FENOMENE ATMOSFERICE DE RISC

1.Ciclonul tropical ( kiklónas - care se rotește) este o depresiune barica tropicala în care viteza vîntului
depăşeşte 17 m/s (sau 61 km/oră) . Ciclonii tropicali sunt fenomene atmosferice de risc cu declansare
rapida si extindere regionala precum si cu o putere destructiva exceptionala
În meteorologie un ciclon tropical este o furtună în
formă de vârtej, care se formează într-o zonă
depresionară tropicală de la suprafața oceanelor, cu
diametrul uneori până la câteva mii de kilometri. Este
formată dintr-o masă mare de nori și furtună care,
datorită unui sistem de vânturi circulare puternice se
rotesc tridimensional în formă de spirală în jurul unui
Structura unui ciclon tropical centru, în sens direct (adică invers sensului acelor de
ceasornic) în emisfera nordică și în sens retrograd (adică sensul acelor de ceasornic) în cea
sudică. Energia ciclonului provine din degajarea de căldură provenită din condensarea la altitudine
a vaporilor de apă formați la suprafața oceanului. În sens termodinamic, un ciclon tropical poate fi
considerat o mașină termică.Cantitatea de energie acumulată de un ciclon tropical este în funcție de timpul
cât acest ciclon rămâne deasupra apelor calde, care îi furnizează prin evaporare umiditatea atmosferică
necesară dezvoltării. Degajarea lentă a căldurii în urma condensării ridică temperatura în interiorul
ciclonului cu 15 - 20 °C față de temperatura troposferei în exteriorul ciclonului. De aceea, ciclonii tropicali
sunt cunoscute drept furtuni cu nucleu cald.
În funcție de intensitate și de locul în care se produc, ciclonii tropicali sunt cunoscuti sub diferite denumiri
ca:
 uragan, vânt cu viteza de 30 - 50 m/s (sau orice vânt care, atingând 12 grade Beaufort, provoacă
distrugeri). Inițial, termenul uragan denumea doar ciclonii tropicali din Marea Caraibilor;
 taifun;
 furtună tropicală;
 furtună ciclonică;
 furtună ciclonică;
 depresiune tropicala.
În centrul ciclonui se găsește o zonă lipsită de vânturi și precipitații, numită ochiul ciclonului (ochiul
furtunii), furtuna desfășurându-se aparent în jurul său. Ochiul unui ciclon tipic are un diametru de 30 -
60 km și poate fi însorit sau acoperit de nori. Prin contrast, cele mai puternice vânturi se întâlnesc chiar la
marginea ochiului.
Termenul „ciclon” a fost folosit pentru prima dată de căpitanul de marină britanic Henry Piddington (1797-
1858) în 1842.
Fenomenele ciclonale cu impact direct asupra populaţiei şi/sau mediului .Nu depresiunea barică provoacă
daune excesive, ci fenomenele care decurg din acestea, respectiv: vînturile extrem de violente, ploile
abundente, inundaţiile, undele de maree. Caracterul lor destructiv se manifestă în special în regiunile de
coastă şi asupra insulelor, acţionînd aproape simultan. Vînturile puternice devin destructive cînd viteza
medie depăşeşte 120 km pe oră, iar dacă pe uscat, efectul vîntului este mai redus decît al inundaţiilor, pe
mare, efectele vîntului şi valorilor sunt devastatoare. Ploile abundente produc pierderi de vieţi omeneşti şi
pagube materiale prin acţiune directă asupra construcţiilor mai puţin rezistente, în general în regiuni cu
frecvenţă redusă a ciclonilor (populaţia nefiind instruită). Ele acţionează şi indirect prin declanşarea
alunecărilor de teren, afectarea fundaţiilor, eroziunea solului, inundaţii. Inundaţiile sunt provocate de
cantitatea mare de precipitaţii în timp scurt, dar şi de ruperea unor diguri etc. Astfel, inundaţiile catastrofale
datorate ciclonilor tropicali sunt devastatoare pentru că sunt însoţite şi de vînturi sau de unde de maree.
Undele de maree sunt provocate de vînturile marine puternice, care duc la creşterea nivelului apei.
Dimensiunea undei de maree este favorizată şi dependentă de: scăderea presiunii atmosferice în centrul
ciclonului faţă de periferia acestuia (poate atinge 100 cm, la fiecare 1 cm, înălţarea maximă poate fi de 1m).
Anul 2005 a fost denumit de specialişti „anul uraganelor” fiind, de altfel, şi anul cu cele mai multe
superlative în ceea ce priveşte numărul acestora, intensitatea lor şi mai ales pagubele provocate de acestea.
De asemenea, a fost pentru prima dată cînd au fost repetate 15 uragane într-un singur sezon, dintre care
patru furtuni au fost de categoria 5 (Emily, Katrina, Rita, Wilma). Pagubele materiale produse de Katrina
au depăşit 100 de milioane de dolari (cel mai costisitor dezastru natural din istoria SUA), iar preţul plătit în
vieţi distruse e incalculabil (1000 de morţi). Aceste furtuni – monstru sunt cu atît mai periculoase, cu cît
anticiparea momentelor de vîrf şi de declin este extrem de dificilă, datorită condiţiilor de formare şi
traseelor imprevizibile. Coastele litorale din SUA, Asia şi regiunea Caraibelor sunt principalele ţinte ale
acestor hazarde naturale, riscul fiind aici extrem de mare datorită exploziei demografice (circa 50% între
1980 şi 2003). Anul 2005, anul uraganelor, se înscrie în perioada de explozie a unui ciclu climatic natural
destul de intens, ce durează de 11ani şi se estimează că va dura cel puţin un deceniu, dacă nu chiar mai
mult. Uraganele se masoara pe scara Simpson, de la 1 la 5.

2. Tornada este o mişcare violentă a aerului sub forma de pȃlnie verticală care coboară dintr-un nor
cumuliform (nor format prin acţiunea convecţiei). Climatic, tornada este tot o depresiune barică, un ciclon
de dimensiuni mici, cu aspectul unei coloane în care aerul se roteşte în spirală cu viteze foarte mari.
Deasupra coloanei se află pîlnia de nori numită “tubă”, formată prin răcirea adiabatică a aerului care
determină condensarea vaporilor de apă
Adevărul este că acest proces nu este pe deplin înţeles.
Teoriile recente sugerează că dezvoltarea tornadei este legată
de diferenţele de temperatură.
 Termenul de “tornadă” provine din latinescul
“tonare”  care înseamna “a tuna”.
 Majoritatea tornadelor din emisfera nordică formează vânturi
care se învârt invers acelor de ceasornic, în jurul unui centru
de presiune extrem de joasă, numite tornade anticiclonice, iar
în emisfera sudică vânturile se învart în general în sensul
acelor de ceasornic, numindu-se tornade ciclonice.
Elementele unei tornade
 Twister-ele, aşa cum au ajuns să fie denumite, apar aproape fără nici un fel de avertisment, în orice

moment din zi sau din noapte. De asemenea, se pot produce în orice lună a anului, în cazul în care
există condiţii propice.
  Pentru ca un vortex – un vârtej de aer spiralat, de forma unei pâlnii – să fie clasificat drept tornadă,
trebuie să fie în contact cu solul şi cu norul de furtună de deasupra acestuia.
  Traseul unei tornade are rareori mai mult de 250 m, dar pâlnia poate avea şi 1,5 km lăţime.
Clasificarea tornadelor se face conform scalei Fujita (numită şi Fujita-Pearson sau Scala-F), de 1 la 5. în
functie de pagubele pe care le poate produce tornada :Cea mai mare tornadă a avut loc în martie 1925. A
trecut prin Missouri, Illinois şi Indiana şi a omorȃt  695 de persoane. A străbătut 352 km în 3 ore  şi 
jumătate.Tornada “Tri-State” ce a avut loc pe data de 18 martie 1925 în trei state: Missouri, Illinois si
Indiana este cea mai devastatoare tornadă din istorie (F5 pe Scara Fujita), ce continuă sa şocheze şi în zilele
noastre- 80 de ani mai târziu.Tornada a făcut 695 de victime şi a rănit 2072 de persoane în toate cele trei
state (în total). Au fost distruse peste 15.000 de case şi nouă şcoli, iar pagubele s-au ridicat la peste 1,4
miliarde de dolari. Tornada a parcurs un total de 352 km cu o viteză de înaintare de 100-115 km/h.
Următoarea tornadă ca număr de morţi a fost tornada Natchez, în anul 1840, cu un număr de 317 morţi.
Cu toate că tornadele apar în multe locuri din lume, aceste foarte destructive forţe ale naturii apar mai
frecvent în Statele Unite, în perioada primăverii şi a verii. În medie, au loc circa 800 de tornade anual în
care îşi pierd viaţa aproximativ 80 de persoane, iar 1500 sunt rănite.Numai 31% din tornadele formate sunt
periculoase. Tornada poate provoca grave pierderi umane şi daune materiale, mai ales, în arealele cu
populaţie densă. Caracterul destructiv al tubei (150 m în diametru) se menţine pe circa 10 km lungime,
poate avaria, pînă la distrugere completă a construcţiilor (chiar cele solide), arbori etc., materialele şi
oamenii fiind proiectaţi la sute de metri distanţă. Astfel, impactul asupra populaţiei poate fi direct dar şi
indirect prin fragmentele de materiale transportate la distanţă. Trecerea unei tornade se produce în timp
scurt. Populaţia poate vedea sau auzi tornada ce se apropie şi poate lua măsuri de protecţie. Cînd se produce
noaptea, avertizarea populaţiei este diminuată.

3. Orajele, trăsnetele, aversele, grindina.

Orajele reprezintă un ansamblu de fenomene fizice ale atmosferei, optice (vizibile, fulgerele) şi acustice
(auzibile, tunete), în esenţă procese complexe de descărcări electrice discontinui, ce se caracterizează prin:
– curenţi verticali de aer care duc la formarea norilor Cumulonimbus şi care se succed neregulat şi
descendent;
-descărcări electrice foarte scurte fie în interiorul norilor, fie între nori, fie între nori şi suprafaţa terestră
(trăsnete);
- variaţia bruscă a potenţialului electrostatic al atmosferei;
- radiaţii electromagnetice de înaltă frecvenţă, propagate la distanţe de sute de kilometri, sursă de paraziţi
atmosferici.
Apariţia orajelor este condiţionată de crearea unei stări de instabilitate în atmosferă, aerul cald şi umed să
fie forţat să se ridice rapid la înălţimi care să depăşească nivelul de condensare (nivelul bazei norilor). În
consecinţă, orajele apar la intense mişcări convective ale aerului generate de deplasările maselor de
aer, de încălzirea puternică a acestor mase, de particularităţile reliefului (ale suprafeţei subiacente). În
funcţie de factorul genetic de bază, orajele pot fi:
 orajele de insolaţie (termice sau locale) se formează în masele de aer mai rece deplasate deasupra
suprafeţelor terestre excesiv încălzite; au intensitate mică, durată redusă şi apar sporadic în teritoriu; în
Moldova frecvenţa maximă este vara, în timpul după amiază; deasupra terenurilor fără vegetaţie, orajele de
insolaţie se intensifică, iar peste lacuri, păduri (suprafeţe mai reci), ele slăbesc în intensitate sau chiar pot
dispărea.
 orajele frontale sunt legate de activitatea frontului rece, deplasîndu-se de-a lungul frontului şi cu viteza
acestuia; fenomenul se datorează dislocării brutale a aerului cald şi umed, forţat să se ridice, prin urmare au
loc în orice anotimp atît ziua cît şi noaptea; vara apar de-a lungul fronturilor calde; asemenea oraje au
intensitate şi durată ridicate.
 orajele orografice se formează pe versanţii dealurilor şi munţilor, expuşi advecţiei maselor de aer şi
fronturilor, fiind generate de mişcările turbulente ascendente deosebit de intensitatea aerului umed şi de
circulaţia termică locală.
Fenomenele orajoase se manifestă prin fulgere şi tunete şi sunt însoţite de vînturi violente şi precipitaţii.
Fulgerul este manifestarea luminoasă a descărcărilor electrice ce se produc în interiorul unui nor, între doi
nori sau între un nor şi suprafaţa terestră. Electrizarea norilor, mai ales a norilor Cumulonimbus este
explicată prin fenomenul numit “efectul Lenard”. Conform acestui fenomen, la baza norului
Cumulonimbus, format din picături de apă, apar sarcini pozitive, în partea mediană (formată din zăpadă,
măzăriche, picături suprarăcite) sarcinile sunt negative, iar în cea superioară (formată din cristale de
gheaţă), sarcinile sunt tot pozitive. Încălzirea excesivă a suprafeţei active determină formarea norilor
Cumulonimbus, de aceea frecvenţa descărcărlor electrice este ridicată în timpul verii. După forma pe care o
au, fulgerele pot fi: liniare (o bandă strălucitoare de 2-20 km, cu succesiuni la cîteva milionimi de secundă,
cel mai frecvent); sferice sau globulare (de dimensiuni centrimetrice, viteza de coborîre moderată, apare
rar); în formă de mărgele (formă de tranziţie între fulgerul liniar şi cel globular); plate sau difuze (au loc
în partea superioară a norilor, iluminaţi difuz).
Tunetul este zgomotul, bubuitul descărcărilor electrice produs datorită propagării undelor sonore formate
în canalul de descărcare al fulgerului, ca urmare a creşterii brusce a presiunii. Tunetul se aude după ce s-a
observat fulgerul, ca urmare a diferenţei dintre viteza de propagare a luminii (300 000 km/s) şi cea a
sunetului (340 000 km/s).
Impactul asupra populaţiei. Orajele violente însoţite de vînturi puternice şi grindină de dimensiuni mari
(diametrul circa 20 mm) provoacă pagube materiale şi chiar victime umane. Acestea se datorează
trăsnetelor, averselor şi grindinei. Trăsnetul este, de fapt, fulgerul realizat între nor şi suprafaţa terestră şi
care poate avea impact asupra populaţiei care este expusă direct, fără posibilitatea de adăpostire. Trăsnetul
poate însuşi şi tornadele.
Aversele de ploaie sunt căderi mari de precipitaţii în timp relativ scurt, apariţia şi stingerea lor au loc
aproape instantaneu. Aversele de ploaie pot produce inundaţii, iar cele de zăpadă au, de asemenea, urmări
negative asupra activităţilor economice.
Grindina şi furtunile de grindină. Grindina se formează prin îngheţarea apei suprarăcite din nori, avînd
dimensiuni de 5-50 mm. De altfel, dimensiunile boabelor de grindină sunt invers proporţionale cu durata.
Cu cît timpul furtunii cu grindină este mai redus cu atît dimensiunile grindinei sunt mai mari. Media
diametrului este în general de sub 10 mm. Căderile de grindină produc mari pagube materiale, avariind
clădiri sau distrugînd cîmpuri întregi de culturi. Frecvenţa furtunilor cu grindină este mare în sezonul cald
al anului cînd şi culturile agricole sunt în plină maturitate. De aceea, riscul analizat din această perspectivă
este ridicat. Perturbaţiile locale violente, deşi se produc relativ frecvent, nu sunt suficient de monitorizate.
În SUA, numărul mediu anual de victime arată o incidenţă mare a tornadelor (132), apoi a trăsnetelor (120)
şi a uraganelor (54).

4.Viscolul reprezintă fenomenul atmosferic de iarnă prin care zăpada este spulberată de vînt fie după
depunerea acesteia, fie în timpul căderii şi care duce la scăderea vizibilităţii. Este, deci, un vînt cu viteze
mari fiind definit după viteză astfel: ~ viscole puternice, viteze de peste 11 m/s; ~ viscole violente, viteze
de peste 15 m/s. Ca fenomen de risc, viscolul se caracterizează prin viteze mari şi ninsori deosebit de
abundente care pot avea loc în special în timpul iernii; el se produce însă şi în extrasezon, respectiv foarte
timpuriu sau foarte tîrziu, raportate la iarnă. Cele mai violente viscole se produc în sudul şi estul republicii
prin interferenţa maselor de aer polar sau arctic care se deplasează din nord şi nord-est cu aerul cald
mediteranian. Cauzele viscolelor pot fi: → sinoptice: joncţiunea principalelor centri barici europeni cu
contrast termic foarte mare (20-25oC, respectiv dintre masa de aer rece de la sol şi cea caldă de la
altitudine, care creează pe orizontală gradienţi barici de 40-50 mb/100 km şi gradienţi termici de 2-
3oC/100km); → caracteristici ale suprafeţei active care influenţează orientarea şi desfăşurarea viscolului;
de exemplu, barajul orografic al Carpaţilor limitează aria de desfăşurare a viscolelor pe teritoriul României
la sudul şi estul extracarpatic al ei şi teritoriul Republicii Moldova. Principalii parametri ce caracterizează
viscolul semnificativi pentru definirea riscului sunt: cunoşterea datelor medii de producere a viscolului şi
intervalul mediu anual cu expunere la viscol; cunoaşterea datelor extreme de producere a viscolului şi a
intervalelor în care se produc viscole în extrasezon; numărul mediu şi maxim anual al zilelor cu viscol;
direcţia şi viteza vîntului îîn timpul viscolului; durata viscolului; cantitatea de zăpadă depusă. Impactul
asupra populaţiei. Ca şi în cazul altor fenomene de risc, impactul asupra populaţiei stabileşte şi în cazul
viscolului după consecinţe, respectiv după numărul morţilor, pagubele materiale, consecinţele asupra
mediului. Viteza vîntului, cantitatea de zăpadă spulberată, vizibilitatea sunt caracteristici ale viscolului ce
se reflectă în cantitatea şi calitatea riscului. Viteza mare a vîntului determină spulberarea zăpezii, dezvelirea
culturilor, ruperea crengilor, reducerea vizibilităţii şi creşterea numărului de accidente etc. Cele mai
afectate sunt arterele de circulaţie cu urmări în creşterea numărului de accidente. Astfel, în timpul
viscolelor violente din februarie 1994 şi din februarie 1996 arterele de circulaţie din sudul şi estul ţării au
fost impracticabile mai mult de o săptămînă. Topirea rapidă a stratului de zăpadă depus de viscol poate
conduce la inundaţii grave. Urmările viscolului se resimt şi în agricultură, construcţii etc. 4.3.Fenomene
atmosferice de risc cu declanşare şi impact lente asupra populaţiei (şi/sau mediului) Definiţie şi geneză.
Majoritatea fenomenelor care se înscriu în această categorie se datorează temperaturii aerului. Viteza lor de
apariţie fiind lentă, ele pot fi avertizate, astfel încît unele efecte pot fi diminuate. Desigur că toate
fenomenele atmosferice cînd au valori extreme pot fi considerate fenomene de risc, din acest motiv ele şi
sunt tratate ca atare. Totuşi, unele dintre acestea, prin intensitate şi durată pot provoca mai ales daune
materiale. În plus acţiunea asupra populaţiei este mai mult indirectă, dar cu efecte grave datorită scăderii
potenţialului productiv al terenurilor.

5.Fenomenele atmosferice de risc din perioada rece a anului menţiomăm: îngheţul şi gerul (temperaturile
negative extrem de scăzute); bruma, chiciura şi poleiul; ceaţa; viscolul.
Îngheţul şi gerul se constituie în fenomene de risc în regiunile în care valorile le depăşesc pe cele medii.
Spre exemplu, în regiunile îngheţului permanent, aceste fenomene nu sunt hazarde. Îngheţul este provocat
de temperaturile egale sau mai mici de 0oC. Cînd aceste valori scad foarte mult sub 0 oC şi durează timp
îndelungat avem de-a facere cu fenomenul numit ger. Răcirile excesive se datorează dinamicii centrilor
barici şi influenţei suprafeţei active, reliefului. Răciri excesive s-au produs în lunile ianuarie (de exemplu,
în 1907, 1940, 1954, 1985) şi februarie (în 1929, 1954), mai rar în decembrie; aceste luni au şi cele mai
frecvente perioade de răciri masive. Îngheţul şi gerul afectează culturile agricole, în special pomicultura şi
viticultura, dar au şi efect asupra populaţiei prin starea de disconfort creată sau prin efectul negativ asupra
cardiacilor.
Bruma, chiciura şi poleiul sunt depuneri de gheaţă sub diferite forme.
Bruma este depunerea de cristale de gheaţă sub formă de solzi sau ace pe suprafaţa solului şi implicit a
obiectelor din natură. Se produce în nopţile cu temperaturi scăzute de primăvară, toamnă şi iarnă, prin
sublimarea vaporilor de apă din aer, ca urmare a răcirii radiative nocturne.
Chiciura este o depunere formată din granule de gheaţă. Se formează prin sublimarea vaporilor de apă pe
obiecte din natură (arbori, conductori, fire etc.), pe timp calm, cu ceaţă şi temperaturi foarte scăzute. Poleiul
este o gheaţă omogenă transparentă, rezultată din îngheţarea picăturilor de ploaie şi depusă pe suprafeţe cu
temperaturi de circa zero grade. Aceste fenomene meteorice afectează în special activităţi economice, cum
ar fi transporturile prin cablu, transporturile rutiere, pomicultura, viticultura.
Ceaţa se datorează cristalelor fine de gheaţă care se găsesc însă în atmosferă (nu sunt depuse ca în cazul
brumei, chiciurei sau poleiului) şi care se caracterizează prin reducerea vizibilităţii la sub 1km în stratul de
aer de la sub 2 m înălţime. Ceaţa are frecvenţă mai mare în regiunile de ţărm, iar în evoluţia în timp este
mai frecventă noaptea şi dimineaţa, toamna şi iarna pe continente şi primăvara pe mări şi oceane.
Impactul asupra populaţiei. Toate fenomenele atmosferice de risc din anotimpul rece al anului au grave
urmări, în primul rînd, asupra agriculturii. Spre exemplu, în cazul îngheţului, sunt cunoscute efectele grave
asupra viticulturii şi pomiculturii. Pagubele datorate îngheţului pot fi diminuate prin: măsuri de prevenire
anterioare a plantării sau însămînţării, măsuri destinate creşterii temperaturii solului şi aerului; măsuri de
atenuare a răcirilor radiative nocturne; măsuri pentru împiedicarea producerii inversiunilor termice. Ceaţa,
deşi este previzibilă, creează mari dificultăţi navigaţiei aeriene, navale şi fluviale, transporturilor terestre,
prin reducerea excesivă a vizibilităţii. De asemenea, creşte numărul accidentelor şi respectiv a pierderilor
de vieţi omeneşti datorită vizibilităţii reduse. În multe situaţii fenomenul a avut caracter de catastrofă. Ceaţa
combinată cu particulele solide şi de gaze impurificatoare din arealele urbane, formează smog-ul, care
favorizează concentrarea poluanţilor, cu urmări grave asupra populaţiei.

6.Secetele sunt fenomene atmosferice de risc complexe, datorate reducerii sau chiar absenţei precipitaţiilor,
caracterizate prin deficit de umezeală în aer şi sol şi prin creşteri ale evapotranspiraţiei potenţiale. Seceta
atmosferică, caracterizată prin lipsa totală sau parţială a precipitaţiilor pe timp mai îndelungat, conduce la
aparţia secetei pedologice, datorită deficitului de umezeală din ce în ce mai adînc în sol. Absenţa
precipitaţilor se datorează staţionării timp îndelungat a formaţiunilor barice anticiclonale. Intensitatea
fenomenelor de secetă depinde de intensitate cauzelor. Pot dura de la cîteva zile pînă la cîteva luni, un an
sau mai mulţi ani consecutivi. De asemenea, secetele se diferenţiază de la un loc la altul pe suprafaţa
Pămîntului. În unele regiuni sunt mai puţin extinse în teritoriu şi pot fi şi mai puţin severe, în alte regiuni
secetele sunt îndelungate, fiind astfel un fenomen extrem caracteristic acestor regiuni. Impactul asupra
populaţiei şi mediului este devastator în ambele situaţii. În arealele cu apriţie episodică datorită caracterului
imprevizibil, daunele pentru agricultură mai ales sunt remarcabile. Impactul asupra populaţiei . Secetele
influenţează, în primul rînd, covorul vegetal natural şi antropic, fiind unele dintre cele mai agresive
fenomene de risc cu urmări asupra condiţiilor de trai ale populaţiei şi mediului. Durata şi intensitatea
secetei, precum şi unele fenomene care premerg seceta sau care o însoţesc îi determină caracterul de
dezastru. Dintre aceste condiţii, mai importante sunt:
– durata de la cîteva luni la cîţiva ani consecutivi;
– deficit important de apă din perioada precedentă;
– – asocierea mai multor factori meteorologici ca insolaţia, temperatura ridicată, umezeala aerului
redusă, vînturi puternice, absenţa precipitaţiilor;
– – perioade de înheţ precedent secetei sau alte fenomene meteorologice cu influenţe negative asupra
plantelor;
– – declanşarea secetei în timpul celor mai importante faze de vegetaţie;
– – apariţia secetelor în regiuni cu precipitaţii reduse cantitativ;
– – soluri uscate, lipsite de coeziune şi fără apă;
– – lipsa irigaţilor.
–
– Deşertificarea Dintre procesele şi fenomenele de risc cu expansiune mare în teritoriu, de importanţă
globală, deşertificarea este unul dintre cele mai complexe, datorîndu-se unor cauze naturale şi
antropice. În sens restrîns, deşertificarea este procesul de extindere a deşerturilor; ecosistemele din
regiunile semiaride se sting, îşi pierd capacitatea de autoregenerare, iar terenurile sunt incluse celor
aride, fără vegetaţie. Caracteristicile esenţiale ale deşertificării sunt: diminuarea treptată a suprafeţelor
cu vegetaţie arborescentă; erodarea şi sărăcirea solului prin caracterul torenţial al precipitaţiilor;
salinizarea solurilor etc. Deşertificarea reduce suprafeţele agricole de pe Terra şi înăspreşte condiţiile
de locuire. Asociată cu alte fenomene globale, cum ar fi topirea gheţarilor şi invadarea cu ape a
litoralului, induce o perspectivă nu prea optimistă asupra condiţiilor de locuire a populaţiei.