Sunteți pe pagina 1din 11

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282286227

Evolutia structurilor administrativ-teritoriale in mediul rural in Romania in


ultimele doua decenii (1990-2010)

Article · January 2014

CITATIONS READS

0 97

1 author:

Sageata Radu
Institute of Geography, Romania, Bucharest
178 PUBLICATIONS   244 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Climate Change and Impacts on Water Supply “CC-WaterS” View project

Un secol de învăţământ geografic la Universitatea din Bucureşti View project

All content following this page was uploaded by Sageata Radu on 29 September 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


Radu SĂGEATĂ
Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti
radusageata@yahoo.com

EVOLUŢIA STRUCTURILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE


DIN MEDIUL RURAL ÎN ROMÂNIA
ÎN ULTIMELE DOUĂ DECENII (1990–2010)

REZUMAT

Lucrarea are ca scop evidenţierea mutaţiilor care au intervenit la nivelul microstructurilor


administrativ-teritoriale care au afectat comunităţile rurale din România, pe de o parte, prin înfiinţarea
de noi comune sau sate, iar, pe de altă parte, prin investirea cu statut urban a unor localităţi rurale.
Dacă înainte de 1990 raţiunile acestor demersuri erau predominant politice, prin dispariţia barierelor
ideologice şi declinul economic generalizat ce a însoţit acest proces, deciziile administrative au căpătat un
fundament predominant economic. În acest context, lucrarea încearcă să evidenţieze pe baza surselor
documentare şi a observaţiilor din teren, impactul biunivoc pe care l-au avut transformările economico-
sociale de după 1990 asupra deciziilor politico-administrative, iar acestea, asupra comunităţilor rurale.
Analiza evidenţiază o creştere substanţială a numărului structurilor administrativ-teritoriale de
nivel local, rezultat al „teritorializării” comunităţilor umane din mediul rural în tentativa acestora de a
se apropia de factorii decizionali, proces generat de disfuncţionalităţile economico-sociale. Prin
urmare, în vederea unei dezvoltări regionale integrate este necesară îmbunătăţirea cadrului de
cooperare la nivel local, prin iniţierea de parteneriate comune între autorităţi şi actorii locali interesaţi.

Cuvinte cheie: comune, sate, fragmentare administrativă, declin economic, iniţiative antreprenoriale,
România.

Clasificare JEL: O2, P21, P25,P32, R1.

ON THE EVOLUTION OF RURAL ADMINISTRATIVE-


TERRITORIAL STRUCTURES IN ROMANIA
OVER THE LAST TWO DECADES (1990–2010)
ABSTRACT

The aim of this paper is to highlight the micro-structural mutations in the administrative-
territorial structures impacting the rural communities in this country. These were the result of the
establishment of new communes or villages, on one hand, and of the urban status assigned to certain
rural settlements, on the other hand. Prior to 1990, such actions were based mainly on political
considerations, while after that date, ideological barriers being eliminated and a generalized economic
decline setting in, administrative decisions have acquired a dominantly economic component. On the

Economie Agrară şi Dezvoltare Rurală, serie nouă, anul VIII, nr. 1, p. 79–88, 2011
80 Radu Săgeată 2

basis of documentary materials and field surveys, the author attempts to pinpoint the bi-univocal
impact of the post-1990 socio-economic transformations on the political-administrative decisions and
on the rural communities themselves.
The findings reveal a significant increase in the number of local administrative-territorial
structures that have shaped a new territorial pattern for the rural communities in their endeavour to
approach the decision-making bodies, a process generated by the existing social-economic
dysfunctionalities. Hence, integrated regional development means improving the local co-operation
framework on the basis of joint partnerships between the authorities and the interested local players.

Key words: communes, villages, administrative fragmentation, economic decline, entrepreneurial


initiatives, Romania.

JEL Classification: O2, P21, P25, P32, R1.

1. INTRODUCERE

Declinul economic generalizat care a caracterizat ultimul deceniu al secolului


trecut s-a reflectat şi la nivelul deciziilor politico-administrative, prin reorientarea
acestora de la un fundament ideologic, la unul predominant economic. Un prim pas
în acest sens l-a constituit tendinţa de restitutio in integrum care s-a circumscris
majorităţii deciziilor politice ce au căpătat caracter legislativ în prima jumătate a
anilor 1990.
Legile fondului funciar, legea caselor naţionalizate, reabilitarea unor personalităţi
politice, îndeosebi din perioada interbelică, eforturile de a repune într-o lumină
obiectivă istoria contemporană a României, ca şi a întregului sistem comunist, au
reprezentat tot atâtea încercări de a corecta deciziile arbitrare ale regimului politic
înlăturat în decembrie 1990. Încercările de a reînfiinţa structurile administrativ-
teritoriale desfiinţate în 1950 s-au înscris şi ele pe aceleaşi coordonate.

2. STADIUL CUNOAŞTERII PROBLEMEI

Depunerea la 22 iunie 1995 a cererii de aderare a României la Uniunea


Europeană a deschis însă calea negocierilor pentru adoptarea aquis-ului comunitar.
Extrapolat la nivelul structurilor administrativ-teritoriale, aceasta a însemnat
începutul demersurilor privind constituirea la nivelul României a unor structuri
macroregionale de tip NUTS 2, comparabile ca mărime şi suprafaţă cu regiunile
europene. Această tendinţă, bazată pe integrarea judeţelor existente, a avut câştig
de cauză în dauna celei bazată pe fragmentare şi reconsiderarea vechilor judeţe,
găsindu-şi concretizarea în anul 19971 prin constituirea celor opt regiuni de
dezvoltare, ca suport teritorial pentru implementarea politicilor de dezvoltare regională.
1
Acestea au fost propuse în lucrarea Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România,
elaborată în 1997 de către un grup de experţi, sub egida Guvernului României şi Comisiei Europene,
prin Programul PHARE, şi adoptate legislative în 1998, prin Legea pentru dezvoltarea regională în
România (Legea 151/1998).
3 Evoluţia stucturilor administrativ-teritoriale din mediul rural în Romînia 81

La nivel microteritorial însă, pe fondul politicilor europene de stimulare a


autoguvernărilor locale s-a manifestat o tendinţă inversă, de fragmentare, prin
constituirea de noi structuri administrativ-teritoriale, ca urmare a desprinderii
acestora din cele deja existente. Motivate în general din raţiuni istorice şi de
„patriotism local” (reînfiinţarea vechilor comune desfiinţate „abuziv” în 1950 şi
1968)2, adevăratele motive care stau la baza procesului de înfiinţare de noi comune
par să fie cele de ordin economic şi politic.

3. MATERIAL ŞI METODĂ

Legea nr. 2 din 1968 a consfinţit organizarea administrativ-teritorială a


României după un sistem departamental, pe baza a două verigi: judeţul la nivelul
superior, respectiv oraşul şi comuna, la cel inferior. Judeţele au fost constituite pe
fundamentul judeţelor tradiţionale din 1926 cărora li s-au adus, însă, modificări
substanţiale. Deşi noile judeţe nu mai variau atât de mult ca suprafaţă (raportul
dintre suprafaţa celui mai mare şi a celui mai mic judeţ a scăzut de la 6,6%, în
1926, la 2,37%, în 1968), totuşi la nivelul sistemelor urbane judeţene contrastele se
menţineau profund, atât sub aspect numeric – între 2 oraşe (Brăila şi Buzău) şi
14 oraşe în judeţul Prahova, cât şi calitativ, în ceea ce priveşte repartizarea acestora
în teritoriu, mărimea demografică, puterea economică şi gradul de dotare tehnico-
edilitară.
Rezultau astfel diferenţieri considerabile şi în ceea ce priveşte ariile şi
intensităţile de polarizare a spaţiilor rurale limitrofe; în vreme ce unele comune
gravitau sub directa influenţă a două sau mai multe aşezări urbane, vaste areale
rurale rămâneau nepolarizate sau slab polarizate de un nucleu urban. Aceste
discrepanţe au constituit şi motivul pentru care în 1968 au fost declarate oraşe 49
dintre aşezările rurale mari, centre polarizatoare pentru zonele rurale adiacente,
cărora li s-au adăugat între 1981 şi 1990 – 24, iar între 1990 şi 2007 – alte 60 (Fig. 1).
Organizarea administrativ-teritorială din 1968 a avut un efect perturbator prin
reorientarea investiţiilor spre noile centre administrative, indiferent dacă acest
demers era sau nu justificat din punct de vedere economic. Această politică de
dezvoltare egalitaristă s-a reflectat printr-o industrializare şi o creştere demografică
rapidă a unor centre urbane mijlocii sau chiar mici, slab dezvoltate sub raportul
infrastructurii economico-sociale, în detrimentul altora mai dezvoltate. Consecinţa
s-a regăsit în fluxurile migratorii, care au determinat o scădere accentuată a
populaţiei din spaţiile rurale adiacente, concomitent cu creşterea semnificativă a
mediei de vârstă a acesteia, fapt ce a contribuit esenţial la consolidarea „dependenţei”
ruralului de urban.
2
La organizarea administrativ-teritorială din 1926 erau, pe teritoriul de atunci al României,
8.751 comune; numărul acestora avea să fie redus la 4.052 în 1950 şi 2.706 în 1968, ajungând la
2.326 în 1989.
82

Municipii noi
Oraşe noi
Radu Săgeată

Fig. 1 – Municipii şi oraşe declarate între 1990 şi 2009.


4
5 Evoluţia stucturilor administrativ-teritoriale din mediul rural în Romînia 83

În prezent, cele 2.856 comune din România3 înregistrează disproporţii


substanţiale atât ca mărime demografică, ca potenţial economico-social, dar şi ca
structură a teritoriului administrativ. Astfel, decalajul existent între mărimea
demografică a celei mai mari şi a celei mai mici comune din România (Poiana
Mare, jud. Dolj, respectiv Brebu Nou, jud. Caraş-Severin) este de 1:146,3 în vreme
ce numărul de sate ce alcătuiesc teritoriul administrativ al unei comune variază
între 1 şi 404. Majoritatea covârşitoare a comunelor au însă în componenţă mai
puţin de 20 de sate, doar 8 depăşind această valoare, dintre care 7 sunt în Munţii
Apuseni, iar una (Cornereva) în Munţii Mehedinţi5, zone caracterizate printr-un
grad mare de fragmentare a reliefului, prin sate mici, cu o structură risipită.
Decalajele între mărimile demografice extreme ale comunelor variază la nivel
judeţean între 1:37,1 şi 1:4,4. Cele mai diferite comune ca potenţial demografic
sunt în judeţele din Transilvania şi Banat, judeţe eterogene atât ca potenţial şi
structură demografică, cât şi din punct de vedere al cadrului natural (Caraş-Severin
– 1:37,1; Arad – 1:32,5; Timiş - 1:30,6 şi Hunedoara – 1:23,5).
Viabilitatea acestor structuri administrative supradimensionate este pusă sub
semnul întrebării datorită gradului lor redus de coeziune, dat de distanţele mari
între satele componente şi de inexistenţa unor căi adecvate de comunicare, relaţiile
politico-administrative fiind pentru aceste sisteme locale, singurele surse generatoare
de coeziune. În plus, mărimea demografică le include în categoria comunelor mijlocii,
cele mai multe având peste 2.000 locuitori, fapt ce ar permite, cu acordul
colectivităţilor locale, fragmentarea acestora în unităţi administrative cu suprafeţe
mai mici deci, teoretic, mai uşor de administrat. La polul opus, 36 de comune au
sub 1.000 locuitori, dintre care 7 chiar sub 500 locuitori6, majoritatea fiind alcătuite
dintr-un număr redus de sate, ceea ce dă posibilitatea contopirii acestora cu alte
comune vecine, în vederea constituirii unor structuri administrative mai puternice
sub raport demografic şi implicit mai viabile în contextul implementării unei
autonomii locale eficiente. Comunele alcătuite dintr-un singur sat reprezintă doar
6,7% din total, cele mai multe fiind în judeţele Teleorman (19), Maramureş (15),
Tulcea (13), Olt şi Dolj (câte 12), Călăraşi (11) şi Ilfov (9), judeţe de câmpie sau
situate în zone depresionare, cu relief neted şi sate mari, compacte, situate pe firul
principalelor văi. În alte judeţe precum Alba, Argeş, Bihor, Gorj, Hunedoara, Mureş,
Sălaj, Vaslui şi Vâlcea, toate comunele au în componenţă două sau mai multe sate.
În alte situaţii, trasarea necorespunzătoare a limitelor dintre judeţe sau comune
poate restricţiona dezvoltarea unor sate. Astfel, părţi din moşiile istorice ale unor
sate de munte din vestul judeţelor Suceava şi Neamţ se află în prezent sub
administrarea autorităţilor comunale din judeţele vecine, fapt ce tensionează raporturile
la nivelul autorităţilor locale şi impune revizuirea actualelor limite dintre unităţile
3
Date la 1 ianuarie 2008. Cele 2 856 comune cuprindeau 12 955 sate.
4
Comuna Cornereva, judeţul Caraş-Severin.
5
Acestea sunt: Cornereva (jud. Mehedinţi), Vidra, Bistra, Avram Iancu, Sohodol, Bucium,
Lupşa şi Mogoş (jud. Alba).
6
Acestea sunt: Ceru Băcăinţi (jud. Alba), Sistarovăţ (jud. Arad), Brebu Nou (jud. Caraş-
Severin), Bătrâna (jud. Hunedoara), Bara şi Secaş (ambele în jud. Timiş) şi Ciatalchioi (jud. Tulcea).
84 Radu Săgeată 6

administrativ-teritoriale, atât la nivel comunal, cât şi judeţean. Semnificativ în acest


sens este şi cazul satului Floreşti, din comuna Ţânţăreni (jud. Gorj), care deşi
aparţine administrativ de judeţul Gorj este situat la limita sa cu judeţul Dolj, aceasta
trecând chiar prin centrul satului, astfel că responsabilităţile privind administraţia
locală sunt „pasate” de la un judeţ la altul, respectiv de la autorităţile locale ale
comunei Ţânţăreni de care aparţine administrativ, la cele ale oraşului Filiaşi.
Satele desfiinţate prin depopulare alcătuiesc o categorie distinctă. Fenomenul
a luat o amploare mai mare după 1990, afectând aşezări rurale situate în zone
izolate, greu accesibile datorită reliefului şi căilor de comunicaţie, sau sate din
Transilvania şi Banat, depopulate ca urmare a emigrărilor masive (în special în
Germania – populaţia de naţionalitate germană). Reprezentative pentru prima
categorie sunt unele sate din Delta Dunării (Câşliţa, Ostrovu Tătaru şi Tatanir,
toate în com. Chilia Veche; Stânca, în com. Casimcea; Ardealu, în com. Dorobanţu;
Uzlina, în com. Murighiol şi Piatra, în com. Ostrov), iar pentru cea de-a doua,
unele sate din judeţele Timiş (Nadăş, oraşul Recaş; Checheş, com. Secaş; Bunea
Mică, oraşul Făget) şi Caraş-Severin (Drencova, com. Berzasca; Lindenfeld, com.
Buchin) etc. Toate aceste sate continuă însă să figureze în Nomenclatorul
organizării administrativ-teritoriale a României. La acestea se adaugă emigraţiile
pentru forţă de muncă, definitive sau periodice, atât în statele Unuinii Europene
(cu deosebire în Italia şi Spania), cât şi în S.U.A. şi Canada.

4. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Declinul economic ce a însoţit perioada de tranziţie, concretizat printr-o


puternică degradare a mijloacelor de producţie şi a fondurilor fixe ce au aparţinut
fostelor CAP (clădiri, silozuri, adăposturi pentru animale, sisteme de irigaţii, sere şi
solarii etc.) a amplificat moştenirea unui spaţiu rural îmbătrânit şi feminizat, ca
urmare a politicii de industrializare forţată dusă de autorităţile comuniste. În acest
context, reinserţia în spaţiul rural a celor disponibilizaţi ca urmare a reconversiei
industriei urbane, favorizată şi de unele măsuri legislative de retrocedare a fondului
funciar sau de acordare a unor facilităţi financiare, a fost deosebit de dificilă,
conducând adesea la fenomene sociale marginale. La acestea se mai adaugă, pe de
o parte, degradarea continuă a infrastructurii tehnico-edilitare şi de comunicaţii, pe
fondul unei penurii financiare generalizate, iar, pe de altă parte, consecinţele unor
fenomene climatice şi geomorfologice extreme (inundaţii, secete, alunecări de
teren) ce au afectat un mare număr de comunităţi rurale, amplificând fenomenul de
sărăcie endemică, asociat cu sentimentul dependenţei de o administraţie locală
străină de multe ori de problemele reale ale locuitorilor.
Potenţialul de poziţie ocupă de asemenea, un rol important. În multe sate
izolate sau aflate în proces de depopulare, au apărut tendinţe secesioniste care
vizează înfiinţarea unor structuri administrative proprii, care să elimine drumurile
lungi şi costisitoare, uneori de zeci de kilometri, până la reşedinţele de comună.
7 Evoluţia stucturilor administrativ-teritoriale din mediul rural în Romînia 85

Gradul de accesibilitate al aşezărilor rurale din România reiese şi din distanţa dintre
centrele comunale şi principalele nuclee urbane polarizatoare (oraşe cu peste 30.000
locuitori). Un mare număr de comune sunt polarizate de aşezări urbane situate în
judeţele vecine, fapt ce impune reconsiderarea actualelor limite dintre judeţe.
În aceste condiţii, prin separarea unor sate şi formarea de noi comune cu un
număr mai mic de locuitori s-a încercat revitalizarea economico-socială a unor
comunităţi locale, printr-o mai bună autoadministrare, condiţie esenţială pentru
atragerea de fonduri extrabugetare. În multe cazuri însă, în spatele acestor iniţiative
se ascund orgolii şi interese locale mascate prin puternicul ataşament al primarilor
faţă de alegători, interese care conduc în realitate la creşterea aparatului birocratic,
corupţie şi la blocarea iniţiativelor antreprenoriale. Pe această bază au fost
înfiinţate, numai între 1990 şi 2006, 226 comune noi, acest proces atingând
apogeul între anii 2002–20047, ca urmare a adoptării în iulie 2001 a secţiunii a IV-a
a Planului de amenajare a teritoriului naţional, privind reţeaua de localităţi (Fig. 2).
Prin acest act normativ au fost stipulate legislativ atât criteriile minimale de
constituire a comunelor, cât şi cele privitoare la transformarea acestora în oraşe.
Nerespectarea în multe situaţii de către autorităţile locale a acestor condiţii,
asociată cu deciziile politice adesea cu caracter subiectiv de înfiinţare a unor
comune, au condus la atragerea de iniţiative antreprenoriale în unele cazuri forţat,
menite să stimuleze dezvoltarea locală a respectivelor comunităţi rurale, pentru a le
face compatibile cu standardele impuse de normativele legislative.
Ponderea reală a ruralului în ansamblul spaţiului geografic românesc nu reiese
însă cu claritate, pe de o parte datorită eterogenităţii structurale şi functionale a
actualelor centre urbane, multe dintre acestea caracterizându-se printr-un grad accentuat
de ruralizare, iar pe de altă parte ca urmare a includerii în teritoriul administrativ
urban a unui mare număr de sate şi localităţi componente, care nu au nimic comun
cu standardele de viaţă urbană. Pe de altă parte, multiple disponibilizări din rândul
angajaţilor au făcut ca o mare parte dintre aceştia să se reorienteze spre satele şi
comunele din care au provenit, desfăşurând aici cele mai diferite activităţi, de la
agricultură, exploatarea şi prelucrarea lemnului şi până la comerţ, turism şi artizanat.
O a doua tendinţă evolutivă manifestată în interfranja rural-urban, de această
dată în plan vertical8, o constituie transformarea pe scară tot mai largă în oraşe a
unor comune considerate ca fiind nuclee de polarizare locală. Baza acestei acţiuni
stă tot în legea 351/2001, care stabileşte9 17 zone lipsite de oraşe pe o rază de circa
25–30 km2, care necesită acţiuni prioritare pentru dezvoltarea de localităţi cu rol de
servire intercomunală. Pe această bază, sistemul urban românesc a fost mărit, în
intervalul după 1990 cu 59 oraşe (Fig. 1).
7
Legea nr. 351 din 6 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, XIII, 408 din
13 iulie 2001.
8
Am considerat tendinţele de asociere şi cooperare intecomunală ca fiind forţe manifestate în
plan orizontal, spaţial, prin legăturile funcţionale stabilite spontan între comunităţile locale, în vreme
ce schimbarea statutului unor unităţi administrativ-teritoriale presupune implicarea organelor de
decizie externe ce determină şi modificări la nivel ierarhic (vertical).
9
În anexa II – 6.1.
86
Radu Săgeată

Fig. 2 – Comune înfiinţate şi reorganizate între 1990 şi 2009.


8
9 Evoluţia stucturilor administrativ-teritoriale din mediul rural în Romînia 87

5. CONCLUZII

Mărimea demografică, fizionomia, dar mai ales profilul funcţional al noilor


oraşe ne îndreptăţeşte să afirmăm că urbanizarea postrevoluţionară, ca de altfel şi
cea realizată în anii economiei centralizate, a avut mai mult un caracter extensiv,
cantitativ, decât unul intensiv, calitativ, exprimat printr-o creştere a standardelor de
confort urban şi realizarea unei convergenţe funcţionale între baza şi vârful ierarhiei
urbane.
Multiplicarea numărului de oraşe, justificată de altfel în condiţiile existenţei
unor suprafeţe întinse nepolarizate sau slab polarizate de un nucleu urban, tinde să
devină doar o acţiune declarativă în condiţiile incapacităţii acestora de a se
transforma în veritabile nuclee de polarizare locală cu rol structurant în plan teritorial.
În plus, criteriile minimale stabilite prin lege ce definesc urbanul sunt îndeplinite
cel mai adesea într-o proporţie redusă, multe dintre aceste aşezări conservând încă
puternice particularităţi rurale.
Consecinţele unor asemenea acţiuni de „urbanizare legislativă”, fără un suport
teritorial adecvat, se răsfrâng cel mai adesea negativ asupra comunităţilor locale
respective, care nu mai beneficiază de aportul fondurilor comunitare vehiculate
prin intermediul unor programe de dezvoltare rurală. De aceea, considerăm utilă
instituirea unei categorii intermediare de aşezări între cele urbane şi rurale, de tipul
comunelor urbane interbelice, asimilate ruralului, dar care să servească drept
pepinieră pentru noile aşezări urbane, ce vor primi acest statut numai după ce vor fi
atins în mod real, criteriile stabilite prin lege.

BIBLIOGRAFIE

1. Cocean, P. (1997), Ţara (the land) – a typical region of Romania, Revue Roumaine de Géographie, 41,
Bucureşti, p. 41-50.
2. Cocean, P. (2002), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Ghinea, D. (1996-1998), Enciclopedia geografică a României, vol. I-III, Edit. Enciclopedică,
Bucureşti.
4. Ilieş, M. (1999), „Ţările” – regiuni geografice specifice ale României, Revista Română de Geografie
Politică, I, 1, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea, p. 44-49.
5. Nistor, I. S. (2000), Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Edit. Dacia, Cluj Napoca.
6. Oroveanu, M. (1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului R.S. România, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
7. Popescu, C. L. (1999), Autonomia locală şi integrarea europeană, Edit. All Beck, Bucureşti.
8. Săgeată, R. (2001), „Ruralul” în mediul urban, Revista Geografică, VIII, Institutul de Geografie,
Academia Română, Bucureşti, p. 157-165.
9. Săgeată, R. (2004, a), Dinamica zonelor de influenţă urbană sub presiunea funcţiei politico-
administrative, Forum Geografic, III, 3, Edit. Universitaria, Craiova, p. 121-126.
10. Săgeată, R. (2004, b), Soluţii de optimizare a organizării administrativ-teritoriale a României în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Edit. Ars Docendi, Bucureşti.
11. Săgeată, R. (2004, c), Zonele metropolitane în România, Revista Română de Geografie Politică,
VI, 1-2, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea, p. 123-136.
88 Radu Săgeată 10

12. Săgeată, R. (2004, d), Funcţia politico-administrativă a aşezărilor umane şi organizarea spaţiului
geografic. Aspecte teoretico-metodologice, Comunicări de Geografie, VIII, Edit. Universităţii
Bucureşti, p. 325-328.
13. Săgeată, R. (2005, a), Disfuncţionalităţi teritoriale induse de structurile administrative de nivel
comunal în România, Revista Geografică, XI, 2004, p. 119-123.
14. Săgeată, R., Simileanu, V. (2007), Political-Administrative Decisions, a Pressure Factor for
Entrepreneurial Initiatives, Geographica Timisensis, 16, 1, p. 95-104.
15. Săgeată, R. (2005, b), Structuri de cooperare intercomunală, în: vol. Dezvoltarea durabilă a
spaţiului rural, Probleme economice, 154-155, Academia Română, Institutul Naţional de
Cercetări Economice, Academia Română, Bucureşti, p. 30-45.
16. Săgeată, R. (2006), Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Studiu geografic
cu aplicare la teritoriul României, Edit. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” & Edit.
Top Form, Bucureşti.
17. Săgeată, R. (2008), Organizarea şi amenajarea spaţiului geografic, Edit. Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu.
18. *** (2001), Lege privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional. Secţiunea a
IV-a. Reţeaua de localităţi, Monitorul Oficial al României, XIII, 408, Bucureşti.

View publication stats