Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ce
caută Rusia în Siria și cum a redevenit un power-broker in regiune? Ce se întâmplă cu kurzii? Se poate
reface Statul Islamic?
Contributors.ro a organizat o discutie între experți români de top, care pot descrifra
ultimele evoluții din dosarul sirian și implicațiile acestora. La 8 octombrie, Turcia a lansat o
operațiune militară în nordul Siriei, împotriva milițiilor kurde. Kurzii din Siria au fost
principalul aliat al Statelor Unite în războiul din Orientul Apropiat împotriva Statul Islamist.
Operațiunea a fost precedată de o convorbire telefonică dintre președinții Recep Tayip
Erdogan și Donald Trump. Iar faza ei fierbinte pare să se fi încheiat odată cu vizita
vicepreședintelui Mike Pence la Ankara.
La această discuție au participat Dragoș C. Mateescu, bun cunoscător al situației politice
din Turcia, Cătălin Gombos, ziarist care a copilărit și mai apoi lucrat în Orientul
Mijlociu, Octavian Manea, specialist în politică externă americană și Armand Goșu,
cunoscut expert în probleme rusești.
Subiecte discutate:
Turcia
Siria era un loc gol, lăsat de occidentali, pe care Rusia s-a grăbit să-l umple. Așa a
ajuns Siria e principalul aliat al Rusiei in Orientul Apropiat.
Războiul purtat împotriva regimului al Assad prin proxy s-ar fi putut încheia cu
succes, iar obiectivul americanilor – anume îndepărtarea lui Bașar al Assad – ar fi fost
atins, dacă n-ar fi intervenit Putin.
Putin a schimbat raportul de forțe din Orientul Apropiat printr-o campanie militară
limitată, fiind obsedat să nu transforme Siria într-un nou Afganistan.
Obama refuză să trimită armata în Siria pentru a înfrânge ISIS, Putin trimite câteva
zeci de avioane și mii de militari, cu mare pompă și maximă vizibilitate.
E greu de evaluat volumul real al beneficiilor obținute de Rusia în urma campaniei
din Siria. Ele nu trebuiesc minimalizate. De la contractele lui Prigojin, intermediar privat
al lui Putin, până la vânzările de armament către puterile din zonă, Turcia – rachete S-
400, Irak, Arabia Saudită.
Cel mai important lucru pentru Kremlin este că a redevenit power broker într-o zonă
foarte sensibilă a arenei internaționale.
Contributors.ro: Care crezi că sunt intențiile pe termen lung ale lui Erdoğan în
Siria?
Dragoș C. Mateescu: Este o întrebare corectă pentru că nu mai putem vorbi despre
intențiile de politică externă și securitate ale Turciei, ci despre nevoia imperativă a lui
Erdoğan de a-și salva regimul personal, chiar și prin această acțiune disperată din Siria.
Oficial, scopul operațunii, numită Izvorul Păcii, este de a creea un coridor de securitate care
să protejeze teritoriul Turciei de milițiile kurde din Siria. Nu mai este niciun dubiu că aceste
miliții, Unitățile de Protecție ale Poporului Kurd (cunoscute sub acronimul YPG), se identifică
de fapt cu PKK la nivel ideologic, operativ și logistic. În tradiția politicii de securitate a
Ankarei după inițierea de către PKK a conflictului cu statul turc, în 1984, kurdismul
reprezintă una dintre amenințările existențiale, iar armata turcă a făcut din lupta împotriva
acestei amenințări un obiectiv capital. Din păcate, acest obiectiv a devenit în timp un fel de
raison d’être al statului și al forțelor sale de securitate, de la armată până poliție și
jandarmerie. Confruntat cu o serioasă criză de legitimitate pe scena politică internă,
Erdoğan a ales să satisfacă acum instinctul acestui mecanism imens de a acționa în forță
împotriva kurzilor. Este spectacolul pe care și-l dorea o parte importantă a societății turcești
care este dominată de un naționalism extrem – cum nu am avut noi, în societatea
românească, decât poate prin perioada interbelică. Naționalismul acesta de tip fascist a fost
inculcat timp de generații printr-un sistem complex de instituții de instrucție publică.
Rezultatul este că, spre exemplu, nu există la ora actuală nicio voce în Parlamentul Turciei
care să pledeze pentru drepturile individuale și ale minorităților, niciun discurs de esență
liberal democratică. Presa, subordonată nu numai lui Erdoğan dar și acestui discurs
naționalist fascistoid, întreține și ea atmosfera de luptă îndârjită împotriva oricărei
alternative la propria logică, construită pe ideea că Turcia este înconjurată de dușmani iar
kurzii sunt un fel de coloană a cincea. Scopul ultim și definitiv al lui Erdoğan în Turcia este
să rămână favoritul indisputabil al unei astfel de majorități. Pentru asta, cred că va prelungi
pentru foarte mult timp ocupația în nordul Siriei cu toate că, într-un teritoriu care se întinde
pe aproape 500 de kilometri, nu va fi deloc ușor. Prezența soldatului turc acolo, în zona
kurdă, îl ajută pe Erdoğan să apară în fața majorității naționaliste drept liderul incontestabil
și de neînlocuit. S-ar putea chiar să avem un astfel de status quo până la alegerile
parlamentare și prezidențiale care ar trebui să aibă loc în 2023, un an crucial pentru că
atunci se va sărbători și centenarul Republicii Turcia.
Contributors.ro: Cătălin Gomboș, sunt kurzii din Siria în vreun fel o amenintare
pentru Turcia? Spuneai că nu se poate pune problema unui front comun al kurzilor
– între PKK, YPG și organizațiile kurzilor din Irak există diferențe ideologice
majore. Care ar fi aceste diferențe? PKK-ul ce tip de organizatie este? Turcia ii
vede pe cei din YPG ca fiind legati de PKK. Cât adevăr e în asta?
Cătălin Gomboș: Nu cred că, din punct de vedere militar, forțele kurzilor sirieni au
constituit – sau constituie acum – o amenințare pentru Turcia. Pe de-o parte avem o miliție
dotată cu armament ușor, fără aviație de război – iar aviația militară este un factor extrem
de important în războaiele moderne, multe dintre acestea fiind câștigate gratie superiorității
aeriene – pe de altă parte Turcia este a patra armată ca mărime din NATO. Dispune de
toate echipamentele unei forțe moderne: artilerie grea, forțe blindate, avioane și elicoptere.
Milițiile YPG controlează un teritoriu devastat, în bună măsură, de război și au resurse
materiale și umane limitate, în timp ce Turcia se bazează pe o populație de zeci de ori mai
numeroasă și una dintre cele mai puternice economii din regiune. În plus, kurzii au alte
probleme, mai stringente, decât să atace Turcia: Statul Islamic nu este încă eradicat, Bașar
al-Assad stă la pândă, mai ales că nu a ascuns niciodată că urmărește să aducă sub control
întreaga Sirie. Teritoriul pe care îl controlează a depășit cu mult zonele în care kurzii sunt
etnia dominantă, așa că trebuie să fie atenți la felul cum guvernează, pentru a nu aliena
populația. Un pericol ar putea apărea pentru Turcia pe termen mediu și lung, dată fiind
apropierea dintre YPG și Partidul Muncitorilor din Kurdistan – ambele au fost descrise ca
marxiste și chiar maoiste. Nu ar fi exclusă varianta ca luptători PKK să caute să se refugieze
în zonele kurde din Siria și chiar să își înființeze baze acolo; au mai făcut, de altfel, acest
lucru în nordul Irakului. Față de kurzii irakieni nu există acea apropiere ideologică pe care o
întâlnim în cazul celor sirieni. Un al doilea aspect care ar putea fi invocat ține de existența
unei entități politice independente sau semi-independente kurde în nord-estul Siriei; se
poate presupune că aceasta i-ar încuraja pe kurzii din Turcia să obțină ceva similar, mai ales
dacă s-ar uni și cu alte regiuni autonome. Din nou, este un argument care nu prea ține:
kurzii turci au de zeci de ani aspirații de independență sau autonomie (insurecția PKK a
izbucnit din 1984) și, în plus, o zonă autonomă kurdă, cea din Irak, se află la granița Turciei
de aproape 30 de ani, din 1991, fără ca acest lucru să fi afectat în mod major securitatea
țării. Și dacă tot ne-am oprit la Irak, țara oferă un bun exemplu despre diviziunile kurzilor.
În regiunea autonomă există două administrații paralele, fiecare cu armata sa, conduse de
Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK), o formațiune de stânga, și Partidul Democratic din
Kurdistan (PDK), clădit în jurul celebrului clan Barzani. Cele două administrații s-au aflat, la
un moment dat, în anii ’90, și în război civil. Chiar de curând, când liderul PDK și, totodată,
președintele regiunii, Masoud Barzani, a vrut să proclame independența, PUK-ul a refuzat să
i se alăture și și-a retras oamenii din calea forțelor irakiene. În afara acestor două mari
partide, mai sunt sunt și altele, care li se opun. Kurzii iranieni au, la rândul lor, alte grupări
și e greu de crezut că toate acestea (din Iran, Irak și Siria) s-ar uni; să ne amintim că în
urmă cu câțiva ani, când orașul kurd sirian Kobane era sub asaltul Statului Islamic, kurzii
irakieni au trimis întăriri doar când situația era disperată. Și ca să revenim la îngrijorările
Turciei cu privire la potențiale amenințări – cred că acum este vorba mai degrabă de
îngrijorări ale lui Erdoğan legate de viitorul său politic și de faptul că a pierdut, la alegerile
locale, marile orașe. Nu ar fi primul lider care recurge la un război pentru a-și consolida
sprijinul acasă – existența unui inamic are darul de a mobiliza.
Contributors.ro: Rusia a jucat un rol decisiv în evoluția crizei din Orientul Mijlociu.
În septembrie 2015, Vladimir Putin a trimis unități militare în Siria, stârnind mai
degrabă nedumerire în opinia publică. Cum a motivat această operație militară,
liderul de la Kremlin? Armand Goșu, ați scris despre operațiunea rusească din
Siria, mai multe analize.
Armand Goșu: Moscova a trimis trupe în Siria, la cererea președintelui Bașar al Assad, spre
deosebire de militarii altor state care nu fuseseră invitați de liderul de la Damasc, detaliu
subliniat la vremea respectivă de Kremlin. Ideea era că intervenția rusească era legală, în
vreme ce americanii, de pildă, s-ar fi aflat ilegal în Siria. Putin a oferit mai multe argumente
pentru intervenția din Siria. Dar motivul cel mai adesea invocat, în toamna 2015, a fost
combaterea terorismului islamist. Statul islamic, declarat în Siria, amenință grav Rusia.
Presa de la Moscova publica detalii despre prezența a mii de cetățeni ruși, musulmani
radicalizați, în ISIS, care trebuiau confruntați în Siria, ca să nu se întoarcă acasă, să
răspânditească jihadul.
În câteva articole adunate în volumul Euro-falia, publicat acum trei ani, am încercat să
prezint logica intervenției militare a Rusiei din Siria. Principalul obiectiv era menținerea la
putere a lui Bașar al Assad, singurul aliat al Kremlinului din Orientul Apropiat. Liderul de la
Damasc era apreciat de Moscova pentru dârzenia cu care a luptat pentru a se menține la
putere împotriva unui țunami revoluționar, cunoscut drept Primăvara arabă, în spatele
căruia rușii apreciau că s-ar afla americanii care împingeau regimurile autoritare din zonă
spre democratizare. Apărându-l pe al-Assad, Putin apăra principiul suveranității în înțelesul
de la 1900, adică dreptul guvernelor de a face orice dorește cu proprii cetățeni.
Campania din Siria are efecte mai importante în planul propagandei, al imaginii lui Putin în
lume. De vreme ce prioritatea lui Putin era competiția cu Barack Obama, el se profila în
antiteză cu președintele american. Obama și-a abandonat aliatul din Egipt, Primăvara arabă
răsturnându-l pe Mubarak de la putere, la Cairo. Putin a sărit în ajutorul lui Bașar al Assad,
aliatul aflat în dificultate la Damasc. Obama refuză să trimită armata în Siria pentru a
înfrânge ISIS, Putin trimite câteva zeci de avioane și mii de militari, cu mare pompă și
maximă vizibilitate. Occidentul vorbea de trei ani de necesitatea unei intervenții militare, pe
care Putin, în mod neașteptat, o realizează.
Prin operațiunea din Siria, Rusia crează premisele ieșirii din izolarea internațională în care
fusese aruncată după anexarea Crimeei, în martie 2014.
Iar cei sub 1.000 de militari americani cu greu pot fi prezentați ca fiind parte dintr-o
operațiune amplă de state-building, marca înregistrată a ceea Donald Trump denunță ca
fiind “endless wars”. Vorbim în realitate de un angajament sustenabil, de un avanpost
american limitat, o formulă care amintește mai degrabă de Lawrence al Arabiei (în care totul
se desfășoară indirect – “by, with and through” – prin intermediul aliaților locali), aflată la
antipodul operațiunilor cu zeci de mii de militari occidentali (precum în Irak și Afganistan).
În definitiv, mai mulți militari americani se află în Romania sau Polonia.