Sunteți pe pagina 1din 2

Cea dintâi duminică din Postul Mare, aduce în actualitate momentul preamăririi Bisericii

Ortodoxe, care prin martiri, a îngenuncheat Imperiul bizantin și pe toți iconoclaștii, în fața
Împăraului Hristos. În urma Sinodului de la Constantinopol din 11 martie 843 s-a statornicit
cultul Sfintelor Icoane, după controverse ce au ținut mai bine de un secol. Odată cu aceasta se
încheie seria marilor erezii ce au tulburat Biserica în primele opt veacuri creștine. Lupta contra
Sfintelor Icoane nu ataca numai un aspect al Mântuirii, ci întreg ansamblul acesteia, de aceea,
biruința acestei erezii a fost proclamată în mod solemn ,,triumf al ortodoxiei”

Învățătura pe care creștinismul o transmite oamenilor cuprinde, pe lângă cuvântul auzit și


înțeles și imaginea anumitor scene biblice sau chipul Mântuitorului, al Sfintei Fecioare și al
sfinților. Cultul Sfintelor Icoane își are rădăcina și justificarea în Întruparea Mântuitorului Iisus
Hristos. Dumnezeu Tatăl este nevăzut, necuprins cu mintea; nimeni nu L-a văzut vreodată, nici
măcar Moise care a stat cu El de vorbă față catre față. Dumnezeu rămâne un mister, învăluit în
taină. Cartea Exodului relatează episodul când Moise a fost chemat de Dumnezeu să se urce în
Muntele Sinai. Muntele era tot învăluit în nor, iar Moise a intrat în întunericul unde era
Dumnezeu. Dumnezeu este lumină, dar pentru ochii omenești El este întuneric, pentru că nu
poate fi văzut în toată slava Sa. Dacă ochii noștri nu pot privi direct în soare, cum s-ar putea uita
la Dumnezeu, Care a creat soarele? Dumnezeu, din mila Sa față de noi, a trimis pe Fiul Său, a
doua persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat și a devenit Om în persoana Domnului nostru
Iisus Hristos. Un chip este o înfățisare, cu trăsături specifice și poate fi descris, reprezentat. Un
chip poate avea o imagine, iar acestă imagine este icoana. Din momentul în care Dumnezeu Fiul
a devenit Om, chipul Său a devenit chip văzut, iar Sfântul Apostol Pavel spune despre Iisus
Hristos: ,,Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Colos. 1,15). Musulmanii nu au
acceptat cultul icoanelor, deoarece ei se închină la un dumnezeu abstract, care nu are un fiu
întrupat, ci doar un profet.

Potrivit Sfintei Tradiții, chipul lui Iisus Hristos a fost întipărit prima data pe năframa
Sfintei Veronica – femeia care L-a văzut mergând sub Cruce, pe drumul Golgotei, cu fața
brăzdată de sudoare și sânge. Atunci ea a scos năframa și I-a dat-o să se șteargă – acest moment
reprezintă începutul iconografiei hristice.

Noi nu cinstim cinstim materia ci persoana reprezentată, de aceea o icoană făurită din
materiale mai scumpe nu va fi mai sfântă decât o icoană pe hârtie. Icoana este o fereastră către
cer și asigură comunicarea personală dintre om și Dumnezeu. Comunicarea adevărată nu este
abstractă, teoretică, ci este de la persoană la persoană. Iconoclasmul nu a existat doar în primele
secole; el a reapărut în sec XVI odată cu prostestantismul, care a negat importanța icoanelor în
viața și cultul creștin. Atunci icoanele au început să fie prigonite, sfârâmate sau arse, iar cele ce
au rămas, astăzi sunt cinstite chiar de protestanți care au realizat greșeala imensă făcută de
strămoși.

Icoana este un simbol al realității pe care ea o reprezintă și este certitudinea relației


tainice dintre noi și sfântul reprezentat. Mulți confundă icoana cu chipul cioplit, susținând ca
acest act al cinstirii icoanei este inchinare la idoli. Noi nu credem că icoana este Dumnezeu și
nici că lemnul este Iisus Hristos, ci numai reprezentarea Acestuia. La toate acestea se adaugă și
valoarea afectivă deoarece aflându-ne în fața icoanei Mântuitorului sau a Maicii Domnului,
simțim o săltare a sufletului căci ființa noastră percepe ca tată pe Dumnezeu, iar pe Sfânta
Fecioară ca pe o mamă, un izvor al milostivirii, mângâiere celor ce plâng și chezășie a mântuirii.

Astfel icoana dezvoltă cultul persoanei care trăiește prin imagine și prin simbol. Știm din
diferitele semne, care ne aduc aminte de cei ce sunt departe de noi, sau ne-au părăsit cu totul,
mutându-se în Biserica Triumfătoare, că nimic nu ne emoţionează cu atâta putere inima noastră
ca fotografia lor. Orfanul care şi-a pierdut părinţii, mama care îşi jelește copilul iubit, sau soţul,
privesc la fotografiile celor decedaţi şi simt în mod tainic că cei care le-au fost dragi, parcă sunt
iarăşi aproape de ei, simt o adevărată mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar
trebui să fie şi sfintele icoane. Prin ele, Biserica vrea să ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca noi
privind la întâmplările din viaţa lor, închipuite pe icoane, să ne aducă aminte de virtuţile lor, de
sfinţenia vieţii şi pentru toate acestea, să le dăm laudă şi cinste, fiindcă astfel Îl preamărim pe
Însuşi Dumnezeu care este minunat întru Sfinţii Săi. Dacă ne sunt scumpe fotografiile părinţilor
şi  ale prietenilor noştri, cu atât mai scumpe trebuie să ne fie icoanele şi cine privește o icoană
sfântă cu ochiul credinţei, acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care aceasta îl aduce.

De aceea să cinstim sfintele icoane, venerând pe sfinți, căci numai așa ne vom putea ruga
împreună, către Hristos Domnul:

,,Preacuratului tău chip ne închinăm, Hristoase Dumnezeule,


cerând iertare greselilor noastre…”
Amin!