse în circulaţie pe scrisori în 1858 sunt considerate primele
mărci poştale gumate din sud-estul Europei. Tipărite la Iaşi, după
model austriac, mărcile poştale moldovene aveau şi sens politic,
suzeranitatea otomană fiind reticentă la autonomia instituţională din
Ţările Române. Mărcile cu dimensiuni ce variau în jur de 2 cm
(ambele dimensiuni) aveau valori de la 27 de parale la 108 parale ( în
funcție de distanțe).

Secolul XIX aducea în Ţările Române şi servicii de transport pentru


călători, mărfuri şi corespondenţă, iar înfiinţarea primelor oficii
poştale venea şi cu funcţia de factor poştal. Serviciul de diligenţă
moldovenesc a fost inaugurat la jumătatea secolului XIX şi lega, de
două ori pe săptămână la început, oraşele de pe ruta Iaşi-Roman-
Bacău-Focşani, de unde se făcea legătura cu Ţara Românească.

Jumătatea secolului XIX e legată de Războiul din Crimeea (1853 -


1856), când Imperiul Rus a pierdut în faţa unei alianţe între Imperiul
Otoman, Franţa şi Imperiul Britanic împreună cu Regatul Sardiniei.
Conflictul începuse cu trupele ruse ocupând Ţările Române şi
trecând Dunărea. Războiul din Crimeea a rămas în istorie ca una
dintre primele confruntări în care a fost folosită tehnologia modernă,
pe lângă utilizarea căii ferate şi a proiectilelor navale explozive fiind
folosit telegraful. După retragerea ruşilor din principate, o companie
din armata franceză a instalat linia telegrafică Bucureşti-Giurgiu, care
a deservit iniţial exclusiv interese militare. După un an, în 1855, Oficiul
telegrafic Giurgiu era inaugurat şi, până la unirea dintre Moldova şi
Ţara Românească, erau deja deschise staţii la Bucureşti, Ploieşti,
Buzău, Brăila şi Giurgiu.

La sfârşitul secolului XIX se instalau primele linii telefonice în


Transilvania (1881) şi la Bucureşti (1881). Prima legătură telefonică
particulară din Bucureşti s-a făcut între magazinul şi tipografia
"Socec". Dar utilizarea telefonului creşte rapid. Din 1894 până în 1906,
în Capitală, numărul posturilor telefonice a crescut de la 177 la 2.960.

În 1930, serviciul de telefoane era concesionat de Guvernul României


societăţii americane International Telephone and Telegraph
Corporation din New York, pentru un împrumut de 8 milioane de
dolari cu 8% dobândă. Aşa a rămas până în 1941, când statul român a
răscumpărat compania.

Lansarea primelor servicii de telefoane mobile în România e legată


de anul 1997. Primii operatori încheiau anul cu mai bine de 200.000
de clienţi împreună, depăşind de zece ori estimările de la lansarea
serviciului, când telefonul mobil era văzut ca un acesoriu de lux.
Prima ofertă taxa minutul de convorbire cu 0,45 dolari. Şi de atunci
au apărut ofertele cu minute incluse sau primele secunde gratuite,
astfel că secolul XX s-a încheiat cu obiceiul convorbirilor derulate din
câteva cuvinte pe apel, dar şi cu primele oferte de conectare la fax şi
internet pe mobil. Primele mesaje text costau 7 cenţi, abia după 1999
pornind o cursă a scăderii preţurilor între operatorii de pe piaţă.

De la telefonul Nokia "banană", la modelele mai accesibile Bosch şi


Siemens "cu clapetă", Alcatel şi Phillips, anii 2000 au făcut loc
aparatelor cu touch screen şi tabletelor incluse în oferta de
abonament a companiilor de telefonie mobilă şi comunicarea
personală s-a întâlnit din nou pe acelaşi suport cu comunicările
oficiale ori cu cele de masă de care se ocupă presa. Acest lucru este
extrem de folositor în situații de criză, cum ar fi pandemia cu Noul
Coronavirus, COVID 2019. Ele permit executarea activității
profesionale din diverse locații.
CAPITOLUL I
I. 2. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC
OUG 57/2019 privind Codul administrativ
prevede:
Art 5 b) administraţia publică - totalitatea
activităţilor desfăşurate, în regim de putere
publică, de organizare a executării şi
executare în concret a legii şi de prestare de
servicii publice, în scopul satisfacerii
interesului public;
c) administraţia publică centrală - totalitatea
activităţilor desfăşurate, în regim de putere
publică, de organizare a executării şi de
executare în concret a legii şi de prestare de
servicii publice, în scopul satisfacerii
interesului public naţional/general;
d) administraţia publică locală - totalitatea
activităţilor desfăşurate, în regim de putere
publică, de organizare a executării şi de
executare în concret a legii şi de prestare de
servicii publice, în scopul satisfacerii
interesului public local;

La art. 373 din Codul administrativ (OUG


57/2019) sunt prevăzute  principiile care stau
la baza exercitării funcţiei publice :
a) principiul legalităţii;
b) principiul competenţei;
c) principiul performanţei;
d) principiul eficienţei şi eficacităţii;
e) principiul imparţialităţii şi obiectivităţii;
f) principiul transparenţei;
g) principiul responsabilităţii, în conformitate
cu prevederile legale;
h) principiul orientării către cetăţean;
i) principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei
publice;
j)principiul bunei-credinţe, în sensul
respectării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor reciproce;
 k) principiul subordonării ierarhice.
La art. 371 se prevede că :
(1) Funcţionarul public este persoana numită, în
condiţiile legii, într-o funcţie publică.
(2) În funcţie de categoria din care fac parte,
funcţionarii publici iau decizii şi/sau desfăşoară
activităţi cu caracter tehnic, pentru a asigura
continuitatea funcţionării în interes public general a
autorităţilor şi instituţiilor publice.
(3) Prin întreaga lor activitate, funcţionarii publici
acţionează în condiţii de obiectivitate,
profesionalism, legalitate şi imparţialitate pentru
îndeplinirea de către autorităţile şi instituţiile
publice a atribuţiilor prevăzute de lege.

La art. 5 alin. Y : funcția publică - ansamblul


atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul
legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere
publică de către autoritățile și instituțiile publice;

Persoana care a fost eliberată din funcția publică și


se află in corpul de rezervă al funcționarilor publici
își păstrează calitatea de funcționar public.
CAPITOLUL I
I.3. IZVOARELE FORMALE ALE
COMUNICĂRII ÎN DREPTUL
ROMÂNESC ȘI INTERNAȚIONAL
1. Constituția este un izvor de drept principal având în vedere atât
drepturile fundamentale pe care se întemeiază comunicarea, cât și
principiile și valorile care guvernează toate ramurile de drept. Constituția
consemnează o suită de drepturi și obligații desemnate într-o formă
generală, cum ar fi: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul
la informație. Evident că realizarea acestor drepturi este condiționată și de
alte prevederi constituționale sau de alte acte normative. Constituția
poate să fie și este, în anumite împrejurări,   izvor de drept direct. Cu toate
acestea, există  rezerve din partea unor instanțe judecătorești în acest
sens, invocându-se caracterul prea general al  prevederilor constituționale.
În schimb Curtea  Constituțională își  întemeiază deciziile, prin forța
lucrurilor, pe reglementările Legii fundamentale.

2. Legile de modificare a Constituţiei pot fi izvoare ale dreptului


comunicării dacă au un conţinut referitor la obiectul acestuia.

3. O lege deosebit de importantă pentru reglementarea relaţiilor de


comunicare o constituie Legea audiovizualului nr. 504/2002.

4. . O contribuţie remarcabilă la realizarea efectivă a dreptului la


informaţie prevăzut în Constituţie este Legea privind liberul acces la
  informaţiile de interes public, Legea nr.
544/2001, privind liberul acces la informaţiile
de interes public.

5. Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri


pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei.

6. Legea nr. 52/2003, privind transparenţa


decizională în administraţia publică

7. Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi


drepturile conexe este un important izvor de
drept şi pentru dreptul comunicării.
8. Legea publicităţii nr.148 din 26 iulie 2000  reglementează o categorie
specifică de informaţii şi mesaje.

9. Legea 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei,


reprezintă izvor de drept din punct de vedere al dreptului comunicării,
pentru manifestările indecente dacă se săvârşesc în public.

10. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al


cultelor reglementează libertatea de exprimare religioasă, asigurând
condiţii de garantare a normelor constituţionale şi a celor internaţionale.

Izvoarele formale ale comunicării în dreptul internațional

1. Declarația universala a drepturilor omului, adoptată de ONU în 1948

2. Unele reglementări din Convenția internaționala a drepturilor


copilului, adoptată de Adunarea generală a Națiunilor Unite, la 20 nov.
1989, ratificată și de Parlamentul României, unde la art. 13, se precizează:
„Copilul are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi și a răspândi informații și idei de tot felul,
fără considerații de frontiere, sub forma orală, scrisă , tipărită, artistică sau
prin orice alt mijloc ales de copil”.

3. Convenția de la Aarhus, din 25 iunie 1998, privind accesul la informație,


reprezintă izvor de drept al comunicării în special din punct de vedere al
accesului publicului la informații privind calitatea mediului.

4. Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a


libertăților fundamentale, adoptată de Consiliul Europei, intrată în
vigoare în 1953, reprezintă sistemul juridic cel mai elaborat în ceea ce
privește protecția internațională a libertăților fundamentale, inclusiv
drepturile și libertățile care fundamentează dreptul comunicării.

S-ar putea să vă placă și