TRIBOI VASILE

ACTIVITĂŢI DE TIMP LIBER

Chişinău 2014
 Aprobat de Senatul Universităţii de Stat de Educaţie Fizică şi Sport, 2014

RECENZENŢI:
V.Dorgan – profesor universitar, doctor habilitat în pedagogie
M.Dragu – proifesor universitar, doctor în ştiinţe ale educaţiei

Disciplina „Activităţi de timp liber” (ATL) reprezintă o sinteză în dezvoltarea

cercetării activităţilor de loisir. Prin abordarea activităţilor de timp liber (sportul ca loişir) se
înţelege sportul drept o ocupare durabilă, liberă de constrângerile vârstei şi liberă de
constrângerile sociale, prin el se descoperă diferite modele obţinute prin intermediul educaţie.
Activităţile de timp liber presupun în primul rând recreere, apoi educaţie estetică, apoi
presupune sănătate. Sportul este o activitate specifică de întrecere, de competiţie cu
dominantă educativă
Prezentul material îşi propune o abordare practică a aspectelor de dezvoltare a
sportului cu caracter de masă, astfel încât să crească gradul de activitate a acestora, eficienţa
lor, şi posibilităţile majore de a dezvolta sportul autohton.
Lucrarea a fost concepută pentru a pune la dispoziţia studenţilor, masteranzilor,
doctoranzilor, precum şi specialiştilor aflaţi în perfecţionarea profesională.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Triboi, Vasile
Activităţi de timp liber: (curs universitar) / Vasile Triboi. - Chişinău: USEFS, 2014. –
71 p.
Bibliogr.: p.71 (9 tit.). – 50 ex.
ISBN 978-9975-131-01-8.

796/799(075.8)

T 84

2
 CUPRINS
ÎNTRODUCERE 5

CAPITOLUL I. TIMPUL LIBER – NOŢIUNE SOCIALĂ DE IMPORTANŢĂ MAJORĂ 6

1.1. Modalităţi de petrecere a timpului liber 6

1.2. Factori determinaţi ai conţinutului de timp liber la moldoveni 9

CAPITOLUL II. SPORTUL ŞI EDUCAŢIA FIZICĂ 10

2.1. Relaţia dintre educaţia fizică şi sportul şcolar 13
CAPITOLUL III. DIMENSIUNEA ŞI IMPORTANŢA TIMPULUI 17
3.1. Caracteristicile resurselor temporale 17
CAPITOLUL IV. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ NEGATIV STAREA DE SĂNĂTATE 21
CAPITOLUL V. OBIECTIVELE ŞI FUNCŢIILE LOISIR-ULUI 26
5.1. Obiectivele (loisir-ului) activităţii de timp liber 27

5.2. Funcţiile loisir-ului 27

CAPITOPLUL VI. ACTIVITATE MOTRICĂ RECREATIVĂ 29

6.1. Clasificarea activităţilor din timpul liber, după felul activităţilor: 31

6.2. Funcţia recreativă 31

CAPITOLUL VII. ACTIVITATEA SPORTIVĂ CA LOISIR 34

7.1. Fitness - mijloc de recreere 35

7.2. Masa musculară. 36
7.3. Striere. 36

7.4. Culturismul. 38

CAPITOLUL VIII. JOGGING – UL 39

8.1. Dozarea efortului 43

CAPITOLUL IX. ASPECTE BIOMECANICE ŞI FIZIOLOGICE ALE ALERGĂRII DE

LOISSIR 44
9.1. Aspecte fiziologice ale alergării 44
9.2. Alergările - crosurile 49
CAPITOLUL X. TURISMUL CA ACTIVITATE RECREATIVĂ 51
CAPITOLUL XI. FORME DE PRACTICARE A TURISMULUI 52
11.1. Cicloturismul 52
11.2. Turismul pe apă. 54
11.3. Turismul de munte 55
CAPITOLUL XII. PARTICULARITĂŢI ALE TURISMULUI MONTAN DE IARNA 58
CAPITOLUL XIII. ASPECTE ALE FORMARII VIITORILOR SPECIALISTI IN EDUCATIE FIZICA
64
SI SPORT
CAPITOLUL XIV. OBIECTIVELE EDUCAŢIEI COGNITIVE 67
BIBLIOGRAFIE 71

3
 ÎNTRODUCERE

Activităţile sportiv – recreative ca modalitate de petrecere a timpului liber au un debut relativ

recent. Cu o istorie nu mai mare de 20 de ani în străinătate şi mai puţin de 10 -15 ani în Republica
Moldova, acestea au ajuns la un nivel care acum permite accesul cât mai multor persoane, nu numai
specialiştilor, sau împătimiţilor de adrenalină.

4
 Putem spune că adesea căutăm prin practicarea activităţilor sportiv – recreative în timpul
nostru liber, acel sentiment de libertate, de descătuşare a tuturor energiilor, pentru activarea
lucidităţii minţii şi stimularea simţului riscului în cele mai multe din cazuri.
Fiecare dintre noi vedem în libertate un mod de devenire, visurile noastre se leagă inevitabil de
aceasta, şi sub orice formă concepem libertatea, toate acţiunile noastre se îndreaptă conştient sau
inconştient spre concretizarea ei. Nu trebuie să căutăm libertatea departe, unde nu există şi unde nu o
vei găsi vreodată, ea trebuie căutată în lucruri simple, foarte aproape de noi.
Lucrarea de faţă se adresează studenţilor, masteranzilor, specialiştilor în domeniul educaţiei
fizice şi sportului dar şi publicului larg care doresc să aprofundeze aceste alternative
pentru petrecerea timpului liber prin activităţi sportiv – recreative, şi se doreşte a fi un
minighid al petrecerii timpului liber prin activităţi sportiv-recreative cum ar fi:paintball –ul,
mountain bike-ul şi escalada sportivă.
Considerăm că prin acest material vom stârni interesul pentru practicarea unor astfel de
sporturi care să creeze o altă dimensiune a petrecerii timpului liber în condiţiile în care
calculatorul personal şi internetul tinde să devine principal cale de petrecere a timpului liber a
tinerilor şi adolescenţilor din ţara noastră.
Importanţa lucrării constă în faptul că structurează unele informaţii tehnice extrase de pe unele
site-uri specializate, într-un volum accesibil şi util pentru toţi aceea care doresc să îşi petreacă timpul
liber prin activităţi sportiv – recreative cum ar fi paintball –ul, mountain bike-ul şi escalada sportivă.
Motivaţia principală a structurării acestor informaţii de pe siteuri specializate în formă
tradiţională – pe hârtie, este aceea că în timpul liber este mult mai uşor să porţi o carte în bagaje
decât un computer personal la care ne îndoim că pe munte, vom avea conexiune internet.

CAPITOLUL I.TIMPUL LIBER – NOŢIUNE SOCIALĂ DE IMPORTANŢĂ MAJORĂ

Timpul liber nu este un timp neocupat, un timp fără nici un fel de activitate. Acesta a jucat un
rol foarte important în istoria omenirii şi a devenit o condiţie indispensabilă pentru îmbogăţirea
personalităţii omului. Importanţa folosirii timpului liber creşte odată cu scurtarea zilei de muncă şi
automatizării muncii. Dezvoltarea tehnică duce la limitarea activităţii motrice, munca fizică este mult

5
diminuată datorită apariţiei de maşini automate. Statistic, oamenii zilelor noastre fac mult mai puţină
mişcare comparativ cu deceniile trecute. Scăderea activităţii fizice este compensată de creşterea
activităţii intelectuale. Astfel timpul liber apare într-o pondere tot mai mare ca timp de dezvoltare
multilater ală a personalităţii, care asigură perfecţiunea intelectuală, morală, estetică şi fizică.
Interesantă este corelaţia dintre timpul de lucru şi cel liber la un muncitor necalif icat şi unul
calificat. Dacă cel necalificat consumă foarte multă energie prin faptul că mişcările sale nu sunt
ergonomice, va trebui ca cea mai mare parte a timpului său liber să o folosească pentru restabilire, şi
în acest mod se lipseşte de posibilitatea de a se autoperfecţiona. În acelaşi timp cel calificat, va folosi
timpul liber pentru autoperfecţionare datorită faptului că acestuia îi trebuie mai puţin timp pentru
restabilirea capacităţii de muncă. Activităţilor de timp liber presupune în primul rând recreere, apoi
educaţie estetică, apoi presupune sănătate. Munca fizică, munca în aer liber, munca într-un mediu
natural, s-a mutat astăzi într- un spaţiu închis cu aer condiţionat, în construcţii vechi şi noi, cu
mişcarea fizică redusă treptat de noul grad de confort şi civilizaţie. Problemele actuale ale nutriţiei
raportat la reducerea efortului fizic grăbeşte apariţia sedentarismul, combătut în epoca de azi prin
sporturi noi, precum joggingul, ori fitnes- ul. Finalitatea lui este concretizată în: îmbunătăţirea
condiţiei fizice; îmbunătăţirea stării mentale de bine, frumos şi adevăr; formarea de relaţii sociale;
obţinerea de rezultate referitoare la mediul sănătos, sigur şi cooperant. Deci organizarea odihnei este
în corelaţie cu organizarea muncii. Organizarea activităţilor de timp liber trebuie să intre în conştiinţa
oamenilor ale diferitelor grupări întrucât este o activitate de primă necesitate cu rol profilactic la
viaţa din ce în ce mai complexă a contemporanietăţii.

1.1. Modalităţi de petrecere a timpului liber

Timpul liber este un factor dependent de societate, posibilităţile de organizare şi de conţinut ale
acestuia şi de aceea reflectă însăşi posibilităţile societăţii. Cercetările în domeniu au demonstrat că
cea mai mare parte a timpului liber se consumă la locul de trai sau în staţiuni de odihnă. Evaluări
privitoare la utilizarea timpului liber în România au fost făcute de Institutul Naţional de Statistică;
considerând timpul liber ca „timpul rămas din cele 24 de ore după efectuarea îngrijirii personale, a
activităţilor profesionale, a muncii în „gospodărie” s-a ajuns la concluzia că pentru populaţia în
vârstă de 7 ani şi peste, activităţile de timp liber sunt următoarele:
1. Vizionarea programelor de televiziune este modalitatea principală de petrecere a timpului
liber nu numai în România, satisfăcând atât nevoia de destindere şi/sau de distracţie cât şi
preocupările informative şi de dezvoltare a personalităţii. - din totalul populaţiei de peste 7 ani, 93%
privesc la televizor, dintre care 75% zilnic.

6
 2. Citirea ziarelor şi revistelor este preocuparea de timp liber care ocupă locul doi după
vizionarea programelor de televiziune. Această preocupare a înregistrat unele scăderi faţă de
începutul deceniului nouă când interesul era mai mare, probabil din câteva motive: explozia de ziare
şi reviste a 1 constituit o noutate pentru români după perioada comunistă; nivelul de trai nu scăzuse
atât de mult încât să pună problema imposibilităţii de a mai putea cumpăra ziare şi reviste, pentru
anumite categorii de populaţie; problemele economice şi şomajul au creat o dispoziţie a populaţiei
mai puţin propice cumpărării şi citirii de ziare şi reviste.
3. Ascultarea ştirilor la radio ocupă locul trei în topul preferinţelor de petrecere a timpului
liber. România se situează, din acest punct de vedere, printre ultimele locuri între ţările din UE.
4. Lectura cărţilor, ca preocupare de timp liber, a scăzut în România după 1989. După ultimele
date, cititul cărţilor este o preocupare pentru 21% din populaţia de 10 ani şi peste, care include – deci
– şi elevi. Interesul pentru lectură este mai mare în celelalte ţări ale Uniunii Europene, deşi este
diferenţiat de la o ţară la ţară.
5. Computerul şi Internetul generează preocupări atât pentru timpul de muncă cât şi pentru
timpul liber. Pentru România, fenomenul are o anumită noutate, pătrunderea acestora începând să se
producă după 1990. Dotarea cu computere a evoluat rapid, atât pentru instituţii, cât şi pentru
persoanele particulare. Scopurile folosirii Internetului sunt multiple şi vizează atât domeniul vieţii de
muncă cât şi viaţa personală şi timpul liber Folosirea intensivă a calculatorului şi a Internetului a fost
invocată, de multe ori, ca sursă a reducerii interesului pentru lectură. Comparaţia dintre România şi
celelalte ţări ale Uniunii Europene, mai ales cu ţările nordice a evidenţiat faptul că aceştia din urmă,
în ciuda faptului că folosesc cel mai mult calculatorul şi Internetul, citesc mai mult, comparativ cu
românii.
6. Vizionarea spectacolelor şi frecventarea cinematografelor sunt preocupări de timp liber cu o
prezenţă mai redusă la români: 18% merg la cinematografe şi 10% merg la teatru, în general în anii
1990–1993 interesul pentru spectacole de teatru şi cinematograf a scăzut mult, comparativ cu
perioada anterioară anului 1990; explicaţiile sunt diferenţiate în funcţie de tipurile de spectacol, dar
sunt şi cauze generale ale scăderii interesului: concurenţa televiziunii, scăderea nivelului de trai,
schimbarea stării de spirit a populaţiei şi a preocupărilor acesteia, apariţia altor preferinţe. Începând
cu anul 1998, teatrele şi instituţiile muzicale au cunoscut, un reviriment al activităţii: a început să
crească numărul de spectacole şi concerte, chiar şi de teatru, şi mai ales, numărul de spectatori; au
contribuit la acest reviriment şi instituţiile culturale de profil private şi, în general, adaptarea
repertoriului la cerinţele publicului. Cinematografele continuă să fie în criză, numărul spectatorilor
fiind în continuă scădere. În prezent, se încearcă o creştere a numărului de cinematografe prin
iniţiativa Ministerului Culturii, în localităţile unde cinematografele au fost desfiinţate din raţiuni de
eficienţă economică. Pentru europenii din celelalte ţări ale Uniunii Europene frecventarea

7
cinematografului este o preocupare mai extinsă comparativ cu România; în medie, un european din
UE merge pe an de 1–3 ori la cinematograf; merg mai des spaniolii şi irlandezii. În Spania, un studiu
realizat în iunie 2002 a ajuns la concluzia că în ultimii zece ani a crescut numărul de cinematografe
cu 93,8%, numărul de spectatori la cinematografe, cu 71% şi veniturile din încasări, cu 188,3%.
Un alt sondaj realizat de Institutul Naţional de Statistică vrea să ofere date despre cum îşi
petrec românii seara. Astfel s-au obţinut următoarele răspunsuri spontane:
1. se uită la televizor 34%;
2. stau acasă cu familia 32%;
3. se întâlnesc/se distrează cu prietenii 10%;
4. se odihnesc 3%;
5. citesc 2%;
6. alte modalităţi de petrecere a timpului liber 18%.
Din structura răspunsurilor la întrebarea de mai sus, rezultă că românii preferă să-şi petreacă
seara „în tihnă cu familia”. La aceeaşi întrebare, răspunsurile americanilor evidenţiază unele 2
particularităţi: spre deosebire de români, americanii preferă într-o mai mică măsură „tihna în familie”
şi întâlnirile/petrecerile cu prietenii, dar sunt mai ridicate preferinţele pentru odihnă, citit, mers la
restaurant sau la cinema/teatru şi pentru activităţi sportive. Modul de a petrece seara: românii-
americanii :privesc la televizor 34-26; stau acasă cu familia 31-25; întâlnire/distracţii cu prietenii 10-
8; odihnă 3-9; citesc 2-9; restaurant 2-5; dans (discotecă) 1-1; cinema/teatru 1-5; ascultă radio 1-0;
activităţi religioase 1-1; croşetează, ţes etc. 1-1; activităţi sportive 0-3; alt răspuns 11-7.
Alte modalităţi de petrecere a timpului liber
1. Preocupările religioase sunt considerate, uneori, preocupări de timp liber. Trebuie menţionat
faptul că preocupările religioase sunt preocupări spirituale, care numai în anumite forme precum
frecventarea bisericii se exprimă în timpul liber. În acelaşi timp, prin sărbătorile religioase (la nivel
naţional, la nivelul unor confesiuni şi pentru anumite segmente de populaţie care respectă cu stricteţe
sărbătorile religioase) religia este producătoare de timp liber. La români, frecventarea bisericii a
înregistrat o anumită creştere după 1990, mai ales la persoanele cu studii medii şi cu studii
superioare; din totalul populaţiei de peste 18 ani, participă frecvent (în fiecare săptămână sau în
fiecare lună) la serviciul religios din biserică aproximativ o treime.
2. Excursiile la sfârşit de săptămână şi călătoriile mai lungi sunt puternic afectate de nivelul de
trai scăzut. În România, treptat, s-a format un segment de populaţie care are posibilităţi financiare
pentru călătorii, dar este neinteresat de excursiile la sfârşit de săptămână, şi un alt segment, care are
posibilităţi financiare numai pentru excursii la sfârşit de săptămână şi/sau călătorii în ţară. Cei din
primul segment, au posibilităţi financiare bune, posedă locuinţe extraurbane sau/şi în zone de
agrement unde îşi petrec sfârşitul de săptămână. Există şi segmente de populaţie neinteresate de

8
excursiile la sfârşitul de săptămână, din alte motive decât cele financiare: cei ce posedă gospodării
rurale unde îşi petrec cel puţin unele dintre sfârşiturile de săptămână, şi cei ce participă la muncile
agricole, pe pământurile ce le-au fost restituite după căderea regimului comunist.

1.2. Factori determinaţi ai conţinutului de timp liber la moldoveni

Ceea ce este caracteristic pentru moldoveni, comparativ cu locuitorii celorlalte ţări din UE este
conţinutul timpului liber mai sărac în preocupări şi activităţi. Situaţia este valabilă atât pentru
preocupările de informare cât şi pentru preocupările culturale şi distractive. Principalele cauze ale
acestei situaţii sunt:
 standardul scăzut de viaţă - influenţează petrecerea timpului liber atât direct, prin accesul
redus la unele preocupări şi servicii corespunzătoare, cât şi indirect, printr-o stare sufletească, care
inhibă dorinţele şi preocupările din timpul liber.
 mentalităţi, valori, obiceiuri - au determinat, la rândul lor, prezenţa unor deprinderi şi lipsa
altora: de exemplu, petrecerea timpului liber în tihna familială mai ales la persoanele căsătorite şi cu
copii
 posibilităţi reale slabe de petrecere a timpului liber - din perspectiva ofertei trebuie să avem
în vedere cel puţin faptul că, aproximativ jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural,
acolo unde aceste posibilităţi/oferte sunt foarte reduse, dar nu se află într-o situaţie satisfăcătoare, din
acest punct de vedere, nici locuitorii micilor oraşe. Ordinea de menţionare a cauzelor nu indică
ierarhia acestora din punctul de vedere al importanţei, ele influenţând diferenţiat preocupările de
timp liber. Concluzii În concluzie îmbunătăţirea standardului de viaţă, oferta mai bogată şi mai
diversificată de posibilităţi de petrecere a timpului liber, modernizarea satului, creşterea urbanizării,
în contextul deschiderii către exterior a societăţii româneşti vor putea determina diversificarea şi
îmbogăţirea conţinutului timpului liber şi în România.

CAPITOLUL II. SPORTUL ŞI EDUCAŢIA FIZICĂ

Educaţia fizică, sportul, activităţile sportive extraşcolare vin să dea o soluţie pentru modul de
folosire utilă a timpului liber indiferent de vârstă, sex, rasă, naţionalitate, religie, profesie, categorie
socială etc. Promovarea sportului ca mijloc esenţial de menţinere şi întărire a sănătăţii, pentru o
creştere şi dezvoltare fizică armonioasă a tinerei generaţii, duce la dezvoltarea calităţilor motrice.

9
 Promovarea sportului ca model de toleranţă şi fair-play devine:
1. mijloc de comunicare între membrii societăţii
2. ca stil de viaţă
3. ca spirit moral
4. elimină manifestările de violenţă şi rasism.
Desfăşurarea exerciţiilor fizice, în cadrul educaţiei adulţilor, are în vedere continuarea pe o
treaptă superioară a rezultatelor câştigate în prima etapă a educaţiei, adică o pregătire generală care
să asigure integrarea individului în ori ce formă de activitate (nu vorbim de situaţii particulare
impuse de imperative sociale: pregătirea militară, cosmonauţi, scafandri etc). Prin intermediul
exerciţiului fizic, omul rezolvă problemele pe care le ridică raporturile sale cu mediul natural,
limitează acţiunile nocive ale acestuia şi valorifică altele – apa, aerul, soarele etc Educaţia fizică şi
sportul se transpun în practică prin urmatoarele activităţi practice (activităţi sportive de masă).
Activităţi cultural – sportive.
Cu prilejul diferitelor zile pe care le sărbătoreşte şcoala, sărbătorile anului preolimpic, sărbători
naţionale, zile dedicate diferitelor acţiuni ale UNESCO (împotriva fumatului, drogurilor,
sedentarismului) sub directa îndrumare a profesorilor diriginţi, a profesorilor de muzică, desen
educaţie fizică, sunt organizate activităţi cultural sportive care au un program bine stabilit şi anunţat
din timp.
Activităţi turistice. turismul local (cunoaşterea judeţului, a tradiţiilor locale, a monumentelor
istorice). cicloturismul este o altă activitate cu multiple valenţe educative. Se pot organiza excursii de
o zi la sfârşit de săptămână cu deplasare pe biciclete, sau mini expediţii de două, trei, cinci zile în
vacanţă. expediţii pentru cunoaşterea valorilor culturale, a specificu lui geografic şi ecologic a
diferitelor zone din patria noastră. Timpul afectat desfăşurării acestei acţiuni va fi de cel puţin o
săptămână şi chiar dacă necesită un efort material, fizic, organizatoric mult mai mare, influenţele
educative sunt deosebite. După fiecare excursie elevii vor afişa pe panoul destinat acestor activităţi
detalii despre elevii participanţi, traseul parcurs, fotografii, alte producţii; în colaborare cu profesorii
de limba română elevii vor întocmi jurnale de călător ie.
Alte activităţi.
Acţiuni ecologice. Organizarea de acţiuni pentru întreţinerea bazelor sportive şcolare.
Educaţia fizică nu urmăreşte doar un scop limitat, intrinsec, acela al dezvoltăr ii fizice ce s-ar realiza
paralel şi independent de alte aspecte ale personalităţii umane, din contră, educaţia fizică, parte
componentă a unui sistem, acţionează concomitent cu celelalte laturi asupra dezvoltării "integrale" a
personalităţii, stimulând şi fortificând calităţile psihofizice ale acesteia. Pedagogia activităţilor
sportive în aer liber are ca obiectiv educarea personalităţii în general la tânăra generaţie, promovarea
procesului de formare a tinerilor într-o manieră ludică relaxantă, creează un spaţiu de cerinţe

10
relevante ce pot determina modificări mentale pozitive. Există pe de o parte sportul de performanţă,
identificat tot mai des cu sportul profesionist şi care intră tot mai mult în sfera spectacolului plătit, iar
pe de altă parte, există şi un altfel de sport, ataşat valorilor umane şi destinat tuturor şi anume, sportul
pentru toţi. Pentru ca efectul mişcării să aibă efect, s-a constat că un practicant trebuie să execute ca
durată a efortului săptămânal de 3 – 6 şedinţe a câte 20 min/şedinţa, timp în care însumat să consume
minim 2000 de calorii/săptămână. Criteriu l de intensitate a efortului pentru activităţile fizice
(uşoare) de agrement stipulează că 5 numai eforturile ce produc un consum de 7,5 calorii/min trebuie
folosite pentru a preîntâmp ina bolile cardiovasculare.
Conceptul de activităţi motrice recreative reflectă necesitatea existenţei unor programe de
activităţi de o varietate apreciabilă, care să răspundă multitudinilor de motivaţii, nevoi, nivele,
preferinţe şi posibilităţi a practicanţilor. În pregătirea acestor programe trebuie ţinut cont de anumiţi
factori aşa zişi externi ai practicăr ii activităţilor, dar care o influenţează în mod direct.
Factori care determină programele de activităţi de timp liber:
Vârsta. Angrenarea în forme de practicare a exerciţiilor fizice, scade odată cu înaintar ea în
vârstă. Privind la modul general doar aproximativ 33% din persoanele de 70 de ani, practică o formă
de activitate fizică, inclusiv mersul pe jos, în timp ce dintre tinerii de 16 ani, 80% fac exerciţii fizice.
Trebuie menţionat că adaptarea tipului de efort la vârstă, este obligatorie (artele marţiale sau rugby-ul
nu sunt potrivite pentru o persoană în vârstă, dar mersul pe jos, pe bicicletă sau înotul, da).
Sexul. Proporţia celor implicaţi în practicarea exerciţiilor fizice, este diferită, în funcţie de sex.
Astfel, doar 40-50% dintre femei, faţă de 60-70% dintre bărbaţi, desfăşoară o activitate fizică.
Educaţia. Un rol deosebit de important în influenţarea tinerilor îl are şcoala, care dacă are o catedră
de educaţie fizică şi sport bine organizată şi activă, va angrena elevii în activităţi sportive şcolare, iar
dacă acestea sunt plăcute, influenţa va fi şi de durată, în perspectiva activităţilor extraşcolare. Rolul
pe care îl are şcoala, este dublat şi de cel al familiei, care poate încuraja sau descuraja practicar ea
exerciţiilor fizice.
Familia. Pa lângă influenţa din punctul de vedere al educaţiei, familia este un factor decisiv şi
datorită dependenţei financiare a tinerilor, în ce priveşte acoperirea taxelor, achiziţionarea
rechizitelor etc.
Tradiţia şi cultura. Atât participarea cât şi orientarea spre un anumit gen de activităţi sunt
influenţate, în sensul că spre exemplu, unele culturi interzic femeilor să activeze în public sau în
grupuri mixte pe de o parte, iar pe de alta, unele naţiuni au tradiţii foarte puternice într-o anumită
ramură de sport (baseball in S.U.A., cricket în zona Indiei, rugby în Noua Zeelandă, fotbal în Europa
etc.).

11
 Mediul social. Anturajul, ca grup la care se asociază persoane cu acelaşi nivel cultural, interese
şi cu vârste apropiate, exercită influenţe deosebite. Dacă cei din anturajul unei persoane desfăşoară o
activitate fizică, este probabil ca şi acea persoana să se implice.
Politica. Politica poate influenţa, atât direct cât şi indirect, implicarea cetăţen ilor în activităţi
fizice, spre exemplu prin introducerea obligatorie a educaţiei fizice în şcoli, dar şi prin alocarea unor
fonduri pentru constituirea de baze sportive.
Situaţia economică. Unele tipuri de activităţi fizice, implică cheltuieli majore în ce priveşte
amenajarea bazei materiale sau cu echipamente. Uneori, o ţară, o regiune, un oraş sau o persoană pot
să nu dispună de sumele necesare construirii sau întreţin erii bazelor sportive, achiziţionării de
instalaţii, materiale sau echipamen te. În ultimii ani, este tot mai de actualitate, situaţia şomerilor care
au timp liber, dar de cele mai multe ori nu au bani pentru acest tip de investiţie. În unele ţări, şomerii
beneficiază de reduceri sau de gratuitate în folosirea bazelor sportive (terenuri şi instalaţii).
Accesul. O persoană va fi cu atât mai tentată să frecventeze o baza sportivă, cu cât aceasta se
află mai aproape de domiciliu, sau cu cât accesul este mai facil. Dificultăţile de acces, determină
multe persoane sa devină comode în raport cu activităţile fizice.
Infirmitatea. Acest aspect, este de asemenea limitativ în alegerea unui tip de activitate fizică,
dar numai parţial. În ultimul timp, persoanele cu handicap sunt încurajate prin toate mijloacele
(facilităţi materiale ca: mijloace de transport speciale, rampe de acces, vestiare adaptate) şi de
asemenea, organizarea unui număr foarte mare de întreceri sportive, ca şi mediatizarea prin toate
canalele mass-media.
Mediul şi clima. Alegerea unui tip de exerciţii fizice, poate fi influenţată de apropierea mării
sau a unui lac, facilitând practicarea sporturilor nautice, a muntelui care încurajează turismul şi
escaladarea, sau de situarea într-o zonă rece, care favorizează sporturile de iarnă.
Baza materială. Este un deziderat al societăţii, este efectul politicului în sport. O societate care
şi-a descoperit propriile valori este asemuită după instituţiile democratice (respectarea şi aplicarea
legilor democratice, cultură, sport etc).
Presa. Aceasta joacă un rol important în popularizarea practicării exerciţiilor de întreţinere a
condiţiei fizice şi a performanţelor sportive, acţionând direct asupra populaţiei. Alţi factori ai
conţinutului activităţilor motrice recreative sunt determinaţi de: motivaţiile practicantului, condiţiile
de practicare, locul de desfăşurare, condiţiile climaterice, materiale utilizate, echipamentul etc.
Echipamentul - necesitate a activităţilor motrice recreative. Îmbrăcămintea. Toţi participanţii
trebuie să participe la activitate într-o vestimentaţie adecvată pentru exerciţii şi activitatea sportivă
respectivă. Vestimentaţia sportivă dă tonul pentru activitatea fizică recreativă, atât pentru instructor,
cât şi pentru participanţi. Vestimentaţia îl face pe participant să se simtă bine şi creează un mediu
potrivit activităţii. Ea trebuie să cuprindă tricouri, şorturi, şosete şi treninguri din bumbac.

12
 Încălţămintea. Încălţămintea trebuie să fie de tenis sau alt tip de încălţămin te sportivă.
Echipamentul utilitar necesar desfăşurării activităţilor recreative, altul decât cel vestimentar, trebuie
să fie adecvat activităţii în sine (joc sportiv, ramură sportivă etc) şi trebuie cunoscut dinainte de
instructor. În cazuri de neconcordanţă între nevoile de utilizare şi oportunitatea ofertei se regândeşte
activitatea în sine.

2.1. Relaţia dintre educaţia fizică şi sportul şcolar

• Funcţia igienica face parte din categoria celor asociate şi vizează cerinţa fundamentala de
menţinere a unei stări optime de sănătate a oamenilor. Prin educaţia fizică se acţioneaza prioritar
preventiv pe acest plan. Se poate , cu ajutorul exerciţiilor fizice să se acţioneze şi pentru corectarea
unor deficienţe in planul sănătăţii.
• Funcţiia recreativa este o alta funcţie asociată pentru educaţia fizică . Ea trebuie înţeleasă cel
putin în următoarele două sensuri:
• - asigurarea , prin activitatea de educaţie fizică a fondului de calităţii , deprinderi şi priceperi
motrice necesare că oameni de diferite vârste să poată petrece în mod util şi plăcut , adică recreativ
timpul lor liber ( cotidian, sau în vacante şi concedii ).
• -asigurarea condiţiilor şi dezvoltarea interesului pentru urmărirea în timpul liber , direct sau
prin mass-media , a întrecerilor sportive. In orice activitate umana obiectivele sunt prioritati de
diferite niveluri sau ranguri prin care se realizează funcţiile activităţii respective. Deci, obiectivele
educaţiei fizice deriva din funcţiile sale specifice şi asociate se subordoneaza acestora. Exista multe
clasificari ale obiectivelor, majoritatea dintre ele fiind valabile şi pntru educaţia fizică.
Cea mai raspandita clasificare este în funcţie de laturile procesului de practicare a exerciţiilor
fizice: instruirea şi educaţia.
Deci, avem două tipuri de obiective:
- de instruire
- de educaţie
• O alta clasificare foarte raspandita a obiectivelor fizice este cea care le grupeaza în cognitive,
psihomotorii, sociale şi afective.
• Obiectivele generale ale educaţiei fizice, adică cele considerate că fiind de rangul I, sunt
următoarele:
• Menţinerea unei stari optime de sănătate a participantilor (de diverse vârste), a exerciţiilor
fizice şi cresterea potentielului lor de munca şi viaţă;
• Favorizarea proceselor de crestere şi optimizarea dezvoltării fizice a organismului celor care
practica exerciţiile fizice;

13
 • Dezvlotarea calităţilor motrice de baza, în primul rand şi a celor specifice unor ramuri sau
probe de sport, pe plan secund;
• Formarea unui sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de baza, utilitar-aplicative şi
specifice unor ramuri sau probe sportive;
• Formarea capacităţii şi mai ales a obisnuintei de practicare sistematica şi corecta a exerciţiilor
fizice, inclusiv sau mai ales în timpul liber;
• Contributia eficienta la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături moral-volitive şi intelectuale a
gustului pentru mişcare şi a simtului estetic, a responsabilitatii sociale, etc.
• Obiectivele de rang 2, specifice fiecarui subsistem al educaţiei fizice nu exclud pe cele
generale, ci le presupun, le “particularizeaza”/
• Obiectivele de rangul 3 sunt cele specifice fiecarei lecţii sau altei forme de organizare a
practicării exerccitiilor fizice. Obiectivele educaţiei fizice şi a sportului şcolar (preuniversitar),
referitoare la dezvoltarea şi menţinerea stării de sănătate sunt următoarele:
a) Dezvoltarea şi menţinerea unei stări optime de sănătate.
b) Favorizarea proceselor de creştere şi realizarea unei dezvoltări fizice armonioase.
c) Formarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice ca o
componentă de bază a stilului de viaţă modern, pozitiv, favorabil sănătăţii.
d) Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente şi recuperarea sechelei postraumatice şi a
celor cauzate de unele boli. Precizăm că numărul de ore alocat activităţilor curriculare de educaţie
fizică, pentru îndeplinirea obiectivelor, nu sunt suficiente. Ca urmare, pentru ca educaţia fizică şi
sportul să-şi atingă obiectivele referitoare la dezvoltarea şi menţinerea stării de sănătate prezentate,
activităţile curriculare trebuie completate cu activităţi extracurricu lare. Aceste activităţi
(extracurriculare) se desfăşoară preponderent în cadrul Cercurilor pe ramuri sport (în cazul
învăţământului preuniversitar) respectiv 8 în cadrul secţiilor pe ramuri de sport (în cazul
învăţământului universitar), dar care au ca scop formarea echipelor reprezentative şi nu vizează
direct obiectivul sanogenetic al educaţiei fizice şi sportului. De aceea, este necesară crearea încă unui
cadru cu obiectiv, adică, atragerii unui număr cât mai mare de practicanţi ai exerciţiilor fizice
sistematice sub diferite forme. Acest cadru poate fi oferit de Asociaţiile Sportive Şcolare şi
Universitare.
Relaţia dintre educaţia fizică şi sportul universitar şi starea de sănătate
Educaţia fizică în universitate urmăreşte:
a) formarea de personalităţi, caractere capabile de a conduce şi a deservi colectivitatea.
b) formarea unei generatii cu un fizic robust si sanatos, capabil de muncă.

14
 Educaţia fizică şi sportul în învăţământul universitar (ca şi în cel preuniversitar) urmăreşte -
primul rând dezvoltarea şi menţinerea unei stări optime de sănătate - al doilea rând formarea unor
trăsături ale personalităţii .
Obiectivele educaţiei fizice şi a sportului universitar referitoare la menţinerea stării de sănătate
sunt următoarele:
a) Menţinerea unei stări de sănătate optime pentru practicanţi.
b) Favorizarea proceselor de creştere şi realizarea unei dezvoltări fizice armonioase (procese
care se încheie în jurul vârstei de 20 ani, corespunzătoare anului II de studii).
c) Formarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare sistematică, individuală şi independenta a
exerciţiilor fizice, ca o componentă de bază a stilului de viaţă.
d) Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente şi recuperarea sechelelor postraumatice şi a
celor cauzate de unele boli.
Observaţii privind practicarea exerciţiilor fizice in timpul liber al studenţilor. Valorificarea
timpului liber al studenţilor datorită funcţiilor de informare şi formare, destindere şi delectare,
recreere şi divertisment, va spori eficien ţa procesului didactic, deoarece timpul liber determină
autoinstruirea şi autoeducarea studentului. Cunoaşterea modului de petrecere a timpului liber al
studenţilor ca reper principal în organizarea unor acţiuni cu caracter instructiv-educativ pentru timpul
liber al studenţilor reprezintă armonizarea dintre student – profesor – societate, oferă puncte de reper
cu privire la modul de împărţire a timpului liber. Majoritatea studenţilor, consideră că este benefică
pentru organismul lor practicar ea în timpul liber a exerciţiilor fizice.
Zilele pentru care studenţii optează pentru practicarea exerciţiilor fizice sunt zilele de marţi,
miercuri, joi, vineri, sâmbătă, iar datorită faptului că majoritatea studenţilor au cursuri şi dimineaţa şi
după amiaza, recomandăm planificarea lecţiilor de educaţie fizică la anumite ore ale zilei care să
atragă cât mai mulţi studenţi atât dimineaţa, cât şi după-amiaza.
Opţiunile pentru formele de activităţi fizice preferate de studenţi sunt: jocuri sportive; aerobic,
mai mult fetele; culturism/fitnes , atât fete cât şi băieţi; 9 joggingul si mersul/plimbarea situează
această formă de exerciţiu fizic în a doua opţiune a studenţilor. Dansul se prezintă cu un număr redus
de opţiuni. Dacă ar avea mai mult timp liber, studenţii ar practica mai multe exerciţii fizice. Avem un
număr foarte mic de studenţi, care practică sportul de performanţă.
Relaţia dintre sportul pentru toţi şi starea de sănătate
Marile categorii de vârstă preluate după surse ale organizaţiei mondiale a sănătăţii sunt:
• Vârsta I până la 20 ani.
• Vârsta a Il-a 21- 60 ani.
• Vârsta a III-a 61 -80 ani.
• Vârsta a IV-a peste 80 de ani.

15
 Marile categorii populaţionale la care se referă activitatea "sportului pentru toţi" sunt (Bocu,
Tache, 2000):
• Tineret neangrenat în reţeaua de învăţământ.
• Femei în situaţii speciale.
• Adulţi angrenaţi şi neangrenaţi în muncă.
• Persoane în vârstă (vârstnici).
Obiectivele sportului pentru toţi referitoare la dezvoltarea şi menţiner ea stării de sănătate la
categoriile populaţionale şi de vârstă altele decât cea şcolară şi universitară sunt următoarele:
• prevenirea diverselor îmbolnăviri;
• prevenirea unor stări anormale ale corpului;
• prevenirea şi combaterea îmbătrânirii;
• prevenirea şi combaterea deviaţiilor coloanei vertebrale;
• combaterea unor tulburări legate de activitatea sedentară; obezitatea; osteoporoza. Activitatea
curriculară de educaţie fizică şi sport şcolar şi universitar, completată cu practicarea extracurriculară
a activităţilor fizice cu intensitate moderată, precum şi cu practicarea sportului pentru toţi la
categoriile populaţionale altele decât cea şcolară şi universitară produce efectele favorabile asupra
stării de sănătate şi poate fi considerată componentă a asistenţei primare a stării de sănătate.

CAPITOLUL III. DIMENSIUNEA ŞI IMPORTANŢA TIMPULUI

Activitatea umană, în contextul actual, se realizează întro diversitate de dimensiuni spaţiale şi

temporale. Dintre ele se evidenţiază dimensiunea temporală deoarece niciodată timpul nu a părut mai

16
„neîncăpător”, mai „scurt”, iar mijloacele şi metodele de a-l „pătrunde”, a-l „domina” şi a-l folosi cât
mai util, nu au fost mai complexe şi mai greu de organizat. Resurse temporale
Timpul apare atât ca nevoie (nevoia de timp de muncă, de odihnă, nevoia de timp liber etc),
cât şi ca resursă (disponibilul de timp necesar oricărei activităţi) Lipsa unei analize specifice şi
explicite a caracteristicilor timpului ca resursă în activităţile omului este probabil cea mai frecventă
cauză a necorelărilor. timpul de muncă al elevilor (al profesorilor) este limitat şi tocmai acest
caracter limitat este o constrângere care obligă planificatorul să opereze cu ierarhii de nevoi şi cu
ordine de prioritate atunci când stabileşte ce şi cât trebuie să înveţe elevii în procesul de învăţământ.
supraîncărcarea planurilor şi programelor de învăţământ este tocmai consecinţa acelei neraţionalităţi
ce rezultă din ignorarea caracterului limitat al resurselor temporale. Calitatea analizei şi administrării
resurselor de timp se află la originea fenomenelor de succes/insucces şcolar, de eficienţă/ineficienţă a
procesului de învăţământ.

3.1. Caracteristicile resurselor temporale

Caracteristicile timpului, ca resursă şi consecinţele ce decurg din acestea pentru activitatea

proiectantului (formatorului) în educaţie
1. În primul rând, timpul este prin excelenţă o resursă limitată , însă timpul are, spre deosebire
de orice altă resursă, o limitare absolută şi independentă de procesele care îl "utilizează". În acelaşi
timp o rice activitate este consumatoare de timp. Când cantitatea de timp este insuficientă, deficitul
de timp nu poate fi compensat şi nici substituit. Limitele timpului sunt absolute şi inextensibile.
2. În al doilea rând, timpul este o resursă cu o dinamică unidirecţională , el se consumă
ireversibil şi într-un singur sens, neputând fi depozitat, trecut în conservare sau recuperat. Timpul
este o resursă neregenerabilă şi nerecuperabilă, este o resursă care se consumă total, aşa încât el nu
poate fi refăcut niciodată în structura şi în dinamica în care a fost consumat. Expresia "a recupera
timpul pierdut" este desigur o metaforă care se referă nu la timpul consumat, ci la rezervele de timp
prezent şi viitor, la "timpul care a (mai) rămas" din cel pe care 1-am pierdut.
3. În al treilea rând timpul este o resursă cu polivalenţă maximă, el poate fi folosit în orice fel,
iar orice activitate este consumatoare de timp. Din această perspectivă, timpul apare simultan ca
nevoie şi ca resursă. Ca nevoie, timpul are cel mai înalt grad de concurenţă - în raport cu nevoia de
timp toate activităţile sunt concurente, aşa încât folosirea timpului pentru o activitate înseamnă
lipsirea de resurse temporale a tuturor celorlalte activităţi. Satisfacerea nevoilor de timp, pe de o
parte, şi alocarea de timp, pe de altă parte, impun luarea unor decizii în aşa fel încât utilizarea
raţională a timpului ne obligă sa stabilim o ordine de prioritate a nevoilor ce trebuie satisfăcute.

17
 4. În al patrulea rând, timpul este o resursă care se autoconsumă , în raport cu viaţa omului.
Timpul este singura resursă care, pe lângă că este limitată la modul absolut, consumul ei nu poate fi
oprit sau suspendat. Timpul ori este folosit raţional şi eficient, ori este irosit definitiv. Consumul de
timp nu este opţional, ci obligatoriu, iar singura cale de acţiune se referă la cum este folosit şi nu
dacă este folosit.
5. În al cincilea rând, timpul este o resursă cu potenţial variabil , valoarea lui de întrebuinţare
nefiind aceeaşi în diferitele etape ce alcătuiesc durata reală a unei activităţi.
Astfel timpul, poate fi considerat: - ca timp cosmic (derularea zilelor, nopţilor, lunilor,
anotimpurilor, anilor etc), - ca timp biologic (ritmicitatea funcţiilor organismului, alternanţa
somn/veghe, ciclurile metabolice, succesiunea fazelor de creştere, maturizare, dezvoltare, a vârstelor
biologice etc), - ca timp social (orarul activităţilor sociale, programul de lucru, odihnă, recreere,
durata studiilor, succesiunea evenimentelor sociale etc. De la orizonturile mici de timp (succesiunea
zilnică, săptămânală, lunară, anuală a activităţilor umane), până la orizonturile mari (vârstele vieţii
individului, etapele istorice ale societăţilor), timpul are o valoare variabilă, cu perioade favorabile
sau nefavorabile, cu momente productive sau neproductive, din care nu lipsesc momentele unice,
perioadele "cruciale", rare sau irepetabile. Potenţialul de lucru al elevilor, de exemplu, este diferit
dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul programului şcolar zilnic (săptămânal, lunar, semestrial,
anual).
Ceea ce dimineaţa şi în stare de odihnă se poate realiza într-o oră, ar putea să aibă nevoie de 2-
3 ore seara sau în stare de oboseală. Tot astfel, timpul are altă valoare de utilizare în copilărie şi
adolescenţă faţă de vârstele adulte. Ceea ce în copilărie şi adolescenţă se dobândeşte într-un an, ar
putea să aibă nevoie de 2-3 ani la vârsta adultă. Ratarea unor etape decisive din evoluţia individului
(sau a societăţilor ) este de regulă definitivă, irecuperabilă.
6. În al şaselea rând, timpul este cea mai costisitoare resursă ("Time is Money"), iar această
proprietate rezultă însăşi din pregătirea noastră din existenţa noastră, de felul cum putem şi ne
permitem să consumăm timpul liber. Timpul ca resursă costă pentru că:
• se consumă continuu, indiferent în ce scop este folosit, iar faptul că acest consum nu poate fi
oprit face ca orice proastă utilizare să echivaleze direct cu o irosire şi cu producerea de pierderi;
• cererea de timp este, în condiţii normale, mult mai mare decât "oferta de timp", iar această
ofertă este inelastică
• "preţul timpului" se formează în condiţii de „monopol”, neexistând nici o ofertă alternativă -
nevoia de timp este ireductibilă şi practic nelimitată. Practic, totul se poate măsura în unităţi de timp:
productivitatea, eficienţa, venitul, consumul, gradul de civilizaţie, diferenţele de nivel de dezvoltare
dintre indivizi sau dintre societăţi. Nu numai că totul se poate măsura în unităţi de timp, dar aproape
totul a devenit măsurabil în etalonul timp , inclusiv distanţele geografice (nu mai interesează câţi

18
kilometri despart o localitate de alta, ci în ce timp se poate parcurge distanţa respectivă). Unităţile de
timp sunt larg utilizate şi în pedagogie şi psihologie, pentru măsurarea sau evaluarea fenomenelor
pedagogice şi psihologice, în planificar ea şi organizarea procesului de învăţământ. Testele de
inteligenţă, probele de cunoştinţe, examenele şi concursurile sunt nu numai probe de performanţă,
dar şi probe „contra cronometru„ performanţa însăşi fiind definită în raport cu timpul. De asemenea,
planurile de învăţământ, norma didactică a profesorilor, programul şcolar, structura etapelor de
predare, învăţare, evaluare etc, sunt toate raportate la unităţi de timp (ore, săptămâni, semestre, ani
şcolari ş.a.m.d). Percepţia timpului Timpul, asemenea spaţiului, este o dimensiune fundamenată a
existenţei
Există un timp obiectiv (cronologic, real), care a fost studiat, caracterizat şi definit prin
intermediul metodelor ştiinţifice ale fizicii, şi un timp subiectiv (psihologic, trăit şi perceput), care se
cere studiat prin mijloace specifice, Timpul subiectiv şi timpul obiectiv nu coincid. Timpul evaluat
cu ajutorul unităţilor fizice (ore, secunde, etc) poate fi desemnat prin noţiunea de „timp”, pe când
timpul psihologic, definit ca apreciere subiectivă a timpului universal, intră în sfera noţiunii de
„temporalitate”. Prin percepţia temporalităţii se înţelege cunoaşterea directă, pe baza sintezei
senzaţiilor, a duratei obiective a fenomenelor. Percepţia timpului este prezentă sub mai multe forme:
percepţia succesiunii (de stări, fenomene, evenimente); percepţia duratei (timpul în care are loc
desfăşurarea compactă a unui proces, eveniment, fenomen, etc); percepţia intervalelor (distanţa
temporală între două evenimente aflate într- o anumită succesiune). Percepţia succesiunii unor
evenimente oferă informaţii privind durata unui anumit interval de timp. Percepţia timpului este
influenţată de următorii factori psihologici: starea emoţională a subiecţilor (intervalele plăcute sunt
percepute ca fiind scurte, iar cele neplăcute par lungi şi chiar foarte lungi); motivaţia (durata
activităţilor faţă de care subiectul prezintă interes este subevaluată, în timp ce durata activităţilor
plictisitoare, neinteresante, este supraevaluată); atenţia (cu cât ne îndreptăm atenţia asupra cursului
timpului, acesta pare să se lungească). Percepţia timpului este influenţată şi de caracteristicile de
vârstă ale persoanelor. Construcţia operaţională a timpului se dezvoltă după vârsta de 8-9 ani, iar la
10-16 ani copii reduc erorile de estimare a timpului. Percepţia timpului la copii se îmbunătăţeşte
progresiv cu vârsta (duratele pline de 5” şi 20” sunt în general corect apreciate, în timp ce duratele
goale sunt apreciate eronat). Timpul este evaluat în mod diferit şi în funcţie de caracteristicile
activităţii , când activitatea desfăşurată are un conţinut mai variat, durata este subevaluată, în timp ce
o activitate monotonă şi uniformă determină supraevaluarea duratei. În activitatea recreativă dacă
participanţii se implică, durata este subapreciată şi invers dacă participanţii au o atitudine
neinteresată durata este supraapreciată. Cea mai frecventă situaţie pentru consecinţele iraţionalităţii
distribuirii resurselor temporale de învăţare este aceea generată de profesorii care, din exces de zel,
pentru a obţine cu orice preţ rezultate excepţionale sau din diferite alte motive, solicită eforturi de

19
pregătire aflate mult peste limita normală, în raport cu care disciplina îl ocupă în ansamblul planului
de învăţământ. Temele de acasă presupun ore întregi de pregătire, inclusiv sâmbăta şi duminica.
Zilele în care disciplina respectivă este prinsă în orar acaparează integral efortul de pregătire al
elevilor, aşa încât verificările la celelalte discipline se soldează de regulă cu note slabe. Astfel de
situaţii pot fi evitate şi rezolvate în avantajul eficienţei de ansamblu a procesului de învăţământ,
tocmai printr-o corectă analiză şi distribuire a resurselor de timp, precum şi prin folosirea
consumului de timp, drept criteriu de evaluare a eficienţei acestui proces. - percepţia timpului este
influenţată şi de unele droguri, cum ar fi cofeina, amfetamina, LSD, chinina şi protoxidul de azot,
care determină subaprecierea duratelor.

CAPITOLUL IV. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ NEGATIV STAREA DE

SĂNĂTATE

Factorii cei mai reprezentativi care influenţează negativ starea de sănătate sunt:

20
 sedentarismul; ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a proceselor psihice;
solicitare inegală a segmentelor corpului; încordările statice prelungite; poziţiile incorecte ale
corpului, în timpul desfăşurării unei munci. Cercetările demonstrează că omul contemporan
cheltuieşte mai mult de 80 % din timpul său pentru activităţi cu caracter sedentar. S-a constatat că
frecvenţa tulburărilor coloanei vertebrale este în relaţie directă cu muncile de birou, cu
sedentarismul, cu surplusul ponderal şi cu poziţia şezând (la birou, la calculator, la masa de lucru, în
faţa televizorului, în bănci etc), Astfel, sedentarismul devine principala cauză a apariţiei deviaţiilor şi
deformaţiilor coloanei vertebrale.
Referitor la tânăra generaţie, activitatea elevilor în şcoală se desfăşoară, în cea mai mare
parte, în poziţia şezând, ceea ce duce la aceleaşi consecinţe nefavorabile, având în vedere că ei se
află în perioada de creştere şi dezvoltare neavînd musculatura suficient de dezvoltată şi întărită
pentru susţinerea aparatului locomotor.
Starea de sănătate a elevilor în relaţie cu bugetul de timp liber ne poate furniza următoarele
date acumulate în urma unui studiu realizat pe 1411 indivizi; băieţi şi fete
Tabel 1
Nr. Deficienţe Procentaj crt (%)
1 Picior plat 17,93
2 Deficienţe de refracţie 16,80
3 Obezitate 2,62
4 Deficienţe de coloană consolidată 9,78
5 Scutire totală de educaţie fizică 7,73
6 Scutire parţială de educaţie fizică 1,91
7 Total subiecţi cu deficienţe 56,77
8 Total subiecţi sănătoşi 43,23
Se pot trage următoarele concluzii:
- activitatea curriculară săptămânală cuprinde 30-35 ore de curs (activitate intelectuală,
oboseală psihică, poziţii fizice incorecte etc), din care două ore de educaţie fizică. Se poate spune ca
activităţile sedentare constituie un procent de 93,85%, iar activităţile fizice constituie un procent de
6,15%. Ameliorarea coloanei vertebrale prin exerciţiile de educaţie fizică şi kinetoterapie ca parte a
activităţilor de timp liber consumat vine în întâmpin area indivizilor cu programe şi metode de
predare/dozare în vederea educării. Munca fizică, are puternice efecte favorabile asupra sănătăţii
celor care o practică. Ea contribuie la perfecţionarea structurală a organelor şi ţesuturilor, la
modoficarea psiho-fizică în raport cu cerinţele societăţii, la formarea personalităţii umane. În
condiţiile vieţii contemporane dispare activitatea fizică datorită muncii automatizate. Astfel, dispare
efortul fizic, apar factori de risc pentru sănătatea populaţiei provocând instalarea unor tulburări ale

21
marilor funcţii organice: circulaţia, respiraţia, metabolismul, sistemul nervos. Cunoaşterea şi
contracararea efectelor negative a acestor factori este o problemă socială atât pentru individ cât şi
pentru societate, ştiind că între starea de sănătate, bugetul de timp liber alocat şi randamentul
profesional/şcolar, există relaţii de intercondiţionare, mişcarea relativă poate fi asimilată cu
activităţile de timp liber (activităţile fizice şi de relaxare).
Factori pentru prevenirea şi înlăturarea stresului în situaţiile stresante o serie de hormoni se
blochează, cum ar fi: testoteronul, gonadotropii, hormonii tirodieni etc.
Stresul este reacţia psihică, fizică, biologică şi sportivă. Organismul uman se confruntă
permanent cu o serie de agenţi stresanţi printre care: agenţi fizici (frigul, căldura excesivă,
zgomotul), agenţi chimici (substanţe toxice iritante, poluante etc), agenţi biologici (virusuri, bacterii,
paraziţi etc), agenţi psihici (emoţii puternice, violenţă, singurătate etc), precum şi anumiţi factori
socio-economici, politici, profesionali, care pot constitui un stres atât prin suferinţele fizice cât şi
prin cele psihice.
În general, reacţia organismului uman la aceşti agenţi este direct proporţională cu intensitatea
agentului agresiv şi se produce prin mijlocirea sistemului endocrin şi nervos. Prevenirea şi
înlăturarea stărilor de stres se poate realiza folosind o gamă variată de terapii, mijloace sau tehnici de
relaxare. Alături de starea de veghe şi cea de somn trebuie să acceptăm şi necesitatea stării de
relaxare. Relaxarea este de fapt, modalitatea de atenuare a tensiunilor de orice natură (fizice, psihice,
somatice) prin schimbarea centrului de atenţie. Relaxarea se realizează prin scăderea activităţii
sistemului nervos simpatic determinat de acţiunea hipotalamulusului, reducând totodată şi funcţiile
aparatului cardiorespirator- metabolic, consumul de oxigen, scăderea presiunii arteriale şi a
frecvenţei cardiace. Paleta metodelor de relaxare este foarte variată.
Acestea au rol în prevenirea, evitarea şi înlăturarea stărilor de stres. Odihna prin somn sau
odihna pasivă poate fi considerată metodă de relaxare. Somnul este cel care trebuie să aducă
relaxarea, dezintoxicarea trupului şi minţii după oboseala provocată de contradicţiile şi stresurile cu
care ne bombardează viaţa cotidian ă, în mod normal, somnul poate fi uşor sau profund, fiind
recuperator şi odihnitor dacă are o durată suficientă. Meditaţia este un fenomen mental biofizic care
descrie o stare de atenţie asupra unui gând, asupra conştientului, subconştientului sau incoştientului.
De obicei implică atenţia spre gândirea însăşi, dar fără a te lăsa dus de gânduri Meditaţia sau arta
tăcerii este o metodă folosită de secole pentru a ajunge la o relaxare profundă şi la o linişte deplină a
minţii. Meditaţia în sine nu este o religie sau o filozofie, ci un instrument care se foloseşte pentru o
eliberare totală de tensiune. Pentru o relaxare profundă, prin meditaţie, nu trebuie să lipsească
următoarele elemente: un mediu înconjurător liniştit şi paşnic; un tonus muscular scăzut; o atitudine
pozitivă; un stimul constant. Tehnica autogenă, este o metodă de autopsihoză cu ajutorul căreia poate

22
fi obţinut controlul funcţiilor unor organe, precum şi o bună relaxare psihică, fiind o metodă de
autorelaxare fără prezenţa sau intervenţia unui specialist.
Termenul de autogen provine din grecescul autos – prin el însăşi şi genan – a provoca, şi
indică un exerciţiu practicat de el ănsăşi. Originea acestei tehnici se află în antica şi solida experienţă
medicală a hipnozei (somn terapeutic). Hipnoza este o stare de destindere asemănătoare somnului,
mai mult sau mai puţin realizab ilă la individul nervos, ea este obţinută la cel normal prin simpla
sugestie psihică. Tehnica autogenă presupune un proces de autodeconectare concentrativă, permite o
stare analoagă somnului, fără ajutorul unei sugestii străine. Exerciţiile metodice dau posibilitatea
subiectului de a realiza el însăşi un calm interior şi de a ajunge la utilizarea completă a forţelor
energetice ale vieţii interioare.
Râsoterapia sau terapia prin râs ajută la obţinerea unei eliberări, degajări de mânie, potolind
stările supărătoare, având contribuţie şi în dilatarea plămânilor, asigurând şi o gimnastică
respiratorie, o gimnastică a feţei, ochilor, fiind o relaxare aproape involuntară. Terapia prin ras este,
in general, apanajul asiaticilor. Cu toate acestea, primele grupuri de terapie prin ras au aparut in
India, la jumatatea anilor 90. Formula s-a extins, desigur, in restul lumii, avand acum mare trecere in
SUA si Europa. Psihoterapeutii considera ca rasul reduce riscul de accidente cerebrale si vasculare si
de anxietate, previne depresia, stimuleaza memoria si dezvolta creativitatea. Printre cele mai
cunoscute "dezavantaje" se numara ridurile de expresie, care se formeaza in jurul gurii si ochilor si
slabirea muschilor maxilarului.
Muzicoterapia (meloterapia) sau terapia prin sunete este o altă metodă deosebită care
contribuie la înlăturarea stărilor de stres. Muzica reprezintă o formă specială de sunet, este un limbaj
uman universal care joacă rol de călăuză în labirintur ile conştiinţei, reprezentând şi o profundă cale
de tămăduire, de împlinire şi liniştire psihică şi spirituală. În mod sigur, nu există un remediu mai
bun pentru înlăturar ea stresului decât să ascultăm muzica care ne face plăcere. In prezent prin
meloterapie se intelege un ansamblu de metode psihoterapeutice implicand participarea activa a
bolnavului si care se bazeaza pe lumea interioara a sunetelor pacientului cu scopul de a diagnostica si
de a trata. De asemenea este o experienta curativa prin participarea activa la creatie si ascultarea
sunetului si a muzicii. Bethowen denumea muzica drept “inelul de casatorie intre viata spirituala si a
simturilor”, iar Napoleon spunea “Dintre toate artele, muzica are cea mai profunda influenta asupra
sufletului”,. Muzica poate fi atat remediu cat si mijloc de desfatare si cultura. Chiar din frageda
copilarie, noi am beneficiat de virtutile muzicii, cand, nu de putine ori am adormit in cantecul de
leagan al mamei. Ergoterapia şi terapia ocupaţională este metoda care foloseşte diferite exerciţii şi
procedee fizice specifice activităţilor cotidiene, legate de muncă, de viaţă, de divertisment, de joc
etc., în vederea reducerii emotivităţii şi stărilor inhibitorii, determinate de stres, dând posibilitatea
exprimării propriei personalităţi. Terapia ocupationala si ergoterapia sunt metode de tratament

23
nemedicamentoase care au rol important in reabilitarea si reinsertia socio-profesionala a bolnavilor
cu dizabilitati functionale.
Gimnastica, fie ea de înviorare, compensatorie sau de întreţinere (fitness), prin mijloacele de
care dispune, contribuie la crearea unei stări de satisfacţie, de bună dispoziţie, de împlinire,
eliminând astfel factorii răspunzători de apariţia stresului.
Masajul este unul dintre cele mai vechi procedee de relaxare cu ajutorul căruia sunt prelucrate
sistematic părţile moi ale corpului prin diferite manevre manuale sau mecanice. Alături de masaj, ca
metodă de relaxare a întregului corp, dar şi pentru consolidarea stării de sănătate mai sunt folosite şi
auţomasaju l şi presopunctura.
Presopunctura este una dintre terapiile cele mai des folosite în prevenirea, evitarea şi
înlăturarea stresului şi constă în masarea punctelor de acupunctură cu vârful degetelor. Presopunctura
este un procedeu tipic de autoterapie, deoarece nu necesita instrumente ajutatoare, poate fi invatata
usor si practicata oriunde, simplu, repede, fara efecte secundare. De aceea, in China si in Japonia, ea
ocupa un loc important in asistenta medicala acordata populatiei, renuntanduse la intoxicarea,
adeseori inutila, cu medicamente. Prin presopunctura se inlatura blocajul energiei din organism, se
imbunatateste starea generala si foarte repede ajungem sa ne simtim excelent. Balneoterapia este o
metodă care acţionează cu diferiţi factori naturali (ape minerale, termale, saline, nămoluri, plaje, ape
marine etc) în vederea relaxării fizice şi psihice a indivizilor.
Hidroterapia este acea ramura a medicinei naturiste care se bazeaza pe utilizarea externa a apei,
în scop terapeutic sau profilactic.
Principalele cai prin care apa actioneaza asupra organismului uman sunt :
• excitatia termica, care depinde exclusiv de temperatura apei
• excitatia mecanica, ce este data de presiunea apei asupra corpului Pielea, fiind bogat
vascularizata si cu o retea abundenta de terminatii nervoase, recepteaza impactul termic si/sau
mecanic al bailor hidroterapeutice, prelungind în organism actiunea lor binefacatoare. Hidroterapia
este una dintre metodele ce contribuie la înlăturarea stresului prin folosirea aplicării apei pe piele,
contribuind totodată şi la creşterea rezistenţei organismului şi la normalizarea funcţiilor acestuia.
Înotul este o metodă de agrement, de relaxare generală a psihicului şi musculaturii indivizilor,
accesibil tuturor vârstelor.
Duşul, aplicat în orice moment al zilei, rece sau cald, de la 5 la 60 de minute, are rol în
relaxarea generală a sistemului nervos şi muscular, are efecte benefice ce duc la evitarea instalării
stărilor de stres. Termoterapia sau terapia cu ajutorul căldurii sau sauna, este o metodă care
acţionează asupra sistemului nervos producând totodată decontracturarea musculaturii netede şi
striate prin folosirea căldurii umede sau uscate asupra corpului.

24
 Termoterapia Cuprinde acele modalitati de tratament care utilizeaza caldura pentru cresterea
temperaturii anumitor portiuni ale corpului. Aceasta crestere de temperatura poate fi superficiala (0,5
cm) sau profunda (3,5 cm), cunoscand mai multe modalitati de producere. Una dintre ele, asa-numita
caldura de iradiere, foloseste lumina si radiatiile infrarosii. Incalzirea corpului este produsa la
suprafata, la maximum 1 cm profunzime, avand efect de relaxare musculara. O alta modalitate,
numita caldura de contact, foloseste apa calda, parafina (sub forma de impachetari calde sau bai de
parafina) sau namolurile calde (vulcanice sau de turba) pentru incalzirea anumitor segmente ale
corpului.
Efectele fiziologice ale termoterapiei: efecte circulatorii, efect de crestere a elasticitatii
musculo-ligamentară şi efect muscular decontracturant. Alături de tehnicile prezentate, autosugestia
arată extraordinara forţă a psihicului uman capabil uneori de performanţe incredibile
I Autosugestia presupune nfluenţarea propriei conştiinţe sau comportări prin reprezentări sau
idei care capătă caracter predominant.
Gradul de fericire a unui individ, a unui popor este determinat de:
- sănătate, legată de exerciţiul fizic şi o alimentaţie corespunzătoare;
- prosperitate, legată de factorul economic, de produsul intern brut;
- educaţie, numai cultura unui popor, dreptul la cunoaştere şi respectarea principiilor
democratice contribuie la realizarea criteriilor de mai sus.

CAPITOLUL V. OBIECTIVELE ŞI FUNCŢIILE LOISIR-ULUI

25
 Complexitatea vieţii contemporane şi ritmul alert la care este obligat omul să se adapteze, duc
la un mare consum de energie, la o intensă solicitare a sistemului nervos. Noile condiţii de muncă şi
viaţă, solicită elemente de compensare în scopul prevenirii sau înlăturării dereglărilor neuropsihice, a
surmenajului sau oboselii. Funcţia de destindere, de refacere după eforturi fizice şi intelectuale,
revine timpului liber. Activităţile de timp liber - denumit „loisir” (franceză), „leisure” (engleză), îşi
au originea în latinescul „licere”, care semnifică „ceea ce este permis”. El reprezintă o parte a
timpului, pe care cineva o poate utiliza, în afara ocupaţiilor obişnuite, adică un timp liber, suficient
pentru a crea plăcere. În limba română, termenul provine din limba franceză, ceea ce înseamnă
„libertate”, un timp fără restricţii, un timp de voie. De-a lungul anilor loisir-ul s-a dezvoltat în cadrul
ştiinţelor umaniste şi sociale, este o ştiinţă deoarece are o istorie, funcţionează în cadrul unui sistem,
are un ideal, are obiect propriu de studiu, de cercetare. Ca ştiinţă se ghidează după legi, norme,
principii, cerinţe, noţiuni etc. Loisir-ul este o componentă a culturii universale care sintetizează
categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiilor fizice şi
ale divertismentului în scopul perfecţionării potenţialului biomotric şi bio-psihic şi implicit, spiritual
al omului.
În constituirea oricărui act cultural (depozit pentru valorile materiale sau spirituale create de-a
lungul istoriei) sunt prezentate patru momente obligatorii:
- momentul cognitiv (de explicaţie cauzală, de cunoaştere temeinică a fenomenului, a realităţii
în raport cu comanda socială);
- momentul axiologic (de raportare a rezultatelor cunoaşterii la necesităţile umane, la nevoile
individuale şi colective, trebuinţe, prin valorile sale);
- momentul creator (de creaţie). Este momentul de salt calitativ de la un fapt natural sau social,
individual sau colectiv, de la un act psihic sau cognitiv, la un fapt de cultură; - momentul
generalizator (de realizare a celor „create” în rândul maselor largi de oameni).
Valorile specifice fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice născute în coordonate sociale
spaţio-temporale determinate se revarsă peste limitile individualităţilor şi colectivităţilor generatoare,
devenind bunuri culturale pentru mase dornice de atingerea obiectivului suprem al vieţii „creşterea
duratei de viaţă”.
Loisir-ul are un ideal un model (prospectiv) de viitor care se îndreaptă atât spre activitatea
practică cât şi teoretică, trebuie să fie în concordanţă cu idealul general educaţional, de aceea se
impun unele elemente de referinţă:
- este determinat în cea mai mare măsură de comanda socială (defineşte concepţia statului şi a
organizaţiilor mondiale, regionale, în care se trăieşte);
- se subordonează pregătirii pentru muncă şi viaţă;
- este promotorul în procesul agrementului prin implicare a unui număr cât mai

26
 - mare de oameni de petrecerea a timpului liber, în mod util şi recreativ;
- nevoia de mişcare şi de compensare, ca urmare a efectelor muncii duce la menţiner ea şi
dezvoltarea idealului de viaţă
- autodeterminare (defineşte idealul timpului liber care implică opţiunea pentru o anumită
activitate). Dacă pentru generaţia tânără „educaţia fizică” se realizează treptat, având o anumită
dinamică, în funcţie de particularităţi şi vârstă, la adulţi idealul activităţilor de timp liber vizează
„integralul”
– în centrul atenţiei este omul creator de valori materiale şi spirituale.

5.1. Obiectivele (loisir-ului) activităţii de timp liber:

În activităţile de timp liber obiectivele au o valoare generală cu implicaţie directă asupra
individului:
-loisirul îmbunătăţeşte calitatea vieţii prin activitatea recreativă;
- loisirul formează unele atitudini estetice - loisirul menţine şi creşte sănătatea;
- de menţinere sau îmbunătăţire a indicilor fizici; îmbunătăţesc indici mentali şi emoţionali; de
creştere a randamentului social în funcţie de dorinţe sau nevoi.

5.2. Funcţiile loisir-ului

Activitatea de loisir este în strânsă corelaţie cu condiţiile de muncă şi viaţă a căror funcţii se
adresează atât cerinţelor sociale, cât şi celor individulale.
La definirea funcţiei sub aspectul necesităţilor individului pot fi acceptate trei funcţii
fundamentale:
- ca perioadă pentru odihnă;
- ca divertisment;
- ca răstimp de dezvoltare a personalităţii omeneşti.
Celelalte funcţii se pot grupa în următoarele categorii:
- educativă: lărgirea orizontului ştiinţific şi cultural, formarea capacităţii de autoorganizare şi a
unui stil de viaţă elevat, raportate la tendinţa de autodepăşire, autoperfecţionare a omului;
- de perfecţionare a dezvoltării fizice;
- compensatoare: se referă la refacerea resurselor organismului şi pregătirea pentru noi eforturi;
- recreativă: urmăreşte crearea unui climat de viaţă pozitiv, optimist;
- integrativă; caracterizează în primul rând activităţile de grup, contribuie la socializar ea
indivizilor, scopul suprem este sănătatea şi creşterea duratei de viaţă.
Activităţile de timp liber nu se adresează unilateral vreunei funcţii, aceeaşi activitate putând
întruni caracteristicile mai multor funcţii:

27
 de exemplu – turismul le poate acoperi aproape pe toate.
În continuare vom accentua cu precădere funcţia recreativă, dar şi pe cea compensatoare, de
aceea vom aborda problematica din punct de vedere al specificulu i activităţilor din care subliniem:
- preponderenţa activităţilor de tip intelectual duc la consumarea unei mari cantităţi de energie
nervoasă şi solicită o mare concentrare a proceselor psihice, impunând asigurarea unor elemente de
compensare, prin introducerea unor activităţi de alt gen
- majoritatea persoanelor îşi desfăşoară activităţile profesionale în interior, în spaţii închise,
determinând apariţia nevoii de mişcare, de evoluţie în aer liber (excesul de timp acordat mijloacelor
moderne de informare şi divertisment calculator, internet, video, televizor etc
- duc la imobilism şi sedentarism, la apariţia unor tentaţii care pot conduce la conflicte cu
normele sociale sau chiar legale) ;
- este necesară o diversificare mai accentuată a tipurilor de activităţi din timpul liber, ţinând
cont de influenţele pe care le exercită, de funcţiile pe care le acoperă, dar şi de categoriile de
persoane cărora li se adresează (copii, tineri, adulţi, bătrâni, băieţi sau fete, potenţial biologic,
normal-ponderali, supra-ponderali, persoane cu nevoi speciale etc);
- procesul educaţiei permanente nu poate avea loc fără conturarea elementelor auto- educaţiei,
prin forme organizate sau neorganizate, prin sistemul de învăţământ şi prin acţiunile ce caracter
educativ din timpul liber.
Activitatea de loisir prin activităţile de timp liber trebuie să aibă la bază deopotrivă funcţia
recreativă şi socială. Orientarea specialiştilor domeniului către sfera petrecerii recreative a timpului
liber, cu mijloace din educaţia fizică constituie interesele şi necesităţile individului. Acestea sunt
completate într-un plan imediat de măsurile cu care societatea influenţează şi determină caracterul
cerinţelor şi intereselor populaţiei, cu referire în domeniul educaţional şi cultural.
Toate activităţile de loisir se presupun a fi recreaţionale deoarece refac persoana angajată în
aceste activităţi. Dar multe activităţi de recreere nu sunt în mod adecvat descrise ca fiind de
agrement, deoarece un individ poate opta pentru recreere pentru a lucra mai bine sau pur şi simplu
pentru a-şi îmbunătăţi condiţia fizică.

CAPITOLUL VI. ACTIVITATE MOTRICĂ RECREATIVĂ

28
 Este important faptul că specialiştii educaţiei fizice au pornit la elaborarea concepţiei privind
activitatea motrică recreativă, de la funcţia socială a acesteia şi într- o strânsă legătură cu cunoştinţele
existente despre funcţia timpului liber, definind locul acestuia în cadrul sistemului de educaţie fizică
şi sport.
Educaţia fizică oferă individului o pregătire motrică de bază creează premisa necesară
activităţii recreative în timpul liber. Mişcarea este considerată un simţ kinestezic al omului. Este ceea
ce simţim când muşchii, tendoanele şi articulaţiile funcţionează. Felul în care stăm sau ne mişcăm,
poate oricând să constituie un mijloc de studiu al mai multor discipline care să facă o legătură între
cauzalitate şi efect.
Mişcarea este recomandată unui flagel al societăţii actuale, care ar fi supraponderalitatea, cea
care cauzează probleme medicale şi starea de disconfort a individului.
Conceptul de activităţi motrice recreative reflectă necesitatea existenţei unor programe de
activităţi, care să răspundă multitudinilor de motivaţii, nevoi, nivele, preferinţe, posibilităţi etc. În
pregătirea acestor programe trebuie ţinut cont de anumiţi factori aşa zişi externi ai practicării
activităţilor, dar care o influenţează în mod direct.
Astfel de factori ar fi: tradiţia, educaţia, mediul (familiar, şcolar, social), cerinţe, facilităţi,
oferte, distanţe, cadrul natural etc.
Conţinutul poate fi diversificat în funcţie de formele cererii datorită:
- genului de practicanţi la care se adresează (vârsta, sex, profesie, nivel social);
- genului de obiective propuse, care trebuie să reflecte motivaţia practicării (slăbirea,
practicarea de plăcere, socializarea);
- genului de ofertă ancorată în realitatea vieţii, adică, cunoaşterea de sine 20 (alergarea de unul
singur), relaţia cu partenerii şi cu adversarii (jocuri sportive), emoţia pe care o conferă competiţia,
aventura etc.
Clasificări ale activităţilor motrice recreative se pot face în funcţie de:
- activităţi independente sau organizate;
- individuale sau în grup;
- în sală, în aer liber sau în apă;
- cu adversari sau fără; cu materiale sau fără;
- după vârstă (copii, adolescenţi/tineri, adulţi, pentru vârsta a treia);
- după profesie (muncă intelectuală, muncă grea, munci cu efort mediu etc);
- după sex (tinere fete, femei, băieţi, bărbaţi);
- după gradul de handicap (se adresează persoanelor cu disabilităţi).
Aceste clasificări au o predilecţie mai mult teoretică, în practică întâlnindu- se nenumărate
cazuri de interferenţă. O bună recreere şi un confort psihic îl dau activitatea motrică recreativă

29
desfăşurată într-un cadru general (băieţi, fete, femei, bărbaţi), în mod special în aer liber, la baza
fiecărei activităţi stând opţiunea particip antului.
Este firesc să existe şi o folosire diversificată a mai multor tipuri de activităţi, în folosul
recreerii, participării active. În activităţile recreative se vorbeşte în general despre sportul practicat ca
activitate motrică recreativă, şi mai puţin despre ramură sportivă sau disciplină sportivă, aceste
denumiri fiind specifice sportului de performanţă, acolo unde rigurozitatea regulamentelor de joc şi
severitatea pregătirii este de tip profesionist.
Mijloacele cele mai folosite în activităţile motrice recreative, confundate la un moment dat cu
activitatea propriu-zisă sunt: mersul; alergarea; diferitele forme de gimnastică; culturismul; dansul;
înotul; badmintonul; tenisul; jocurile de diferite tipuri; schiul; drumeţiile; excursiile; turismul
montan; ecoturismul etc. Pentru majoritatea oamenilor, recreerea este mult mai naturală decât
agrementu l.
Recreerea sugerează amuzament, divertisment, ceva ce se face pentru a uita de muncă sau a
îndepărta o situaţie stresantă. Majoritatea profesionaliştilor în materie de loisir preferă conceptul de
„agrement”, deoarece agrementul este ceea ce doreşti să faci şi nu ceea ce ai de făcut.
Din acest concept fundamental privind agrementu l se desprind:
- agrementul rezidual, cea ce rămâne după ce orice altceva a fost făcut;
- agrementul ca stare de a fi, o atitudine, o modalitate de a face ceva;
- agrementul funcţional, activitate liber aleasă care formează personalitatea.
Ceea ce este fundamental la toate aceste trei concepte privind agrementu l este eliberarea de
necesitate sau obligaţie. Oamenii îşi desfăşoară activităţile ca urmare a unor necesităţi socio- umane,
conştientizate şi având un scop precis. Ei desfăşoară activităţi sociale precum serviciul, şcoala pentru
elevi, cursurile pentru studenţi etc., şi activităţi practicate în timpul liber.
În rândul acestor activităţi sunt incluse cele care ocupă timpul rămas după efectuarea
activităţilor obligatorii din cadrul social, altele decât cele de odihnă (somn) şi care sunt menite a
relaxa, a compensa activitatea socială şi de a pregăti tonusul pentru activitatea zilnică, în care este
angrenat individul, oferind o plăcere celui care le practică.
Recrearea este determinată de refacerea capacităţii fizice şi psihice printr-o formă de evadare
din monotonia şi rutina zilnică, căutând un alt decor, un alt peisaj, alţi oameni, alte preocupări,
distracţii, jocuri etc.

6.1. Clasificarea activităţilor din timpul liber, după felul activităţilor:

30
 - recreative sedentare (cititul, privitul la televizor, relaxarea etc) sunt cele care nu angrenează
individul într-o activitate fizică;
- recreative de plăcere (plimbări, vizite etc) în care se face o anumită activitate fizică, fără un
efort prea mare şi care este dublată de o motivaţie personală a individului;
- recreative socio-culturale (cumpărături, activităţi în fundaţii, cercuri artistice, simpozioane,
comemorări, aniversări, invitaţii etc) în care este implicată o anumită activitate fizică, dar mai ales o
întrebuinţare afectiv- psihică şi este mai mult o ramură a activităţilor recreative de plăcere;
- recreative sportive (jocuri sportive, alergări, fitness);
- recreative turistice (drumeţii, excursii, pescuit etc) în care activitatea fizică este pe primul
plan, uneori cu un consum mare de energie.
Clasificările activităţilor din timpul liber, după durata timpului liber:
- zilnice;
- la sfârşit de săptămână (week-end);
- concedii.
Activităţile timpului liber sunt şi în funcţie de:
- vârstă (copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe);
- gradul de sănătate fizică şi mentală;
- apartenenţa religioasă (permisabilitate / interdicţiile);
- puterea economică a individului (este necesar un venit salarial acceptabil);
- locul unde trăieşte (oraş, sat, metropolă);
- apartenenţa şi dependenţa de grup (prieteni, membrii clubului pe care îl frecventează etc);
- de posibilităţile pe care le oferă societatea şi arealul (locul de desfăşurare) în care trăieşte;
- de nivelul de cultură şi educaţie;
- de aspiraţiile şi obişnuinţele de valorificare a timpului liber.

6.2. Funcţia recreativă

Funcţia recreativă trebuie considerată ca cea mai importantă sub aspect social şi este total
greşită concepţia că tutunul, alcoolul şi multe alte activităţi nocive şi „comode” sunt considerate
mijloace de relaxare.
În ultimul timp s-a creat o industrie care gândeşte la folosirea timpului liber, cu oferte, pornind
de la cele turistice, (programe ale diferitelor agenţii de turism de petrecere a timpului în concernuri
hoteliere, în croaziere, expediţii în natură, etc), la cele oferite în propria localitate (restaurante,
discoteci, cluburi, săli de sport, terenuri de divertisment, parcuri de agrement etc) şi până la cele din
propria casă (piscina, foişorul, grădina ecologică etc).

31
 Activităţile recreative înseamnă angrenare economico- financiară, (cât venit avem şi cât este
alocat petrecerii timpului liber).
Puţinele oferte ale statului, coroborate cu puterea economică a venitului determin ă reducerea
activităţilor recreative ale adulţilor faţă de copii. Cele mai multe activităţi motrice recreative se
întâlnesc la această vârstă, copiilor şi tinerilor le sunt oferite de către asociaţii naţionale, de stat sau
private, tabere cu anumite profiluri, dar şi de agrement şi recreere. Adulţi fac eforturi exemplare
pentru sănătatea copiilor lor dar ceea ce trebuie să le dea de gândit este faptul, că aceleaşi efecte
binefăcătoare ale mişcării se pot transforma în scopuri de întreţinere a sănătăţii însă, numai pentru cei
care ştiu să îşi organizeze bine refacerea psiho-fizică prin activitatea din timpul liber.
În cazul bătrânilor (vârsta a treia) este cea care are la dispoziţie cel mai mult timp liber. În afara
unor programe speciale pentru pensionari, cu anumite facilităţi, puse la dispoziţie de către stat,
aceştia dacă posedă un venit decent pot face diferite excursii, plăcerea lor fiind dublată de
cunoaşterea mai temeinică. În cazul femeilor, aceasta este mai preocupată de modul cum îşi petrece
timpul liber, faţă de bărbat, este mult mai optimistă, are mai multă grijă de estetica corpului său,
poate că aceaste calităţi fac ca femeia să aibă nivelul de viaţă mai ridicat ca al bărbatului.
Femeia este preocupată în timpul liber cu treburile gospodăreşti, cu educarea copiilor, iar
atunci când are timp şi pentru ea, preferă să primească musafiri, să meargă prin magazine şi să facă
cumpărături, să se plimbe, să frecventeze centrele de menţinere biologică şi înfrumuseţare. Există o
diferenţă între modul cum îşi petrec oamenii de la oraş timpul liber şi cei de la sate. Aşezările urbane
dispun de o bază materială bogată şi diversificată, dimensiunea timpului este mai precis măsurată
pentru oamenii de la oraş (programul de muncă, durata transportului, fără activităţi gospodăreşti
deosebite, condiţii de locuit etc), pe când timpul liber la locuitorii de la ţară este influenţat de mai
mulţi factori:
- preocuparea socială (ţărani, medici, profesori, alte categorii sociale);
- activitatea din timpul anului (funcţie de anotimp: vara, iarna etc);
- aşezarea geografică; tradiţii şi obiceiuri (jocurile de la ţară, rămase din tradiţie sunt prezentate
în mai multe lucrări de etnografie şi folclor pierzându-se de-a lungul anilor), serbările câmpeneşti,
sărbătoarea recoltei, sărbători religioase, naţionale etc.
Recreerea fizică presupune desfăşurarea unor activităţi de natură fizică, în general derivate din
disciplinile sportive şi fără caracter competiţional, sau fără existenţa unor prevederi regulamentare.
Activitatea recreativă nu poate fi identificată cu noţiunea de odihnă, de regenerare, cu toate că odihna
constituie un atribut important al acestei activităţi. Odihna poate fi pasivă (somnul, inactivitatea) sau
activă.
Activitatea recreativă cuprinde însă numai activitatea, în sine, atât fizică, cât şi mentală sau
emoţională.

32
 Trăsătură caracteristică a perioadei recreative derivând din faptul că este vorba despre o
activitate în timpul liber, constă şi în aceea că ea este efectuată exclusiv pe baza unei hotărâri liber
consimţite. Ea trebuie să fie privită ca o activitate voluntară. însă, nu exclude, obligativitatea socială
pe care şi-o asumă individul, în calitatea sa de membru al unei organizaţii voluntare.
Se disting cinci grupe mari de activităţi ale timpului liber, ale căror funcţii dominante pot fi
caracterizate astfel:
1. Activităţile fizice prevăzute pentru compensarea influenţelor date de rezultatul activităţilor
productive umane, în sensul larg al acestora.
2. Activităţile practice (manuale), care corespund exigenţelor economice, dar satisfăcând
mereu pe cele psihologice (grădinărit, etc).
3. Activităţile cultural-artistice, care corespund cerinţelor „de visare” în societatea actuală.
4. Activităţile intelectuale, care corespund necesităţilor în creştere de informare şi formare ale
omului (convorbiri, lectură etc).
5. Activităţile legate de relaţiile sociale (excursii, turism ecologic). Activităţile fizice reprezintă
acea grupă de activităţi reprezentând activitatea motrică recreativă. Importanţa lor în structura
timpului liber este specifică, marcând o continuă creştere, pe măsura dezvoltării societăţii moderne.
Ea constă în acţiunea pozitivă a acestora asupra menţinerii şi dezvoltării condiţiei fizice, în
compensarea pierderilor de impuls motric de intensitate firească în procesul muncii şi în afara
acestuia, dar şi în timpul liber, în crearea regimului sănătos de viaţă, în înlăturarea rapidă a oboselii,
printr-o activitate motrică eficientă.

VII. ACTIVITATEA SPORTIVĂ CA LOISIR

33
 O latură importantă a stimulării practicării activităţilor fizice de losir este concentrarea
eforturilor în direcţia intensificării educaţiei pentru sport, implicit prin asigurarea unui sistem
informaţional adecvat privind valenţele de sanogeneză ale exerciţiilor fizice, şi jocurilor, precum şi
modul de organizare şi funcţionare a bazelor sportive.
Sportul poate fi definit ca fiind ştiinţa în următoarele sensuri:
- ştiinţa menţinerii unei stări optime de sănătate , a creşterii şi dezvoltării fizice armonioase:
- ştiinţa dezvoltării calităţilor motrice de bază şi specifice unor ramuri de sport, obţinerii de
performanţe superioare în sportul de performanţă;
- ştiinţa relaxării după eforturi intelectuale susţinute;
- ştiinţa prevenirii şi recuperării după boli grave ; combaterii sedentarismului, obezităţii,
stresului; dezvoltării voinţei, întăririi caracterului;
- ştiinţa dezvoltării simţului estetic, a gustului pentru frumos: educării, dezvoltării spiritului de
echipă, fair-play-ului, responsabilităţilor sociale; promovării valorilor naţionale din sport în întreaga
lume;
- ştiinţa formării respectului faţă de propriu persoana şi faţă de cei din jur. Sportul ca loisir este
pentru oamenii de tip obişnuit, dar mai ales pentru sedentari şi pentru cei care practică mai puţin
exerciţiile fizice. Fitness-ul se referă la o compoziţie corporală eficientă cardio-respiratorie şi neuro-
musculară. Alergările sub formă de jogging (uşoare), pe distanţe nu prea lungi în funcţie de
particularităţile vârstei, asociate cu lucrul cu greutăţi uşoare, măreşte flexibilitatea musculară şi
alungă stresul. Diferitele teste arată că presiunea sângelui poate fi redusă, grăsimile pot fi arse,
rezistenţa poate creşte atunci când se foloseşte aerobica . Activitatea trebuie desfăşurată cu ajutorul
muzicii, iar fazele de acomodare cu efortul, cer şi o fază de încălzire prealabilă. Pe bicicleta
ergometrică se îmbină utilul cu divertismentul (se poate asculta muzică). Orice activitate a sportului
ca loisir este plăcută şi utilă când este prezentă şi muzica dorită. Instruirea pe bicicletă poate fi
inclusă cu succes în antrenament Capacităţile fizice ale individului trebuie luate în consideraţie când
se alege mărimea încărcării. Un individ sănătos, neantrenat, de 20 - 40 ani în primele săptămâni de
antrenament poate alege o încărcătură pentru 120 – 140 bătăi/minut. Un alt mijloc, de realizare a
efortului fiziologic, este covorul rulant, care poate fi utilizat şi în domeniul medical pentru
determinarea ergogenezei efortului. Utilizate în săli de antrenament şi fitness, acasă, aceste tipuri de
covoare rulante sunt destinate antrenamentelor de mers şi alergare. Cel mai important parametru al
sportului ca loisir rămâne jocul ca activitate multidimensională. O alimentaţie raţională trebuie să
includă toate substanţele necesare unei bune funcţionări a organismului, coroborate şi cu activităţile
recreative de loisir ce impun o viaţă normală expusă mai puţin riscurilor de stres şi alte apariţii
neprevăzute cauzate de bolile actuale.

34
 Sportul ca loisir se bazează pe jocuri competiţii, exerciţii flexibile, cu grupuri neomogene,
practicând mai multe discipline. El urmăreşte bucurie, plăcere, comunicare, companie, relaxare,
repaus, sănătate, pe când sportul competiţional cere o disciplină de competiţie supusă unor regului
fixe, urmăreşte performanţe, avansare socială şi venituri economice.

7.1. Fitness - mijloc de recreere

Fitness-ul este un concept cu multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul cultural şi formaţia
profesională a celui ce-1 utilizează. Fitness-ul se bazează pe o stare de sănătate pozitivă şi include în
ea mai multe componente: fitness intelectual, social, spiritual şi fizic-condiţia fizică. Fitness-ul indică
nivelul de funcţionare al sistemului cardiovascular ca rezultat al unor rezerve energetice înalte. Un
nivel de fitness este dependent de cantitatea de oxigen transportată la nivelul maselor musculare în
activitate, precum şi eficien ţa muşchilor de a utiliza acest oxigen. Fitness-ul unui atlet înseamnă
performanţa de a alerga o lungă distanţă întrun anumit timp, fitness-ul unui adult obişnuit înseamnă
activitatea lui fizică la sfârşitul zilei de muncă. Pentru un vârstnic, fitness reprezintă capacitatea lui
de independenţă în casă, de a urca scările, de a merge pe jos distanţe mai mari, de a munci în grădină
etc. Fitness-ul unui elev sau student, nesportiv, înseamnă participarea lui zilnică la programul de
activităţi mentale şi fizice cerute la şcoală. Deci, fitness-ul reprezintă capacitatea de lucru pentru
perioade lungi de timp fără apariţia stării de oboseală. Tot mai mulţi oameni au realizat faptul că pot
preveni instalarea unui număr foarte mare de afecţiuni induse sau favorizate de inactivitate, căutând
să fie cât mai activi. Pe măsură ce oamenii au devenit tot mai puţin activi, au început să îşi piardă
rezistenţa şi instinctul natural de mişcare. Fără exerciţii fizice zilnice, trupurile noastre devin
depozite de tensiuni neeliberate. Fitness-ul menţine musculatura suplă, vă pregăteşte pentru mişcare
şi vă ajută să faceţi trecerea zilnică de la inactivitate la o activitate musculară intensă, fără
suprasolicitări nedorite. Fitness-ul este în mod deosebit important dacă alergaţi, mergeţi cu bicicleta,
jucaţi tenis sau efecluaţi alte de activităţi fizice susţinute, deoarece aceste activităţi sunt de natură să
stimuleze încordarea muşchilor şi flexibilitatea lor. .
Exerciţiile de fitness sunt simple, dar dacă sunt efectuate incorect, pot să facă mai mult rău
decât bine. Acesta este motivul pentru care este esenţial să se înţeleagă şi să se însuşească tehnicile
corecte. Fitness-ul dă o senzaţie de bine în tot corpul atunci când exerciţiile respective sunt executate
corect. Exerciţiile de fitness trebuie să fie adaptate pentru propria structură musculară, flexibilitate şi
diferite nivele de tensiune musculară. Cheia este regularitatea efectuării exerciţiilor şi relaxarea.
Scopul constă în reducerea tensiunii musculare, astfel încât să căpătaţi o mai mare uşurinţă în
efectuarea diferitelor genuri de mişcări; nu trebuie să vă concentraţi asupra realizării unui anumit
grad de flexibilitate, extremă eventual, pentru că asta vă poate face mai mult rău decât bine.
Exerciţiile de fitness nu sunt stresante, sunt relaxante, liniştite şi necompetitive. In plus, fiecare

35
exerciţiu este absolut adaptabil la necesităţile şi posibilităţile individuale. Printr-o abordare corectă,
fiecare poate să ajungă în cea mai bună formă. Nu trebuie să fiţi cine ştie ce mare atlet sau atleta.
Trebuie numai să o luaţi încet mai ales la început. Începeţi uşor şi căutaţi să vă faceţi un program cât
mai regulat de exerciţii. În nici un caz să nu credeţi şi să nu aveţi pretenţia să fiţi în formă după prima
zi de exerciţii. Ce greutăţi folosim în antrenamenul de loisir ? Fie sunteţi începător şi această
problemă va împiedica să vă construiţi un program de antrenament eficient, fie sunteţi mai
experimentat şi căutaţi o încărcătur ă optimă care să vă aducă rezultatele dorite, greutăţile folosite
sunt esenţiale pentru sport. Greutăţile folosite pentru exerciţiile de culturism variază în funcţie de
scopul urmărit prin efectuarea antrenamentelor. Cei care doresc să acumuleze masă musculară vor
lucra cu greutăţi mari spre deosebire de cei care doresc o definire a muşchilor, aşa zisă "striere". În
acest caz, greutatea de lucru scade, însă creşte substanţial numărul repetărilor la fiecare set.

7.2. Masa musculară.

Majoritatea exerciţiilor de culturism sunt gândite pentru a câştiga masă musculară. Pentru o
musculatură voluminoasă trebuie să folosiţi în antrenamen t greutăţi mari, chiar foarte mari, astfel
încât să puteţi executa corect un număr stabilit de repetări. Majoritatea specialiştilor sunt de acord ca,
pentru a acumula masă musculară, repetările nu trebuie să depăşească cifra de 8-10, lucrul fiind astfel
dus până la epuizare. Eventual ultimele repetări, pot fi forţate sau trişate (veţi beneficia de ajutorul
unui partener pentru a finaliza setul de repetări). Greutăţile trebuie alese astfel încât să puteţi executa
numărul maxim de repetări pe care vi l- ati propus (max 8-10 repetări). O încărcătură prea mare
poate duce la o execuţie greşită a exerciţiului sau chiar la accidentări!

7.3. Striere.
Acest procedeu este folosit în special de culturiştii profesionişti în perioada precompetiţională,
antrenamentele acestea având rolul de a defini fibrele musculare, aspect notat în concurs. Definirea
se realizează prin lucrul cu greutăţi mai mici efecuând un număr mai mare de repetări, ideea fiind de
a "stoarce" muşchiul până la epuizare. Desigur, acestă metodă implică un timp mai mare de lucru şi
este recomandat a fi folosită ca metoda principală de antrenament pentru cei care caută să câştige
forţă, fără a beneficia însă de acumulări masive de masă musculară (din primul antrenament). Pentru
a înţelege cele două procedee de lucru să luăm ca exemplu braţul subţire al unui începător. În urma
lucrului la biceps prin prima metodă, în câteva luni acesta va deveni masivă datorită formării
ţesutului muscular (această metodă de lucru este recomandată începătorilor, după acumularea masei
musculare, urmând modelarea acesteia prin cea de-a doua metodă).
Dacă aceeaşi persoană va apela direct la a doua metodă, în aceeaşi perioadă de timp va câştiga
o forţă ce-i va permite să folosească greutăţi din ce în ce mai mari. În lucrul cu greutăţi se impune:

36
 l. Folosiţi greutăţile libere . Oricât de eficiente ar putea părea unele aparate (în special cele
prezentate la televizor), acestea nu implică zonele musculare secundare precum o fac greutăţile
libere. Ca urmare, deşi muşchiul lucrat este solicitat, nu lucrează întregul ansamblu al grupei
musculare, şi deci, masa musculară dezvoltată va fi mai mică.
2. Folosiţi antrenamente mixte. Felul în care executaţi un exerciţiu este cea mai importantă
componentă a acumulării de masă musculară. Pentru rezultate vizibile, nu izolaţi muşchiul pe care
vreţi să-1 lucraţi, ci implicaţi în antrenament toţi muşchii din zonă, efectuând un antrenament mixt.
3. Descoperiţi zonele deficitare. Identifica părţile corpului ce necesită creşterea în dimensiuni,
apoi mergeţi la sală cu acest gând, concentrându-vă să lucraţi aceste zone în mod special, începeţi
antrenamentul cu exerciţii cu haltere, apoi cu gantere. Dacă folosiţi cabluri sau alte aparate, lăsaţi-le
la finalul antrenamentului.
4. Experimentaţi pentru a descoperi cele mai bune exerciţii de creştere musculară. Variaţi
diferite exerciţii pentru aceeaşi grupă musculară pentru a vedea care dintre acestea dau rezultate în
cazul dumneavoastră. Nu folosiţi doar un singur exerciţiu/grupa deoarece s-ar putea să ajungeţi la o
plafonare şi să nu mai puteţi progresa.
5. Evitaţi accidentările. Feriţi-vă de exerciţiile periculoase. Genuflexiunile şi exerciţiile la
presă, spre exemplu, deţin cel mai mare potenţial pentru accidentări. De aceea trebuie să vă feriţi de
acest tip de exerciţii sau să le executaţi foarte corect şi folosind greutăţi moderate.
6. Folosiţi un număr optim de repetări. Secretul acumulării de masă musculară este să folosiţi
un număr minim de repetări cu o greutate cât mai mare astfel încât să ajungeţi la epuizare efectuând
numărul ales de repetări. Acest număr de repetări trebuie să fie de 6-12 în funcţie de tehnica de
antrenament.
7. Exageraţi din când în când. Pentru a avea o adevărată măsură a progresului dumneavoastră,
măriţi din când în când greutăţile făcând acelaşi număr de repetări ca de obicei, sau, dimpotrivă,
măriţi numărul de repetări folosind aceeaşi greutate. Aceste tehnici sunt cele care dovedesc cu
adevărat creşterea forţei şi, ca urmare, a masei musculare.
8. Alimentaţia raţională e cheia succesului. Pentru o creştre spectaculoasă veţi avea nevoie de o
alimentaţie în consecinţă, deci, va trebui să luaţi cel puţin 4 mese pe zi, care să conţină un număr
optim de calorii şi vitamine, toate concurând în urma antrenamen tului la formarea ţesutului
muscular.

7.4. Culturismul.

37
 Culturismul ca activitate de loisir trebuie să fie precedată de efectuarea unui control medical,
care să ateste o stare de sănătate bună. În lecţiile de culturism este de preferat să se folosească
greutăţi mici până la 40% – 50% din posibilităţile maxime. Pentru toţi cei ce practică culturismul ca
activitate de loisir, se recomandă să se folosească, între antrenamente, jocuri sportive, alergări sub
formă de crosuri, excursii, înotul, etc. Pentru a crea o atmosferă de bună dispoziţie, lecţiile se pot
desfăşura cu muzică într-un cadru intim şi decent. În principal, într-o lecţie de antrenament, se
folosesc 6 exerciţii ce se adresează diverselor grupe musculare. În cadrul fiecărui exerciţiu se
realizează 6 serii, iar, în cadrul fiecărei serii, un număr de 6 repetări. Numărul de antrenamente poate
fi de 3-4 pe săptămână. Astfel, încărcătura cu care se lucrează este în funcţie de posibilităţile fizice
ale fiecăruia, la început se folosesc greutăţi cu care se pot efectua 6 repetări, apoi, după 3-4 lecţii de
antrenament se creşte numărul repetărilor la 8-10-12. Când devin posibile 12 repetări se măreşte
încărcătura şi se reia ciclul de 6-8-10 şi 12 repetări.
Mişcarea este mijlocul cel mai benefic sănătăţii şi longevităţii oamenilor, stimulează circulaţia
şi asigură o drenare bună a toxinelor. Antrenând inima să bată mai regulat şi mai eficient, împiedică
bolile cardiace, ceea ce asigură şi o mai bună irigare a creierului. O bună circulaţie sanguină
încurajează o funcţionare corectă a tuturor organelor, o irigare profundă a ţesuturilor şi o stimulare a
înnoirilor celulelor, întârzie îmbătrânirea şi, împreună cu o dietă, cât de cât normală asigură
organismului un metabolism de care e nevoie. Lipsa de mişcare fizică determina şi apariţia celulitei
(este rezultatul unei acumulăr i de toxine), formarea ţesutului adipos/gras. Apariţia şi instalarea
profundă a celulitei jenează circulaţia sanguină. Cu cât este mai redusă circulaţia, cu atât grăsimile,
apa şi toxinele se acumulează, iar sângele circulă mai puţin etc. Numai prin reducerea aportului
caloric vom forţa consumarea rezervelor adipoase din organism sau prin exerciţiul fizic deoarece
numai aşa se pot elimina toxinele acumulate de o alimentaţie abundentă în proteienă animală şi
grăsimi Metabolismul este un proces prin care elementele nutritive de bază, produse ale digestiei,
sunt transformate în produse chimice care intră în compoziţia corpului uman sau participă la
funcţionarea sa. În acest stadiu, organismul nu mai face diferenţă între calorii, interesându-l numai
energia furnizată. În acest moment cei care practică activitatea fizică, fie că se referă la antrenamente
sportive sau la sportul de loisir, sunt beneficiarii sănătăţii eliminării stresului şi a armoniei în cadrul
colectivităţii.

CAPITOLUL VIII. JOGGING – UL

38
 Jogging-ul este o alergare în tempo uşor sau moderat, pe teren variat sau în oraş, fără spirit de
competiţie, executată pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii şi a bunei dispoziţii. Se cunoaşte, în
general, că jogging-ul - alergarea pentru sănătate relaxează, aduce optimism şi este util pentru
supraponderali. Experienţa a dovedit însă că jogging-ul poate fi socotit cu adevărat un medicament şi
în diferite afecţiuni în afara celor enunţate mai sus.
Astfel, cu alergare pot fi tratate stări depresive şi o sferă largă de psihoze, de dezechilibre sau
deficienţe cardiovasculare. S-au înregistrat, de asemenea, ameliorări sau vindecări în boli ale
aparatului digestiv sau locomotor, în ameliorarea osteoporozei şi în diferite forme de reumatism. Din
punct de vedere ştiinţific jogging-ul are o mulţime de calităţi, în asociere cu o dietă adecvată,
jogging-ul optimizează greutatea corporală, creşte frecvenţa respiratorie şi viteza fluxului de aer prin
tubulatura bronşică, asigurând o “aerisire” mai bună a tututor ţesuturilor organismului şi mai ales a
creierului. Practic, joggingul creşte rezerva funcţională a tuturor aparatelor şi sistemelor
organismului uman. Pentru calităţile sale, jogging-ul este foarte apreciat de cardiologi ca mijloc de
profilaxie a bolilor cardiovasculare. Mai mult, profesioniştii în recuperarea pacienţilor după infarct
miocardic “prescriu” în mod inteligent jogging-ul la interval doar de câteva săptămâni de la
evenimentul acut.
Efectele pozitive ale jogging-ului.
1. Ameliorează performanţele intelectuale . Alergarea atunci când este corect practicată,
favorizează transportul de oxigen al plămânilor până la teritoriile cele mai adânci ale organismului şi
provoacă astfel eficient comanda cerebrală.
2. Măreşte capitalul osos. Scheletul organismului este supus continuu acţiunii celulelor care
fabrică sau distrug substanţele osoase. Tensiunile provocate de alergare constituie un stimulent
necesar menţinerii delicate care exista între 28 procesele de fabricare sau de distrugere, în plus,
densitatea osoasă a celor care ies de trei ori pe săptămână să alerge cel puţin 30 de minute în fiecare
şedinţă este superioară cu 30 – 40 % faţă de a celor pasivi.
3. Prelungeşte viaţa. Cei care p ractică mişcarea fizică au un câştig de viaţă superior faţă de cei
care s-au mişcat întâmplător.
4. Doboară depresia. Singura, care a fost considerată eficientă (100%) împotriv a depresiei a
fost jogging-ul.
5. Fortifică inima. Alergarea cu regularitate modifică funcţiunea aparatului cardiovascular,
ajungând la o stare fiziologică bine cunoscută: măreşte inima înzestrată cu contracţii extrem de
puternice şi eficiente şi bate mai lent. În faţa efortului, această inimă reacţionează cu o accelerare
moderată, care poate susţine mult timp efortul, fără să obosească. După un jogging, inima revine
rapid la ritmul ei de repaus, producând mai mult lucru, obosind mai puţin.

39
 6. Favorizează ventilarea plămânilor. Munca muşchilor respiratori va fi diminuată prin
micşorarea mişcărilor pe minut datorită unei mai bune umpleri a plămânilor, a unui număr mărit de
alveole în stare de funcţionare şi datorită schimbului de gaze îmbunătăţit. Pe scurt, alergarea măreşte
considerabil capacitatea pulmonară.
7. Uşurează tranzitul gastrointestinal. Digestia devine mai uşoară, apetitul este mai bun. Cei
care fac jogging profită mai mult decât alţii de ceea ce mănâncă, fiindcă organismul absoarbe
complet elementele nutritive trase din alimentaţie.
8. Favorizează somnul recuperator . Pentru a lupta eficient contra insomniei, joggingul este
unul dintre medicamentele cele mai puţin cunoscute şi totuşi cel mai sigur şi cel mai performant. O
bună şedinţă de alergare seara destinde muşchii corpului, care au tendinţa de a se crispa după
activităţile stresante ale zilei. Ea lasă o senzaţie de oboseală plăcută, eliminând consecinţele
surmenajului şi micile rele care împiedică un somn adânc şi odihnitor.
9. Reglează tensiunea arterială. În repaus, tensiunea arterială a alergătoru lui în formă este
inferioară cu un punct, în raport cu un sedentar. Efectul joggingului este mai evident la hipertensivi,
cu condiţia ca alergarea să fie în alură moderată şi sub control medical.
10. Normalizează grăsimile din sânge. Sângele conţine două categorii principale de grăsimi:
colesterolul şi trigliceridele. Se ştie că amândouă măresc probabilitatea de neplăceri cardio-vasculare.
Exerciţiile fizice regulate reduc, proporţia triglicerid elor şi a colesterolului.
11. Asigură o mai bună circulaţie venoasă. Prin presiunea ritmică, la fiecare pas, asupra tălpii
se favorizează aruncarea sângelui venos spre inimă ca o pompă. Un fenomen asemănător se întâmplă
şi cu sângele acumulat de muşchi.
12. Menţine pieptul în plină formă. Femeile care fac mişcare sunt mai puţin expuse la cancerul
de sân. De asemenea, şi problemele legate de ciclul menstrual sunt îmbunătăţite la cele care practică
alergarea. Jogging-ul nu este doar un mijloc de tratament pentru depresii sau psihoze, ci şi un
excelent mijloc de a crea o stare de bună dispoziţie, de optimism şi încredere în forţele proprii este
practicat cu bune rezultate de cei ce vor să slăbească, dar, în mod paradoxal, este de folos şi celor
care vor să câştige kilograme. Pentru a slăbi. De la început trebuie stabilit că nu există metodă de
slăbire care să nu aibă şi restricţii alimentare, în afara celor care fac apel la substanţe nocive
organismului. Cum se poate slăbi cu ajutorul jogging-ului în condiţiile întăririi sănătăţii, ceea ce nu
se prea întâmplă cu alte metode „minune" de slăbire. Efortul în cadrul alergărilor trebuie să fie cât
mai variat şi dacă aveţi până la 40 de 29 ani, puteţi folosi, cu precauţie şi cu controlul pulsului,
alergările în regim anaerob lactacid. Mai ales pentru persoanele obeze este nevoie de multă răbdare
în dozarea progresivă a efortului anaerob, pentru a nu forţa inima, supusă şi aşa din cauza
kilogramelor în surplus la eforturi mult mai mari decât este normal.

40
 După antrenamen t, este deosebit de important ca cel puţin 2-3 ore să nu mâncaţi nimic. Se
poate bea apă, dar neîndulcită. Masa după antrenament trebuie să fie slabă în calorii, evitându-se pe
cât posibil hidrocarburile (dulciuri şi grăsimi). De masa de după antrenament depinde în mare
măsură efectul efortului pentru slăbire.
Este recomandabil să folosiţi mai ales supele, care conţin puţine grăsimi şi mult lichid, în felul
acesta, obţineţi mai uşor senzaţia de saţietate (stomac plin) fără prea mari eforturi de voinţă.
Bineînţeles că nici în cursul zilei nu trebuie să faceţi risipă de calorii. Este recomandabil pentru
sănătatea dumneavoastră să nu vă lipsească fructele proaspete, salatele şi, în general, crudităţile.
Joggingul se execută de cel puţin trei ori săptămână. În caz că aveţi posbilitatea să faceţi mai multe
antrenamen te pe săptămână, atunci numai două alergări pot fi mai dure, cu mai mult efort anarob,
celelalte trebuind să fie mai mult alergare uşoară, aerobă. Pentru a câştiga în greutate. Jogging-ul
trebuie să se desfăşoare mai mult în regim aerob, fără eforturi de voinţă.
Mişcarea în mod normal vă va mări apetitu l după efort. Este bine să mâncaţi la 15-20 de
minute după încetarea efortului, fiind atenţi să aveţi suficiente glucide (făinoase, fructe, dulciuri).
Atenţie să acoperiţi şi deficitu l de minerale apărut prin transpiraţii. Acoperiţi, desigur, şi cel de
vitamine prin consumul de fructe şi crudităţi, dar şi cu completări de complex de vitamine. La
aceasta se adaugă evitarea abuzurilor, a lipsei de odihnă, a alcoolului şi a tutunului. Mulţi
nutritionişti recomandă în asemenea cazuri şi renunţarea la cafea, evitarea situaţiilor de stres, în
favoarea momentelor de voie bună şi relaxare.
Pentru a obţine maximum de avantaje de la alergare, are importanţă şi mediul unde o
practicăm, care trebuie să îndeplinească unele cerinţe minime. În primul rând, trebuie găsit un loc cu
aer cât mai curat . Preferaţi parcurile, pădurile, malul apelor sau chiar drumuri mai puţin circulate.
Aerul curat este necesar pentru ca la consumul mai mare de oxigen, asigurat de respiraţia mai
intensă, să vă primeniţi plămânii, nu să-i îmbâcsiţi şi mai mult. Am putea spune că, decât un aer
viciat, mai bine renunţaţi până când găsiţi un mediu de alergare corespunzător. Este bine ca terenul
pe care alergaţi să nu fie tare. Iarba, pământul, nisipul sunt ideale, dar se poate alerga şi pe asfalt dacă
aveţi încălţăminte corespunzătoare, care să amortizeze şocul dur cu asfaltul. Alergarea pe un teren
mai dur poate provoca dureri de cap din cauza şocului produs la fiecare pas, dar cel mai frecvent
provoacă dureri de ligamen te şi tendoane.
Este preferabil să alergăm seara sau dimineaţa, atunci când temperaturile sunt mai moderate.
Tinerii sau adulţii pot face efort la temperaturi până la 34-35 o C, însă cu precauţie, evitând eforturile
mari. Vârstnicii, având o rezistenţă mai redusă, trebuie să evite eforturile la temperaturi mai mari de
30° C şi să respecte cu stricteţe unele cerinţe pentru a nu se expune la accidente neplăcute ca
deshidratarea puternică a organismului care poate provoca ameţeli, moleşeală şi, în situaţii mai
grave, leşin.

41
 Evitarea deshidratării se obţine cu apă minerală, sucuri din fructe, supe sau, în lipsa acestora,
cu apă obişnuită, la care se poate adăuga un vîrf de cuţit de sare de bucătărie. Lichidele se beau încet,
cu pauze, folosirea lor bruscă poate fi dăunătoare. La terminarea alergării, un duş cu apă călduţă
reconfortează şi înlătură iritaţiile provocate de transpiraţia abundentă cu pierderi de săruri din
organism.
Echipamentul trebuie să absoarbă transpiraţia, iar capul să fie acoperit şi ferit de 30 razele
solare. Este preferată culoarea albă. Prudenţă mare la intensitatea efortului care pe căldură creşte
pulsul şi tensiunea arterială! Durata efortului se stabileşte în funcţie de cantitatea de traspiraţie şi
poate fi prelungită doar dacă în timpul efortului se pot bea lichide pentru înlocuirea transpiraţiei
abundente. La temperature scăzute, geruri mai mari de - 20 o C, alergarea este riscantă. Riscul este
pentru căile respiratorii, iar la vârstnici şi inima poate crea probleme la temperaturi mai scăzute de -7
o C. La ger, grija cea mare este pentru extremităţile corpului, degetele de la mâini şi de la picioare,
care trebuie ferite de degerături, mai ales că în toiul efortului îngheţarea lor este mai greu sesizabilă.
Este necesară prudenţă la ieşirea afară: trecerea la alergare să se facă doar după câteva minute de stat
afară, pentru acomodarea plămânilor cu aerul rece.
La terminarea antrenamentului, feriţi-vă să treceţi imediat la căldură, iar duşul să fie doar
călduţ, temperatură care contribuie cel mai bine la refacere. Evitaţi, de asemenea, băuturile fierbinţi,
care pot irita mucoasa stomacală, ca şi băuturile alcoolice, care vă dau falsa senzaţie de reconfortare,
ele provocând după un timp chiar o scădere a temperaturii corpului.
Un mijloc de control al efortului depus este numărarea pulsului cât mai des, se recomandă să se
ia pulsul în picioare înainte de începerea antrenamentului. Dacă acesta este normal (66-76), nu
trebuie să crească cu mai mult de 60 de bătăi la persoanele până la 50 de ani. Între 50 şi 60 de ani în
jur de 50, la vârsta de 60-70 ani în jur de 30-40 de bătăi, iar pentru cei trecuţi de 70 de ani să fie cel
mult cu 2025 bătăi mai mare decât pulsul de pornire. Încălzirea. Mulţi nu ştiu sau nu vor să ţină
seama că pentru a începe un efort este nevoie de o pregătire prealabilă a organismului, numită
„încălzire". Încălzirea este necesară pentru a obţine un randament superior în efort, dar mai ales
pentru a nu fi un şoc pentru organism, pentru a-i da posibilitatea ca marile funcţiuni, să fie gata
pentru efort.
Eforturile de mare intensitate depuse fără o încălzire prealabilă produc şocuri puternice
organismului: crampe, întinderi sau ruperi musculare, dar cel mai nociv efect poate fi asupra inimii.
Efortul brusc, fără pregătire, constituie un stres puternic, cu consecinţe imprevizibile. Este
recomandabil să se înceapă cu câteva exerciţii de gimnastică de mobilitate pentru braţe, picioare şi
trunchi, circa 5 minute. Apoi se pleacă cu mers din ce în ce mai vioi timp de 3-4 minute, după care se
trece la alergare uşoară. Cei obişnuiţi cu efortul pot trece direct la alergare uşoară, în tempo scăzut,
fără gâfâieli. Alergarea poate dura 5-10 minute, iar spre sfârşit se poate mări puţin tempoul. Câteva

42
exerciţii de respiraţie şi mobilitate sunt utile la finalul încălzir ii. După 3-4 minute de odihnă se poate
începe alergarea de jogging. Pentru un efort de intensitate mai mare, atunci este bine să completăm
încălzirea cu 3-4 alerg ări lansate sau accelerări. O lansată este o alergare de 60-80 m într-un tempo
mai ridicat, apropiat de alergarea de viteză. Pauza între lansate, între 1 ½ şi 2 minute.

8.1. Dozarea efortului.

După prealabila încălzire este bine ca alergarea să se desfăşoare cât mai mult în regim aerob.
Adică fără gâfâieli mari, fără inimă în galop, fără transpiraţii abundente sau blocări de muşchi.
Dozarea alergării trebuie stabilită în funcţie de vârstă şi de gradul de pregătire a organismului pentru
efort. Este preferabil să greşim că am alergat prea uşor, în loc să greşim că am alergat într- un tempo
mai ridicat decât capacitatea noastră de efort. Încheierea. 31 Dacă noţiunile despre "încălzire" sunt
mai cunoscute, mult mai puţini ştiu sau aplică ceea ce este necesar după depunerea unui efort, adică
"încheierea". La sfârşitul unui antrenament este recomandabil să se mai alerge mai uşor 3-5 minute,
pentru a trece organismul spre regimul de repaus. Oprirea bruscă din efort - o dovedesc studiile
despre fiziologia efortului - are repercusiuni asupra aparatulu i circulator, pulsul şi tensiunea arterială
revenind la normal mult mai târziu decât atunci când se execută încheierea.
De asemenea, oprirea bruscă din efort favorizează febra musculară şi prelungeşte timpul de
refacere după efort a organismului. Aşadar, după cele 3-5 minute de alergare foarte uşoară sau chiar
de mers, pentru cei ce nu sunt obişnuiţi cu alergarea, se fac exerciţii de respiraţie intercalate cu
mobilitate şi relaxare, în aceste momente este necesară grija pentru situaţiile când suntem transpiraţi.
Este cunoscut că în timpul efortului nu se poate răci, oricât de frig ar fi afară.
Odată cu încetarea efortului trebuie şters şi frecat corpul cu un prosop uscat, pentru a evita o
îmbolnăvire. Alimentarea după antrenament nu trebuie să înceapă mai repede de 15-20 minute de la
încetarea efortului.

CAPITOLUL IX . ASPECTE BIOMECANICE ŞI FIZIOLOGICE ALE ALERGĂRII

DE LOISSIR

43
 Alergarea corectă sub aspect tehnic este necesară, chiar dacă nu urmărim realizar ea unor
performanţe deosebite, deoarece, dacă pârghiile aparatului locomotor nu sunt solicitate cât mai
economic, din punct de vedere biomecanic, atunci există riscul ca unele tendoane sau ligamente să
fie mai mult solicitate şi astfel să apară dureri, care pot duce până la imposibilitatea de a continua
efortul. Prima condiţie a alergării în cazul persoanelor care practică joggingul ca loisir, este alergarea
naturală.
Ca începător preocuparea principală este relaxarea în timpul alergării Relaxarea se realizează
atunci când nici un muşchi care nu are un rol activ în alergare nu este contractat. B raţele, degetele de
la mâini, muşchii gâtului, capul trebuie să fie relaxate. Contractarea acestor muşchi face ca
organismul să consume mai multe substanţe energetice, ceea ce duce mai repede la apariţia oboselii.
De asemenea, o alergare contractată reduce din amploarea pasului şi diminuiează echilibru l în
alergare. Pasul în alergare trebuie să fie cât mai natural. Nu trebuie să vă preocupe să fie mai lung
sau mai scurt. În mod normal el va fi atât cât îi permite musculatura picioarelor şi se va putea adapta
în funcţie de modificarea forţei în picioare. Contactul cu solul trebuie să fie luat întâi cu călcâiul sau
cel mult cu partea exterioară a labei piciorului.
Alergarea pe vârfuri este mult mai obositoare şi se foloseşte în special în alergările mai scurte
de viteză. Braţele trebuie ţinute relaxat pe lângă corp şi se vor mişca după cerinţele naturale de
echilibrare a corpului la fiecare pas. Este greşit să urmăriţi o mişcare accentuată a braţelor, care nu va
face decât să consumaţi energie inutil. Unghiul format de braţ cu antebraţul poate fi între 70 şi 90 de
grade.
Capul în timpul alergării trebuie să fie în prelungirea corpului. Poziţia lui înainte va da şi
corpului tendinţa de a fi aplecat şi invers, când capul este prea pe spate şi corpul va fi prea mult pe
spate. Privirea, în mod normal, trebuie să fie înainte, dar nu atât încât să nu vedeţi pe unde călcaţi. 32
Trunchiul nu trebuie aplecat înainte, aşa cum sunt tentaţi mulţi începători să o facă. Aceasta solicită o
muncă în plus a picioarelor pentru menţinerea echilibrulu i şi contractar ea musculaturii spatelui mai
accentuată decât normal. Una din greşelile frecvente la începători este poziţia tălpilor în alergare,
care adesea sunt îndreptate în afară în loc ca ele să fie paralele. Alergarea cu vârfurile în afară nu este
economică şi poate solicita în plus tendoanele şi ligamentele, care vor protesta prin dureri.

9.1. Aspecte fiziologice ale alergării.

Este nevoie, din partea celor care practică activităţile fizice, cunoaşterea aspectelor pragmatice
care dezvăluie reacţiile bune sau nocive, ale efortului sportiv. Prin efort aerob se înţelege acel efort
care se realizează folosind direct oxigenul din aer. Aceasta se întâmplă în eforturile prelungite de
rezistenţă, spre deosebire de eforturile anaerobe, care se desfăşoară doar cu substanţele energetice
care se găsesc în muşchi, fără a se utiliza oxigenul din atmosferă. Efortul de natură aerobă apare după

44
5-6 minute de alergare, devenind numai aerob în alergările mai lungi de 10-15 minute. Alergarea
aerobă, având la dispoziţie oxigenul din aer, nu consumă multe substanţe energetice datorită
fenomenului de reciclar e a compuşilor rezultaţi din contracţia musculară. Dacă terminăm alergarea
în tempo crescut, intră în funcţie mecanismele anaerobe care solicită mai mult organismul. În
alergarea de jogging efortul aerob este cel mai indicat, mai ales la persoanele în vârstă sau la cele
neadaptate încă la efort.
Alergarea aerobă se poate recunoaşte uşor prin frecvenţa pulsului, care nu trebuie să
depăşească în general 130-140 de bătăi pe minut la un adult. Un efort cu o intensitate mai mare, cu
un puls peste 140, depăşeşte acest "prag" dintre efortul aerob şi cel anaerob. Depăşirea „pragului" în
alergare se manifestă mai ales prin apariţia bruscă a unei transpiraţii mai abundente şi o respiraţie
accelerată (gâfâială). În timp ce alergarea aerobă este un fel de gimnastică cardiovascular ă benefică,
eforturile anaerobe solicită mai mult inima, iar, pentru persoanele nepregătite, aceste solicitări pot
deveni nocive şi, în unele cazuri, este drept mai rar, pot duce chiar la accidente nedorite. Alergarea
aerobă este folosită la „încălzire" începută foarte lent şi apoi, ridicându-se uşor tempoul, poate fi
folosită ca o alergare de durată sau este folosită la sfârşitul antrenamentului, în tempo uşor şi relaxat,
ca încheiere. Eforturile anaerobe folosesc doar substanţele energetice care se găsesc în muşchi.
Oxigenul din aer nu ajunge şi nu este utilizat de muşchi în timpul acestui efort.
Eforturile anaerobe se împart, la rândul lor, în eforturi anaerobe alactacide (care produc foarte
puţin acid lactic), ce durează până la 12-15 secunde, şi eforturi anaerobe lactacide (care produc acid
lactic), care pot dura până la 4-5 minute de efort.
Durata efortului predominant aerob poate fi mai mare sau mai mică decât limitele prezentate
mai sus, fiind specifică fiecărui om, în funcţie şi de gradul lui de pregătire. Trecerea de la un gen de
efort la altul se face treptat, punând în acelaşi timp muşchiul să acţioneze prin ambele genuri de efort.
Este de reţinut ca eforturile anaerobe alactacide au o perioadă de refacere foarte scurtă.
Astfel, în primele 20 de secunde după un efort alactacid, 80% din substanţele energetice
consumate din muşchi sunt refăcute, în timp ce după eforturile anaerobe lactacide de intensitate
maximală sau submaximală sunt necesare până la 72 ore pentru ca organismul să se refacă complet.
Este bine să se lase organismului timpul necesar pentru refacere, pentru a nu risca, în locul efectelor
33 benefice, să depună eforturi pe fond de uzură şi să aibă astfel efecte contrarii. Majoritatea
organelor interne, şi în special inima, ficatul, rinichii, sunt mult solicitate, iar dacă starea lor de
funcţionare nu este bună, aceste eforturi pot fi dăunătoare.
Distanţele între l50 metri şi circa 2000 metri executate în tempo rapid sunt eforturi anaerobe
lactacide care solicită inima în mare măsură. De exemplu, atleţii de performanţă, după o cursă de 400
sau 800 metri pot atinge un puls până la 220 de bătăi pe minut, iar cei mai puţin antrenaţi pot ajunge
la pulsuri între 180-190.

45
 De aceea acest fel de efort trebuie folosit cu multă precauţie şi trebuie chiar evitat de
persoanele vârstnice nepregătite sau cu probleme cardiace. Ca un mijloc general de control, putem
afirma că eforturile executate cu un puls superior pulsului de 130140 bătăi pot intra în categoria
acestui gen de efort, pentru care reamintim că este necesară multă prudenţă în folosirea lui.
Acumularea acidului lactic şi a altor substanţe reziduale după eforturile intense pot duce la blocarea
treptată a muşchilor (tetanie), urmată uneori de febră musculară sau poate provoca cârcei
(contracturi) ori, pot apărea întinderi sau chiar ruperi de fibre musculare.
Multe din aceste neplăceri pot fi evitate printr-o atentă încălzire prealabilă, în care alergarea
uşoară stă la bază, şi printr-o judicioasă dozare a efortului pe parcursul antrenamentelor. Se
recomandă prudenţă în folosirea eforturilor anaerobe la vârstnici, iar pentru tineri şi adulţi aceste
alergări sunt benefice numai după o pregătire progresivă de 1-3 luni. În alergările de jogging, atunci
când se măreşte prea mult tempoul, se poate ajunge în regim anaerob lactacid.
Aceasta se recunoaşte printr-o transpiraţie abundentă apărută brusc, prin gâfâială, accelerarea
pulsului şi uneori prin senzaţia de plumb în picioare. Drămuirea înţeleaptă a efortului în alergările de
jogging este cheia pentru a obţine maximum de beneficii de la acest gen de alergare. Inima. La un
adult, inima pompează în jur de 5 litri de sânge pe minut, dar ea este capabilă să arunce în corpul
omenesc 15-20 litri într-un minut de efort sau chiar până la 30 litri într-o cursă de 800 m plat la un
atlet antrenat. Aceasta trebuie însă menajată şi protejată, pentru a-i asigura o funcţionare cât mai
lungă şi de calitate. Ca orice muşchi, inima nu trebuie angrenată brusc în efort, ci pregătită prin aşa-
zisa „încălzire", constând în cel puţin o alergare uşoară cu gimnastică, mobilitate şi câteva alergări
lansate pe 60-70 m.
Apoi se poate trece la alergarea de jogging sau la alte eforturi sportive, în mod gradat. Aceeaşi
gradare este necesară şi de- a lungul zilelor, şedinţele de alergare trebuind să fie mai uşoare în
primele săptămâni şi chiar luni şi, doar după o perioadă de adaptare a inimii, să se crească treptat
efortul. Dar cele mai multe informaţii care ne stau la îndemână, despre activitatea inimii le putem
obţine de la cunoaşterea pulsului. Pulsul ne poate da informaţii despre buna funcţionare a inimii. Pe
lângă starea de sănătate a inimii, pulsul ne poate da semnale despre sănătate, în general. Poate
semnala apariţia unor afecţiuni virale sau microbiene, a unor tulburări neurovegetative sau a unor
boli sau dereglări funcţionale. Pulsul se poate număra cu două- trei degete puse pe artera radială
situată în partea inferioară a antebraţulu i, la încheietura mâinii, sau oriunde o arteră poate fi palpată,
ca de exemplu la baza gâtului, unde se simte artera carotidă. Atenţie, apăsarea trebuie aplicată foarte
uşor. Este edificator dacă luăm pulsul în poziţia culcat (clino) şi după un minut în picioare (orto). Se
consideră un puls normal cel în jur de 68-72 de bătăi în clino, iar diferenţa între clino şi orto nu
trebuie să fie mai mare de 12-15 bătăi. Persoanele adaptate cu efortul, mai ales cu efortul de

46
rezistenţă, pot avea pulsul mai scăzut, 34 ajungând ca unii sportivi de performanţă să numere chiar
sub 50 de bătăi în poziţia culcat.
Datele pulsului sunt strict individuale, de aceea este bine să notaţi valorile pulsului pentru a
urmări şi compara în timp evoluţia lui. Şi ritmul bătăilor inimii este important de sesizat pentru a vă
prezenta la doctor atunci când acesta este neregulat. Când sesizăm mici pauze în timpul bătăilor, care
de cele mai multe ori se repetă la intervale regulate trebuie contactat un medic, deşi, uneori poate fi
vorba de nişte extrasistole care apar şi la unele stări de oboseală generală şi pot să dispară, aşa cum
au apărut după un regim raţional de odihnă. Pulsul ne ajută să obiectivizăm intensitatea efortului.
Pentru a lua pulsul în timpul efortului, este necesar să ne oprim şi să numărăm pulsul pe o durată de
6 secunde (se înmulţeşte cu 10 pentru a şti pulsul pe un minut). Nu se recomanda numărarea pulsului
pe o durată mai lungă de 6-10 secunde, deoarece după acest timp pulsul începe să scadă. Eforturile
aerobe utile în alergarea de jogging pot ridica pulsul maximum până la 140 de bătăi pe minut. Peste
această valoare, efortul se desfăşoară în condiţii anaerobe lactacide, efort care solicită mult mai multe
substanţe energetice. Pulsul luat după efort ne poate da indicaţii despre efectele efortului depus şi
reacţia bună sau mai puţin bună a inimii după acest efort. Astfel, este bine ca imediat după oprirea
din alergare să luăm pulsul şi, eventual, succesiv şi în următoarele 1-3-5 minute pentru a urmări şi
revenirea.
Dacă efortul a fost judicios depus, revenirea bătăilor inimii se face treptat. Un minut după
încetarea efortului, revenirea pulsului este mai impetuoasă, urmând că în celelalte minute revenirea
să fie mai lentă. După 30-40 minute de la încetarea alergării, pulsul trebuie să ajungă apropiat de
valorile de la începutul efortului. Respiraţia. Prin respiraţie se aduce oxigenul în organism pentru
hrana celulelor şi se elimină bioxidul de carbon, deşeurile aduse de sânge în plămâni. Cu cât
oxigenarea se realizează mai corect, cu atât şi organismul funcţionează mai bine. În efort, nevoia de
aer creşte şi respiraţia devine mai amplă, mai rapidă. La un om obişnuit, într-un milimetru cub de
plămâni, se găsesc 250 de alveole (locul unde trece oxigenul din aer în sânge), numărul lor total fiind
de aproximativ 400 milioane. Pentru oxigenarea organismului, într-o singură zi trec prin plămâni
până la 20.000 litri de sânge, care scaldă o suprafaţa alveolară de 200 metri pătraţi. Din păcate,
necesitatea de oxigen a muşchiului în efort nu este satisfăcută direct de aerul inspirat. Intervin, la
nivel celular, mitocondriile (cărăuşii oxigenului în interiorul celulei) fenomen care de multe ori nu
depinde prea mult de antrenament, cât de bagajul enzimatic cu care ne-am născut. Spre deosebire de
celelalte mari funcţiuni (circulaţia, digestia, secreţiile endocrine), respiraţia poate fi dirijată şi de om,
ceea ce este un mare avantaj. Ea poate fi astfel îmbunătăţită, antrenată, am putea spune, ceea ce poate
favoriza nu numai capacitatea de efort a organismului, dar şi buna funcţionare a celorlalte organe
prin buna lor aprovizionare cu oxigen. Prin exerciţiile de respiraţie putem mări capacitatea
respiratorie a organismului. Adică se îmbunătăţeşte elasticitatea pulmonară, mărindu-se suprafaţa de

47
absorbţie a oxigenului, se întăreşte musculatura care acţionează inspiraţia şi expiraţia şi mai ales
putem reduce frecvenţa de respiraţii pe minut, ceea ce aduce o economie metabolică, care nu trebuie
neglijată.
La toate acestea, se poate adăuga un aspect care, în general, nu este luat în consideraţie.
Respiraţia, cu cât este mai bună, cu atât contribuie mai mult şi la eliminarea toxinelor rezultate din
arderi, îmbunătăţind, astfel, starea de sănătate. 35 Respiraţia - mijloc de sănătate . Dacă nu găsiţi
timp pentru alergare, atunci sacrificaţi cel puţin 10 minute zilnic pentru un înlocuitor de efort, pentru
un izvor de sănătate de nebănuit - exerciţiile de respiraţie.
Reamintim că respiraţia este un mijloc de oxigenare, dar şi de eliminare a deşeurilor rezultate
din arderi (bioxid de carbon). Efectele exerciţiilor de respiraţie sunt remarcabile, îmbunătăţesc
funcţionarea tuturor organelor interne, inclusiv a sistemului nervos central, dând energie, clarviziune
şi optimism. Exerciţiile de respiraţie sunt numeroase şi multe dintre ele pot fi create şi de
dumneavoastră. Ele sunt cu apnee (reţinerea respiraţiei) şi fără apnee. Eficienţa maximă, la toate
felurile de exerciţii de respiraţie, se obţine atunci când atât inspiraţia, cât şi expiraţia sunt mai
profunde, mai ample. Pentru executarea exerciţiilor de respiraţie este necesar să ne aflăm într-un
mediu cu aer cât mai curat, în oraş este preferabil dimineaţa, în faţa geamului deschis, sau după
ploaie, când aerul este mai curat, în parcuri, pe malul apei sau în pădure.
Un exerciţiu clasic de respiraţie din poziţia în picioare: se trage aer puternic în piept depărtând
uşor braţele, cu palmele în afară, şi înclinând uşor capul pe spate. Se expiră brusc, revenind cu
braţele şi capul la poziţia iniţială. Pentru a favoriza o respiraţie şi mai profundă, la expiraţie se poate
apleca trunchiul în faţă apăsând uşor cu braţele (coatele) pe zona coastelor. Acelaşi exerciţiu se poate
executa din poziţia ghemuit, cu pieptul pe coapse, de unde începe inspiraţia, ridicându- ne uşor în
picioare, iar expiraţia se face revenind în poziţia iniţială de ghemuit. Folosirea exerciţiile de
respiraţie şi în momentele de stres, de muncă statică sau după cel mai mic efort din activitatea
cotidiană sunt de folos, aşa cum sunt de folos în eforturile cuprinse în educaţia fizică şi în sport, atât
în timpul efortului, cât şi după efort. Uneori, în timpul exerciţiilor de respiraţie simţiţi o uşoară
ameţeală, înseamnă că oxigenul a ajuns la creier, acest lucru nu trebuie să îngrijoreze, dar trebuie
dată atentia cuvenită. Odihnă, refacere, alimentaţie . Scopul mişcării este în primul rând de a depune
un efort care să stimuleze marile funcţiuni organice şi astfel să amelioreze starea de sănătate şi
confort a vieţii.
Aceste eforturi însă trebuie să respecte anumite limite şi să fie însoţite de momente de odihnă
şi refacere. În mod normal, orice efort benefic trebuie să producă o stare de oboseală care, la rândul
ei, să necesite acţiunea de refacere, realizată prin odihnă. Atât efortul, cât şi refacerea, dacă nu sunt
judicios făcute, pot duce la rezultate opuse celor aşteptate. Pentru mulţi a mânca este una din

48
plăcerile vieţii, iar restricţiile, dietele severe pot deveni un chin. O alimentaţie raţională asigură
confortul şi un metabolism de invidiat.
Problema calcului greutăţii corporale ne ajută să analizăm o imagine a propriei greutăţi
raportate la înălţimea corpului. Cu ajutorul indicile de masă „Quetelet” putem obţine aceste
informaţii. Se împarte greutatea (numărul de kilograme) la dublul înălţimii, exprimată în metri. Dacă
se obţine un indice de 25 sau mai mic înseamnă că greutatea este acceptabilă, între 25 şi 30 vorbim
deja de supragreutate, iar peste 30 de obezitate.
Febra musculară este senzaţia de durere, de oboseală a muşchiului şi apare, în general, după
eforturi intense sau prelungite cu care organismul nu este obişnuit. Este provocată de acumularea în
muşchi a unor toxine de efort, iar după o teorie mai nouă, chiar de ruperea unor fibre musculare la
nivel microscopic. Oricare ar fi explicaţia acestui fenomen, este bine să fie evitat, pe cât posibil, mai
ales că, după o 36 febră musculară puternică pot urma întinderi musculare sau chiar ruperi de fibre
musculare. Odată apărută, febra musculară se poate trata prin executarea aceloraşi mişcări, dar în
tempo mai lent şi cu durată redusă, după zicala "cui pe cui se scoate".
În afară de aceasta, se recomandă o alimentaţie alcalină. În situaţiile mai grave, se poate dilua o
linguriţă de bicarbonat de sodiu într-un pahar de apă. Soluţia obţinută se împarte în trei prize care se
pot bea în timpul zilei, preferabil după masă. Şi sarea de bucătărie (clorura de sodiu) poate fi
eficientă, mâncându- se alimen tele ceva mai sărate, dar mai puţin indicată pentru alimentaţia
raţională. Sunt recomandate duşuri sau băi călduţe, însă fără masaj sau cu un masaj foarte uşor. În
această perioadă, exerciţiile de mobilitate sau stretching nu sunt recomandate pe muşchii respectivi.
O aspirină poate fi utilă uneori. Multă atenţie la apariţia febrei musculare, în cazurile în care ea nu-şi
justifică prezenţa, deoarece febra musculară poate apărea în faza iniţială a unor boli virale (gripă,
hepatită etc).

9.2. Alergările - crosurile

Alergarea este un exerciţiu natural care se deprinde încă din copilărie şi este accesibil oricui,
are eficienţă în dezvoltarea rezistenţei, în educarea voinţei şi în pregătirea fizică generală. Alergarea
în activitatea de loisir se face cu respectarea principiilor ştiinţifice şi nu la voia întâmplării. Alergarea
este eficientă în activitatea de loisir dacă este făcută zilnic, sau de cel puţin de trei ori pe săptămână.
Norma maximă este alergarea zilnică, iar cea minimă o singură dată pe săptămână. Alergările
asociate cu lucrul la greutăţi (culturism) măresc capacitatea fizică şi asigură corpului o musculatură
puternică. Tempoul de alergere se recomandă să fie moderat şi uniform, putând fi mărit numai atunci
când posibilităţile organismului antrenat permit acest lucru. Pentru o alergare economicoasă şi
relaxată se recomandă pasul alergător lansat, în tempo moderat şi mai puţin pasul lansat de viteză.
Alergările prin pădure, parc, pe marginea apelor, la depărtare de zonele industriale sunt eficiente şi

49
confortabile. Diferitele exerciţii speciale uşurează alegarea, dar nu rezolvă problema, acestea având o
contribuţie eficientă în pregătirea organismului la efortul alergării.
Alergarea de loisir trebuie să fie de minim 20 minute (la început se impune alergarea pe
intervale, cu pauze sufciente pentru o refacere corespunzătoare), iar pentru un organism antrenat
poate ajunge la 40 minute. De preferat ca organismul să fie solicitat fizic prin lucru alternativ, o zi de
alegare, urmat de o alta de culturism sau joc sportiv, ş.a.m.d.
Crosurile se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe terenuri naturale variate, specifice
diferitelor localităţi. După forma de parcurs se pot efectua în circuit sau dus şi întors. Crosurile se pot
organiza în orice anotimp mai puţin iarna, cuprinzând porţiuni de teren plate, şosele, drumuri, alei
din parcuri, cărări de păduri, spaţii de iarbă. Pe cât posibil se vor evita drumurile pietruite şi şosele
asfaltate.

CAPITOLUL X. TURISMUL CA ACTIVITATE RECREATIVĂ

50
 Turistul este un client pretenţios. Societăţile turistice pun la dispoziţie societăţii umane oferte
turistice motivate divers, venind astfel în întâmpinarea cererii turistice, prin:
oferta turismului de vacanţă;
oferta turismului cultural sportiv;
oferta turismului de afaceri;
oferta turismului de sănătate etc.
Caracteristicile vieţii omului modern (poluarea mediului, suprasolicitarea fizică şi nervoasă,
supraalimentaţia, sedentarismul etc), fac necesară găsirea unei modalităţi de compensare, au
determinat multe persoane să opteze pentru deplasările turistice.
Călătoriile oferă, prilejul de împliniri spirituale, de îmbogăţire, consolidare şi confruntare a
unui volum de cunoştinţe din diferite domenii ale culturii: istoria, geografia, geologia, etnografia,
arta, etc.
În relaţie cu celelalte componente ale educaţiei fizice, turismul prezintă un avantaj major prin
accesabilitatea largă. Cei care doresc să practice turismul, nu sunt condiţionaţi de anumite calităţi,
deprinderi sau aptitudini fizice, iar limitele de vârstă nu există. Accesabilitatea derivă din
posibilitatea de alegere a traseului, a dificultăţii acestuia în funcţie de posibilităţile individuale, din
absenţa caracterului concurenţial, etc.
După prima excursie efectuată cu un grup organizat, începătorul constată că a dobândit
răbdarea de a străbate pas cu pas distanţele în ritmul grupului, voinţa de a învinge greutăţi
neprevăzute şi capacitatea de a se acomoda cu situaţii pe care altădată le-ar fi evitat.
Astfel, el constată că pe un pat de cetină a dormit mai adânc şi mai odihnitor decât în patul de
acasă, că mâncarea a fost mai bună chiar fără tacâmuri de argint, căci „foamea este cel mai bun
bucătar”, că oamenii necunoscuţi până atunci, i-au devenit repede prieteni. Este însă cale lungă de la
drumeţ la turistul adevărat, excursia-forma de bază a activităţilor turistice-presupunând organizare,
cunoştinţe şi deprinderi bine conturate. Ea nu are nimic comun cu aventura sau hazardul.
Turistul, fie că face parte dintr-un grup numeros, fie că este însoţit de membrii familiei, fie că a
pornit solitar, trebuie să aibă responsabilitatea securităţii personale sau a celor care îl însoţesc şi
aceasta este posibil doar dispunând de o serie de cunoştinţe diverse.
Ca activităţi sportiv-recreative pot fi considerate următoarele: turismul drumeţii, excursii,
expediţii, orientare turistică; organizarea activităţilor sportiv recreative la locurile de agrement şi
punctele turistice; organizarea activităţilor sportiv- recreative în tabere de vacanţă.

CAPITOLUL XI. FORME DE PRACTICARE A TURISMULUI

51
 Cuvântul "turism" provine de la o veche tradiţie engleză care prevedea ca tinerii, după
terminarea studiilor, să facă o călătorie prin Europa, adică un tur pe care-l numeau "The Great tour".
Turismul este o activitate cu caracter recreativ sau sportiv, care constă în parcurgerea pe jos sau
cu diferite mijloace de transport a unor distanţe pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a
obiectivelor culturale, economice, istorice etc.

11.1. Cicloturismul

Turismul cu bicicleta, este foarte răspândit mai ales în occident, unde în afara tinerilor, se
întâlnesc tot mai multe familii care se încumetă să străbată trasee mai lungi, chiar cu durata de câteva
zile. Deplasarea pe bicicletă în scop turistic, se poate realiza oricând, mai puţin iarna.
Alegerea itinerariului.
Acest aspect este determinat în primul rând, de posibilităţile de timp. De cele mai multe ori,
turismul cu bicicleta vizează obiective sau trasee din împrejurimile localităţii de domiciliu, pe
itinerare posibil de parcurs într-o zi liberă sau la sfârşit de săptămână.
Tot mai mult impact are turismul cu bicicleta pe trasee trans-zonale, transnaţionale sau chiar
trans-continentale, fiind frecvente încercări de genul „turul Europei” sau „turul lumii”. Lungimea
etapelor zilnice, în excursiile cu durată mai mare, trebuie să ia în calcul viteza de deplasare (aprox.
20 km/oră pe şosea), întreruperile pentru vizitarea obiectivelor turistice şi pentru mese, pauzele
periodice pentru odihnă şi o rezervă de timp pentru situaţii neprevăzute (de exemplu o pană de
cauciuc). De regulă, lungimea unei etape nu poate depăşi 60-70 km.
Echipamentul.
Un tricou cu mâneci scurte şi pantaloni scurţi, constituie echipamentul de bază, completat cu
schimburi în cazul excursiilor mai lungi şi cu mijloacele de protecţie împotriva ploii şi împotriva
temperaturilor scăzute de pe traseele alpine sau din timpul nopţii, mai ales dacă se face cazarea în
cort. Împotriva soarelui se foloseşte o şapcă cu cozoroc şi ochelari - de preferat din plastic - care
protejează ochii şi împotriva insectelor. Încălţămintea va fi uşoară şi dacă se poate, cu talpă de
cauciuc, iar pentru a preveni apariţia unor umflături, pe mâini se pot purta mănuşi din piele subţire,
chiar fără degete.
Materiale utile.
Din bagaje nu trebuie să lipsească trusa pentru reparaţii de urgenţă. Bicicleta trebuie prevăzută
cu coşuri pentru transportul echipamentu lui, materialelor şi a minimului de alimente. Mai recent,
bicicletele pot fi dotate cu coburi – genţi din materiale foarte uşoare – plasaţi simetric pe lateralele
rotii din spate. De asemenea, este indicat ca în bagaje să existe o mică trusă medicală. Datorită
posibilităţii de dezechilibrare, este contraindicată purtarea materialelor în rucsac pe spate.

52
 Alimentaţia.
Masa cea mai consistentă este cea de seară, dimineaţa şi la prânz consumându-se mai puţine
alimente. Pe traseu se va mânca în cantităţi mici, dar mai des, şi în special, glucide (zahăr, glucoză,
dextroză etc). Datorită frecvenţei punctelor de aprovizionare, bagajele conţin alimente la nivelul
strictului necesar. Împotriva setei se poate consuma o băutura preparată din lămâie şi zahăr sau din
suc de fructe, păstrată în bidonul special destinat, ataşat pe cadru.
Igiena.
Preocuparea principala va fi orientată spre menţinerea funcţionalităţii ochilor, afectată de
insecte, praf sau alte impurităţi. În acest sens, foarte utilă este purtarea ochelarilor. Indicaţii generale.
Înainte de începerea unui traseu, in funcţie de lungimea sau dificultatea acestuia, trebuie cunoscute
posibilităţile fizice individuale ale tuturor membrilor grupului. La deplasarea pe drumurile publice,
bicicleta trebuie echipată corespunzător şi este obligatorie respectarea prevederilor legale în materie
de circulaţie rutieră. La încheierea unei etape zilnice, se face întreţinerea bicicletei şi eventual micile
reparaţii necesare.
În ultimii ani, sunt tot mai apreciate acţiuni cicloturistice speciale ca mountainbiking-ul sau
alte sporturi extreme precum coborârea unor pante extrem de accidentate sau înzăpezite. Aceste
preocupări se adresează însă, unui segment îngust de practicanţi, care au abilităţi şi pregătire
specială.
Turismul cu automobilul
Această formă de practicare a turismului, câştigă în ultimii ani tot mai mulţi adepţi, datorită, pe
de o parte, amplificării parcului auto, iar pe de altă parte, unor avantaje de necontestat precum:
comoditatea, siguranţa faţă de capriciile vremii, dar mai ales posibilitatea de a străbate distanţe foarte
mari şi implicit de a vizita obiective turistice îndepărtate şi chiar din alte ţări. Comoditatea excesivă
nu este însă un fapt pozitiv, folosirea prea frecventă a automobilu lui, transformându-l pe turist, în
spectator şi privându-l de satisfacţia învingerii propriilor limite şi de contactul direct cu natura. Fără
a-i nega rolul, automobilul trebuie să rămână un mijloc şi nu un scop, rolul lui fiind acela de a a-l
apropia pe turist de zonele sau locurile de interes, care trebuie străbătute cu „piciorul” şi admirate in
tihnă.
Alegerea itinerarului.
Traseul se alege în funcţie de durata excursiei şi de obiectiv ele ce se vor vizita. Înainte de
începerea deplasării, este utilă întocmir ea unui plan orientativ, în funcţie de care se realizează
documentarea, inclusiv procurarea hărţilor şi a ghidurilor turistice. Grija excesivă pentru automobil îi
determină pe mulţi să ocolească zone turistice de mare frumuseţe. Ideală este o alegere cât mai
variată, care să îmbine utilitatea şi comoditatea deplasării cu automobilul, cu parcurgerea unor trasee
prin forţe proprii, realizând contactul cu natura.

53
 Echipamentul.
În general, echipamentul trebuie să corespundă scopului urmărit (utilitate) şi să fie adaptat
condiţiilor meteo-climaterice. Cerinţa, pe care trebuie să o satisfacă echipamentul, indiferent de
sezon, este legată de comoditate, recomandate fiind materialele din fibre naturale.
Materiale.
Nu se poate stabili cu precizie un anumit inventar de materiale, acesta fiind determinat de
preferinţele individuale, de configuraţia traseelor alese, de activităţile desfăşurate, de durata excursiei
sau de capacitatea de transport a automobilu lui. În principiu, inventarul trebuie să se rezume la
strictul necesar, utilitatea fiind cuvântul de ordine.
Alimentaţia.
Specificul turismului auto, permite transportul unei cantităţi suficiente de alimente, cu excepţia
celor echipate corespunzător, singurul impediment fiind perisabilitatea acestora. Acest fapt şi
posibilitatea procurării cu mare uşurinţă a produselor alimentare, fac să fie suficient transportul
strictului necesar de alimente, eventual aperitive sau dulciuri.
Igiena.
Abordăm acest aspect, ca o particularitate ce ţine de mijlocul de transport care impune un
echilibru între efortul determinat de şofat şi odihnă, atât între două zile consecutive, cât şi pe
parcursul unei etape, mai ales dacă depăşeşte 200-300 km.
Indicaţii generale.
În cazul în care traseul excursiei depăşeşte graniţele ţării, este obligatorie cunoaşterea
legislaţiei specifice ţărilor ce vor fi străbătute şi este utilă – dacă se poate realiza – o informare legată
de particularităţile traseului.

11.2.Turismul pe apă.

Excursiile pe „drumurile fără praf”, sunt plăcute şi reconfortante, oferind satisfacţii nebănuite.
Bogata reţea hidrografică a României, oferă turistului opţiuni variate, pornind de la excursii cu vase
de agrement pe Marea Neagră, Dunăre sau în Deltă, acestea din urmă oferind şi condiţii pentru
turism tematic: cunoaşterea florei şi faunei specifice sau organizarea unor partide de pescuit,
terminând cu expediţii cu bărci sau plute pe râurile de interior. În ultimul timp, un gen de activităţi cu
caracter nautic şi cu tot mai multă priză, este coborârea pe râuri de munte cu caiace sau bărci
pneumatice (cayaking, rafting).

Alegerea itinerariului.

54
 În general, alegerea traseului este condiţionată de planul de deplasare al navei (vas, vaporaş,
şalupă) sau de posibilităţile de acces. Este foarte important ca după alegerea traseului, să se efectueze
o documentaţie legată de zonele de interes adiacente acestuia. Etapele de deplasare trebuie să permită
vizitar ea punctelor de interes turistic, astfel că, de regulă, se circulă ziua.
Echipamentul.
Ţinând cont de faptul că acest gen de turism se practică în sezonul cald, echipamentul este cel
obişnuit, de vară, completat cu mijloace de protecţie împotriva curenţilor de aer şi ploi.
Alimentaţia.
Dacă deplasarea se efectuează cu un vas de dimensiuni mai mari, utilat cu bucătărie, mesele
sunt asigurate. În condiţiile deplasării cu ambarcaţiun i mici, se fac provizii de alimente, mâncarea
fiind pregătită în timpul escalelor. Alimentaţia poate fi suplimentată prin pescuit, cu mâncăruri din
peşte.
Igiena.
Acest aspect este cel mai uşor de realizat, datorită specificului „drumului” şi sezonului.
Deplasarea este cel mai adesea întreruptă de băi în apele pe care se navighează. O grijă în plus, este
determinată de protecţia împotriva ţânţarilor, cu ajutorul spray-urilor sau cremelor special destinate
sau prin ungere cu oţet. Spaţiile de dormit vor fi protejate, iar porţiunile de corp neacoperite de haine,
se protejează cu tifon. Indicaţii generale. Ambarcaţiunile rigide, pot ridica probleme pe timpul
transportului până la locul de îmbarcare sau la înapoiere. Cei care practică aceasta formă de turism,
trebuie să ştie să înoate, să cunoască metodele de salvare de la înec şi masuri de acordare a primului
ajutor. Obiectele sensibile la apă (acte, bani, aparate, etc.), se ambalează în folii impermeabile.

11.3.Turismul de munte.

Efectele practicării turismului de munte, fac din acesta forma de turism cea mai răspândită, fără
a-l confunda cu alpinismul, care presupune tehnici şi materiale specifice şi aptitudini pe care nu
oricine le posedă. Efectele practicăr ii turismului de munte sunt multiple şi ţin de activitatea
metabolismului ca mijloc de combatere a sedentarismului prin efortul susţinut, de creştere a
aprecierii de sine, a încrederii în forţele proprii, prin învingerea unor obstacole inerente, de stimulare
a simţului estetic prin evoluţia intr-un mediu de mare frumuseţe. Turismul de munte este accesibil,
deoarece nu pretinde cheltuieli mari şi se poate practica indiferent de vârstă, prin alegerea unor trasee
de dificultate diferită şi în orice sezon. Este de preferat însă toamna, care prezint avantajul stabilităţii
condiţiilor meteorologice optime. Iarna se pot parcurge doar trasee recomandate, evitând zonele
periculoase.
Alegerea itinerariului .

55
 In afară de preferinţele personale, alegerea traseului trebuie să se facă în concordanţă cu
particularităţile individuale, de vârstă, sex, pregătire fizică, etc. şi în funcţie de corelaţia dintre
acestea, lungimea traseului şi dificultatea lui. Una din cerinţele turismului de munte, este începerea
traseului cât mai devreme şi încheierea lui înainte de lăsarea serii.
Echipamentul.
Sintetizând toate calităţile pe care trebuie să le posede echipamen tul pentru turismul de munte,
cred că putem spune că acesta trebuie să fie uşor, rezistent şi să protejeze organismul de intemperii.
Sigur că, ţinând cont de condiţiile în care se practică turismul, echipamentul trebuie să întrunească şi
alte calităţi: să nu stânjenească mişcările, să nu fie confecţionat din materiale sintetice, să nu
depăşească strictul necesar, îngreunând inutil bagajul. Este utilă întocmirea unei liste cu necesarul,
pentru a nu uita ceva în graba plecării, conţinutul acesteia variind în funcţie de lungimea traseului sau
de timpul petrecut pe trasee, de anotimp, de condiţiile meteorologice, etc.
Alimentaţia.
Specificul acestei forme de turism, face ca alimentaţia să difere de cea specifică unei zile
obişnuite. Astfel, dejunul nu va fi abundent, în schimb trebuie să fie consistent. Prânzul, fiind servit
pe traseu, este contraindicată consumarea alimentelor greu digerabile. Datorită specificului dat de
efortul depus, din alimentaţia pe traseu nu trebuie să lipsească alimentele energetice (dulciurile) şi
de asemenea, lămâia, care combate senzaţia de sete. Este posibil, de asemenea, ca bidonul de apă să
fie umplut cu o băutură energizantă.
Igiena.
Acest aspect este condiţionat pe de o parte de necesitatea de a îndepărta toate rezidurile
consecinţă a deplasării, iar, pe de altă parte, de necesitatea evitării îmbolnăvir ilor datorate
temperaturii apelor de munte. De asemenea, este total contraindicat datorită diferenţelor de
temperatură, înotul în apele de munte, fie ele râuri, lacuri sau izbucuri.
Indicaţii generale.
Zonele, locurile cele mai spectaculoase, sunt de regulă şi cele mai sălbatice şi mai izolate.
Pentru a evita pericolele, determinate inclusiv de supraaprecierea posibilităţilor proprii, este bine ca
deplasarea să se facă în grupuri de cel puţin 3-4 persoane. Dacă zona nu este cunoscută, deplasarea se
face exclusiv pe trasee turistice marcate, o hartă şi o busolă fiind soluţia în caz de rătăcir e. Dacă
totuşi grupul se rătăceşte, deplasarea se face pe firul văilor, ştiut fiind că pe lângă ape sunt localizate
comunităţile umane. Animalele sălbatice, de regulă fug de om, pericol potenţial prezentând femelele
cu pui. O grijă deosebită trebuie avută în zonele în care trăiesc viperele, în caz de muşcătură, primele
măsuri de prim ajutor fiind aplicarea unui garou deasupra plăgii şi provocarea sângerării prin tăiere
cu un cuţit. Cel muşcat trebuie foarte repede transportat la un spital unde să i se administreze ser
antiviperinic.

56
CAPITOLUL XII. PARTICULARITĂŢI ALE TURISMULUI MONTAN DE IARNA

57
 Istruirea adolescentilor pentru prevenirea riscului în zonele care prezintă pericol de avalanşe
Turismul montan de iarnă reprezintă o formă de activitate fizică desfăşurată în aer liber, care face
legătura între drumeţia montană şi alpinismul clasic. Acesta este caracterizat în principal de o
dificultate superioară, ca parametrii ai efortului fizic, dar şi de organizare, comportând apariţia unor
anumite riscuri, care odată asumate, necesită o gestiune corespunzătoare, în vederea evitării
producerii unor accidente nedorite.
Ideea securităţii deplasării în zona montană trebuie să primeze în faţa finalizării cu orice preţ a
traseului propus. Turele montane de iarnă se deosebesc fundamental de cele de vară, datorită
existenţei stratului de zăpadă şi a temperaturii mult scăzute. Stratul de zăpadă, care devine din ce în
ce mai consistent odată cu înaintarea în iarnă, atinge dimensiunile maxime de la sfârşitul lunii
februarie până în luna aprilie, în zonele care se apropie sau depăşesc 2000 metri în altitudine.
Factorii de risc :
1. Avalanşele
Acumularea unei mari mase de zăpadă, mai ales dacă este proaspăt căzută, poate duce la
declanşarea unor avalanşe, care reprezintă un mare factor de risc pentru turişti. Ele pot fi însă evitate,
dacă sunt avute în vedere aceste riscuri, acţionându- se în cunoştinţă de cauză, conform unor anumite
reguli.
2. Frigul
Temperatura scăzută a mediului ambiant, amplificată de umiditate şi mişcările de aer, este un
factor de risc uneori ignorat, dar care poate duce la degerături sau îngheţ. Modul de echipare,
alimentarea corespunzătoare şi termogeneza cu ajutorul mişcărilor sunt mijloace eficiente de
combatere a frigului.
3. Alunecările.
Stratul de zăpada topit în zilele însorite şi apoi îngheţat duce la formarea unei pojghiţe
alunecoase, periculoasă mai ales în zonele abrupte, deoarece prin alunecare se pot produce accidente,
uneori de o gravitate extremă. Echiparea corespunzătoare, cu colţari şi piolet, asigurarea în coardă şi
vigilenţa crescută, micşorează la minimum riscul de alunecare.
Dintre toţi aceşti factori de risc, cel mai perfid, cu urmările cele mai grave şi răspunzător
pentru cele mai multe accidente în sezonul de iarnă îl reprezintă avalanşele. Ele sunt dizlocări ale
unor mase mari de zăpadă, îndeosebi pe pantele înclinate, antrenând în deplasarea lor şi pietre sau
copaci, întâlniţi în cale. Pericolul declanşării lor depinde în mai mare măsură de condiţiile
meteorologice şi stratificaţia zăpezii decât de teren. Din această cauză, nu există pante care să fie
periculoase în tot timpul iernii şi sunt foarte puţine care sunt permanent sigure. Nu există un teren
propriu-zis favorabil avalanşelor, ci există timp favorabil acestora. Declanşarea avalanşelor se
produce în general după ninsori abundente, când straturi proaspete de zăpadă se depun peste altele

58
vechi, neavând încă loc tasarea şi sudarea cu stratul de baza. Acestea pot fi produse de trecerea unui
schior, de căderea unor pietre, de zgomote sau diferite vibraţii, dar şi de propria greutate care strică la
un moment dat echilibrul şi tensiunea interioară a zăpezii care o ţine pe versanţi. Placa de zăpadă este
cea mai periculoasă cauză a avalanşelor, fiind uneori greu de identificat chiar şi de către cei
experimentaţi. Acestea sunt generate de vânt, care transportă cantităţi mari de zăpadă şi le depune pe
pantele înclinate, sub culmi. Se ştie că avalanşele se declanşează în general între orele 10-17, când
soarele topeşte stratul de zăpadă şi creşte temperatura aerului. Ceea ce nu se ştie este faptul că razele
ultraviolete penetrează stratul de nori şi acţionează distructiv asupra legăturilor interne ale zăpezii.
De asemenea, avalanşele pot porni şi noaptea, când, după topirea zăpezii din timpul zilei, apa
îngheaţă, crescând volumul şi modificând tensiunile interioare ale zăpezii.
Viteza de deplasare a zăpezii este foarte mare, 10-15 m/s, la cele cu zăpadă , care sunt foarte
periculoase deoarece norul de zăpadă format poate omori prin înec pe cei prinşi în avalanşă. În turele
montane, pericolul poate veni din dorinţa unora de a îndemna pe alţii, mai puţin pregătiţi, să-şi
depăşească limitele.
De aceea asumarea riscului se face în funcţie de grupul pe care îl conducem sau facem parte.
Luarea unei decizii presupune comunicare directă, fără presiuni având mintea lucidă şi ţinând cont de
particularităţile psiho-individuale, dar şi de cele ale momentului: starea vremii, a zăpezii, terenul şi
timpul disponibil. Adolescenţii sunt încă imaturi în ceea ce priveşte estimarea riscurilor imediate,
pentru ei sau induse altor turişti aflaţi pe munte.
Chiar în condiţiile în care posedă noţiuni teoretice referitoare la pericolele potenţiale din zona
montană, datorită expansivităţii afective specifice vârstei, a gesturilor de bravadă, a spiritului de
aventură, ei adesea nu iau în considerare sau minimalizează posibilitatea de producere a unor
accidente. Se recomandă evitarea ideilor de genul: «este suficient de frig, panta este în umbră, sunt
urme, deci se poate merge».
Pentru a evita aceste posibile capcane, este necesară cunoaşterea unor noţiuni teoretice, ca de
exemplu :
• o zapadă proaspată (pulver), aflată la umbră poate fi periculoasă mult timp, deoarece ea
suferă puţine transformări;
• acţiunea soarelui favorizează stabilizarea stratului de zăpadă, metamorfo zând-o în diferite
straturi. Dar o încălzire prea mare şi bruscă, duce la o îngreuiere a zăpezii şi, drept urmare, poate fi
un factor determinant al declanşării unei avalanşe;
• o pantă cu urme este departe de a fi sigură şi garantată. De exemplu, accidentele din mijlocul
după-amiezii de pe versanţii acoperiţi cu pulver din abundenţă, străbătuţi de alţi turişti de dimineaţă,
sunt o dovadă a acestei reguli. Nu trebuie acordat prea mult credit urmelor, ci trebuie respectate
unele reguli care pe moment ofera siguranţă;

59
 • rolul vântului este esenţial şi insuficient luat în considerare. El contribuie la formarea plăcilor
de vânt, deplasate de pe un versant şi acumulate pe altul, fiind cauza a multor accidente;
• panta, înclinaţia sa, forma, orientarea, structura solului, trebuie luate în considerare ca, de
altfel, şi evoluţia stratului de zăpada pe respectiva pantă de la începutul sezonului;
• trebuie cunoscute condiţiile meteorologice care preced prima ninsoare;
• adaugarea diferitelor tipuri de zăpadă succesive, lapoviţă sau ploaie, determină fie o legatură
deficitară a straturilor, fie crearea unor cristale instabile, prin circulaţia aerului în interiorul stratului
de zăpadă prin diferenţele termice dintre sol şi prima zăpadă. Luarea în considerare a acestor
parametrii de către cei care asigură securitatea zonei (formaţii de salvatori montani), permite
elaborarea zilnic a riscului de avalanşă, cotat de la 1 la 5, care ar trebui afişat în punctele strategice
ale zonelor montane. Se recomandă consultarea salvamontiştilor pentru obţinerea informaţiilor care
să asigure securitatea traseului de iarnă propus.
Cum educăm adolescenţii, pentru o gestiune judicioasă a riscului ? Pentru început, se va
organiza o lecţie (curs) teoretică, la care un specialist în turism montan de iarnă (alpinism), va
prezenta principalele aspecte legate de riscurile potenţiale ale unei ture montane de iarnă, aplicaţiile
vor fi însoţite de materiale intuitive, fotografii şi mai ales video, care vor ajuta elevii să înţeleag ă
mai bine ideile desprinse din prelegere. La sfârşitul cursului se va stimula dezbaterea problemelor
prezentate. Odată înţelese problemele de ordin teoretic, al doilea pas îl reprezintă lucrul practic, în
teren. Scopul este de a continua ceea ce s-a început în lecţia teoretică, descoperind şi trăind situaţii
care se apropie mai mult de realitate. Se formează grupul, se deleagă însoţitorii, iar conducătorul de
grup stabileşte traseul. Acesta trebuie să fie atrăgător, cât se poate de sigur în condiţiile în care
trebuie să străbată locuri cu risc de avalanşă. Riscurile trebuie să fie minime, luându-se toate
măsurile pentru evitarea accidentelor. Aceste riscuri minimale conduc la conştientizarea pericolelor
de către adolescenţi şi în cele din urmă la adoptarea de către aceştia a unui comportament prudent şi
anticipativ, în anumite situaţii care prezintă risc. Ieşirea în teren se recomandă a fi făcută în luna
martie, în munţi cu o altitud ine de până la 2000 m şi în luna aprilie, spre sfârşit, în masive cu o
altitud ine superioară.
Considerăm că aplicaţia în teren este bine să fie subîmpărţită în etape.
1. Drumeţia-tura montană. Se alege o creastă nepericuloasă, pe timp bun, locurile fiind
cunoscute îndeajuns de către însoţitori. Culmea abordată străbate pe deasupra pantelor unde se pot
declanşa avalanşe, acestea fiind uşor observabile, fără ca grupul să fie în pericol. Acest fapt permite
abordarea a două noţiuni: plăcerea de a descoperi peisaje deosebite, încântătoare, trăind experienţa de
grup, fără a fi în pericol; - posibilitatea ca acest traseu puţin periculos, să poată deveni unul de risc
crescut, datorită schimbării condiţiilor meteo, prin necesitatea părăsirii crestei, înspre pantele cu
avalanşe.

60
 2. A se demonstra şi exerciţii de tăiere a stratului de zăpadă. În această etapă cursanţii pot simţi
şi observa consistentele diferite ale straturilor succesive de zăpadă, până la sol. În acelaşi timp,
tăierea stratului de zăpadă permite informarea despre starea actuală şi de-a lungul sezonului dintr-un
anumit loc. Aceste constatări pot ajuta în evaluarea mai precisă a riscurilor de avalanşă şi
determinarea, spre exemplu, a cristalelor în stratul profund sau al plăcilor de vânt în straturile mai
recente.
3. Cunoaşterea zăpezii. Atunci când temperatura este sub zero grade, răcirea şi formarea
cristalelor determin a solidificarea sau cristalizarea, putând duce precipitaţii de zăpadă. Există
formaţiuni de cristale neprecipitate care formează chiciura. Analiza profilului stratificat obţinut prin
tăierea stratului de zăpadă reprezintă unul din parametrii folosiţi pentru stabilirea buletinului meteo
«zăpadă şi avalanşe», de evaluare a riscului la scară europeană.
4. Observarea fenomenului de declanşare a avalanşelor. O avalanşă se declanşează atunci când
forţa motrică (notată convenţional cu P), compusă din greutatea stratului de zăpadă, înclinaţia pantei,
fenomenul de tasare, este superioară forţei de rezistenţă (R), compusă din coeziunea şi forţele de
frecare, împreună cu calitatea suportului (sol alunecos sau aderent, strat moale sau dur).
Se disting mai multe tipuri de declanşări:
- spontane, dacă forţa de rezistenţă R scade ;
- naturale, dacă forţa motrică P creşte ;
- accidental, tot în cazul creşterii forţei motrice P, prin îngreuiere suplimentar ă. În general se
consideră că avalanşele de diferite tipuri se pot produce pe pante cu înclinaţie mai mare de 20 de
grade. Se cunosc trei mari tipuri de avalanşe :
- avalanşe în plăci (tipul plăcilor de vânt), cele mai frecvente şi neprevăzute, perfide şi
ascunse ;
- avalanşe de acumulări mari de zăpadă (tipul avalanşei de « pulver », când curentul de aer
format poate atinge 200 km/ oră.
- avalanşe de încălziri puternice (de zăpadă grea, umedă, care alunecă lent şi sunt mai frecvente
primăvara. Ce trebuie făcut pentru a asigura securitatea grupului ? În prevenirea avalanşelor nu ajută
decât experienţa, informaţia şi prudenţa.
Toate celelalte considerente trebuie subordonate siguranţei individului.
Astfel:
1. Nu se va pleca într-o tură de iarnă, într-o zonă cu pericol de avalanşă, imediat după ninsori
abundente, sau după o încălzire bruscă a vremii, eventual însoţită de un vânt cald sau ploaie.
2. Dacă se cunosc locurile periculoase, ele trebuie ocolite, chiar dacă ocolurile sunt mari.

61
 3. Dacă ne aflăm în zone cu pericol potenţial, se va avea în vedere zona din amonte de unde ne
aflam. O placă de vânt sau o cornişă situată la o anume distanţă mai sus, poate ameninţa o pantă
inofensivă sau un fund de vâlcea.
4. Traseul se va stabili folosindu-se muchiile sau convexităţile pantei, evitandu-se văiugile,
jghiaburile, traversările de pante. Dacă totuşi trebuie traversată panta, se va face în partea sa
superioară, folosind puncte intermediare la adăpostul stâncilor sau locurilor plate.
5. Se păşeşte cu grijă, nu se aleargă, nu se fac sărituri şi se vor evita schimbările bruşte de
direcţie.
6. Nu se va face zgomot, nu se strigă, nu se fluieră.
7. Se va respecta distanta dintre participanţi, în aşa fel încât numaj unul să se afle în zona
suspectă, la un anumit moment.
8. Se va folosi şnurul de avalanşă, legat la mijloc şi lăsând capătul liber (20 m). Se vor proteja
gura şi nasul cu o mască chirurgicală, fular sau tifon.
Ca nişte sfaturi suplimentare, adolescenţii şi nu numai, trebuie să ia în considerare anumite
reguli esenţiale de securitate, aplicabile în toate acţiunile şi activităţile din zona montană :
- nu se va pleca singur într-o tură montana (pe cat posibil); componenţii grupului se vor
supraveghea reciproc în timpul acţiunii.
- echiparea trebuie să fie corespunzătoare, pentru a evita hipotermia (răcirea corpului, care se
poate produce rapid, influenţând negativ luciditatea, capacitatea de efort şi tehnica mersului).
Supraîncălzirea trebuie şi ea evitată. Este necesară hidratarea corespunzătoare şi protejarea cu
materiale care permit respiraţia corpului (tip "goretex"). În urma procesului de instruire desfăşurat cu
tinerii care frecventează zona montană, fie ei simpli turişti, alpinişti, schiori sau practicanţi ai unor
sporturi aplicative în teren muntos, ei vor dobândi cunoştinţe teoretice dar şi practice care le vor
permite o mai bună apreciere, a gradului de risc.
În modul acesta, ei vor şti când să renunţe la un traseu atunci când gradul de risc este crescut,
înfrângându-şi astfel pornirile şi entuziasmul specific adolescentin, protejându-se pe ei înşişi şi
colegii de drum. Desigur că ar fi mai bine ca niciodată să nu fie nevoie de toate aceste tehnici de
securitate. Dar este un câştig sigur sensibilizarea adolescenţilor, privind aceste situaţii, conducând la
ameliorarea competenţelor lor de gestiune şi asumare a riscului în activităţile practice din zona
montană. Este util de precizat faptul că zonele sigure oferite pentru activităţile montane de iarnă sunt
suficient de mari pentru ca cei care conduc activităţi să-şi fixeze obiective realiste, în raport cu
riscurile existente relativ la pericolele avalanşelor. Părerea noastră este că profesorii sau ceilalţi
însoţitori care merg cu tinerii la munte, în perioada de iarnă, trebuie să cunoască şi să facă cunoscut
elevilor principalele particularităţi ale turismului de iarnă şi regulile care asigură un risc minim, în
vederea finalizării corespunzătoare, în siguranţă a acţiunii propuse.

62
 Organizarea acţiunilor turistice trebuie să manifeste mai multă preocupare în oferirea unor
excursii cu bogat conţinut recreativ, instructiv, sportiv, în beneficiul populaţiei.
O clasificare a excursiilor pe baza unor criterii specifice se prezintă astfel:
- după scop: excursii de studiu cu caracter recreativ, excursii cu caracter sportiv;
- după durată: excursii scurte de una/două zile, la sfârşit de săptămână, excursii lungi efectuate
în concediu;
- după numărul participanţilor : excursii individuale, colective sau de masă;
- după distanţa de parcurs: excursii locale sau cu caracter judeţean, excursii interjudeţene,
excursii în circuit, după zonele geografice, excursii de munte;
- după mijloacele de transport folosite: excursii pe jos (drumeţie), excursii cu mijloace de
transport în comun (autobuz, tren, vapor), excursii cu mijloace de transport individuale: (bicicletă,
motocicletă, autoturism).
Deci, se cunosc mai multe forme de turism: drumeţii, excursii, expediţii (geologică, geografică,
etnografică – folclorică, naturalistică, istorică) etc.

63
 CAPITOLUL XIII. ASPECTE ALE FORMARII VIITORILOR SPECIALISTI IN
EDUCATIE FIZICA SI SPORT

Şcoala, ca instituţie special creată în vederea formării tinerelor generaţii, a reuşit să dea
expresie caracterului social al educaţiei, începând un relativ acord între nevoia socială de
profesionişti şi sistemul de pregătire a acestora.
Concepţia umanistă, pune accentul pe formarea unei personalităţi didactice, flexib ile, creative,
pentru a fi capabile să-şi adapteze comportamentul la situaţii inedite, la sarcinile de realizat, la
trebuinţele elevilor, la materialele existente.
În ceea ce priveşte formarea profesorilor de educaţie fizică alături de orientarea tehnologică,
dominantă astăzi, se conturează o orientare deliberativă, conform căreia profesorul trebuie să înveţe
să ia decizii şi să acţioneze corespunzător împrejurărilor.
Modelul de formare a viitorului profesor de educaţie fizică şi sport – trebuie orientat spre
paradigma umanitară, creativ- culturală , iar scopul trebuie să fie în primul rând personalitatea
umană: „tactul pedagogic” ca „reflecţie în acţiune” sau „practică reflexivă”.
Profesorul „reflexiv” explorează situaţia de instruire, face ajustările necesare (schimbă unele
strategii, maniere de a pune problema etc), fără a întrerupe acţiunea. Practica reflexivă reprezintă o
nouă perspectivă şi în formarea viitorilor profesori de educaţie fizică şi sport ca autentici
profesionişti.
În acest sens, trecerea de la statutul de specialist în educaţie fizică şi sport la cel profesionist,
presupune (D. Orţănescu, 2004) dobândirea următoarelor competenţe: competenţa sportivă sau
practică, competenţa ştiinţifică, competenţa de instruire – predare - evaluare sau psihopedagogică,
competenţa social-activă sau politică, psihosocială şi managerială. Competenţa este un complex
structural care integrează cunoştinţe, aptitudini, capacităţi şi atitudini. Unii autori preferă termenii de
pricepere, capacitate, dexteritate.
Profesorul competent, este o personalitate care se manifestă creator, flexibil, cu multiple
posibilităţi de afirmare profesională. Drept urmare, competenţa profesorului integrează dimensiunea
creativităţii, în general, a creativităţii didactice, în special, transformând activitatea didactică a
acestuia până la dimensiunile ce vizează măiestria, arta sa. În scopul formării competenţelor
profesional-pedagogice se crează în rândul studenţilor situaţii de învăţare "instruire reciprocă", care
favorizează "training- ul - pedagogic", de unde şi necesitatea însuşirii corespunzătoare a obiectiv elor
operaţionale.
În cazul activităţilor de timp liber studentul trebuie să fie capabil în a efectua următoarele
obiective operaţionale:

64
 să dezvolte de sine stătător actul comunicativ – didactic; să formeze priceperi de predare –
învăţare (relaţii de colaborare "profesorstudent" "student-student");
să dirijeze activităţi în diverse condiţii;
să facă autoaprecieri valorice a activităţii profesionale; să dobândească cunoştinţe şi deprinderi
de predare-învăţare;
să formeze capacităţi creative. Sportul de tip loisir a reprezentat, până nu de mult, doar o
ocupaţiei a elitelor. Multe jocuri au parcurs itinerarii speciale, de la un grup restrâns către un grup
lărgit, exemplu, jocul de tenis de câmp, biliard etc.
Formatorii de modele şi de opinie trebuie să orienteze activitatea sportivă către funcţia
creatoare, dar şi pe cea compensatoare şi de agrement, totul fiind inclus întrun sistem cu scopuri
comune (norme, valori, roluri, obligaţii, metode, nivele şi scopuri), care permit grupului să intre în
toate direcţiile şi articulaţiile sociale.
Primul pas trebuie să plece de la conştientizarea fiinţei drept o parte a universului înconjurător,
care, este un prag filosofic. Trebuie reluate problemele privitoare la relaţia dintre om şi societate,
prin intermediul modelului cultural, întrucât modelul economic nu elimină suferinţa, durerea (cu
referire şi la relaţia om – natură) fiind singura capabilă de a trage semnalul de alarmă într-o perioadă
istorică dată.
Al doilea pas asupra binelui omului presupune conştientizarea lui ca o fiinţă socială.
Sistematizându- se existenţa prin trecerea de la acte către sentimente şi cugetări, fiinţa umană trebuie
să considere că, în totalitate, există un progres social (societatea schimbă individul) supus unei puteri
spirituale şi ulterior, uneia materiale. Colaborarea se realizează pozitiv, prin educaţie (educaţia
permanentă), prin armonie şi dinamică, prin relaţia dintre ins şi „masa” înconjurătoare.
Contribuţia educaţiei fizice şi a loisir-ului la realizarea competenţelor cognitive Conceptul de
educaţie cognitivă determină o nouă abordare a proceselor educaţionale, fiind o nouă provocare
pentru ştiinţele educaţiei. Educaţia cognitivă pregăteşte elevul pentru a-şi construi cunoaşterea
realităţii, astfel spus realizează unul din dezideratele moderne ale educaţiei, acela de a determina
elevul “ să înveţe să ştie”.
În contextual reformei educaţionale în care problema educaţiei permanente devine o necesitate
a omului modern, educaţiei fizice şcolare îi revine sarcina de al capacita pe elev, adultul de mâine, să
manifeste competenţele induse de conţinuturile ariei curriculare specifice acestui obiect de
învăţământ, cu care îşi va desăvârşi educaţia motrică şi pe care le va utiliza pe parcursul întregii vieţi,
în scopul menţinerii stării de sănătate şi petrecerii plăcute şi utile a timpului liber.
Obiectivele cognitive depăşesc obiectivul clasic al însuşirii cunoştinţelor, deoarece prin
achiziţiile succesive în cadrul ciclurilor curriculare se urmăreşte dezvoltarea deprinderilor,
priceperilor, abilităţilor, capacităţilor şi competenţelor elevilor pe multiple planuri, determinând:

65
cunoaşterea şi operarea cu modele de analiză cognitivă a sarcinilor; exersarea şi asimiliarea
operaţiilor de prelucrare a informaţiilor, la nivel senzorio- perceptiv, de formare a schemelor
perceptive, de aprecire a analizei, de utilizare a diferitelor modele în identificarea şi analiza
informaţiilor, a situaţiilor, a obiectelor; formarea corectă, conştientă a imaginilor mentale, ca
organizări ale diferitelor reprezentări achiziţionate anterior, prin cunoaştere simplă, diverisificarea
modurilor şi operaţiilor de reprezentare, de sistematizare cognitivă ca imagistică mentală; exersarea
abilităţilor de a lua raţional decizii de diferite tipuri; dezvoltarea şi utilizarea calităţilor metacogniţiei
în cunoaştere.
Centrarea curriculumului pe obiective determină operaţionalizarea acestora în toate domeniile
educaţiei. Obiectivele finale ale educaţiei cognitive sunt realizate şi prin intermediu l obiectiv elor
finale ale educaţiei fizice aşa cum sunt ele formulate, pe ciclurile curriculare specifice. Sistemul
metodelor educaţiei fizice şcolare se integrează armonios cu cel a activităţilor de loisir, în sistemul
metodelor specifice educaţiei cognitive, aceastea realizează o socializare eficientă a persoanelor prin
echilibrarea dezvoltării spirituale, cognitive, afective, sociale şi morale, contribuind din plin la
realizarea educaţiei permanente.
O b i e c t i v e l e e d u c a ţ i e i c o g n i t i v e:
Fizice
- loisir să convieţuieşti împreună cu ceilalţi” învingerea rejudecăţilor;
- cultivarea respectului faţă e celălalt;
- obţinerea succesului de grup; „a învăţa coope rare
- dezvoltarea spritului de echipă şi a colaborării, în funcţie de un sistem de reguli
- dezvoltarea spiritului de echipă şi a colaborării, în funcţie de un sistem de reguli;
- dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesare desfăşurării activiătţilor sportive;
- dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale.

66
 CAPITOLUL XIV. OBIECTIVELE EDUCAŢIEI COGNITIVE

“a învăţa să ştii” - achiziţia unor unităţi informaţionale;

- înţelegerea propriului mediu înconjurător;
- a înţelege şi a descoperi;
- încurajarea gândirii independente dezvoltarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ-
utilitare şi sportive elementare
-dezvoltarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive elementare;
- dezvoltarea capacităţii mmotrice generale a elevilor, necesare desfăşurării activităţilor
sportive;
- asimiliarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi
de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia.
-dezvoltarea capacităţii motrice “a învăţa să faci”
- rezolvarea de probleme, situaţii, sarcini; - acumularea de experienţe cognitive;
- competenţă cognitivă;
Obiectivele educaţiei fizice ciclul primar:
ciclul de achiziţii fundamentale, clasele I-II şi de dezvoltare, clasele III-IV - formarea
obişnuinţei de efectuare independentă a exerciţiilor fizice;
Obiectivele educaţiei fizice ciclul gimnazial:
ciclul de observare şi orientare clasele V-VIII formarea obişnuinţei de efectuare independentă
a exerciţiilor fizice;
- asimiliarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnice, a acţiunilor tactice specifice practicării
diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia.
- asimilarea procedeelor n
Obiectivele educaţiei fizice ciclul liceal:
ciclul de observare şi orientare clasa a-IX-a ciclul de aprofundare, clasele X-XI şi ciclul de
specializare clasa a-XII-a generale a elevilor, necesare desfăşurării activităţilor sportive.
- asimiliarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi
de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia. dezvoltaraea capacităţii motrice generale şi a celei
specifice ramurilor de sport. tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de
către elevi, în şcoală şi în afara acesteia;
- stimularea interesului pentru pracgicarea independentă a exerciţiilor fizice şi sportului. -
experienţa acumulată în practica loisiru-lui permite alegerea mijloacelor optime de alternare a
programelor şi serviciilor oferite de societate cu cele dorite de individ, în funcţie de posibilităţile

67
fizice şi mentale, prin programe de grup – subgrup etc. motrice generale a elevilor, necesare
desfăşurării activităţilor sportive;
- dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale;
- dezvoltarea spiritului de echipă şi a celui competitive, în scopul integrării sociale a elevilor
Obiectivele activităţii de loisir:
ciclul de acumulare/dezvoltare pentru persoane adulte ciclul de întreţinere pentru persoane
vârstnice ciclul de înţelegere pentru longevivi
- continuarea activităţii sportive într-un program coerent şi eficient - programe individuale;
- programe de masă (sportul pentru toţi);
- programe familiale - capacitatea de adaptare la diverse situaţii ce pot apare, prin alegerea
mijloacelor de abordare, în aşa fel, încât, să nu fii afectat în plan mental.
Organizarea activităţilor de timp liber: management/marketing
A vorbi despre un model special de valorificare optimă a timpului liber în ce priveşte
activitatea recreativă nu este posibil. Ea se va diferenţia de la tineri la adulţi, de la bărbaţi la femei,
de la cei cu activităţi intelectuale la cei cu activităţi fizice, de la cei din mediul rural la cei din oraş
etc. În acest sens se va diferenţia atât volumul, cât şi caracterul activităţii motrice recreative. Aceasta
însă nu exclude faptul că, în stilul de viaţă al fiecărui individ, activitatea motrică recreativă îşi are
rolul său bine justificat.
De aceea, în scopul realizării ei, este absolut necesară crearea funcţiei adecvate, pe care să o
îndeplinească. De o importanţă mare sunt şi factorii materiali, organizatorici şi creşterea lor printr-o
educare bine orientată a tineretu lui şi o dirijare a activităţii adulţilor.
Probleme de organizare mai dificile şi mai pretenţioase le constituie excursiile făcute pe mai
multe zile. În general, grupurile trebuie să aibă roluri egale, elaborate progresiv sau regresiv şi
trebuie să se ţină seama de minicazuri, persoane care nu pot adera la un grup sau celălalt. Prin grup
se creează o subcultură comună, o notă distinctă, această subcultură trebuie guvernată şi potenţată,
întărită cu roluri complementare şi de către statutul sportului. Pentru a menţine grupul şi pentru a
împiedica dezechilibrarea din inerţie a degenerării într-o dinamică neregulată şi confuză trebuie ca
întotdeauna membrul esenţial al grupului să fie un profesor de sport, moderator şi manager, care
trebuie să ia decizii şi să aibă riposte afective. Moderatorul trebuie să ţină seama de riscurile
(subgrupuri de risc - ca de exemplu - la alergări, la înot etc), obstacolele, sau dificultăţi care pot
ameninţa proiectul (planificarea şi programarea judicioasă a timpului) propus.
Organizarea în subgrup, realizată la întâmplare, prin membrii înscrişi la o excursie, trebuie să
se ţină seama de o rearanjare prin mixaj a celor tineri cu acei mai în vârstă de către moderatori. Dacă
subgrupul este format prin tragere la sorţi sau voluntariat, moderatorul trebuie să fie atent prin
indicarea explicită a unui tânăr puternic în orice grup.

68
 Desemnările făcute de formatori, de legăturile prin vârstă, sex, origine, niveluri, eterogene nu
trebuie să uite ordonarea de risc şi de securitate (accidente), pe care trebuie să o aibă mereu în minte
conducătorul. Chiar dacă participanţii se adună în funcţie de afinităţi în jurul animator ilor, chiar
dacă înscrierea este liberă sau ţine seama de lucrări, mereu structura jocului trebuie să fie progresivă,
iar dacă sunt mai multe grupuri să se ţină seama de subgrupuri şi fracţiuni. Indiferent dacă testele
sportive vizează doar jocul, în registrul final trebuie să existe o răsplată, măcar verbală.
Accesibilitatea este adresată tuturor vârstelor şi tuturor nivelelor de pregătire, cu condiţia unui
comportament liber, natural şi decent. Totuşi, trebuie să se ţină cont de noua celulă familială cu un
părinte şi cu doi părinţi, organizându- se totul în funcţie de vârstele cetăţenilor. Activitatea fizică de
timp liber vizează: sport; alimente; sănătate; longevitate etc.
În spiritul acestei idei activitatea fizică şi de agrement poate fi privită ca o oportunitate de
afaceri prin faptul că poate oferi individului nenumărate servicii de care acesta este interesat. Trăim
într-o societate de consum iar aspectul finaciar nu trebuie neglijat mai ales că statul nu poate susţine
material şi financiar sportul şi activitatea sportului ca loisir.
De aici porneşte domeniul managementului şi a marketingului (nevoia de cunoaştere şi de
perspectivă) care să ofere servicii şi programe din cele mai atractive. Nu se pot desfăşura la cote
ridicate asemenea servicii fără o dotare corespunzătoare a bazei materiale (terenuri, echipament,
refacere etc). Pătrunderea capitalului privat a dus la dezvoltarea acestor servicii pentru populaţie din
ce în mai interesate pentru sănătatea lor.
Este falsă privită problema că din punct de vedere economic beneficiarii sunt societăţile
comerciale care oferă aceste servicii, ci din contră o activitate de marketing prin programe de calitate
ne conduce spre imagine şi longevitate profesională, iar practicanţii activităţilor de timp liber sunt
beneficiar ii bunăstării fizice, chiar mai mult şi la nivel moral şi psihic. Misiunea şi viziunea
societăţii este pentru formarea de specialişti la nivel naţional şi european (internaţional) în funcţie de
cererea pieţii.
Elaborarea analizelor de nevoi şi implementarea acţiunilor inteprinse au dus la finalitatea
procesului educaţional de specialitate în următoarele direcţii, potenţialii beneficiari fiind: profesori
de educaţie fizică în şcoli (primar, gimnazial, liceal, universitar, speciale, licee şi cluburi sportive,
societăţi de profil private); manageri sportivi; cercetători în domeniu; antrenori; preparatori fizici;
kinetoterapeuţi; institutor i; profesori culturism/fitness, judo; metodişti; turism, activităţi de timp
liber (bugetul alocat timpului liber);
Ţinte strategice:
- o mai mare preocupare pentru analiza de nevoi, datorită nevoii de schimbare, adaptare,
valorificare, internalizare/integrare şi, schimbarea la nivel structural;

69
 - formarea continuă a cadrelor de specialitate pentru asigurarea predării pe verticală şi
orizontală;
- implementarea unor acţiuni, de contact, pe linie profesională cu alte facultăţi de specialitate
din Europa, schimburi de experienţă ale studenţilor, şi cu toate facultăţile de profil din ţară;
gestionarea managementului timpului studenţilor cu preocupări în aprofundarea ştiinţifică a
domeniului;
- încurajarea folosirii internetului de către studenţi şi profesori în scopuri didactice, ştiinţifice şi
de specialitate;
Sportul ca loisir apare ca un protagonist social pentru mulţi interlocuitor i, de aceea relaţiile
publice sunt numeroase şi eficiente. Cei 4 P (produs-plasarepromovare- preţ) sunt indicatori ce
trebuie luaţi în seamă: produsul- activitatea fizică care se adresează tuturor categoriilor sociale,
tuturor vârstelor etc; promovarea- se poate face prin publicitate, logo, imagine etc; preţul- venituri şi
cheltuieli, preţul abonamentului, cel acoperit din sposorizări etc; plasarea prin internet, persoane de
contact (telefon, fax, e-mail,), pagina web, etc.
Articolele din reviste urmăresc implementarea serviciilor sociologice, culturale, loisir
(preocupări), motivaţii, nevoi apărute, reorientarea resurselor existente, etc, ca sursă a politicii
societăţii în care trăim. Implementarea articolelor va cuprinde investigaţii prin sondaje de opinie,
anchete, interviuri, chestionare, relaţii interpersonale şi de colectiv, comunicare etc.
Sportul schimbă trupul, îl plăsmuieşte, elementele ritmice apropie sportul de muzică şi de dans
(patinaj). Semnificaţia corpului în sport, semnificaţia corpului frumos nu ar putea fi descifrată decât
prin imagini ale sportului în literatură, decât urmărind fenomenul în desenele de pe vasele greceşti, în
pictură, „Discobol” mituri etc. Competiţia – fairplay - este pentru numerosul iubitor de sport un
suport educativ un îndrumar de moralitate. Exerciţiul fizic poate avea diferite scopuri: creşterea
performanţei fizice; rămânerea în formă pentru sănătate; distracţia; socializarea etc.
Dacă pentru scopurile competitive ariile comerciale dau o platformă comercială, pentru loisir,
activităţile de relaxare de timp liber au început să crească, în conexiune cu nutriţia conştientă. În
acest mod, activitatea fizică este o parte importantă a unui stil de viaţă sănătos. Specialiştii
demonstrează în urma cercetărilor efectuate că este imperioasă relaţia dintre viaţa activă, aşteptările
personale şi starea de bine, toate acestea caracter izând spiritul de viaţă al societăţii şi al individului.

70
 BIBLIOGRAFIE.
1. Atanasiu C. Particularități de creștere la copii și juniori și valorificarea
lor în antrenamentul sportiv // Antrenamentul sportiv modern, București,
1993.
2. Butnariu M. Organizarea sctivităților sportiv-recreative. Editura
Universității din Pitești, 2001
3. Giani T. Timpul liber. Editura Politică, București, 1995
4. Nastase D.V. Timpul liber și activitățile recreative. Editura Universității
din Pitești, 2004
5. Ploeșteanu C. Activități de timp liber. Editura fundației
universitare"Dunărea de Jos",Galați
6. Samuel Pfeifer Sănătate cu orice preț. Editura Agape, Făgăraș, 2005
7. Triboi V. Metodologia sportului pentru toți. Editura UTM, Chișinău,
2012
8. Vreza E. Omul, joaca și distracția. Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1999
9. Vlădică Gh. Suducația fizică și sportul de masă. Editura Stadion,
București, 1972

71