Floare albastră

De Mihai Eminescu

Romantismul, curent literar artistic care se manifestă între secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului
al XIX-lea, apare ca o reacție împotriva regulilor strice ale clasicismului, împotriva doctrinelor clasice ale
obiectivității, imitației și clarității și raționalismului iluminist, caracterizându-se prin afirmarea libertății absolute a
creației, a originalității și a sensibilității în locul rigorii raționale a clasicismului.

Printr-o tematică a iubirii și a naturii, ce apar îngemănate în opera eminesciană, poemul Floare albastră se
încadrează în curentul romantismului, aspect sugerat încă din titlul cu valoare simbolică. Motivul florii albastre
asociată florii de nu- mă-uita este simbolul dragostei, identificându-se cu natura primordială, și a unei stări edenice,
deci a unei iubiri absolute, și, asociată culorii albastru, ia simbolismul unei ,,irealități visătoare,, , conferind astfel
poemului mai multe interpretări: iubirea absolută neîmplinită, nostalgia, melancolia unei iubiri trecute, pierdute,
văzute ca o vrajă, o idilă în natura, spațiul paradisiac. Totodată, sintagma floarea albastră, prin elementul teluric, al
naturii și prin culoarea albastru asociată cerului, bolții și deci infinitului, absolutului, poate cuprinde o antiteză, între
planul terestru, lumea realului, și planul cosmic, al absolutului, al geniului.

Specific romantismului, poemul se structurează în jurul unor serii de opoziții : lumină-întuneric (,,), abstract-
concret, realitate-vis, aproape-departe, trecut-prezent, ce conturează două lumi contrare, antitetice, incompatibile.
Compus din 4 secvențe acestea corespund, alternativ, celor 2 ipostaze umane ale eului liric ființa iubită-iubitul sau
spirituale ființa muritoare-geniul. Prima și a treia secvență este un monolog liric adresat de către ființa iubită, și
cuprinde o întrebare retorică ce îl situează pe iubit în planul cosmic, într-o lume superioară (,,Iar te-ai cufundat în stele/
Și în nori și-n ceruri nalte,,). Înălțimea spirituală, predilecția pentru cunoaștere, meditație a geniului, este proiectată în
imaginile ce conturează o lume rece, însingurată, a ideilor (,,, întunecata mare,, ,câmpiile asire,, ,,Piramidele-nvechite,
Urcă-n cer vârful lor mare,,). În cealaltă parte, planul ființei iubitei, un spațiu paradisiac (,,Nime-n lume n-o să
stie,/Caci va fi sub pălărie,,) al iubirii absolute, văzute ca un joc în mijlocul naturii protectoare (,,Și mi-i spune-atunci
povești/ Și minciuni cu a ta guriță/Eu pe-un fir de romanită/Voi cerca de mă iubești). Motivele codrului, izvorului,
trestiei, potecii, luminișul (,,,,ochiul de pădure,,) conturează acest spațiu originar, intim, închis (,,De mi-i dai o
sărutare, /Nime-n lume n-a s-o știe/Căci va fi sub pălărie,,) în care ființa iubită îl cheamă în încercarea de a-i oferi
fericirea, împlinirea prin iubire (,,Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!,,). Însă geniul nu poate accede în lumea
profană, a iubirii, întrucât el are fascinația abstractului și a cunoașterii superioare, cosmice, dorința, pasiunea ființei
iubite tratând-o cu oarecare ironie, a celui superior, cunoscător, care regretă ((,,Ah! ea spuse adevărul./Eu am râs, n-am
zis nimica,,). fapt pentru care, meditația lui din a doua și a patra secvență, este una asupra trecutului, a ceea ce a fost
atunci, a unei iubiri trecute neîmplinite, în prezentul unei lumi triste (,,Și te-ai dus, dulce minune/Ș-a murit iubirea
noastră,,). Motivul oniric, motiv romantic, apare și în poezia Floarea albastră, spațiul sacru, pe care ființa iubită îl
creează parând să aparțină unui vis, ea fiind de asemenea un vis, (,,Înc-o gură și dispare/,,). Emoția din ultima strofă,
prin cuvintele ,,Floare albastră!Floare albastră!.. trădează (poate) nostalgia visului, regretul ca urmare a iubirii pierdute
pentru totdeauna.

În concluzie, poemul Floare albastra de Mihai Eminescu aparține curentului romantic întrucât abordează o
tematică a iubirii și a naturii, ilustrând ideea unei iubiri absolute neîmplinite, desfășurate într-un cadru natural,
paradisiac, al visului romantic, construită în jurul unor motive literare romantice și a antitezei, ca urmare a
incompatibilității lumilor ce aparțin cei doi îndrăgostiți, o lume a ideilor și a cunoașterii cosmice (geniul) și o lume a
cunoașterii telurice (ființa muritoare).