Cuprins :

Introducere
1. Istoricul şi evoluţia jocului de baschet pe plan international. Inventarea
jocului de baschet
2. Baschet – joc sportiv colectiv
3. Pregătirea fizică în basket
3.1 Pregătirea fizică generală ( P.F.G.).
3.2 Pregătirea fizică specifică ( P.F.S.).
3.3 Perfecţionarea calităţilor biomotrice specifice
4. Clasificarea exerciţiilor
5. Program de pregătire fizică
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Unele izvoare referitoare la istoricul jocului amintesc că primele jocuri s-au desfăşurat pe
echipe de câte 50 de jucători şi cu două coşuri de fructe aşezate pe pământ, mingea fiind jucată
numai prin rostogolire. Din cauza busculadelor ce se făceau în apropierea coşurilor a fost nevoie
ca acestea să fie ridicate de la pământ, ca să nu fie atinse. Tehnica evoluând, a fost necesară
scoaterea fundului coşului, deoarece trebuia ca după fiecare coş înscris, mingea să fie scoasă prin
urcarea pe o scară.
Jocul atrăgea mulţi spectatori (studenţi), care îl priveau din balcoanele de care erau prinse
coşurile. În zelul lor, spectatorii interveneau de foarte multe ori şi dirijau mingea spre coş; ca
urmare, coşurile au fost prinse de panouri special amenajate, pentru a putea fi cât mai departe de
spectatori. Naismith nu putea să prevadă succesul pe care avea să-l obţină acest joc de-a lungul
celor peste 110 de ani de la memorabila primă partidă disputată în decembrie 1891, la
Springfield, în Massachusetts. El va simţi însă răsplata minţii sale odată cu integrarea jocului de
baschet în programul Jocurilor Olimpice din 1936 (Berlin – Germania) când, invitat fiind de
către Comitetul de organizare, face prima angajare a mingii între doi, la primul joc olimpic de
baschet. Deplina şi definitiva consacrare a jocului de baschet pe plan mondial va avea loc în
1936, când va fi inclus în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin. La turneul olimpic participă
un număr de 22 echipe masculine, reprezentând tot atâtea naţiuni.
Răspândirea baschetului feminin întâmpină unele impedimente, legate mai ales de
conceptele morale ce dominau acele vremi. În acea perioadă, datorită puritanismului doctrinar
care domina lumea Statelor Unite, principala problemă consta din ţinuta vestimentară sportivă a
femeilor, fapt ce interzicea bărbaţilor vizionarea întrecerilor sportive în care femeile ar fi apărut
în costume de sport. În plus, numeroşi profesori estimau că regulile legiferate de Naismith 17 nu
ar fi corespuns practicării acestui joc sportiv de către femei, ajungându-se astfel ca terenul de joc
să fie împărţit în trei zone, jucătoarele dintr-o zonă neavând dreptul de a se deplasa în altă zonă
decât cea iniţială. Acest fapt a frânat o bună perioadă răspândirea baschetului feminin în
continentul european.
1. Istoricul şi evoluţia jocului de baschet pe plan internaţional .Inventarea jocului de
baschet
Anii anteriori inventării şi apariţiei jocului de baschet dominau sălile de gimnastică din Statele
Unite ale Americii (denumite în acea epocă „gymnasium”) cu o serie de activităţi fizice faţă de
care popularitatea adepţilor de mişcare scădea treptat. Aceştia nu mai dovedeau prea mare interes
faţă de programul rigid de mişcări gimnice şi atletice, precum şi de alte activităţi specifice, dar
cărora le lipsea spiritul de întrecere, competiţia. S-a ivit astfel, necesitatea 18 19 apari ţiei unui
joc care s ă poat ă fi practicat, în principal, într-o sală, la lumina artificială, dar şi în aer liber,
care s ă nu fie prea greu de jucat şi, în acela şi timp, s ă fie interesant prin stimularea
caracteristicilor ludice.
Tradiţionalismul sistemului educaţional anglo-saxon din International Training School
Y.M.C.A. din Springfield – Massachusetts (S.U.A) îl determin ă pe tân ărul profesor JAMES A.
NAISMITH, care îndemnat şi încurajat de directorul şcolii, să caute noi mijloace prin care s ă
determine o participare mai entuziastă a tinerilor săi studen ţi la orele de educaţie fizic ă din
timpul iernii. James A. Naismith, de origine canadian ă, necontaminat de rutina obi şnuin ţei,
contestatar al tradiţiilor învechite şi moştenite din colegiu nu vrea să se resemneze la nivelul unor
lecţii aride de gimnastică practicate în timpul iernii şi se gânde şte la un joc colectiv care să
readucă voia bună şi entuziasmul lecţiilor din timpul verii, prin care studenţii săi să alerge, s ă
transpire, să - şi îmbunătăţească pregătirea fizic ă. În decembrie 1891, Profesorul James A.
Naismith g ăsise, în sfârşit, ideea fundamentală care să-l conduc ă la inventarea unui joc de
echipă, prin care să-i atrag ă pe studenţii săi în practicarea exerciţiului fizic în perioada dintre
sfârşitul sezonului de fotbal american şi debutul celui de baseball, care să contribuie la
menţinerea formei fizice a acestora. Naismith, cu ajutorul intendentului colegiului, procu ă din
magazie două coşuri rotunde de nuiele al c ăror diametru la gură era de aproximativ 18 inches
(45,72 cm), pe care le-a fixat pe traversele inferioare ale balustradei balconului (aflate la o înă
ţime de 10 picioare = 3,048 cm), la cele dou ă extremităţi ale sălii. De remarcat c ă aceste două
dimensiuni nu au fost niciodată modificate de-a lungul a peste 100 de ani de existenţă competi
ţională a jocului de baschet. Filosofia religioas ă a lui James A. Naismith se reflect ă mai ales în
două puncte remarcabile dintre regulile de joc, puncte care au fost întotdeauna respectate de
Federa ţia Interna ţional ă de Baschet (FIBA) ori de câte ori s-au făcut modific ări ale textului
regulamentului de joc:
 Interdic ţia de a se recurge la for ţa fizic ă împotriva unui adversar, aspect care
corespunde principiului „dragostei faţă de aproapele tău”, a respectului faţă de
adversar şi a fiinţei umane, şi
 Obligativitatea de a ridica braţul dup ă ce arbitrul a semnalat comiterea unei greşeli,
fapt ce corespunde recunoa şterii culpabilităţii din etica religioasă.
Naismith a fixat primele 13 reguli ale noului său joc care constituiau o replic ă a regulilor
jocului în aer liber, inaplicabile în sală datorită spaţiului restrâns şi numărului mare de
executanţi. Primul joc s-a desfăşurat între două echipe a câte 9 juc ători, deoarece clasa număra
18 studen ţi. Mingea era pus ă în joc prin aruncare la centru, echipele fiind aliniate pe liniile de
fund (ca la polo). Jocul a plăcut foarte mult şi un student la denumit baschet-ball, adic ă mingea
la coş (baschet = co ş, ball = minge ). Unele izvoare referitoare la istoricul jocului amintesc că
primele jocuri s-au desfăşurat pe echipe de câte 50 de juc ători şi cu două coşuri de fructe a
şezate pe pământ, mingea fiind jucat ă numai prin rosto golire. Din cauza busculadelor ce se
făceau în apro pierea 20 coşurilor a fost nevoie ca acestea să fie ridicate de la pământ, ca să nu
fie atinse. Tehnica evoluând, a fost necesară scoaterea fundului coşului, deoarece trebuia ca după
fiecare coş înscris, mingea să fie scoasă prin urcarea pe o scară. Jocul atrăgea mulţi spectatori
(studenţi), care îl priveau din balcoanele de care erau prinse coşurile. În zelul lor, spectatorii
interveneau de foarte multe ori şi dirijau mingea spre coş; ca urmare, coşurile au fost prinse de
panouri special amenajate, pentru a putea fi cât mai departe de spectatori. Naismith nu putea să
prevadă succesul pe care avea să-l obţină acest joc de-a lungul celor peste 100 de ani de la
memorabila primă partidă disputată în decembrie 1891, la Springfield, în Massachusetts. El va
simţi însă răsplata minţii sale odată cu integrarea jocului de baschet în programul Jocurilor
Olimpice din 1936 (Berlin – Germania) când, invitat fiind de către Comitetul de organizare, face
prima angajare a mingii între doi”, la primul joc olimpic de baschet.
2.Baschet – joc sportiv colectiv
Baschetul este un joc sportiv colectiv (de echipă), făcând parte din categoria jocurilor sportive
inventate. Calitatea sa de joc sportiv îl încadrează ca subdomeniu specializat al culturii şi
educaţiei sportive, al civilizaţiei sportive. Încadrarea baschetului în domeniul culturii sportive –
şi implicit al culturii – este determinată de faptul că baschetul, ca şi celelalte sporturi, este în
primul rând , o creaţie a omului, o cucerire culturală, iar practicarea lui constituie un act de
cultură. Conceptual, baschetul nu trebuie considerat unilateral, respectiv numai din punctul de
vedere al efectelor lui asupra componentei biologice a personalităţii umane, ci integrativ, prin
prisma tuturor componentelor acesteia. Jocul de baschet este „un mod specific de manifestare şi
totodată de practicare cu caracter ludic şi sportiv a activităţii corporale şi a exerciţiului fizic, la
care participanţii constituiţi în două echipe a câte cinci jucători, aflaţi temporar într-un raport de
adversitate neostilă, tipică jocurilor sportive, denumită rivalitate sportivă, luptă pe un teren
special amenajat cu coşuri de baschet, pentru obţinerea victoriei, fiecare încercând să realizeze
mai multe aruncări reuşite în coşul adversarilor, efectuate cu ajutorul mingii de baschet
manevrate în condiţii prevăzute în regulamentul jocului” . (L. Teodorescu, T. Predescu, L.
Vasilescu 1979)

3.Pregătirea fizică în basket

Pregătirea fizică este foarte importantă în antrenamentul sportiv, în vederea atingerii
marii performanţe. Creşte astfel potenţialul fiziologic al sportivului şi se dezvoltă în mod optim
calităţile biomotrice ale acestuia. Pregătirea fizică organizată se dezvoltă în următoarele
succesiuni:
1. Pregătirea fizică generală ( P.F.G ).
2. Pregătirea fizică specifică ( P.F.S.).
3. Un înalt nivel al calităţilor biomotrice.
 Pregătirea fizică generală (P.F.G.) şi pregătirea fizică specifică (P.F.S.) sunt dezvoltate de
sportivi în timpul perioadei pregătitoare, atunci când se formează o bază solidă.
Nivelul înalt al calităţilor biomotrice se atinge în perioada competiţională, obiectivul fiind
menţinerea câştigului anterior şi perfecţionarea calităţilor necesare.
O primă fază lungă asigură o bună performanţă în faza competiţională. Caracteristic primei faze
este volumul mare de antrenament. Când programul de pregătire avansează, intensitatea
pregătirii creşte uneori se impune accentuarea intensităţii de la început, atunci când
caracteristicile dinamice ale sportului respectiv necesită acest lucru.
Programul competiţional şi nevoile respectivei ramuri sportive dau durata acestor etape. La
tinerii sportivi se face abordarea în trei etape pentru planificarea pe termen lung.
Duratele etapelor pregătirii sportive sunt :
• 1-2 ani pentru P.F.G.
• 1 an pentru P.F.S.
• A treia etapă durează 6-8 luni (se perfecţionează calităţile biomotrice specifice).
3.1 Pregătirea fizică generală ( P.F.G.).
Se urmăreşte îmbunătăţirea capacităţii de efort, potenţialul de lucru mare ducând la adaptarea
organismului, la creşterea continuă a cerinţelor de pregătire fizică şi psihologică. Cu atât mai
înalt este nivelul calităţilor biomotrice la care poate ajunge sportivul cu cât P.F.G. este
corespunzătoare. P.F.G. la sportivii tineri este cam la fel, dar la cei avansaţi se corelează cu
cerinţele specifice sportului respectiv şi cu trăsăturile individuale ale acestora.
3.2 Pregătirea fizică specifică ( P.F.S.).
P.F.S. continuă dezvoltarea fizică a sportivului în concordanţă cu particularităţile fiziologice
şi metodice ale unui sport. Adaptările de potenţial facilitează un volum mare de efort la
antrenamente şi competiţii. Capacitatea fiziologică mare contribuie la o refacere rapidă.
Rezistenţa generală dezvoltată prin alergare pe teren variat (cros) îmbunătăţeşte rezistenţa
specifică la orice sport practicat.
Sportivii trebuie supuşi unor solicitări legate direct de cerinţele tehnice, tactice şi
fiziologice pentru o dezvoltare fiziologică corespunzătoare. Repetarea multiplă, parţială sau
integrală a fazelor de joc la sporturile de echipă (ex. baschet) este foarte importantă pentru a
atinge scopul, respectiv atingerea unor parametri maximi.
Pentru a atinge o P.F.S. este nevoie de mult antrenament, posibil prin scăderea intensităţii.
Sportivii care aplică un program de intensitate medie au succes în activităţile de lungă durată,
atingând un potenţial fiziologic mare. Spre sfârşitul fazei pregătitoare sportivii pot participa, fără
o pregătire specială, la competiţii neoficiale. P.F.S. durează 2 – 4 luni ( pe termen lung
planificarea poate fi făcută pe 6 luni sau chiar 1 an).
3.3 Perfecţionarea calităţilor biomotrice specifice
Începe la sfârşitul fazei pregătitoare. Această perfecţionare a calităţilor biomotrice specifice,
predomină în perioada competiţională. Are loc reglarea potenţialului sportivilor pentru
satisfacerea nevoilor sportului respectiv. Condiţiile de încărcare pot creşte sau descreşte. Când
sarcina este mare se dezvoltă forţa sau puterea, când scade se măreşte viteza.
În funcţie de programul competiţional variază durata. Baschetul având o perioadă
competiţională lungă are o fază mai scurtă de perfecţionare a calităţilor biomotrice specifice,
perfecţionarea acestora făcându-se în cadrul pregătirii de bază, la sfârşitul antrenamentului.
Exerciţii de pregătire fizică Exerciţiul este un act motor repetat sistematic, ducând la creşterea
performanţei, fiind simplu sau complex. Sportivul se dezvoltă fizic, estetic şi psihologic prin
exerciţii.
4. Clasificarea exerciţiilor:
1. Exerciţii de dezvoltare fizică general
Contribuie la pregătirea fizică şi pe baza orientării şi efectelor lor pot fi :
• Exerciţii fără aparate sau cu alte obiecte decât cele folosite în competiţii.
• Exerciţii derivate din sporturile înrudite. Prima categorie este obligatorie pentru toţi
sportivii (în faza pregătitoare şi în faza competiţională). Coordonarea şi capacitatea de
învăţare se îmbogăţesc prin exerciţii de dezvoltare fizică generală. Deprinderile dobândite
pot influenţa pozitiv noile deprinderi (coordonarea motrică complexă relevată de instruire
tehnică multilaterală).
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală sunt recomandate mai ales la sportivii tineri,
ajutând la întărirea muşchilor şi oaselor. Uneori jucătorii de baschet fac antrenamente intense
cu greutăţi şi exerciţii diferite cu salturi şi sărituri şi alergări de diferite tipuri. Baschetul
dezvoltă coordonarea, necesară oricărui sportiv. Forţa se măreşte cu exerciţiile efectuate cu
rezistenţă.
2. Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice
Acestea îmbunătăţesc P.F.S.. Un exerciţiu are efect proporţional cu timpul şi frecvenţa
aplicării lui. Exerciţiile specifice trebuie să predomine pe durata majorităţii fazelor de
pregătire, implicând în primul rând efectorii primari (muşchii) şi anume toate grupele de
muşchi.
Se folosesc exerciţii cu un tipar tehnic şi o structură a mişcărilor similare cu mişcările
de bază executate în sportul ales. Exerciţiile specifice şi cele imitative îmbunătăţesc tehnica
sportivului şi aspectul lui fizic. Exerciţiile specifice joacă un rol important în sporturile cu
cerinţe fizice mari (rezistenţă, viteză, putere) şi sunt foarte importante la antrenamente.
Acestea se folosesc în faza pregătitoare şi uneori în faza competiţională. Complexitatea
exerciţiilor specifice variază. Exerciţiile mai simple sunt mai eficiente şi efectul
antrenamentului este mai localizat, dacă ne referim la coordonare şi calităţile biomotrice
implicate. Metoda reprezentării mentale sau metoda ideomotrică contribuie la învăţarea unui
act motric sau la îmbunătăţirea unei calităţi biomotrice. Reprezentarea mentală a unei
mişcări este urmată de o contracţie musculară involuntară.
 Reprezentarea mentală a unui act motric sau a unor mişcări cunoscute este însoţită în
paralel de modificări fiziologice slabe (creşte excitabilitatea nervoasă, se dezvoltă sistemul
cardiorespirator şi se intensifică procesele metabolice).
Reprezentarea mentală a unui exerciţiu poate fi folosită pentru pregătirea unui sportiv.
Execuţia unui exerciţiu, mai ales la învăţarea lui, se face cu reprezentarea lui mentală. Foarte
importantă este repetarea unei deprinderi înaintea competiţiei.
Sportivul repetă un stereotip dinamic (o mişcare bine învăţată) alcătuit din:
 Tehnica de execuţie a unei probe.
 Un procedeu tactic.
 Un exerciţiu de concurs sau strategie de cursă.
Metoda ideomotrică contribuie la dezvoltarea unei calităţi biomotrice. Viteza maximă de
execuţie poate fi atinsă prin reprezentarea mentală a unei mişcări executate cu viteză
mare.
Sportivul poate învinge unele bariere mentale prin metoda ideomotrică, poate risca o
anumită acţiune şi să aibă curaj, încredere şi voinţă.

3. Exerciţii din sportul ales

Sunt cuprinse toate elementele specifice disciplinei sportive practicate, executate la diverse
viteze, amplitudini şi încărcături, în condiţiile competiţiilor neoficiale (fazele pregătitoare şi
precompetiţionale). Se îmbunătăţeşte gradul de pregătire şi de adaptare a sportivului. Adaptarea
fizică, tehnică, tactică şi psihică la atmosfera unei competiţii se accelerează în acest timp (se
aplică către sfârşitul fazei pregătitoare, creşte ritmul de creştere al antrenamentului şi se
îmbunătăţeşte performanţa). Testarea eficienţei deprinderilor tehnice şi tactice poate fi făcută
prin simularea condiţiilor competiţionale. Competiţiile fiind neoficiale, dificultatea deprinderilor
poate fi mărită sau micşorată. Se poate de exemplu organiza jocul pe un teren mai mic pentru a
se evidenţia viteza de execuţie sau timpul de reacţie.

5. Program de pregătire fizică

1. Dezvoltarea analitica a musculaturii membrelor superioare, spatelui, abdomenului si

membrelor inferioare

Sisteme de actionare a - b x nr. repetari

Exercitii pentru membrele inferioare  a = fete; b = baieti

Semigenuflexiuni, genuflexiuni 3 – 5 x 30 repetari

Genuflexiuni cu desprindere 3 – 5 x 30 repetari

Sarituri de pe banca de gimnastica cu schimbarea alternativa a 2 – 4 x 50 repetari

picioarelor
3 – 5 x 10 repetari
Sarituri succesive in lungime

Exercitii pentru membrele superioare

Flotari in palme (in degete, in pumn) 3 – 5 x 20 repetari

Flotari cu picioarele sprijinite pe un plan ridicat 3 – 5 x 10 repetari

Tractiuni la bara fixa 3 – 5 x 7 repetari

Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii abdominale

Din culcat dorsal ridicarea trunchiului la 90o, 3 – 5 x 25 repetari

Revenire in culcat 3 – 5 x 25 repetari

Din culcat dorsal ridicarea picioarelor la 90o, revenire cu picioarele 3 – 5 x 25 repetari

intinse
3 – 5 x 10 repetari
Din culcat dorsal ridicarea trunchiului, concomitent cu ridicarea
picioarelor, revenire in culcat

Din atarnat la spaliere ridicarea picioarelor intinse la unghi de 90o

Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii spatelui

Din culcat facial ridicarea picioarelor 3 – 5 x 20 repetari

Din culcat facial cu bratele intinse inainte ridicarea unui picior 2 – 3 x 20 repetari
concomitent cu ridicarea bratului opus
3 – 5 x 20 repetari
Din atarnat cu fata la spalier, extensia membrelor inferioare

2. Cresterea mobilitatii coxo-femurale, scapulo-humerale, articulatiei pumnului si a

elasticitatii si supletei musculare
Sisteme de actionare
Articulatia glezna - genunchi

Rotari ale genunchilor inspre interior si exterior 2 x 20”

Stand pe talpa unui picior si pe varful celuilalt, rotarea gleznei spre interior si 2 x 20”
exterior
2 x 10
Apasarea cu palmele spre interior si exterior a articulatiilor genunchilor
Stand pe un picior, ridicarea genunchiului si tractiunea energica cu palmele pana ce
acesta se lipeste de piept, piciorul de sprijin ramanand intins

Articulatia coxo-femurala
Fandari laterale, inainte 2x15
Fandat inainte, rasucirea trunchiului spre piciorul aflat inainte, dupa care spre 2x10
piciorul din spate
Stand lateral la spaliere cu un picior indoit sprijin pe sipca spalierului la nivelul 2x10
soldului, rasucirea trunchiului spre piciorul indoit, aplecare spre piciorul de sprijin
Asezat, cu picioarele indoite talpa in talpa, apasare cu palmele in jos a genunchil

Articulatia scapulo-humerala

rotari ample de brate in toate planurile simultan si alternativ 15 –20 x

rotari din articulatia pumnului spre interior si exterior 20 – 30 x
exercitii cu partener (stand spate in spate cu bratele apucate in sus, ridicarea 20 x
partenerului lent, revenire)

3. Dezvoltarea vitezei
Sisteme de actionare

sprijin la perete intr-o pozitie inclinata la un unghi de 45-60%, ridicarea unui 3 – 5 x 15

genunchi, coborarea acestuia si reluarea exercitiului. Se executa acelasi repetari
exercitiu si ce celalalt picior (pentru viteza de accelaratie)
3 – 5 x 15”
din aceeasi pozitie, alergare pe loc
3–5x
alergare cu accelerare pe distanta de 20 – 30 m
intreceri pe perechi pe distanta 20 – 30 m 3–5x
lansari de la start, din picioare, de jos, cu accelerare pana la tempoul maxim 0 – 30 m

Concluzii
În baschet există o relaţie strânsă între pregătirea fizică şi pregătirea tehnică, prin faptul că o pregătire
fizică necorespunzătoare, cu un grad înalt de oboseală afectează precizia paselor şi aruncările la coş
precum şi poziţiile corecte în apărare sau recuperările în atac şi apărare. Ordonarea secvenţială a relaţiilor
dintre factorii pregătirii se face de la fizic la tehnic, apoi la tactic şi psihologic. Pregătirea fizică este
foarte importantă în vederea atingerii marii performanţe şi se dezvoltă în următoarele succesiuni:
pregătire fizică generală (PFG), pregătire fizică specifică (PFS) şi perfecţionarea calităţilor biomotrice
specifice.

 Pregătirea fizică este esenţială în obţinerea marii performanţe.

 Creşterea potenţialului fiziologic al sportivului duce la dezvoltarea optimă a calităţilor
biomotrice.
 Îmbunătăţirea calităţilor biomotrice se atinge în perioada competenţională.
 Creşterea capacităţi de efort se realizează printr-o foarte bună pregătire fizică.
 Bibliografie
 ANASTASIDIAS, M. – Baschet. Teorie şi practică, Atena, 1995.
 BOMPA, O.,T. – Performanţa în jocurile sportive, Editura Ex. Ponte, Bucureşti, 2003.
 Popescu, F., Metodologia învăţării tehnicii jocului de baschet, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2003.
 Popescu, F., Baschet. Curs de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2010.
 Săndulache, Şt., Baschet. Lucrări practice, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009.