Leoaică tănără, iubirea

De Nichita Stănescu

Neomodernismul este o orientare literară începând cu anul 1960, care readuce în centrul altenției ideile
modernismului, după o perioadă în care literatura fusese ideologizată poetic. Reluând legăturile cu literatura
modernă, nemodernsimul preia elemente specifice acestuia, precum intelectualizarea emoției, ambiguitatea
limbajului, dar se remarcă printr-o accentuată reflexivitate, prin imagini și asocieri inedite, între abstractși
concret, noțiunile abstracte fiind redate nivelul textului prin elemente concrete, creând astfel un univers
poetic original și expresiv.

Poezia Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu este o poezie neomodernistă, în care subiectivitatea
și afectivitatea se împletesc cu puterea expresivă și ambiguitatea limbajului și insolitul imaginilor artistice
realizate prin asocierea inedită a elementului abstract (iubirea) cu elementul concret, al lumii imediate
(leoaică).

Titlul, element de paratextualitate, reluat și în incipit, format din apoziția ,,leoaică tânără,, , ale cărei
sensuri sunt transferate termenului pe care îș explică ,,iubirea,, , prefigurează ideea poetică, discursul liric
constituindu-se ca o definiție a iubirii, sentiment ce evocă frumusețe, vitalitate, dar și ferocitate, sălbăticie,
instinctualitate, teamă. Astfel, tema poemului este iubirea ca formă de cunoaștere a sinelui și a lumii.
Întâlnirea neașteptată, apariția bruscă, surprinzătoare, intruziunea ei agresivă în existența umană tranformă
definitiv percepția îndrăgostitului asupra lumii înconjurătoare, exterioare și asupra sa.

Discursul liric,alcătuit din 3 strofe, ce le corespund 3 secvențe lirice,construite gradat,ia forma unei
confesiuni lirice, construit în jurul motivului leoaicei, ce devine un simbol al iubirii. Prima secvență ilustrează
momentul instaurării sentimentului, ce ia forma concretă a unei leoaice (,,Leoaică tânără, iubirea,,) printr-o
asociere inedită cu ritul vânătorii prin imagini ce sugerează ferocitatea și forța și violența cu care ia prin
surprindere ființa și o acaparează într-un proces premeditat: ,,mă pândise(..),, , ,,mi-a sărit în față,, și, într-un
final, ,,m-a mușcat leoaica, azi de față,,. Versurile ,,Mă pândise-n încordare/ mai demult,, sugerează
afinitatea, predispoziția ființei umane, aceasta fiind mereu în pericol de a se îndrăgosti în timp ce verbele la
perfectul compus (,,a sărit,, a înfipt, a mușcat) evidențiază caracterul neprevăzut, brusc, violent cu care
iubirea apare în fața omului, dar și imposibilitatea de a se sustrage acestui sentiment irevocabil. Cel ce
cunoaște iubirea, acum îndrăgostit este astfel, ,,.mușcat,, ,,de față,, , iubirea, neputând să fie ascunsă de cel
însemnat, își lasă amprenta, permanent asupra ființei umane.

În fața iubirii, omul nu mai poate face nimic, este supus efectului devorator al sentimentului pe care il
are asupra sa, într-un proces de reconfigurare atât a percepției despre lumea înconjurătoare, cât și asupra
sinelui, ilustrat în cea de-a doua și a treia strofă. Cea de-a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic,
întreaga lume transformându-se sub influența iubirii, într-un joc al cercurilor, ca simbol al perfecțiunii,
reiterând geneza: ,,Si deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc de-a dura/ când mai larg, când mai
aproape ca o strângere de ape,, , versuri ce ilustrează de fapt imaginea eminesciană ,,cuibar rotind de ape,, ,
sugerând capacitatea iubirii de a crea și de a da naștere unei lumi noi, transcendente. Erosul poziționează eul
în centrul acestui nou univers format, reconstruit, rezultat al noii percepții omului asupra realității.
Metaforele ,,Și privirea-n sus țâșni , curcubeu tăiat în două/ și auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocoârlie,, redau,
prin ,,mișcarea ascensională,, starea extatică dată de întâlnirea cu sentimentul iubirii și aspirația către
transcedent, iubirea devenind punte de legătură între contingent și transcendent, între real și ireal,
permițând astfel transcenderea granițelor lumii materiale și a ființei umane, în imaterialitate și spirit. Drept
urmare, nu numai lumea înconjurătoare este supusă procesului general de metamorfozare, ci și sinele,
spiritul uman, căruia îi este imposibil să se mai recunoască pe sine: ,,dar mână nu le mai știe,,. Schimbarea
are loc la nivelul întregii sale construcții spirituale. Lexemele aparținând fizicului, sprânceană, tâmplă, bărbie,
mână, sunt prelungiri ale ochilor, minții, și ale buzelor, simboluri ale cunoașterii, gândirii și a sensibilității.
Simetria poemului constă în structura ,,leaoică tânără,, din prima strofă, reluată în finalul poeziei, sub
forma ,,leoaică arămie,, ,semn al metamorfozării ființei umane și al dimensiunii sale transcdente,
corespunzătoare unei maturizării spirituale.

Verbele la prezentul etern sugerează permanența iubirii ce persistă și anulează dimensiunile temporale,
proiectând ființa umană în eternitate, într-o dimensiune transcendentă, , iar lumea sa capătă ,,strălucire,,,
idee susținută de repetiția din ultima strofă Iubirea, formă de cunoaștere, se retrage în ,,deșertul în
strălucire,, , ,,alunecă-n neștire,, , în acest spațiu etern, univers al cunoașterii și al eternității nesfârșit, în
așteptarea următoarei sale victime și ,,trece-alene ,,,,cu mișcările sale viclene,, ,,încă – o vreme/ și-ncă-o
vreme..,, într-un proces circular, ciclic.

În concluzie,în spirit neomodernist, Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu abordează o tematică a
iubirii, ca sentiment universal, irevocabil și formă de cunoaștere, ce metamorfozează ființa umană și drept
urmare, lumea înconjurătoare, permițând noi sensuri și transcenderea ei în imaterialitate și spirit.