UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

Conf. univ. dr. MIHAI SANISLAV

TEORIA
EDUCAŢIEI FIZICE
ŞI SPORTULUI

Editura „ALMA MATER”

SIBIU - 2003
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SANISLAV, MIHAI
Teoria educaţiei fizice şi sportului / Mihai Sanislav:
Alma Mater, 2003
ISBN 978-973-632-058-8

796

Tipărit la Editura „Alma Mater” Sibiu

str. Aurel Vlaicu, nr. 1, Sibiu - 550327 - România
tel. 0269-234332
fax. 0269 – 234332
www.editura-amsibiu.ro
e-mail: tipografia.am@gmail.com

2
 CUVÂNT INTRODUCTIV

Prezenta lucrare este destinată, în primul rând, pregătirii studenţilor din

învăţământul superior de educaţie fizică şi sport. Ea a fost concepută cu scopul de
a-i ajuta pe aceştia în înţelegerea şi aprofundarea unor aspecte esenţiale ale
domeniului nostru de activitate precum şi pentru pregătirea examenelor la disciplina
„Teoria educaţiei fizice si sportului".
Conţinutul şi nivelul de abordare al problematicii derulate în cadrul cursului
reconfirmă ideea că în cadrul sistemului de discipline ştiinţifice care formează „Ştiinţa
Educaţiei Fizice şi Sportului", Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportului au cel
mai înalt grad de generalizare, şi de aceea stau la baza orientării întregii activităţi
teoretice şi practice a domeniului educaţiei fizice şi sportului.

Autorul

3
4
 CUPRINS

CUVÂNT INTRODUCTIV 3

CUPRINS 5

I. TEORIA ŞI METODICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI CA DISCIPLINE

ŞTIINŢIFICE 9

I. 1. Obiect 9

I. 2. Sarcini 10

I. 3. Metode de cercetare 11

I. 4. Statutul - ca discipline ştiinţifice 12

I. 5. Loc şi rol în ştiinţa domeniului 13

I. 6. Dezvoltarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi

sportului 14

II. NOŢIUNILE PRINCIPALE ALE TEORIEI ŞI METODICII EDUCAŢIEI FIZICE

ŞI SPORTULUI 20

II. 1. Educaţia fizică 20

II. 2. Sportul 22

II. 3. Antrenamentul sportiv 23

II. 4. Dezvoltarea fizică 24

II. 5. Capacitatea motrică 25

II. 6. Deprinderile motrice 26

II. 7. Priceperile motrice 26

II. 8. Calităţile motrice 26

II. 9. Exerciţiul fizic 27

II. 10. Mişcarea omului 27

5
II. 11. Cultura fizică 27

III. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA FENOMENE SOCIALE 30

III. 1. Originea educaţiei fizice şi sportului 30

III. 2. Esenţa educaţiei fizice şi sportului 32

III. 3. Idealul educaţiei fizice 32

III. 4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului 33

III. 5. Obiectivele educaţiei fizice şi sportului 35

IV. SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ROMÂNIA 38

V. MIJLOACELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI 42

V. 1. Mijloacele specifice 42

V. 2. Mijloace nespecifice / asociate 45

VI. COMPONENTELE PROCESULUI INSTRUCTIV – EDUCATIV ŞI ALE

ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT 47

VI. 1. Consideraţii generale 47

VI. 2. Cunoştinţele teoretice de specialitate 47

VI. 3. Indicii somatici / morfologici şi funcţionali / fiziologici ai

organismului 48

VI. 4. Calităţile motrice 49

VI. 5. Deprinderile şi priceperile motrice 81

VI. 6. Elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale 88

VII. DEPRINDERILE MOTRICE DE BAZĂ 90

VII. 1. Generalităţi 90

VII. 2. Mersul 90

VII. 3. Alergarea 92

VII. 4. Săritura 93

6
VII. 5. Aruncarea şi prinderea 94

VIII. DEPRINDERILE MOTRICE APLICATIV - UTILITARE 97

VIII. 1. Generalităţi 97

VIII. 2. Târârea 97

VIII. 3. Căţărarea 99

VIII. 4. Escaladarea 100

VIII. 5. Tracţiunea 101

VIII. 6. Împingerea 102

VIII. 7. Ridicarea şi transportul de obiecte 103

VIII. 8. Echilibrul 104

VIII. 9. Conceperea şi utilizarea traseelor aplicativ - utilitare în educaţie

fizică şi sport 106

BIBLIOGRAFIE 108

7
8
 I. TEORIA ŞI METODICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI CA DISCIPLINE ŞTIINŢIFICE

I. 1. Obiect
Termenii de „ştiinţă” şi „ştiinţific” au primit în funcţie de etapele de dezvoltare
social – istorică, diferite semnificaţii. În mod sigur însă, ştiinţa şi-a constituit statutul
său în timp, printr-o evoluţie neuniformă, ea presupunând cunoştinţe care vizează un
anumit domeniu al vieţii sociale, naturii sau gândirii.
Educaţia fizică şi sportul se constituie într-un domeniu complex al vieţii
sociale, fundamentarea ştiinţifică a acestui domeniu care trebuie abordat ca un
„sistem” realizându-se etapizat.
Tot în timp s-au cristalizat şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
cunoaştere de tip ştiinţific, care conduc la validarea statutului de disciplină
ştiinţifică. În sinteză acestea sunt următoarele:
• să existe obiect / domeniu propriu de cercetare / studiu;
• să existe metode proprii sau adaptate de cercetare;
• să existe noţiuni bine şi unitar conturate, unele la nivel de concepte sau
categorii;
• să se stabilească legi, norme, cerinţe, principii ştiinţifice obiectului / domeniului
de cercetare / studiu, în urma verificării în practică a unor ipoteze;
• să clasifice şi să cuantifice propriile categorii de probleme.
Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului vizează ca obiect de studiu,
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a omului prin practicarea
sistematică a exerciţiilor fizice.
Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului vizează „integralul”, adică
„educaţia fizică şi sportul”. Alte discipline vizează atletismul, gimnastica, baschetul,
fotbalul etc. Deci avem:
• o teorie şi o metodică „generale” (de sinteză);
• teorii şi metodici particulare.
Tot ceea ce prevăd în temei ştiinţific Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului trebuie să fie valabil pentru toate „Teoriile şi metodicile” particulare, care în

9
mod logic, prezintă şi aspecte strict specifice, care nu pot fi generalizate la nivelul
întregului domeniu.

I. 2. Sarcini
Sarcinile Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului se pot desprinde din
cele trei funcţii principale ale lor:
• cognitivă: de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului, de explicaţie
cauzală a noutăţilor şi de generalizare a acestora, de prezentare a idealurilor,
funcţiilor şi obiectivelor educaţiei fizice şi sportului în raport de comanda socială,
de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare;
• normativă: de „îndrumare” a celor care conduc procesul de practicare a
exerciţiilor fizice cu norme, reguli, legi, cerinţe generale necesare în activitatea
respectivă;
• tehnică: de capacitare a celor care conduc procesul instructiv – educativ cu
„tehnologii de predare” (emisie) şi pe cei care sunt beneficiari cu „tehnici de
învăţare” (de recepţie).
Problemele abordate de cele două discipline sunt relativ distincte.
Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului abordează următoarele probleme
principale:
• noţiunile fundamentale din domeniu;
• educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale, originea şi esenţa acestora;
• idealul, funcţiile şi obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului;
• sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră;
• sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv, exerciţiul fizic –
mijloc de bază;
• componentele procesului instructiv – educativ şi ale activităţii independente de
educaţie fizică şi sport: cunoştinţele teoretice de specialitate, indicii de
dezvoltare a organismului, calităţile motrice, deprinderile şi priceperile motrice.
Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului îi revin la rândul ei următoarele sarcini şi
probleme principale:
• sistemul metodelor şi principiilor în educaţie fizică şi sport;

10
 • orientării metodologice moderne în educaţie fizică şi sport;
• sistemul formelor de organizare a practicării educaţiei fizice;
• lecţia de educaţie fizică şi sport;
• efortul în lecţia de educaţie fizică şi sport;
• caracteristicile şi conţinutul modelelor în educaţia fizică şcolară;
• evidenţa în educaţie fizică şi sport;
• planificarea în educaţie fizică şi sport;
• evaluarea în educaţie fizică şi sport.

I. 3. Metode de cercetare
Metodele de cercetare ştiinţifică a domeniului educaţiei fizice
şi sportului sunt cele folosite de toate disciplinele care abordează
din diferite puncte de vedere fenomenul de practicare a exerciţiilor
f i z i c e . Ele nu sunt, deci, metode proprii de cercetare, originea lor fiind pedagogică,
psihopedagogică, psihologică, sociologică, statistico – matematică etc. fiind supuse
unui proces corect de adaptare. Fără a analiza conţinutul acestor metode, acest
obiectiv revenind „Metodologiei cercetării ştiinţifice”, o prezentare sistematică, după
scopurile principale urmărite a fi:

SCOPURI METODE
a) Documentare asupra fenomenului • Metoda istorică;
cercetat • Studierea bibliografiei de specialitate şi a
altor documente care vizează fenomenul
respectiv.
b) Recoltare / culegere de date • Monografia;
• Observaţia;
• Analiza de caz;
• Măsurarea: verificarea sau testarea;
• Ancheta pe bază de chestionar;
• Convorbirea;
• Interviul;
• Testul sociometric.
c) Verificare a unor ipoteze • Experimentul.
d) Prelucrare a datelor recoltate • Statistica.
e) Analiză a datelor recoltate • Întabelarea
• Reprezentarea grafică.

11
 I. 4. Statutul - ca discipline ştiinţifice
Constituirea „Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului” s-a realizat treptat,
pe etape, cu dificultăţi în stabilirea statutului, sferei şi denumirii.
Teoria proprie domeniului a apărut mult mai târziu, şi totuşi, această apariţie s-a
datorat următorilor factori principali:
• introducerea educaţiei fizice ca disciplină obligatorie în unităţile de învăţământ;
• extinderea practicării exerciţiilor fizice în rândul populaţiei de diferite vârste şi
profesii;
• apariţia pe plan naţional şi internaţional a grupărilor sportive, asociaţiilor,
federaţiilor etc.;
• înfiinţarea instituţiilor cu rol de formare şi perfecţionare a specialiştilor pentru
domeniu.
Metodica (de la grecescul „metodike” = cale de realizare) s-a constituit aproape
simultan cu „Teoria”, ca ramură a didacticii generale.
Metodica este „o teorie a practicii eficiente” sau o „teorie activă a finalităţii
practice”.
Metodica educaţiei fizice porneşte de la înţelegerea unităţii şi dinamicii acestui
proces şi îşi propune să generalizeze ce este nou şi eficient, ţinând cont de o serie
de variabile inevitabile (vârsta subiecţilor, climă, bază materială, tipuri şi unităţi socio
– umane etc.). Logica sa internă este determinată de relaţia următoare:
OBIECTIVE → DISPONIBILITĂŢILE SUBIECŢILOR + ALTE VARIABILE →
SISTEME DE ACŢIONARE
Ca urmare a diversificării fenomenului practicării exerciţiilor fizice, a apărut
necesitatea diferenţierii şi a cunoştinţelor teoretice şi metodice care se referă la acest
fenomen.
În acest mod au apărut alte discipline, „derivate”, cum sunt:
• Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare;
• Teoria şi Metodica educaţiei fizice militare;
• Teoria şi Metodica educaţiei fizice profesionale;
• Teoria şi Metodica antrenamentului sportiv;
• Teoria şi Metodica fiecărei ramuri sau probe sportive;
• Teoria şi Metodica sportului pentru toţi.

12
 I. 5. Loc şi rol în ştiinţa domeniului
Se poate vorbi despre existenţa unei adevărate „Teorii” a domeniului cam doar
după 1925. Apărând prima, este explicabil faptul că problematica „Teoriei” a fost
extrem de vastă, ea abordând toate aspectele din domeniu. Logic, au apărut noi
discipline ştiinţifice care au preluat o serie de probleme abordate iniţial de „Teorie”.
Este vorba – printre altele – de Istoria educaţiei fizice şi sportului, Sociologia
educaţiei fizice şi sportului, Managementul în educaţie fizică şi sport, Organizarea şi
legislaţia în educaţie fizică şi sport etc.
O serie de specialişti apreciază că pe la jumătatea secolului al XX-lea s-a
definitivat în general, apariţia ştiinţelor particulare în domeniu. Cert este faptul că
aceste discipline ştiinţifice particulare, împreună cu disciplina „mamă” (Teoria şi
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului) au contribuit la constituirea „ştiinţei” din
domeniu. Această „Ştiinţă”, care în realitate nu există decât prin reunirea tuturor
disciplinelor particulare specifice a căpătat – în timp şi în spaţii geografice diferite –
mai multe denumiri, fără a se ajunge la un consens. Câteva dintre aceste propuneri
de denumiri ar fi:
• fiziografie;
• fiziopedagogie;
• gimnologie;
• ştiinţa activităţilor motorii (Franţa);
• ştiinţa mişcării umane (Anglia);
• kinantropologie (Ţările de jos – mai ales Belgia);
• ştiinţa activităţilor corporale (Mihai Epuran – România);
• ştiinţa sportului.
Sistemul disciplinelor care alcătuiesc, prin însumare ideatică şi nu matematică
Ştiinţa Educaţiei Fizice şi Sportului sunt prezentate în schema următoare, din care se
desprinde în mod evident rolul de bază al Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi
Sportului, ca discipline ştiinţifice.

13
 I. 6. Dezvoltarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei
fizice şi sportului
Apariţia şi dezvoltarea continuă a gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi
sportului este strâns legată de necesitatea generalizării experienţei acumulate pe
planul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor, de cerinţele
de cunoaştere ale acestui proces precum şi în perspectiva perfecţionării fiinţei
umane.
Primele elemente sunt semnalate încă din antichitate şi fac referiri la practicarea
exerciţiilor fizice în scopuri igienice, educative şi militare. Astfel în „Vedele", cartea
sfântă a hinduşilor şi în „Legile lui Manu" (secolul IV î.e.n.) se subliniază necesitatea
practicării ,exerciţiilor fizice atât în scopuri igienice cât şi religioase. Medicul chinez
Kong-Fu creează un sistem de exerciţii fizice cu caracter medical, sistem care
pornea de la ideea că bolile omeneşti pot fi vindecate prin anumite mişcări însoţite de
gimnastică respiratorie. În lucrarea intitulată „Ciropedia", Xenofon include exerciţiile
fizice în ansamblul mijloacelor educative şi arată rolul lor în călirea corpului uman, în
dezvoltarea voinţei şi în obişnuirea cu mânuirea armelor.
Gândirea teoretică în domeniul educaţiei fizice şi sportului cunoaşte o impetuoasă
dezvoltare în Grecia Antică:
• Hipocrates (medic în Grecia Antică - 460-377 î.e.n.) este adeptul ideii că
sănătatea este condiţionată de îmbinarea judicioasă a alimentaţiei cu
practicarea exerciţiilor fizice;
• Platon considera gimnastica cel mai însemnat element al educaţiei, afirmând că
idealul întregii acţiuni educaţionale este „Kalos Kai Agathos" (om frumos şi
bun). Din acest ideal făcea parte şi dezvoltarea armonioasă a corpului, ca efect
al practicării sistematice a exerciţiilor fizice;
• În lucrarea „De arte gimnastica", Filostrat susţinea relaţia strânsă dintre
gimnastică şi igienă, fiziologie şi pedagogie.
Elemente de mare însemnătate teoretică, în special pentru înţelegerea rolului
exerciţiilor fizice în procesul de perfecţionare al omului apar în Roma Antică:
• Quintilian (retor şi pedagog) include şi gimnastica în sistemul de educaţie
intelectuală şi morală preconizat de el, deoarece gimnastica dezvoltă
capacitatea de înţelegere şi întinereşte spiritul;

14
 • Preotul Juvenal prin celebrul dicton „Optandum est ut sic mens sana în corpore
sano" (este de dorit ca o minte sănătoasă să fie într-un corp sănătos) conferă
exerciţiilor fizice o finalitate socială de maximă însemnătate, pe deplin valabilă
şi în zilele noastre.
În evul mediu, datorită caracterului de clasă al practicării exerciţiilor fizice, evoluţia
gândirii teoretice este limitată de următoarele elemente:
• exerciţiile fizice erau practicate doar de nobili,
• în educaţia cavalerilor, exerciţiile fizice erau folosite în vederea pregătirii pentru
luptă, pentru acapararea unor noi teritorii, în apărarea privilegiilor faţă de iobagi
şi vasali,
• clerul propovăduia dispreţul faţă de îngrijirea corpului, faţă de practicarea
exerciţiilor fizice.
Perioada Renaşterii este marcată de reconsiderarea importanţei practicării
exerciţiilor fizice şi a finalităţilor acestora. Ca reprezentanţi de seamă ai renaşterii pot
fi amintiţi:
• Hieronymus Mercurialias (medic şi pedagog) cu reflecţii valoroase în lucrarea
„Ars gimnastica" în care clasifica exerciţiile fizice in:
a) bellica (exerciţii fizice de pregătire militară),
b) medica (exerciţii fizice de apărare a sănătăţii),
c) athletica (exerciţii fizice pentru gladiatori),
• Vittorino de Feltre (pedagog) care includea în sistemul său de educaţie şi
practicarea exerciţiilor fizice alături de filozofie, morală, religie, retorică şi
muzică.
Rabelais (1494-1553), J. Locke (1632-1704), Komenski (1592-1670) scot în
evidenţă necesitatea îmbinării educaţiei intelectuale cu cea a corpului,
prezentându-ne în lucrările lor adevărate „modele" de organizare şi conţinut a
educaţiei fizice, care devine tot mai mult o latură importantă a sistemului care îl forma
pe omul acelor vremuri.
În perioada de trecere de la feudalism la capitalism, ideile lui J. J. Rousseau
(1746-1827) au avut o puternică influenţă asupra concepţiilor pedagogice care au
aşezat educaţia fizică printre factorii de educaţie.
Alături de el, Basedow (1723-1790), Guts-Muts (1759-1839) sau Herbart (1776-
1827) sunt nume binecunoscute în istoria pedagogiei şi a educaţiei fizice. În lucrarea

15
„Gimnastica pentru tineret" Guts-Muts enumeră principalele grupe de exerciţii
aparţinând gimnasticii (săriturile, alergările, aruncările, luptele, căţărările, dansurile,
marşurile, exerciţiile de echilibru şi balans, ridicarea şi purtarea de greutăţi,
tracţiunile, exerciţiile militare şi exerciţiile pentru învăţarea înotului).
Secolul al XIX-lea deschide noi perspective dezvoltării gândirii teoretice din
domeniul educaţiei fizice, fenomen impulsionat şi de apariţia în diferite ţări a unor
sisteme de educaţie fizică. Jahn (1778-1852) introduce în Germania educaţia fizică
de tip prusac, iar Arnold (1785-1842), în Anglia, este promotorul tendinţei „sportive"
în domeniul educaţiei fizice, răspunzând astfel unor preferinţe manifestate de poporul
englez faţă de întrecere şi luptă.
Ling (1776-1839) dezvoltă în Suedia metoda igienică, analitică, pornind de la
efectele pe care exerciţiile fizice practicate sistematic le pot avea asupra fiinţei
umane iar Hebert, în Franţa, dezvoltă ideea exerciţiilor cu caracter aplicativ.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ştiinţele
particulare contribuie tot mai mult la fundamentarea educaţiei fizice şi chiar a
sportului, un rol deosebit avându-l fiziologia, biomecanica, pedagogia şi psihologia.
Activitatea ştiinţifică pusă în slujba sportului a fost puternic stimulată prin iniţierea de
către Pierre de Coubertin a Jocurilor Olimpice moderne.
Primul eveniment internaţional pe plan ştiinţific are loc în anul 1900, când, cu
prilejul expoziţiei Universale de la Paris se desfăşoară întâiul congres de educaţie
fizică. În 1913, din iniţiativa lui Pierre de Coubertin, se desfăşoară la Laussane, în
Elveţia, primul congres internaţional de fiziologie şi psihologie.
Dezvoltarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului este
întreruptă brutal de primul război mondial, după care procesul va fi reluat dar în
condiţii sociale schimbate. Între cele două războaie mondiale s-au dezvoltat o serie
de discipline care au stat la baza pregătirii noilor specialişti formaţi în institutele de
educaţie fizică care iau fiinţă în anii 1920-1922: fiziologia, biomecanica, psihologia şi
biochimia.
Între cele două războaie mondiale apar o serie de lucrări de sinteză deosebit de
importante pentru domeniu, cum ar fi studiul apărut în 1930 al lui Bellin du Couteau
privind calităţile motrice.
După 1950, în special în Statele Unite ale Americii, iau amploare cercetările
asupra învăţării motrice, dezvoltându-se mult activităţile de tip sportiv, ceea ce

16
explică orientarea multor specialişti înspre studiul problematicii antrenamentului
sportiv.
Dacă până în preajma jumătăţii secolului al XX-lea dezvoltarea gândirii teoretice în
domeniul educaţiei fizice şi sportului era susţinută de anumite personalităţi, după
1950 progresul este rezultatul colaborării mai multor specialişti. Activităţile de
educaţie fizică şi sport se dezvoltă vertiginos nu numai sub aspectul practicii, cât şi
sub raport teoretic şi metodologic, proces simultan cu explozia informaţională şi
revoluţia ştiinţifică-tehnică din anii 1950-1970 şi mai târziu.
Ultimele decenii se caracterizează prin apariţia sintezelor interdisciplinare şi a
societăţilor ştiinţifice naţionale şi internaţionale, nu numai de educaţie fizică şi sport ci
şi de medicină, psihologie, sociologie etc., toate acestea contribuind la o maturizare
profundă a gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

17
18
 TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Care sunt condiţiile care conduc la validarea Teoriei şi Metodicii Educaţiei
Fizice şi Sportului ca discipline ştiinţifice?
2. Care este obiectul de studiu al Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului?
3. Care sunt sarcinile Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului desprinse
din funcţiile lor principale?
4. Enumeraţi principalele probleme ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului.
5. Care sunt principalii factori care au contribuit la apariţia Teoriei Educaţiei Fizice
şi Sportului?
6. Daţi exemple de discipline care alcătuiesc „Ştiinţa Educaţiei Fizice şi Sportului".
7. Prezentaţi în evoluţie temporală principalele elemente care au contribuit la
dezvoltarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

19
 II. NOŢIUNILE PRINCIPALE ALE TEORIEI ŞI
METODICII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

II. 1. Educaţia fizică

Este o componentă a educaţiei generale, integrale, alături de educaţia
intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică şi educaţia tehnico – profesională. Între
toate aceste componente există relaţii reciproce, ele formând un întreg, un sistem.
Educaţia fizică are o puternică influenţă asupra sferei intelectuale a personalităţii
umane, dar şi asupra altor sfere, mai ales morală şi estetică.
În lucrarea „Terminologia educaţie fizice şi sportului” se prezintă următoarea definiţie
pentru educaţia fizică: „ a c t i v i t a t e a c a r e v a l o r i f i c ă s i s t e m a t i c a n s a m b l u l
formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în
principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu
cerinţele sociale”.
Tot în lucrarea menţionată anterior se atribuie educaţiei fizice următoarele
caracteristici fundamentale:
• este fiziologică prin natura exerciţiilor;
• este pedagogică prin metodă;
• este biologică prin efecte;
• este socială prin organizare.
Educaţia fizică presupune întotdeauna activitate, fiind una din variantele prin care
se practică exerciţiile fizice. Ea este un „t i p f u n d a m e n t a l d e a c t i v i t a t e m o t r i c ă ”
care implică legi, norme, prescripţii metodice etc., în scopul r e a l i z ă r i i unor obiective
instructiv - educative bine precizate.
Se desfăşoară în două modalităţi:
• Ca proces instructiv – educativ bilateral, educaţia fizică se desfăşoară în timp,
permanent şi sistematic. Acest proces are o „intrare” şi o „ieşire”, între care se
desfăşoară activitatea propriu – zisă, adică pregătirea / prelucrarea subiecţilor.
Pregătirea este realizată de către cel care conduce procesul instructiv – educativ, în
majoritatea cazurilor acesta fiind profesor de specialitate. Acesta trebuie să fie
competent, deţinător de cunoştinţe şi metodologie pentru a reuşi o prelucrare cât mai
corectă a subiecţilor. Subiecţii, constituiţi în grupuri de diferite mărimi (clase de elevi,
grupe de studenţi, plutoane de militari etc.) trebuie să fie pe „recepţie” şi să încerce
20
 prin efort fizic şi intelectual să-şi însuşească ceea ce este transmis de conducătorul
procesului instructiv – educativ.
În timp, subiecţii trebuie să ajungă la acele faze de pregătire în care să poată
prelua anumite atribuţii ale conducătorului procesului.
De aceea, tot în timp, subiecţii trebuie capacitaţi cu tehnici individuale sau de grup
în sensul autoorganizării, autoconducerii şi autoevaluării activităţii respective, tehnici
transferabile şi în timpul liber.
• Ca activitate independentă realizată individual sau în grup, educaţia fizică se
desfăşoară numai în timpul liber al subiecţilor şi în absenţa fizică a conducătorului
procesului bilateral.
O primă constatare care se impune este aceea că putem vorbi de o activitate
independentă de educaţie fizică numai după o anumită vârstă, după câştigarea unei
anumite experienţe.
O a doua constatare este aceea că nu putem considera ca activitate independentă
de educaţie fizică orice „mişcare de timp liber” realizată prin contracţii musculare şi fără
nici o regulă ştiinţifică.
Educaţia fizică are mai multe subsisteme, determinate, în principal de ontogeneza
umană:
• educaţia fizică a tinerei generaţii (preşcolară, şcolară, universitară);
• educaţia fizică militară;
• educaţia fizică profesională;
• educaţia fizică a adulţilor;
• educaţia fizică a vârstei a treia;
• educaţia fizică independentă.
Între subsisteme sunt legături logice, la fel ca şi în interiorul fiecărui subsistem, între
nivelurile caracteristice.
Este important a fi menţionate şi alte câteva caracteristici ale educaţiei fizice,
importante pentru o analiză comparativă cu celelalte activităţi motrice fundamentale
(antrenamentul sportiv, activităţile competiţional – sportive, activităţile motrice specifice
de timp liber, activităţi motrice recuperatorii etc.):
• Educaţia fizică este accesibilă tuturor oamenilor indiferent de starea de
sănătate, vârstă, ocupaţie, sex, rasă, credinţă religioasă, apartenenţă politică,
etnie, zonă social – economică sau geografică etc.
• Educaţia fizică are un predominant caracter formativ, în sensul că pregăteşte
subiecţii pentru viaţă, pentru necesităţile existenţei cotidiene. Acest caracter

21
 predominant formativ nu exclude prezenţa în educaţie fizică a elementului
competitiv, care se realizează pe bază de întrecere, respectându-se reguli precise
şi specifice. Majoritatea competiţiilor se bazează pe deprinderile şi priceperile
specifice ramurilor şi probelor sportive.
• Educaţia fizică dispune de un număr foarte mare de exerciţii fizice, cu ajutorul
cărora, în diferitele sale forme de organizare, „operează” pentru realizarea
obiectivelor sale specifice.

II. 2. Sportul
Informaţiile despre această noţiune sunt necesare deoarece întotdeauna educaţia
fizică va fi „legată” şi comparată cu sportul.
Sportul este un fenomen social apărut în istoria societăţii după educaţia fizică,
dobândind o amploare deosebită după reluarea Jocurilor Olimpice în anul 1896. În
secolul al XIX – lea a fost un sport „modern” racordat la cuceririle tehnice şi ştiinţifice
specifice. În secolul al XX-lea a devenit un sport „contemporan”, cu anumite
caracteristici specifice, între care se remarcă „universalismul”, din care face parte şi fair
– play - ul
Sportul are ca trăsătură fundamentală competiţia şi, prin aceasta, un caracter
preponderent competitiv, dar şi un accentuat caracter formativ. Competiţia este
prezentă în toate subsistemele sau eşaloanele sportului, performanţa, recordul, victoria
sau înfrângerea fiind determinate în primul rând de calitatea antrenamentului sportiv.
Sportul este deosebit de complex, atât sub aspectul structurii, cât şi al funcţiilor.
• Ca structură, se remarcă cele patru subsisteme clasice ale sale:
a) sportul pentru toţi;
b) baza de masă a sportului de performanţă (sau „sportul la copii şi juniori”);
c) sportul de performanţă;
d) sportul de înaltă performanţă.
Între cele patru subsisteme există legături evidente şi logice, dar şi diferenţe
specifice, inclusiv din punct de vedere al caracteristicilor competiţiei – care este
trăsătura fundamentală a sportului.
• Ca funcţii ale sportului, se pot menţiona următoarele, mai importante:
a) contribuţie la dezvoltarea corporală / fizică a practicanţilor exerciţiilor fizice
(numai dacă fenomenul este dirijat ştiinţific);
b) contribuţie la dezvoltarea gustului specific şi specializat al omului – practicant
sau spectator – pentru mişcare, pentru unele ramuri sau probe sportive;

22
 c) contribuţie la integrarea socială a practicanţilor exerciţiilor fizice.
Sportul se clasifică în multe feluri, după criterii diferite, mai mult sau mai puţin
ştiinţifice, dar nici o clasificare neputând a fi absolutizată. Câteva din aceste clasificări
ar fi:
• sporturi clasice, moderne şi contemporane;
• sporturi olimpice şi neolimpice;
• sporturi naţionale şi internaţionale;
• sporturi pe echipe, individuale şi mixte;
• sporturi pentru tot anul calendaristic şi de sezon;
• sporturi pentru bărbaţi şi pentru femei;
• sporturi cu caracter motric şi cu caracter amotric (şah, aeromodelism etc.).

II. 3. Antrenamentul sportiv

În lucrarea „Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se menţionează că
antrenamentul sportiv este „ p r o c e s u l i n s t r u c t i v – e d u c a t i v d e s f ă ş u r a t
sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la
eforturi fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate
înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor
f i z i c e ”.
Profesorul universitar doctor Gheorghe Cârstea de la A. N. E. F. S. Bucureşti aduce
următoarele completări acestei definiţii:
1. Antrenamentul sportiv este în majoritatea cazurilor, proces instructiv – educativ
bilateral. Relaţia dintre cei doi factori implicaţi în acest proces este aproximativ
asemănătoare cu cea din procesul de educaţie fizică, câteva note / diferenţe
specifice meritând a fi menţionate:
• pot activa şi doi antrenori;
• sportivii sunt mai puţini, ca număr, faţă de elevii unei clase sau subiecţii altor
grupuri cu care se face educaţia fizică;
• relaţia dintre cei doi factori este mult mai puternică, evident şi prin prisma
numărului sportivilor, dar şi prin frecvenţa de desfăşurare pe săptămână a
lecţiilor de antrenament.
2. Poate fi realizat şi antrenamentul sportiv ca activitate independentă, în această
modalitate, antrenamentul se realizează – după o anumită experienţă acumulată,
totuşi, în procesul instructiv – educativ bilateral – fără prezenţa fizică a antrenorului.

23
 În procesul bilateral de antrenament sportiv sau în antrenamentul sportiv
independent se realizează pregătirea pentru evoluţia în competiţiile sportive. Deci,
antrenamentul sportiv se subordonează sportului, este un fel de „laborator” pentru sport,
neconfundându-se cu acesta.
Antrenamentul sportiv are la dispoziţie, pentru fiecare ramură sau probă sportivă,
un număr mai mic de exerciţii fizice, comparativ cu educaţia fizică. Aceste exerciţii sunt,
însă, executate la un nivel ridicat pe planul tehnic sau tactic şi au un volum, intensitate
şi complexitate mult deosebite – în sens pozitiv – faţă de exerciţiile folosite în educaţia
fizică.

II. 4. Dezvoltarea fizică

În lucrarea „Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se menţionează că prin
dezvoltare fizică se înţelege „r e z u l t a t u l , p r e c u m ş i a c ţ i u n e a î n d r e p t a t ă
spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului
uman, concretizată în indici morfologici (somatici) şi funcţionali
calitativi şi proporţionali, cât mai apropiaţi de valorile atribuite în
acest sens organismului sănătos la diferite vârste”.
Dezvoltarea fizică presupune două categorii de indici:
1. Somatici / morfologici – care se observă cu „ochiul liber” sau se obţin prin
măsurare: înălţimea corporală, greutatea corporală, perimetrele şi diametrele la
anumite niveluri corporale, lungimea segmentelor corpului;
2. Funcţionali / fiziologici – care nu se observă cu „ochiul liber” dar care constituie
„motorul” organismului uman şi care se obţin numai prin măsurare: frecvenţa
cardiacă, frecvenţa respiratorie, capacitatea vitală, tensiunea arterială etc.
Nivelul dezvoltării fizice este multifactorial determinat. Acest nivel este un rezultat
cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu (natural, ambiental şi social). Practicarea
exerciţiilor fizice special concepute reprezintă un factor social cu rol deosebit pe planul
dezvoltării fizice, mai ales în contextul educaţiei fizice.
Pentru realizarea unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase, în funcţie de vârstă,
se urmăresc – mai ales în educaţia fizică, dar şi în antrenamentul sportiv – următoarele
obiective principale:
• armonie între cele două categorii de indici;
• armonie / proporţionalitate în interiorul indicilor somatici / morfologici (cel mai
important fiind raportul dintre înălţimea şi greutatea corporală);
• armonie între indicii funcţionali / fiziologici;

24
 • menţinerea unui tonus muscular optim;
• obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale (globale şi segmentare) corecte,
atât în actele motrice statice, cât şi în cele dinamice;
• prevenirea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
• corectarea tuturor atitudinilor fizice deficiente şi a unor deficienţe fizice (mai ales a
celor de grad uşor şi mediu);
• educarea marilor funcţii ale organismului, dar în mod special a funcţiei respiratorii
(educarea actului respirator).
Educaţia fizică – mai ales – acţionează asupra dezvoltării fizice a oamenilor în
sensurile profilactic, preventiv şi terapeutic, iar în lecţia de educaţie fizică, mai ales cea
şcolară, se influenţează dezvoltarea fizică a subiecţilor aproape în toate verigile.

II. 5. Capacitatea motrică

Este o noţiune fundamentală pentru „Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului” chiar dacă nu există o definiţie unanim acceptată a sa.
În lucrarea „Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se menţionează că prin
capacitatea motrică se înţelege „a n s a m b l u l p o s i b i l i t ă ţ i l o r m o t r i c e n a t u r a l e
şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi
d o z a r e ”.
Sintetizând punctele de vedere ale mai multor specialişti, profesorul universitar
doctor Gheorghe Cârstea ajunge la următoarea definiţie: „c a p a c i t a t e a m o t r i c ă
este un potenţial uman dinamic (progresiv sau regresiv în
ontogeneză) dat de unitatea dialectică dintre calităţile şi
d e p r i n d e r i l e s a u p r i c e p e r i l e m o t r i c e ”.
Din definiţia de sinteză rezultă că avem două tipuri de capacitate motrică:
• generală – formată din calităţile motrice de bază (V. Î. R. F.) şi deprinderile sau
priceperile motrice de bază (mersul, alergarea, săritura, aruncarea şi prinderea) şi
utilitar – aplicative (târârea, căţărarea, escaladarea, tracţiunea, împingerea,
ridicarea şi transportul de obiecte, echilibrul);
• specifică – care nu poate exista fără capacitatea motrică generală – formată din
unitatea calităţilor motrice şi a deprinderilor sau priceperilor motrice specifice unor
sporturi.
În educaţie fizică şi sport, la toate subsistemele specifice, „perfecţionarea
capacităţii motrice” se constituie în preocupare prioritară şi intră în categoria
obiectivelor de rangul I.

25
 II. 6. Deprinderile motrice
Sunt acţiuni motrice umane însuşite pe parcursul vieţii individuale,
prin exersare conştientă şi sistematică.
Psihologia defineşte deprinderile ca fiind „c o m p o n e n t e a u t o m a t i z a t e a l e
activităţii, conştient elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar
desfăşurate fără control conştient permanent”.
Se formează / însuşesc atât în practica vieţii (mai ales unele din deprinderile de bază
şi utilitar - aplicative), dar şi în procese instructiv – educative special organizate, de tip
educaţie fizică sau antrenament sportiv (mai ales deprinderile specifice sporturilor).
Se utilizează termenul de deprindere motrică pentru acţiunile ce se exprimă sub
formă de mişcare.
Prof. univ. dr. Mihai Epuran consideră că deprinderile motrice reprezintă
caracteristica de ordin calitativ a actelor şi acţiunilor motrice învăţate, care, prin
exersare dobândesc indici superiori de execuţie: coordonare, precizie, viteză, uşurinţă,
plasticitate, automatizare.
Noţiunea va fi analizată în detaliu în alt capitol al cursului.

II. 7. Priceperile motrice

Priceperile motrice se dobândesc pe baza achiziţionării mai multor deprinderi.
Psihologia defineşte priceperile ca „î m b i n a r e o p t i m ă a d e p r i n d e r i l o r ş i
cunoştinţelor şi restructurarea uşoară a lor în vederea acţionării în
s i t u a ţ i i n o i ”.
Ele exprimă, în ultimă instanţă, măiestria motrică a indivizilor umani, mai ales în
situaţii variabile şi competitive.
Noţiunea va fi analizată în detaliu în alt capitol al cursului.

II. 8. Calităţile motrice

Sunt însuşiri ale organismului uman, care se pot dezvolta / educa
în ontogeneză. Sunt de două categorii: de bază şi specifice.
Noţiunea va fi analizată amănunţit în curs.

26
 II. 9. Exerciţiul fizic
Exerciţiul fizic, pentru a fi deosebit de alte acte motrice umane, se efectuează
conştient şi sistematic, după reguli metodologice riguros ştiinţifice, numai pentru a fi
îndeplinite obiectivele specifice ale activităţilor motrice din domeniu.
Noţiunea va fi analizată, de asemenea în detaliu, la alt capitol din curs.

II. 10. Mişcarea omului

Se mai numeşte şi „motricitatea omului”, a d i c ă p o s i b i l i t a t e a a c e s t u i a d e a
efectua mişcări care implică un predominat efort fizic.
Mişcarea omului este de diferite tipuri (ciclică, aciclică, activă, pasivă, voluntară,
involuntară, uniformă, neuniformă etc.) şi are caracteristici spaţiale, temporale,
energetice etc.
Elementele componente ale mişcării / motricităţii omului au fost grupate în
următoarele trei categorii:
1. Actele motrice, care sunt fapte simple de comportare realizate în mod voluntar
(de regulă) pentru îndeplinirea unor acţiuni sau activităţi motrice. Un act motric
special este exerciţiul fizic.
2. Acţiunile motrice, care sunt ansambluri de acte motrice astfel structurate încât
realizează toturi unitare în scopul realizării unor sarcini imediate. Deprinderile şi
priceperile motrice, de exemplu, sunt acţiuni motrice reprezentative.
3. Activităţile motrice sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate într-un sistem
coerent de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect
complex de adaptare a organismului uman şi de perfecţionare a dinamicii
acestuia, în concordanţă cu obiective bine precizate. Activităţile motrice
fundamentale din domeniu sunt:
• educaţia fizică;
• antrenamentul sportiv;
• activitatea competiţional - sportivă;
• activitatea motrică recuperatorie;
• activităţi motrice de timp liber.

II. 11. Cultura fizică

Este o componentă deosebit de importantă a culturii universale, care
sintetizează toate valorile materiale şi spirituale puse în slujba dezvoltării personalităţii
umane. În consecinţă, cultura fizică sintetizează toate valorile (legităţi, categorii,

27
instituţii, bunuri materiale şi informaţionale etc.) menite a fructifica exerciţiile fizice în
scopul perfecţionării potenţialelor biologic, spiritual şi motric ale omului.
Sfera culturii fizice este deosebit de largă, după opinia majorităţii specialiştilor
cuprinzând următoarele principale categorii de valori:
• valori create în scopul organizării superioare a practicării
exerciţiilor f i z i c e , de-a lungul istoriei sociale, valori concretizate în
următoarele elemente:
a) discipline ştiinţifice în domeniu;
b) regulamente competiţionale;
c) performanţe motrice (recorduri);
d) măiestria tehnică şi tactică;
• v a l o r i c r e a t e î n d e z v o l t a r e a f i l o g e n e t i c ă a o m u l u i , concretizate în
următoarele elemente:
a) armonioasa şi corecta dezvoltare fizică a fiinţei umane;
b) idealul despre dezvoltarea armonioasă corporală umană (reflectat şi în unele
opere clasice, de exemplu Discobolul lui Miron);
• valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice,
care sunt de natură materială sau create prin spectacol sportiv;
• v a l o r i d e o r d i n s p i r i t u a l , gânduri şi reflecţii scrise despre practicarea
exerciţiilor fizice, despre unele proiecte de baze materiale sau instalaţii sportive
etc.
Legătura dintre activităţile fundamentale din domeniu şi cultura fizică nu poate avea
decât un singur sens: de la aceste activităţi spre cultura fizică, care se constituie într-un
fel de „depozit” pentru valorile realizate în activităţile motrice fundamentale respective.

TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Definiţi educaţia fizică.
2. Care sunt caracteristicile fundamentale ale educaţiei fizice?
3. Explicaţi modalităţile de desfăşurare ale educaţiei fizice.
4. Care sunt subsistemele educaţiei fizice?
5. Care este trăsătura fundamentală a sportului?
6. Enumeraţi subsistemele clasice ale sportului.
7. Care sunt funcţiile mai importante ale sportului?
8. Definiţi antrenamentul sportiv.
9. Care sunt modalităţile de desfăşurare ale antrenamentului sportiv?

28
10. Definiţi dezvoltarea fizică.
11. Care sunt categoriile de indici specifici dezvoltării fizice? Exemplificaţi.
12. Care sunt obiectivele principale ale unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase?
13. Definiţi capacitatea motrică.
14. Care sunt tipurile de capacitate motrică şi din ce elemente sunt ele formate?
15. Explicaţi noţiunea de deprindere motrică.
16. Definiţi priceperile motrice.
17. Explicaţi elementele componente ale mişcării omului.
18. Care sunt principalele categorii de valori incluse în sfera culturii fizice?

29
 III. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA FENOMENE
SOCIALE

III. 1. Originea educaţiei fizice şi sportului

Analiza activităţilor de educaţie fizică şi sport ca fenomene sociale impune să avem
în vedere multitudinea de elemente componente pe care le implică:
• exerciţiile fizice;
• baza materială specifică;
• instalaţiile şi materialele specifice;
• aspectele tehnice şi organizatorice;
• disciplinele ştiinţifice din domeniu;
• cadrele de specialitate.
Exerciţiile fizice provin din actele motrice umane cotidiene, ele apărând şi
perfecţionându-se continuu în concordanţă cu comanda socială, procesul de
perfecţionare fiind vizibil. În comuna primitivă, spre sfârşitul ei, exerciţiile fizice erau
practicate pentru îmbunătăţirea procesului de procurare a unor bunuri necesare
existenţei umane. Neexistând clase sociale, exerciţiile fizice din această perioadă
erau practicate în condiţii de egalitate.
În orânduirea sclavagistă şi cea feudală apare şi caracterul de clasă al practicării
exerciţiilor fizice, clasele dominante practicând exerciţiile fizice în scopul pregătirii
pentru luptă. În orânduirile post-feudale, menţinându-se caracterul de clasă al
practicării exerciţiilor fizice, apar şi exerciţii fără legătură cu activitatea de
producţie. Ele vizau însă, cu prioritate, pregătirea pentru muncă şi dezvoltarea
capacităţilor fizice ale oamenilor, precum şi recreerea în timpul liber, (mai ales
pentru clasa dominantă).
În continuare apar noi exerciţii fizice şi forme de practicare a acestora, legate de
implicaţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice (ciclism, motociclism, automobilism etc.) sau
de alte cuceriri de ordin ştiinţific şi inovator-inventiv (variantele „mini” în ramurile şi
probele sportive, „sporturile artistice”, înotul sincron, „sporturile extreme” etc.).
Apariţia şi evoluţia exerciţiilor fizice are aşadar, o condiţionare socială clară, fiind
determinată nu numai de latura materială a vieţii sociale, ci şi de alţi factori: ştiinţă,
nivel de cultură, religie.

30
Evoluţia, tot în timp, a bazelor materiale specifice în aer liber sau din interior,
precum şi a instalaţiilor şi materialelor proprii, este deosebit de semnificativă. În
etapa actuală s-a ajuns la „complexe multifuncţionale” în aer liber şi în interior unde
subiecţii practică orice exerciţiu fizic.
Calitatea bazelor materiale, instalaţiilor şi materialelor reprezintă – totuşi –
criteriul de referinţă pentru eficienţa activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiilor fizice s-a realizat, de
asemenea, de-a lungul timpului, cu „accelerări”, „stagnări”, „regrese”.
Fundamentarea s-a accentuat odată cu constituirea disciplinelor de Teoria şi
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului precum şi a altor discipline ştiinţifice derivate.
În etapa actuală se pune problema acestei fundamentări ştiinţifice cu accent pe
următoarele direcţii:
• adâncirea cunoştinţelor specifice disciplinelor existente;
• denumirea sistemului de discipline ştiinţifice (adică a „ştiinţei” domeniului);
• apariţia unor noi discipline ( unele de „graniţă”).
În contextul constituirii educaţiei fizice şi sportului ca activităţi sociale, cadrele de
specialitate s-au format mult mai târziu. În primele faze, aceste cadre de
specialitate, într-un număr foarte mic, au fost formate în alte ţări, acolo unde
existau sisteme naţionale de educaţie fizică şi sport cu renume (Suedia, Anglia,
Franţa, Germania etc.). În România, procesul de formare a specialiştilor pentru
domeniul practicării exerciţiilor fizice a căpătat un statut clar începând din anul
1922, an în care s-a înfiinţat instituţia superioară de specialitate (I. N. E. F., I. C. F.,
I. E. F. S. şi astăzi A. N. E. F. S.). În etapa actuală, procesul de formare a
specialiştilor în domeniul educaţiei fizice şi sportului s-a amplificat şi diversificat,
câteva elemente fiind edificatoare:
• înfiinţarea secţiilor sau facultăţilor de educaţie fizică şi sport în cadrul unor
universităţi din ţară;
• înfiinţarea în cadrul A. N. E. F. S. Bucureşti a facultăţii militare de educaţie fizică
şi sport şi a unei secţii de Kinetoterapie;
• înfiinţarea unor facultăţi particulare de educaţie fizică şi sport;
• înfiinţarea colegiilor universitare de antrenori în cadrul unor centre universitare;
• s-a instituit doctoratul în educaţie fizică şi sport, începând din 1991;
• postuniversitar, s-a introdus – la cursurile de zi din A. N. E. F. S. Bucureşti – un
an de „studii aprofundate în profilul licenţei”;
• începând cu anul 1999-2000 s-a introdus “masteratul” în domeniu;

31
 • completarea de studii (pentru absolvenţii de studii superioare cu durată de trei
ani) a fost, de asemenea, o preocupare deosebită în domeniu;
• perfecţionarea cadrelor din domeniu, s-a intensificat progresiv, acordându-se
atenţie deosebită examenului de definitivat, gradul II şi gradul I.

III. 2. Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Esenţa este elementul constant al unui fenomen, indiferent de orice variabilă. În
consecinţă, esenţa în educaţie fizică şi sport constă în aceea că practicarea exerciţiilor
fizice, indiferent de forma organizatorică şi de formaţiunea social – politică în care se
realizează, vizează în principal, perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice
ale subiecţilor.
Educaţia fizică are un predominant caracter biologic, dar aceasta nu trebuie să
conducă la concluzia că acest caracter ar fi unicul, deoarece atât educaţia fizică cât şi
sportul, au avut şi au importante valenţe pe toate celelalte planuri ale personalităţii
umane.

III. 3. Idealul educaţiei fizice

Idealul, în general, este un model prospectiv spre care trebuie să se îndrepte
întreaga activitate teoretică şi practică specifică. El depăşeşte întotdeauna cerinţele
prezentului şi vizează perspectiva. Idealul este stabilit de comanda socială, dar mai ales
de concepţia factorilor de decizie pe plan naţional în privinţa practicării exerciţiilor fizice.
Teoretic, orice ideal se concretizează în legi, instrucţiuni, decrete guvernamentale sau
alte acte normative de stat, care subliniază elementele de conţinut ale acestuia. În
domeniile educaţiei fizice şi sportului din România, cele mai relevante idei fundamentale
care rezultă din aceste documente sunt:
• educaţia fizică şi sportul, alături de celelalte activităţi motrice fundamentale, fac
parte integrantă din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea
unei stări optime de sănătate pentru toate categoriile de populaţie ale ţării
noastre;
• în practicarea exerciţiilor fizice sub forma activităţilor de educaţie fizică şi sport
trebuie să fie angrenaţi toţi oamenii apţi pentru efort fizic;
• trebuie urmărită cu prioritate, afirmarea talentelor, mai ales pe planul activităţilor
competiţional – sportive, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional;
• să fie pus accent pe educaţia fizică şi sportivă a tinerei generaţii, mai ales cea
şcolară, care poate să constituie o premisă şi pentru o activitate sportivă de
calitate superioară pe plan performanţial;

32
 • petrecerea timpului liber al oamenilor de diferite vârste şi profesii să se realizeze
– în mod util şi recreativ – şi prin practicarea exerciţiilor fizice prin diferite forme
organizatorice specifice;
• asigurarea unei conduceri unitare a fenomenului naţional de practicare a
exerciţiilor fizice, pe fondul unei autonomii locale în plină afirmare.
Idealul educaţiei fizice şi sportului trebuie să fie întotdeauna în concordanţă cu
idealul general educaţional al societăţii. În consecinţă, orice ideal se modifică în funcţie
de evoluţia social – istorică a fiecărei societăţi, de succesiunea etapelor specifice de
dezvoltare.
Formularea idealului educaţiei fizice şi sportului trebuie să fie făcută de „Teoria şi
Metodica” domeniului, cu contribuţia evidentă a „Teoriilor şi Metodicilor” specifice
ramurilor şi probelor sportive sau altor activităţi motrice din domeniu.
În formularea idealului educaţiei fizice şi sportului se au în vedere unele elemente
fundamentale de referinţă care sunt – de fapt – laturi ale acestui ideal:
• dezvoltarea fizică / corporală corectă şi armonioasă;
• calităţile motrice;
• deprinderile şi priceperile motrice (de bază, utilitar – aplicative şi specifice
sporturilor);
• cunoştinţele şi tehnicile individuale sau de microgrup privind autoorganizarea,
autoconducerea şi autoevaluarea practicării exerciţiilor fizice (inclusiv pe planul
refacerii capacităţii de efort);
• calităţile, trăsăturile şi comportamentele pozitive pe planurile moral, intelectual,
estetic, tehnico – profesional etc. ale personalităţii umane.

III. 4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţiile, sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi ele derivă din ideal,
subordonându-se acestuia.
Aproape toţi specialiştii domeniului consideră că funcţiile educaţiei fizice şi sportului
sunt de două feluri: specifice şi asociate.
Funcţiile specifice vizează cele două dimensiuni principale ale obiectului / domeniului
de studiu al „Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice şi Sportului”: dezvoltarea fizică /
corporală şi capacitatea motrică.
Funcţiile asociate / nespecifice întregesc efectele practicării exerciţiilor fizice asupra
fiinţei umane.
Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice face parte din c a t e g o r i a
f u n c ţ i i l o r s p e c i f i c e şi are rol prioritar mai ales în educaţia fizică a tinerei

33
generaţii. Amplificarea acestei funcţii specifice, mai ales în etapa actuală şi în
perspectivă, se justifică prin unele influenţe negative asupra dezvoltării fizice /
corporale a oamenilor, consecinţe ale unor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii
contemporane (mecanizare, automatizare);
Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice face parte tot din c a t e g o r i a
f u n c ţ i i l o r s p e c i f i c e . Prin această funcţie sunt vizate cele două elemente
componente ale capacităţii motrice: calităţile motrice şi deprinderile şi / sau
priceperile motrice;
Funcţia igienică face parte din c a t e g o r i a funcţiilor asociate /
n e s p e c i f i c e şi vizează cerinţa fundamentală de menţinere a unei stări optime
de sănătate a celor care practică sistematic şi ştiinţific exerciţiile fizice;
Funcţia recreativă face parte din categoria funcţiilor
a s o c i a t e / n e s p e c i f i c e pentru educaţie fizică şi sport, regăsindu-se cel puţin,
în următoarele două sensuri:
• asigurarea unui fond bogat şi calitativ de cunoştinţe teoretice, deprinderi,
priceperi şi calităţi motrice, în scopul petrecerii utile şi recreative a timpului liber;
• asigurarea condiţiilor şi dezvoltarea interesului pentru urmărirea în timpul liber,
direct sau prin mass-media, a întrecerilor motrice competiţionale de bună calitate
sau a unor activităţi motrice desfăşurate necompetitiv.
Funcţia de emulaţie face parte din categoria funcţiilor
a s o c i a t e / n e s p e c i f i c e ale educaţiei fizice şi sportului. Această funcţie se
materializează prin dezvoltarea spiritului competitiv, caracteristic în general fiinţei
umane şi în formarea dorinţei permanente de „autodepăşire” şi „depăşire”, dar
numai în limitele regulamentare, corecte şi cu atitudine de fair-play. În aceste
sensuri, se impune promovarea frecventă în educaţia fizică – mai ales – a întrecerii
prin jocuri sportive bilaterale, jocuri de mişcare, ştafete, parcursuri aplicative,
concursuri etc.
Funcţia educativă este tot o f u n c ţ i e a s o c i a t ă / n e s p e c i f i c ă , considerată
ca fiind cea mai complexă, prin prisma modalităţilor de îndeplinire şi a influenţelor
asupra dezvoltării personalităţii umane în integralitatea sa.
• Pe plan intelectual pot fi evidenţiate cel puţin următoarele două direcţii:
a) î n s u ş i r e a de către subiecţi a u n o r c u n o ş t i n ţ e t e o r e t i c e d e b a z ă
din domeniul fiziologiei, a igienei efortului fizic, biomecanicii de execuţie a
actelor şi acţiunilor motrice, psihologiei activităţilor motrice, metodicii efortului
fizic etc.;

34
 b) c o n t r i b u ţ i e la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi
intelectuale i m p o r t a n t e cum sunt: atenţia, memoria, spiritul de
observaţie, imaginaţia, creativitatea etc.
• Pe plan moral accentul trebuie pus pe formarea unor deprinderi, priceperi şi
obişnuinţe de comportament corect în întreceri şi în celelalte momente ale
procesului de practicare a exerciţiilor fizice, componente comportamentale
transferabile în viaţa cotidiană şi alte activităţi profesionale. Respectul faţă de
colegii de întrecere, colaborarea pentru îndeplinirea cu eficienţă a unor sarcini
motrice, acceptarea deciziilor arbitrilor, disciplina în muncă, respectul faţă de
bunurile comune constituie doar câteva posibilităţi pe care le au educaţia fizică şi
sportul pe linia întregirii personalităţii subiecţilor.
• Pe plan estetic se contribuie cu eficienţă la educarea gustului pentru frumos, mai
ales prin execuţiile tehnice şi tactice deosebite ca nivel calitativ. Tot gustul pentru
frumos se dezvoltă prin activităţi specifice: plimbări, excursii, drumeţii, vizite cu
ocazia unor cantonamente sau deplasări în interes competiţional sportiv.
Practicarea exerciţiilor fizice pe fond muzical sporeşte influenţa educaţiei fizice şi
sportului asupra unor trăsături şi calităţi de ordin estetic (ritm, armonie, graţie,
expresivitate, atitudine corporală globală şi segmentară etc.).
• Pe plan tehnico-profesional este evident aportul adus la creşterea indicilor
calităţilor motrice de bază necesare exercitării cu eficienţă a profesiilor şi
ocupaţiilor social-economice sau cultural-artistice. Acelaşi aport este vizibil în
sensul unor indici superiori de dezvoltare somato - funcţională şi de înzestrare cu
temeinice deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative implicate în
desfăşurarea eficientă a majorităţii profesiilor şi ocupaţiilor umane. În anumite
subsisteme ale educaţiei fizice, mai ales în învăţământul profesional, se poate
acţiona eficient şi în sensul prevenirii apariţiei unor deficienţe fizice specifice
exercitării unor meserii sau al formării reflexelor de autoasigurare.

III. 5. Obiectivele educaţiei fizice şi sportului

În orice tip de activitate umană, obiectivele sunt priorităţi de diferite niveluri sau
ranguri. Prin obiective se realizează, în timp, funcţiile activităţii umane respective.
Încercând o ierarhizare a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, în funcţie de
multiple criterii, ar rezulta următoarele:
• obiective de rangul I – adică obiectivele generale ale educaţiei fizice şi
sporului, cele mai apropiate de funcţii;

35
 • obiective de rangul II – cele specifice fiecărui subsistem (educaţia fizică a
tinerei generaţii, sportului pentru toţi etc.);
• obiective de ultim rang – adică cele operaţionale, numite şi „sarcini” specifice
temelor lecţiei sau altei activităţi organizatorice.
Obiectivele generale sunt următoarele:
a) m e n ţ i n e r e a u n e i s t ă r i o p t i m e d e s ă n ă t a t e a celor care practică
exerciţiile fizice în mod conştient şi sistematic, precum şi creşterea potenţialului
lor de muncă şi de viaţă;
b) f a v o r i z a r e a p r o c e s e l o r d e c r e ş t e r e ş i o p t i m i z a r e a d e z v o l t ă r i i
c o r p o r a l e / fizice a subiecţilor;
c) d e z v o l t a r e a / educarea c a l i t ă ţ i l o r m o t r i c e d e b a z ă ş i a c e l o r
specifice sporturilor;
d) f o r m a r e a u n u i s i s t e m l a r g d e d e p r i n d e r i ş i p r i c e p e r i m o t r i c e ,
precum şi valorificarea lor în planul sportiv – performanţial;
e) f o r m a r e a ş i p e r f e c ţ i o n a r e a c a p a c i t ă ţ i i şi mai ales o b i ş n u i n ţ e i d e
p r a c t i c a r e sistematică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în
timpul liber;
f) c o n t r i b u ţ i a e f i c i e n t ă l a d e z v o l t a r e a u n o r t r ă s ă t u r i ş i c a l i t ă ţ i
intelectuale, estetice, morale, civice etc.
Toate aceste obiective generale sunt foarte importante şi le putem evalua doar în
„sistem”.
„Taxonomia” este „ştiinţa care se ocupă de descrierea şi, mai ales, clasificarea
obiectivelor”. Există multe clasificări ale obiectivelor, majoritatea dintre ele fiind valabile
şi pentru educaţie fizică şi sport.
Cea mai răspândită clasificare este în funcţie de laturile procesului de practicare
a exerciţiilor fizice:
a ) obiective de instruire;
b ) obiective de educaţie.
O altă clasificare a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului care aparţine
psihologiei, este cea care le grupează în:
a) cognitive;
b) psihomotorii;
c) sociale;
d) afective.

36
TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Care sunt elementele componente ale activităţilor de educaţie fizică şi sport ca
fenomene sociale?
2. În ce îşi au originea exerciţiile fizice? Care sunt factorii care au condiţionat
evoluţia exerciţiilor fizice?
3. În ce constă esenţa educaţiei fizice şi sportului?
4. Care este elementul care stabileşte idealul educaţiei fizice şi sportului şi în ce se
concretizează acesta?
5. Enumeraţi elementele fundamentale (laturile) ale idealului educaţiei fizice şi
sportului.
6. Ce sunt funcţiile educaţiei fizice şi din ce derivă ele?
7. Clasificaţi şi descrieţi funcţiile specifice şi pe cele asociate / nespecifice.
8. Clasificaţi obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului.

37
 IV. SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN
ROMÂNIA
În secolul al XIX – lea s-au constituit principalele sisteme naţionale europene de
educaţie fizică şi sport, care au devenit repede cunoscute în dimensiunea continentală
şi chiar mondială şi au influenţat educaţia fizică şi sportul din multe zone geografice şi
social – economice.
Influenţele unora dintre ele se resimt şi astăzi în ţările de origine şi chiar în alte ţări,
cea mai mare influenţă, nu numai pe coordonata social – geografică ci şi pe cea
temporală, având-o sistemul suedez creat de Ling, numit sistemul suedez de
gimnastică. La noi în ţară, influenţele acestui sistem, vizibile chiar în primele decenii ale
secolului al XX – lea, s-a intensificat în perioada dintre cele două războaie mondiale.
După anul 1948, sistemul românesc de educaţie fizică şi sport a fost mult influenţat
de sistemul sovietic de educaţie fizică şi sport. După anul 1989, se pare că modelul
francez de educaţie fizică şi sport are cele mai mari şanse de a ne influenţa.
• Ce este un sistem? După teoria cibernetică, un „sistem” presupune mai multe
elemente componente, ansamblate într-o anumită ordine care implică interacţiune,
interdependenţă şi întrepătrundere cu grade diferite de intensitate în scopul realizării
aceloraşi obiective şi care are capacitatea de a fi reglat şi – mai ales – de a se
autoregla pentru a-şi îndeplini funcţiile specifice.
Încercând o particularizare în domeniul nostru, am putea aprecia că prin sistemul de
educaţie fizică şi sport se înţelege „a n s a m b l u l u n i t ă ţ i l o r o r g a n i z a t o r i c e ş i a
conţinutului activităţilor acestora, concepute corelativ pe plan
naţional, în scopul perfecţionării prioritare a dezvoltării fizice şi a
capacităţii motrice în rândul tuturor categoriilor de populaţie umană,
p r i n c o n c o r d a n ţ ă c u c o m a n d a s o c i a l ă p r e z e n t ă ş i d e p e r s p e c t i v ă ”.
În lucrarea „Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se dă doar definiţia sistemului
de educaţie fizică menţionându-se că reprezintă „s i s t e m u l d e i d e i , m e t o d e ş i
mijloace structurate după principii unitare în vederea realizării unor
o b i e c t i v e p o l i t i c e , s o c i a l e ş i b i o l o g i c e a l e e d u c a ţ i e i f i z i c e ”.
• Ca o primă concluzie, rezultă că s i s t e m u l d e e d u c a ţ i e f i z i c ă ş i s p o r t c a
noţiune, se referă la organizarea, teoria şi practica întregului
d o m e n i u d i n i n t e r i o r u l u n u i s t a t . În componenţa unui sistem pot fi întâlnite
patru tipuri de elemente:

38
 a) de natură materială: numărul de elemente şi calitatea acestora;
b) de natură structurală: relaţiile dintre elemente;
c) de natură funcţională: tipurile de reacţie a sistemului la stimuli interni şi externi;
d) de natură conceptuală / ideologică: care stau la baza organizării şi funcţionării
sistemului.
Sistemul de educaţie fizică şi sport din România cuprinde următoarele unităţi
organizatorice:
a) Asociaţiile şi cluburile sportive din întreprinderi, instituţii (inclusiv de învăţământ),
departamente, societăţi comerciale, zone teritoriale etc.;
b) Organele locale, teritoriale sau centrale cu responsabilităţi speciale în domeniul
practicării exerciţiilor fizice: Agenţiile municipale şi judeţene pentru sport,
Federaţiile sportive, Agenţia Naţională pentru Sport;
c) Educaţia fizică şi sportivă din învăţământul de toate tipurile şi gradele;
d) Centrul Naţional de cercetări ştiinţifice în domeniu, Centrul Naţional de medicină
sportivă, laboratoare de cercetări ştiinţifice, cabinetele metodice din unele cluburi
şi asociaţii sportive;
e) A. N. E. F. S. şi toate celelalte facultăţi sau secţii de profil statale sau particulare
care au responsabilităţi pe linia formării şi perfecţionării specialiştilor din domeniu.
• Ca o a doua concluzie, se poate aprecia că principalele componente implicate
în structura sistemului de educaţie fizică şi sport sunt următoarele:
a) Finalităţile generale, specifice şi operaţionale;
b) Conţinuturile, constituind componenta „cheie” a educaţiei fizice şi sportului;
c) Energiile umane angajate (subiecţi, specialişti, cercetători, personal auxiliar etc.);
d) Activităţile fundamentale de predare şi de învăţare;
e) Strategiile de acţiune (metode, mijloace, materiale etc.);
f) Cadrul organizatoric;
g) Rezultatele sau performanţele subiecţilor;
h) Sistemul de control (de evaluare);
i) Contextul social uman şi ambianţa socio – afectivă (bazată pe relaţiile
interpersonale).
• Principalele caracteristici ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport
sunt următoarele:
a) Beneficiază de o temeinică fundamentare ştiinţifică a fenomenului de practicare
a exerciţiilor fizice: discipline specifice cu statut ştiinţific, cercetări şi publicaţii,
doctoratul şi masteratul în domeniu, laboratoare şi cabinete metodico – ştiinţifice;

39
b) Are un evident caracter naţional, fiind ancorat în realităţile etapei pe care o
parcurge ţara noastră şi valorificând unele tradiţii (cum ar fi menţinerea sporturilor
naţionale oina şi trânta) sau particularităţile biologice ale populaţiei umane;
c) Are un caracter deschis şi dinamic, fiind receptiv la influenţele externe şi interne,
modificându-şi structura şi funcţionarea în raport de evoluţia şi cerinţele comenzii
sociale;
d) Are capacitate de reglare şi autoreglare, atât la nivelul „întregului” cât şi al
„părţilor” (subsistemelor), manifestând constant tendinţa de a lupta împotriva
dezorganizării şi a acţionării unor elemente întâmplătoare;
e) Între subsistemele sale sunt relaţii funcţionale pozitive, evitându-se
suprapunerile de atribuţii.
• Principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport au
fost, sunt şi vor fi următoarele:
a) Organizarea activităţilor motrice fundamentale din domeniu cu precădere la
locul de muncă al subiecţilor. Acest principiu a stat şi stă, încă, la baza înfiinţării şi
funcţionării asociaţiilor şi cluburilor sportive în şcoli şi licee, facultăţi, întreprinderi,
instituţii etc. Acest principiu este determinat în primul rând material, dar şi de alte
elemente: se poate acorda sprijin şi asistenţă, inclusiv cu specialişti, se are în
vedere şi timpul liber al subiecţilor, se ţine seama şi de specificul activităţii
profesionale a subiecţilor. Acest principiu, dominant doar în ţara noastră şi în
câteva alte ţări est – europene, nu exclude posibilitatea practicării exerciţiilor fizice
şi în afara locului de muncă, adică la nivel de cartier, sector, localitate, centre de
sănătate sau de agrement etc.;
b) Formarea la subiecţi a unui sistem corect şi bogat de deprinderi şi priceperi
motrice, în concordanţă cu particularităţile individuale sau de grup. Particularităţile
sunt determinate de vârsta, sexul, starea de sănătate, specificul activităţii
profesionale, opţiunea subiecţilor. De asemenea, influenţarea pozitivă a indicilor
somato – funcţionali şi ai calităţilor motrice de bază sau specifice se realizează în
temeiul aceloraşi particularităţi ale subiecţilor.
c) Asigurarea continuităţii practicării exerciţiilor fizice, printr-un sistem de forme
adaptate la fiecare etapă social – istorică, perioadă de vârstă şi alţi factori
specifici.
d) Stimularea preocupării pentru creşterea continuă a nivelului de pregătire motrică
a subiecţilor prin înfiinţarea unor „pârghii” naţionale: Sistemul Naţional Şcolar de
Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport, Sistemul Naţional de Selecţie (pe ramuri şi

40
 probe sportive), „Categorii de clasificare sportivă”, „Eşaloane competiţionale cu
procedură de promovare şi retrogradare”, „Titluri” de campioni şi „onorarea”
acestora;
e) Asigurarea unei legături eficiente în triada: educaţie fizică (mai ales
preuniversitară) – sportul pentru toţi – sportul de performanţă;
f) Concentrarea elementelor umane cu talent şi cu aptitudini deosebite, în unităţi
speciale de performanţă sportivă, pentru valorificarea la maximum a
randamentului lor, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional;
g) Asigurarea unei conduceri unitare şi a unui cuplu de „îndrumare şi control”, la
nivelul tuturor subsistemelor din educaţie fizică şi sport.

TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Definiţi sistemul de educaţie fizică şi sport.
2. Care sunt elementele componente ale sistemului de educaţie fizică şi sport din
interiorul unui stat?
3. Ce unităţi organizatorice cuprinde sistemul de educaţie fizică şi sport din
România?
4. Enumeraţi principalele componente implicate în structura sistemului de educaţie
fizică şi sport din ţara noastră.
5. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului românesc de educaţie fizică şi
sport?
6. Clasificaţi şi descrieţi principiile organizatorice ale sistemului de educaţie fizică şi
sport din ţara noastră.

41
 V. MIJLOACELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Mijloacele sunt instrumente cu care se acţionează în educaţie fizică şi sport, în
toate subsistemele. Ele sunt concepute, selectate sau elaborate – în majoritatea
cazurilor – de conducătorul procesului instructiv - educativ şi sunt efectuate de către
subiecţi. În activităţile specifice de tip independent, aceste mijloace aparţin subiecţilor şi
sub aspectul conceperii şi selecţiei.
Tipologia mijloacelor:

V. 1. Mijloacele specifice
a) Exerciţiul fizic
• Se constituie în mijlocul specific de bază pentru educaţie fizică
ş i s p o r t . Este modelul operaţional cel mai frecvent folosit pentru realizarea
obiectivelor propuse.
• Realizarea exerciţiilor fizice într-un mod ş t i i n ţ i f i c , reprezintă
condiţia fundamentală pentru obţinerea eficienţei optime pe linia celor două obiective
prioritare ale educaţiei fizice şi sportului: perfecţionarea dezvoltării fizice şi
perfecţionarea capacităţii motrice.
• Este actul motric repetat sistematic şi c o n ş t i e n t în vederea
îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, fiind mijlocul specific principal, de
bază.
• Î ş i a r e o r i g i n e a î n a c t u l m o t r i c g e n e r a l a l o m u l u i (în mişcare), fiind
realizat pentru întreţinerea relaţiei cu mediul intern şi extern. Se deosebeşte deci, de
un act motric obişnuit, având la bază o intenţie deliberat concepută, fapt care îl
deosebeşte de alte acte şi acţiuni motrice (din viaţa cotidiană, productivă etc.).
• I n f l u e n ţ e a z ă c o n c o m i t e n t a t â t s f e r a b i o l o g i c ă (cu precădere) c â t ş i
c e a p s i h o l o g i c ă (efectuarea lui solicită atenţia, memoria, gândirea, voinţa,
imaginaţia etc.).
• C o n ţ i n u t u l e x e r c i ţ i u l u i f i z i c depinde de două e l e m e n t e principale:
1. intenţia sau scopul în care este practicat;
2. finalitatea realizată.
Între scop şi finalitate trebuie să existe corespondenţă, de aceea, între cele două
principale elemente, analiza trebuie să vizeze ceea ce reprezintă, de fapt, esenţa
conţinutului exerciţiului fizic: efortul fizic (apreciat prin volum, intensitate şi

42
complexitate), efortul psihic şi mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia. Alături
de această esenţă a conţinutului exerciţiului fizic, în analiză trebuie avute în vedere şi
alte mijloace folosite: metodele sau procedeele metodice, metodologia utilizată sau
strategiile instructiv – educative, calitatea subiecţilor etc.
Conţinutul exerciţiilor fizice se apreciază, în principal, prin influenţele asupra
organismului uman al subiecţilor, influenţe relativ uşor de determinat dacă se au în
vedere următoarele:
- să se ţină seama că efectele se obţin numai în timp, nu de „azi pe mâine”;
- să se respecte particularităţile colectivelor de subiecţi precum şi prevederile unor
documente oficiale (programe, manuale, instrucţiuni);
- să se urmărească toate obiectivele educaţiei fizice şi sportului, având în vedere
polivalenţa exerciţiilor fizice pentru realizarea acestora.
• Forma exerciţiului fizic
După Ion Şiclovan, forma exerciţiului fizice este „modul particular în care se succed
mişcările componente ale fiecărui exerciţiu, precum şi legăturile ce se stabilesc între
acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice în cauză”.
Forma este, în consecinţă, aspectul exterior al exerciţiului fizic, aspect observabil cu
„ochiul liber” şi care poate avantaja sau dezavantaja evaluarea actului sau acţiunii
motrice respective.
Pentru aprecierea formei exerciţiului fizic trebuie luaţi în considerare următorii
principali f a c t o r i :
1. poziţia corpului şi segmentelor corporale (iniţială, intermediară şi finală), uneori
şi faţă de obiect sau aparat;
2. direcţia mişcării;
3. amplitudinea mişcării şi relaţia dintre segmentele corporale participante;
4. tempoul mişcării;
5. ritmul mişcării;
6. sistemul de dispunere a subiecţilor în spaţiul de practicare a exerciţiilor fizice.
• Clasificarea exerciţiilor fizice:
1. după criteriul anatomic: exerciţii fizice pentru întregul corp uman sau pentru
segmentele corporale (cap, gât, membre superioare, trunchi, membre inferioare,
abdomen, spate etc.);
2. după poziţia subiecţilor faţă de aparatele la care şi cu care se lucrează: exerciţii
fizice la aparate, exerciţii fizice cu aparate etc.;
3. după calităţile motrice pe care la dezvoltă preponderent: exerciţii fizice pentru
viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă etc.;

43
 4. după tipul deprinderilor motrice care se învaţă: exerciţii fizice pentru deprinderile
motrice de bază şi utilitar – aplicative şi exerciţii fizice pentru deprinderile motrice
specifice ramurilor şi probelor sportive;
5. după caracterul succesiunii mişcărilor componente: exerciţii fizice ciclice, exerciţii
fizice aciclice şi exerciţii fizice mixte (ciclice şi aciclice);
6. după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice supramaximale, maximale,
submaximale, de intensitate medie, de intensitate mică;
7. după natura contracţiei musculare: exerciţii fizice dinamice, statice şi mixte
(dinamice şi statice).
Nici o clasificare e exerciţiilor fizice nu poate fi completă, toate sunt funcţionale pe
măsură ce corespund necesităţilor celor care selecţionează exerciţii fizice pentru
scopuri sau intenţii precise.
b) Aparatura de specialitate
Acest mijloc specific este foarte important, atât în educaţie fizică, dar mai ales în
sport, în care este determinant şi semnificativ pe plan performanţial. Include:
1. I n s t a l a ţ i i : porţi, panouri, groapa de sărituri, bara fixă, inele, filee pentru tenis
sau volei etc.;
2. A p a r a t e ş i m a t e r i a l e s p e c i f i c e : mingi, scări fixe, bănci de gimnastică,
saltele, bastoane, cercuri, eşarfe, gantere, extensoare etc.;
Toate acestea, prin calitatea lor şi, mai ales prin cantitate, influenţează în mod
evident eficienţa practicării exerciţiilor fizice, contribuie la determinarea valorilor
densităţii motrice pentru orice activitate, indicator de prim rang în domeniu. Aparatura
de specialitate adaugă exerciţiilor fizice valori funcţionale deosebite, care nu pot fi
realizate doar prin repetarea structurilor motrice respective, chiar dacă repetarea
acestora se face de foarte multe ori.
c) Mijloacele şi măsurile de refacere a capacităţii de efort a subiecţilor
Refacerea este mult mai importantă în sport, faţă de educaţia fizică, mai ales cea
şcolară.
După criteriul temporal, refacerea capacităţii de efort a subiecţilor se realizează
sub următoarele două forme:
1. r e f a c e r e a p e p a r c u r s u l a c t i v i t ă ţ i i r e s p e c t i v e (lecţie, concurs etc.). Se
realizează, în majoritatea cazurilor, prin pauzele dintre exerciţiile respective,
pauze active sau pasive, mai mari sau mai mici. În activitatea competiţional –
sportivă, refacerea capacităţii de efort se poate asigura, mai ales în jocurile
sportive, şi prin schimbarea competitorilor între fazele de atac şi apărare, precum
şi prin pauzele dintre reprize, seturi etc.

44
 2. r e f a c e r e a d u p ă î n c h e i e r e a a c t i v i t ă ţ i i r e s p e c t i v e (lecţie, concurs etc.)
trebuie realizată minimal, oricând şi oriunde prin duş cald şi mişcări de relaxare
musculară, inclusiv de automasaj.

V. 2. Mijloace nespecifice / asociate

a) Condiţii igienice
Acestea vizează mai multe aspecte referitoare la igiena individuală a subiecţilor
şi la igiena bazelor materiale.
Concretizarea igienei individuale constă în, cel puţin, următoarele elemente:
1. deprinderi şi obişnuinţe privind „echipamentul” sportiv;
2. reguli de depunere a efortului predominant fizic;
3. reguli precise de alimentaţie;
4. cerinţe minimale privind raportul dintre efort şi odihnă;
5. alte reguli de viaţă şi activitate pe plan individual.
Concretizarea în privinţa bazelor materiale (instalaţii, aparate, săli, terenuri,
materiale sportive) constă, cel puţin în următoarele:
1. respectarea unor reguli de tip ergonomic şi ecologic în confecţionarea sau
construirea acestor bate materiale;
2. folosirea corectă, civilizată a bazelor materiale.
Întotdeauna locul de desfăşurare a activităţii de practicare a exerciţiilor fizice trebuie
să fie curat, frumos şi odihnitor prin modul de realizare a diferitelor „marcaje” specifice,
aerisit în cazul activităţilor desfăşurate in interior, cu o luminozitate şi culoare
corespunzătoare precum şi cu o acustică funcţională.
În sensul respectării unor reguli fundamentale de folosire a bazelor, instalaţiilor,
aparatelor şi materialelor sportive, unii specialişti vorbesc şi de o anumită „igienă
socială”, care semnifică predominant o igienă de comportament în grup.
b) Factorii naturali de călire
Apa, aerul şi soarele sunt principalii factori de călire. Folosirea atentă a acestor
factori, conduce la o eficienţă deosebită în sensul realizării temeinice a obiectivelor
integrale specifice subsistemelor educaţiei fizice şi sportului.
Obiectivele prioritar vizate prin folosirea acestor factori sunt:
1. călirea organismului;
2. sporirea rezistenţei faţă de diferiţi microbi şi faţă de diferite boli;
3. adaptarea la intemperiile naturale;
4. obţinerea unui randament sporit în orice activitate.

45
 c) Mijloacele împrumutate din alte laturi ale educaţiei generale
Aceste mijloace „asociate” / „nespecifice” sunt necesare şi extrem de eficiente pentru
cei care practică sistematic şi ştiinţific exerciţiile fizice.
Este vorba de adaptarea în activităţile specifice a unor mijloace din:
1. educaţia intelectuală (exemplu: studierea lucrărilor de specialitate şi a celor
literare sau artistice cu subiecte din domeniul practicării exerciţiilor fizice);
2. educaţia estetică (exemplu: muzica);
3. educaţia morală (exemplu: respectarea unor proceduri regulamentare şi logice de
comportament în activitatea cotidiană şi – mai ales – în competiţiile sportive);
4. educaţia tehnico – profesională (exemplu: îndeplinirea unor norme / baremuri pe
baza unor cunoştinţe şi calităţi specifice fiecărei activităţi).

TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Clasificaţi mijloacele educaţiei fizice şi sportului.
2. Argumentaţi ideea: exerciţiul fizic se constituie în mijloc specific de bază pentru
educaţie fizică şi sport.
3. Care sunt elementele specifice conţinutului exerciţiului fizic?
4. Explicaţi noţiunea de formă a exerciţiului fizic.
5. Enumeraţi principalii factori care trebuie luaţi în considerare pentru aprecierea
formei exerciţiului fizic.
6. Clasificaţi exerciţiile fizice.
7. Ce include aparatura de specialitate şi care este importanţa acestui mijloc specific
în educaţie fizică şi sport?
8. Care sunt formele cu ajutorul cărora se realizează, după criteriul temporal,
refacerea capacităţii de efort a subiecţilor?
9. Care sunt elementele specifice igienei individuale şi în ce se concretizează
condiţiile igienice în privinţa bazelor materiale?
10. Care sunt obiectivele vizate prioritar prin folosirea factorilor naturali de călire în
educaţie fizică şi sport?
11. Daţi exemple de mijloace împrumutate din alte laturi ale educaţiei generale şi
explicaţi importanţa utilizării lor în educaţie fizică şi sport.

46
 VI. COMPONENTELE PROCESULUI INSTRUCTIV –
EDUCATIV ŞI ALE ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE DE
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

VI. 1. Consideraţii generale

În cele două ipostaze, ca proces instructiv – educativ şi ca activitate independentă,
educaţia fizică şi sportul au o desfăşurare continuă în timp, cu „intrări” şi „ieşiri” precise
şi cu „prelucrare” a „materiei prime” tot aşa de precisă. În funcţie de obiectivele fiecărui
subsistem au fost stabilite anumite elemente de bază, numite componente care
formează – în fond – conţinutul activităţilor respective şi care conduc la stabilirea
modelului în funcţie de comanda socială. Aceste componente sunt:
• cunoştinţele teoretice de specialitate;
• indicii somatici / morfologici şi funcţionali / fiziologici ai organismului;
• calităţile motrice;
• deprinderile şi priceperile motrice (de bază, utilitar – aplicative şi specifice
sporturilor);
• elemente de conţinut ale altor laturi din educaţia generală.
Aceste componente trebuie privite, realizate şi analizate numai în „sistem”, chiar
dacă sunt foarte complexe şi mai ales eterogene. Conţinutul acestor componente,
raportat la vârsta şi sexul subiecţilor, este prevăzut de unele documente speciale:
programe, manuale, îndrumare, instrucţiuni.

VI. 2. Cunoştinţele teoretice de specialitate

Cunoştinţele teoretice de specialitate se transmit – pe cale verbală sau pe cale
intuitivă (grafice, planşe, scheme etc.) – concomitent cu procesul de practicare a
exerciţiilor fizice. Ele se transmit subiecţilor – în procesul bilateral – înaintea, în timpul
sau după exersarea actelor şi acţiunilor motrice. În sport, aceste cunoştinţe teoretice de
specialitate se transmit şi cu ocazia şedinţelor de pregătire sau de analiză a activităţilor
competiţionale specifice.
După Ion Şiclovan, aceste cunoştinţe presupun reflectarea în conştiinţa subiecţilor a
fenomenelor proprii activităţilor de educaţie fizică şi sport, reflectare sub formă de
percepţii, reprezentări, acţiuni sau principii. Ele au, aşadar, un rol primordial în

47
conştientizarea practicării exerciţiilor fizice. Ele pot da şi trebuie să dea, în ultimă
instanţă, răspunsul corect la permanenta întrebare pusă de subiecţi: „de ce?”
Cunoştinţele teoretice de specialitate sunt destul de variate, spre exemplificare
putând fi enumerate următoarele:
• poziţiile şi direcţiile mişcărilor, realizate prin contracţia muşchilor scheletici;
• principalele segmente ale corpului omenesc şi cele mai importante acte şi acţiuni
motrice efectuate de aceste segmente;
• regulile de bază privind practicarea exerciţiilor fizice din punct de vedere igienic,
fiziologic, metodic, psihopedagogic etc.
• prevederile unor regulamente oficiale, care vizează practicarea unor ramuri sau
probe sportive pe plan competiţional;
• conţinutul şi organizarea educaţiei fizice şi sportului în ţara noastră;
• recordurile sau performanţele maxime pe plan naţional la unele ramuri sau probe
sportive;
• metodologia folosirii exerciţiilor fizice în scopuri preventive şi corective;
• mecanismul fundamental de execuţie a unor acte şi acţiuni motrice;
• rolul practicării exerciţiilor, în mod sistematic, asupra organismului uman ş. a.

VI. 3. Indicii somatici / morfologici şi funcţionali / fiziologici

ai organismului
Se află în strânsă legătură cu un obiectiv prioritar: perfecţionarea dezvoltării
umane. Se urmăreşte pe acest plan, obţinerea unor indici superiori şi armonioşi, în
corelaţie optimă cu vârsta subiecţilor. Îmbunătăţirea acestor indici prin activităţile de
educaţie fizică şi sport este posibilă dacă se acţionează sistematic nu numai prin lecţii,
ci şi prin activitatea independentă din timpul liber al subiecţilor.
Nivelul acestor indici condiţionează randamentul oamenilor în muncă şi în viaţă, ei
constituind fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea
deprinderilor şi / sau priceperilor motrice.

48
 VI. 4. Calităţile motrice

VI.4.1 Consideraţii generale

Calităţile motrice, nu se dobândesc, nu se „capătă” pe parcursul existenţei
umane individuale („ontogenezei”). Oamenii se nasc cu anumiţi indici ai calităţilor
motrice. Aceşti indici se dezvoltă în ontogeneză de la sine, datorită vieţii, până la o
anumită vârstă şi apoi încep să scadă într-un ritm diferenţiat determinat de multe
variabile. Prin practicarea specială a exerciţiilor fizice sub formă de proces bilateral sau
ca activitate independentă, se poate accelera dezvoltarea indicilor calităţilor motrice,
fenomen denumit „educarea calităţilor motrice”.
Calităţile motrice sunt de două feluri:
• de bază: viteza, îndemânarea, rezistenţa şi forţa (codificat VÎRF), unii autori
adăugând mobilitatea şi supleţea;
• specifice: cele implicate prioritar în practicarea ramurilor şi probelor sportive.
Calităţile motrice se află într-o strânsă legătură cu deprinderile şi priceperile motrice.
Înţelegerea corectă a acestei legături poate elimina unele confuzii cum ar fi:
• se confundă foarte des, calitatea motrică „viteza” cu deprinderea şi /sau
priceperea motrică „alergarea de viteză”;
• este confundată calitatea motrică „rezistenţa” cu deprinderea şi / sau priceperea
motrică „alergarea de rezistenţă”.
Însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice este un proces dificil, care este
condiţionat şi de nivelul calităţilor motrice ale subiecţilor, exersarea făcută în scopul
însuşirii deprinderilor şi priceperilor motrice având ca efect indirect dezvoltarea /
educarea calităţilor motrice. De asemenea, orice deprindere sau pricepere motrică
însuşită deja de subiecţi poate deveni şi un mijloc pentru dezvoltarea / educarea
calităţilor motrice la subiecţii respectivi, obţinându-se ca efect indirect, şi unele progrese
pe planul tehnicii sau chiar tacticii de execuţie a deprinderilor şi priceperilor motrice în
cauză.
Acţionarea specială şi ştiinţifică pentru dezvoltarea / educarea unei calităţi motrice
implică – în ponderi diferite – şi efecte pozitive indirecte asupra celorlalte calităţi
motrice.
Îndemânarea şi forţa au cele mai largi intercondiţionări cu celelalte calităţi motrice.
La vârste mici se dezvoltă / educă toate calităţile motrice, dar se pune accent pe
viteză şi îndemânare. La vârste de peste 14 – 15 ani se pune accent pe rezistenţă şi
forţă. Calităţile motrice pot fi dezvoltate / educate în orice perioadă a anului

49
calendaristic, în lecţia de educaţie fizică, fiecare calitate motrică se abordează ca temă,
în verigi structurale precise.
Dezvoltarea / educarea calităţilor motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor
energetice ale organismului, deci prin efort sistematic, nu numai de tip nervos ci şi
muscular.
Efortul implică trei elemente prin prisma cărora este analizat, planificat şi
reconsiderat:
1. Volumul – reprezintă cantitatea de lucru mecanic şi se apreciază prin număr de
repetări, distanţe parcurse, kilograme ridicate etc. Totul se raportează la timp şi
rezultă densitatea, un aspect fundamental pentru efort.
2. Intensitatea – reprezintă gradul de solicitare a organismului subiecţilor. Se
exprimă prin procente faţă de posibilităţile maxime (60%, 70%, 80% etc.), tempo
de execuţie (2/4, 3/4, 4/4), număr de execuţii pe unitatea de timp etc.
3. Complexitatea – reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe
parcursul efortului. Ea creşte când apar „adversari” şi chiar coechipieri.
Toate cele trei elemente au un caracter precis în dezvoltarea / educarea calităţilor
motrice. Raportul dintre volum şi intensitate este, de regulă, invers proporţional. În
cadrul acestui raport un rol deosebit îl au pauzele dintre repetări, recomandându-se:
• pauză de 3 – 5 minute după efortul maximal (90 – 100%);
• pauză 1′30” – 3 minute după efortul submaximal (75 – 85%);
• pauză 45” – 2 minute după efort mediu (60 – 70%);
• fără pauză după efort mic (40 – 50%).
Calităţile motrice fac parte din capacitatea motrică. Ele dau esenţa pregătirii fizice
(stare continuă) şi a condiţiei fizice (stare de moment).
În evaluarea la educaţie fizică şi sport, calităţile motrice ocupă un loc central,
deoarece ale dau o evidentă notă de obiectivizare a acestui proces.

VI.4.2 Viteza
a) Definiţie de sinteză: „capacitatea organismului uman de a executa acte sau
acţiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia
într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate (repeziciune, iuţeală) maximă, în funcţie de
condiţiile existente” [6 - pag. 63].
Alte definiţii:
• N. Ozolin - defineşte viteza ca fiind „calitatea" de a efectua rapid mişcarea.
• A. Demeter - „viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu
rapiditate şi frecvenţă mare".

50
 • V. M. Zaţiorschi - „viteza este capacitatea omului de a efectua acţiunile
motrice într-un timp minim pentru condiţiile respective".
• D. Harre - „termenul de viteză defineşte însuşirea de deplasare a corpului cu
cea mai mare rapiditate".
b) Factori de condiţionare. Prin sinteză, din literatura specifică se desprind
următorii factori determinanţi pentru viteză:
• mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, care
condiţionează alternanţa contracţiei şi relaxării musculare;
• funcţionalitatea analizatorilor (vizual, auditiv şi cutanat), în sensurile acuităţii,
fineţei şi preciziei acestora;
• calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
• viteza de contracţie a muşchilor inervaţi;
• tipul fibrelor musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt „rapide”, ele sunt
favorabile unei viteze bune);
• valoarea surselor şi proceselor energetice (mai ales conţinutul în ATP şi
fosfocreatină pentru muşchii intraţi în contracţie);
• nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (mai ales forţa).
c) Forme de manifestare
1. V i t e z a d e r e a c ţ i e – se mai numeşte şi „timpul latent al reacţiei motrice”.
Reacţiile motrice sunt de două feluri:
• simple – care constau în răspunsuri (însuşite, exersate) la excitanţi cunoscuţi,
dar care apar spontan, inopinat (de exemplu pocnetul pistolului la startul pentru
alergările atletice);
• complexe – care implică elaborarea răspunsurilor, în sensul alegerii, combinării
sau corectării acestora, acţiunea de răspuns nu a fost exersată în prealabil, în
aceeaşi relaţie cu semnalul. Răspunsurile sunt în funcţie de acţiunile partenerilor
sau adversarilor, condiţiile de întrecere (suprafaţa de antrenament şi concurs,
luminozitate, culoare etc.) şi alte variabile concrete.
Uneori, situaţiile în raport de care se aleg acţiunile de răspuns trebuie anticipate,
pregătindu-se răspunsurile dinaintea semnalelor. Se întâlnesc în jocurile sportive
bilaterale, sporturile de luptă, schi, unele jocuri de mişcare, ştafete şi parcursuri
aplicative.
Viteza de reacţie este condiţionată de următoarele elemente:
• apariţia excitaţiei în receptor sau receptori;
• transmiterea pe cale aferentă;

51
 • analiza semnalului;
• transmiterea pe cale eferentă;
• excitarea muşchilor.
Nu este identică pentru toate segmentele corpului, la membrele superioare
înregistrându-se cei mai buni indici.
Viteza de reacţie are valori diferite la vârste diferite (la semnale vizuale) după o
dinamică ascendentă, începând de la 8-10 ani până la 20-30 de ani când atinge valori
maxime, după care începe să scadă treptat.
Timpul de reacţie este diferit la sportivi faţă de nesportivi.
Astfel, la semnal vizual: 0,15-0,20 secunde la sportivi şi 0,20-0,25 secunde la
nesportivi, iar la semnal sonor: 0,05–0,075 la sportivi şi 0,17-0,27 la nesportivi.
2. V i t e z a d e e x e c u ţ i e
Este capacitatea de a efectua un act motric sau o acţiune motrică, dar şi mai multe
asemenea acte sau acţiuni motrice „singulare”.
Se măsoară prin timpul care trece de la începerea execuţiei şi până la încheierea
acesteia.
Este determinată şi de nivelul însuşirii tehnicii de execuţie a deprinderilor şi
priceperilor motrice.
3. Viteza de repetiţie
Constă în capacitatea de a efectua aceeaşi mişcare într-o unitate de timp
prestabilită, deci, ea se referă la mişcări ciclice.
Se mai numeşte şi „frecvenţa mişcării”. Este condiţionată de:
• tempou – densitatea mişcării pe unitate de timp, reprezintă o caracteristică
importantă în direcţia stabilirii intensităţii efortului şi implicit a gradului de
solicitare a organismului de către un exerciţiu fizic. Eforturile de viteză sunt
caracterizate în funcţie de durata lor de intensitate maximală şi submaximală
(de ex.: număr de paşi pe secundă, număr de acţiuni pe repriză la jocuri etc.).
• ritm – defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre
aceste mărimi, fiind prezent în efectuarea oricărui act, acţiuni, activităţi
motrice, constituind o componentă temporală strâns legată de viteză dar şi de
coordonare, precizie, abilitate.
Ritmul adecvat determină cursivitatea şi eficienţa mişcării respective.
Are legături şi cu „capacitatea de accelerare”, adică cu acea capacitate de a se
atinge o viteză maximă într-un timp cât mai scurt.

52
 4. Viteza de deplasare
Este o variantă a vitezei de repetiţie, concretizându-se în următoarele două
modalităţi:
• parcurgerea unui spaţiu prestabilit (între 15 – 20 m şi 100 – 150 m) contratimp;
• parcurgerea într-un timp prestabilit (aproximativ între 10 şi 30 secunde) a unei
distanţe (pe uscat, zăpadă, gheaţă, apă etc.).
5. Viteza uniformă şi neuniformă
Se manifestă pe fondul altor forme (mai ales viteza de repetiţie şi viteza de
deplasare). Atunci când viteza creşte se vorbeşte de „acceleraţie”, iar când descreşte
se vorbeşte de „deceleraţie”. Este importantă în formarea „simţului vitezei”, adică în
menţinerea unei viteze oprime în funcţie de necesităţi.
6. Viteza în ritmul altor calităţi motrice
Se concretizează în:
• viteza în regim de forţă, numită şi detentă de cei mai mulţi specialişti;
• viteza în regim de îndemânare;
• viteza în regim de rezistenţă.
7. Viteza de decizie
Se manifestă .coroborat cu capacitatea de anticipare şi viteza de reacţie. Situaţiile de
joc, acţiunile adversarului şi partenerilor, condiţiile de teren pentru care trebuie adoptate
soluţii (răspunsuri) se intuiesc anticipat (în lipsa unor semnale, înaintea prezenţei
acestora). Pentru aceste situaţii prezumtive se elaborează răspunsurile adecvate,
anticipând apariţia situaţiei, sportivul nu mai este surprins, deoarece şi-a imaginat cu o
fracţiune de timp mai devreme evoluţia acţiunilor şi şi-a pregătit răspunsul.
d) Procedee metodice de dezvoltare / educare
Procedeele pentru dezvoltarea vitezei cel mai frecvent utilizate sunt:
1. E f e c t u a r e a a c t e l o r ş i a c ţ i u n i l o r m o t r i c e î n t e m p o u r i m a x i m a l e ,
folosindu-se condiţii normale de lucru. Modalităţi: alergare pe teren plat cu
echipament regulamentar, pase sau dribling cu mingea regulamentară pentru
un joc sportiv etc.
2. E f e c t u a r e a actelor şi acţiunilor motrice în tempouri
s u p r a m a x i m a l e , folosindu-se condiţii uşurate de lucru. Modalităţi: alergare
„la vale” pe o pantă uşor înclinată, alergare pe teren plat cu echipament mai
uşor, pase sau dribling cu o minge mai uşoară decât cea regulamentară etc.
3. E f e c t u a r e a actelor şi acţiunilor motrice în tempouri
s u b m a x i m a l e , folosindu-se condiţii uşor îngreuiate de lucru. Modalităţi:
alergare „la deal” pe o pantă uşor înclinată, alergare pe teren plat cu
53
 echipament puţin mai greu decât cel regulamentar, pase sau dribling cu o
minge puţin mai grea decât cea regulamentară etc.
4. E f e c t u a r e a a c t e l o r ş i a c ţ i u n i l o r m o t r i c e î n t e m p o u r i a l t e r n a t i v e
(maximale şi submaximale, maximale şi supramaximale, supramaximale –
submaximale), tempouri imprimate de factori externi (mai ales de natură
electronică sau mecanică).
e) Tehnologia de acţionare pentru dezvoltarea / educarea calităţii motrice viteza
Exemple de mijloace folosite pentru dezvoltarea / educarea vitezei (sub toate formele
ei de manifestare):
• jocuri dinamice şi jocuri pregătitoare,
• ştafete,
• parcursuri aplicative,
• exerciţii specifice probelor atletice,
• exerciţii de atenţie efectuate cu rapiditate, la diferite semnale vizuale şi auditive,
• deplasări, opriri, porniri şi schimbări de direcţie,
• sărituri cu schimbări de poziţii,
• aruncări şi prinderi de obiecte combinate cu exerciţii de atenţie,
• procedee tehnice şi acţiuni tactice individuale specifice jocurilor sportive efectuate
cu rapiditate,
• repetarea de un anumit număr de ori a unor procedee tehnice în unităţi de timp
din ce în ce mai mici,
• circuite cuprinzând un număr de staţii la care se vor executa exerciţii care vizează
formele de manifestare ale vitezei (reacţie, execuţie, repetiţie) precum şi circuite
de viteză în regim de îndemânare.
Exemple de exerciţii care pot fi utilizate pentru dezvoltarea / educarea anumitor
forme de manifestare ale vitezei:
1. Viteza de reacţie - execuţie (cu dominantă viteza de reacţie):
• ruperi de rânduri şi regrupări în diferite formaţii,
• sărituri uşoare pe loc cu spatele spre direcţia de deplasare, la semnal sonor,
întoarcere urmată de alergare de viteză,
• jocuri dinamice şi ştafete: Cursa pe numere, Crabii şi creveţii, Lupta cocoşilor,
Leapşa, Prinde mingea ricoşată din zid etc.,
• alergare uşoară: la semnal sonor schimbare de direcţie urmată de alergare de
viteză până la un nou semnal sonor,

54
• stând cu un baston de gimnastică ţinut orizontal înainte: eliberarea bastonului şi
prinderea lui înainte ce acesta să atingă solul,
• în linie pe un rând, la anunţarea unor numere schimbarea poziţiei corpului sau
efectuarea unor acte motrice: 1 - ruperi de rânduri, 2 - trecere în sprijin culcat
înainte, 3 - regrupare în linie pe un rând, 4 - căţărare pe aparatele de gimnastică,
• pe perechi faţă în faţă, unul se deplasează cu spatele iar celălalt cu faţa, cel care
se deplasează cu spatele la un moment dat, bate din palme, se întoarce şi aleargă
în timp ce colegul său încearcă să-l prindă,
• pe perechi faţă în faţă, unul şezând, celălalt se deplasează spre el executând
alergare cu joc de glezne. La un moment dat prin surprindere, cel din şezând se
ridică, se întoarce şi aleargă evitând să fie prins de celălalt,
• din şezând, aruncarea unei mingi în sus, ridicare şi prinderea ei înainte ca
aceasta să atingă solul.
2. Viteza de execuţie - reacţie (cu dominantă viteza de execuţie):
• pasarea unei mingi (handbal, volei, baschet, fotbal) printr-un procedeu cunoscut
cu un partener (sau la perete) într-o anumită durată de timp, sub formă de
concurs, câştigă cine realizează mai multe pase,
• exerciţii de demaraj executate pe perechi,
• exerciţii de influenţare selectivă a aparatului locomotor (rotiri, arcuiri, îndoiri)
executate în ritm rapid timp de 5-10 secunde,
• ştafete care includ deprinderi specifice unor jocuri sportive (ex.: ştafeta cu
dribling, ştafeta cu dribling şi pasă etc.),
• din alergare uşoară, la semnal sonor, se execută schimbare de direcţie apoi la un
nou semnal sonor alergare accelerată,
• din alergare cu joc de glezne, trecere la semnal sonor în alergare cu genunchii
sus în tempo maxim (10-15 secunde),
• din stând cu palmele sprijinite pe un perete se execută joc de glezne, la semnal
sonor subiecţii se întorc şi aleargă până la un nou semnal,
• subiecţii dispuşi în linie pe un rând, fiecare cu o minge, la semnal sonor aruncă
mingea înainte, cu traiectorie medie, aleargă şi prind mingea înainte ca aceasta să
atingă solul. Acelaşi exerciţiu, subiecţii fiind dispuşi cu spatele pe direcţia de
aruncare.
3. Viteza de deplasare şi reacţie (cu dominantă viteza de deplasare):
• alergare accelerată pe distanţe variabile (15-20-25 m),
• alergare pe loc cu viteză maximă timp de 10-15 secunde,

55
• sprinturi pe distanţe mici (5-10-15 m),
• sprinturi pe distanţe mici cu plecare din poziţii diferite,
• sprinturi precedate de execuţia altor exerciţii,
• alergare uşoară alternată cu accelerări,
• câte doi spate în spate, având plasat câte un obiect în faţă la distanţa de 10 m: la
semnal sonor subiecţii aleargă, ocolesc obiectul şi revin în poziţia iniţială,
• alergare cu joc de glezne, trecere în alergare cu ridicarea genunchilor sus,
trecere în alergare accelerată (10m+10m+20 m),
• alergare cu handicap (1 m) pe grupe utilizând startul de sus pe distanţa de 20-30
m,
• naveta (5x10 m),
• subiecţii dispuşi în linie pe un rând cu spatele pe direcţia de deplasare, la semnal
execută deplasare cu spatele pe direcţia înapoi, la următorul semnal se întorc şi
execută alergare accelerată până la locurile iniţiale,
• din linie pe un rând, mers, la semnal subiecţii execută o săritură înaltă apoi
aleargă accelerat până la următorul semnal,
• subiecţii dispuşi în linie pe un rând având trasate pe sol în faţa lor şase linii
paralele, la o distanţă de 6 m una faţă de cealaltă: la semnal sonor aleargă până
la a doua linie pe care o depăşesc cu ambele picioare, se întorc şi aleargă până la
linia de plecare, apoi aleargă până la a treia linie şi se întorc la a doua linie ş. a. m.
d. (se repetă traseul complet de 2-3 ori).
4. Viteza de execuţie şi de repetiţie
• ştafete incluzând procedee tehnice specifice jocurilor sportive (ex.: ştafete cu
dribling, pase şi aruncări la coş - baschet),
• exerciţii de pasare şi finalizare specifice jocurilor sportive executate cu mai multe
mingi,
• concursuri cu temă: „cine execută mai repede" un număr de pase sau de
finalizări,
• structuri tehnice executate contratimp.

VI.4.3 Îndemânarea
a) Definiţie de sinteză: „capacitatea organismului uman de a efectua acte şi acţiuni
motrice, mai ales în condiţii variate şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu un
consum minim de energie din partea executantului” [6 - pag. 67].

56
Alte definiţii:
• P. Hirtz: „o calitate de bază a coordonării, un complex de calităţi de mişcare,
complex ce se sprijină pe nivelul de dezvoltare a sistemului nervos central şi
totodată pe calitatea şi nivelul bagajului motric anterior. Îndemânarea este
acea calitate care asigură sportivului posibilitatea de a executa şi stăpâni
mişcări complexe de coordonare, să stăpânească în cel mai scurt timp mişcări
tehnice pe care să le poată pune în practică în cele mai variate şi
schimbătoare condiţii de mediu";
• N. Ozolin: „capacitatea de a rezolva cât mai bine sarcinile motrice, mai ales
cele care apar pe neaşteptate; ea reprezintă o treaptă superioară a capacităţii
sportivului de a-şi coordona mişcările";
• D. Harre: „prin îndemânare se înţelege în primul rând acea calitate care ne
permite să realizăm coordonarea unei mişcări complicate, iar în al doilea rând
îndemânarea asigură însuşirea rapidă a deprinderilor şi perfecţionarea lor, ca
şi folosirea acestora în funcţie de cerinţe şi de adaptarea la situaţii variate".
Se poate aprecia că această calitate motrică presupune următoarele elemente
componente:
• capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau a acestuia în întregime,
pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice. Coordonarea reprezintă partea
calitativă a psihomotricităţii, un fenomen complex la care participă mai multe
sisteme cu scopul de a rezolva un control optimal al mişcării. Determinanta
principală a coordonării senzo - motrice constă în structura adecvată în timp,
direcţii şi amplitudini, dozări precise de impulsuri spaţiale.
• capacitatea de combinare a mişcărilor;
• capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
• echilibrul;
• precizia;
• capacitatea de orientare spaţială;
• capacitatea de orientare temporală, mai ales ritm şi tempo;
• amplitudinea, pe bază de mobilitate articulară – supleţe – elasticitate
musculară;
• ambilateralitatea – capacitatea de a efectua actele şi acţiunile motrice în toate
direcţiile şi planurile, cu orice membru superior sau inferior.

57
b) Factori de condiţionare:
• calitatea sistemului nervos central şi mai ales, capacitatea de coordonare a
centrilor din acest sistem;
• plasticitatea scoarţei cerebrale, adică proprietatea acesteia de a combina mai
multe stereotipuri elementare, pentru a elabora un răspuns complex, conform
cu situaţiile noi intervenite;
• capacitatea analizatorilor de a capta selectiv informaţia şi de a realiza sinteza
aferentă pentru analiza situaţiei;
• calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
• calitatea inervaţiei musculare, care determină contracţia şi relaxarea;
• capacitatea de anticipare, atât sub aspectul desfăşurării tehnice, cât şi a
celorlalte condiţii (reacţia adversarilor sau partenerilor, factori climaterici etc.);
• memoria de scurtă şi de lungă durată;
• gândirea de tip creativ;
• volumul şi complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice stăpânite de
subiect;
• nivelul de manifestare a celorlalte calităţi motrice.
c) Forme de manifestare
1. Îndemânarea generală – necesară efectuării tuturor actelor şi acţiunilor motrice
de către oameni;
2. Îndemânarea specifică – caracteristică şi necesară celor ce practică diferite
ramuri sau probe sportive;
3. Îndemânarea în regimul altor calităţi motrice: viteză, forţă şi rezistenţă.
d) Procedee metodice de dezvoltare / educare
1. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în c o n d i ţ i i c o n s t a n t e , printr-un
număr mare de repetări şi într-un timp îndelungat. Prin repetare multiplă se
înlătură contracţiile musculare inutile şi se ajunge la îndeplinirea condiţiilor pe care
le implică îndemânarea: eficienţă maximă şi consum minim de energie;
2. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în c o n d i ţ i i c o m p l e x e , în sensul
creşterii dificultăţilor de execuţie comparativ cu condiţiile normale. Exemple:
execuţii cu segmentul corporal „neîndemânatic” în toate direcţiile, creşterea
numărului de mingi sau alte obiecte în efectuarea aceleiaşi mişcări, creşterea
numărului de subiecţi pe acelaşi spaţiu de lucru etc.;
3. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în c o n d i ţ i i v a r i a b i l e , care să
preîntâmpine orice situaţie viitoare posibilă. Exemple:

58
 • exersare în spaţii din aer liber şi din interior;
• exersare în săli cu dimensiuni mici şi în săli de educaţie fizică şi sport cu
dimensiuni mari;
• exersare în săli de educaţie fizică şi sport cu luminozitate bună şi în săli cu
luminozitate slabă;
• exersare pe suprafeţe diferite (parchet, zgură, ciment, tartan, gazon, pământ);
• exersarea la momente diferite din zi;
• exersare în prezenţa spectatorilor şi în absenţa acestora;
• exersare la altitudine mică, medie sau mare;
• exersare în condiţii atmosferice normale şi nefavorabile (ploaie, ninsoare, vânt
puternic, ceaţă etc.).
e) Tehnologia de acţionare pentru dezvoltarea / educarea calităţii motrice
îndemânarea.
Exemple de exerciţii:
1. Exerciţii de coordonare:
• stând: ridicări pe vârfuri şi coborâri pe călcâie efectuate concomitent cu mişcări de
braţe şi trunchi simetrice şi asimetrice,
• stând: pas înainte concomitent cu rotarea braţelor înainte, apoi pas înapoi cu
rotarea inversă a braţelor,
• stând: deplasare patru paşi înainte apoi patru înapoi cu mişcări asimetrice la
fiecare pas,
• stând: fandare lateral stânga concomitent cu ducerea palmei stângi la ceafă şi
ridicarea braţului drept lateral, acelaşi exerciţiu în partea opusă,
• stând depărtat cu mâna stângă pe şold şi braţul drept „coroană" deasupra
capului, fandare cu arcuire lateral stânga, acelaşi exerciţiu spre dreapta.
2. Exerciţii de echilibru:
• mers pe vârfuri pe o linie dreaptă trasată pe sol,
• mers pe vârfuri pe o linie trasată pe sol în zig-zag,
• mers pe vârfuri pe o linie dreaptă sau în zig-zag ţinând ochii închişi,
• mers pe vârfuri sau ghemuit cu faţa sau cu spatele pe banca de gimnastică pe
partea lată sau îngustă a acesteia,
• mers pe partea lată sau îngustă a băncii de gimnastică cu diferite mişcări ale
segmentelor superioare, aruncând şi prinzând o minge, sărind coarda, cu piruete
etc.,

59
• alergare pe partea lată a băncii de gimnastică cu executarea unor sărituri peste
diferite obiecte aşezate pe aceasta,
• stând cu menţinerea unui baston în echilibru pe palmă.
3. Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării care solicită două sau mai multe
componente ale acesteia:
• mers, la semnal sonor săritură pe verticală şi alergare accelerată 10-15 m,
• din alergare uşoară executată în linie pe un rând, trecere în sprijin ghemuit la
semnal sonor, întoarcere 180°, alergare accelerată 10-15 m,
• alergare uşoară cu spatele pe direcţia de deplasare, la semnal sonor întoarcere şi
alergare accelerată 8-10 m,
• alergare uşoară în coloană pe două şiruri, la semnal elevii schimbă locurile între
ei,
• sărituri pe loc cu depărtarea picioarelor concomitent cu bătaia palmelor la spate şi
deasupra capului,
• sărituri la coardă cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu viteză maximă, timp de
10–15-20 de secunde,
• elevii dispuşi în cerc, cu spatele spre interiorul cercului, având la mijlocul acestuia
mai multe mingi, la semnal sonor se întorc şi aleargă încercând să intre în posesia
unei mingi,
• pe perechi faţă în faţă la o distanţă de 10 m, unul având o minge: la semnal,
aruncă mingea prin rostogolire pe sol către partener care aleargă în întâmpinarea
ei, la întâlnire sare peste ea, se întoarce şi caută să o prindă cât mai repede,
• câte doi, faţă în faţă, la o distanţă de 6-8 m, fiecare cu minge: la semnal ambii
aruncă mingea spre sol alergând cu intenţie de a prinde mingea partenerului,
înainte ca aceasta să atingă a doua oară solul,
• conducerea mingei cu piciorul executată din mers concomitent cu rotarea
braţelor,
• aruncarea mingei în sus, rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit şi prinderea
mingei înainte să atingă solul,
• conducerea unei mingi cu mâna sau cu piciorul printre obstacole dispuse cât mai
variat,
• stând cu spatele la perete, la distanţe variabile (3, 4, 5, 6 m), aruncarea mingii
peste cap la perete, întoarcere rapidă şi prinderea mingii ricoşate,

60
• pe perechi, cu faţa la perete, unul dintre parteneri cu minge: cel cu mingea o
aruncă cu traiectorii şi unghiuri diferite la perete în timp ce partenerul încearcă să
o prindă fără ca aceasta să atingă solul, după care rolurile se inversează,
• pe perechi, faţă în faţă, unul şezând şi ţinând o minge pe care o aruncă înspre
partener, acesta o loveşte cu capul, în timp ce cel de jos se ridică şi prinde
mingea.
4. Ştafete şi jocuri pentru dezvoltarea / educarea îndemânării
• elevii împărţiţi pe grupe se întrec rostogolind un cerc cu băţul, pe un teren variat,
• elevii împărţiţi în formaţii de suveică simplă execută pase cu mingea de baschet
(handbal, fotbal), în deplasarea la coada şirului opus trecând peste mai multe
obstacole dispuse variat,
• ştafetă cu o paletă de tenis de masă pe care se ţine în echilibru o minge mică,
orice cădere a mingii penalizându-se,
• aceeaşi ştafetă, pe traseu se pot introduce şi obstacole, peste care se sare sau
se merge în echilibru,
• ştafetă cu două mingi, una condusă cu mâna dreaptă iar cealaltă cu stânga,
• ştafetă cu două mingi, una condusă cu mâna iar cealaltă cu piciorul,
• echipele dispuse în coloană câte unul, în faţa fiecărei echipe se desenează pe sol
patru cercuri la distanţă de 3 m unul faţă de celălalt: la semnal, primul din fiecare
echipă aleargă şi ocoleşte primul cerc, în al doilea ia poziţia şezând, în al treilea
efectuează cinci sărituri pe loc, iar pe al patrulea îl ocoleşte complet alergând cu
spatele, după care se întoarce la echipă alergând în zig-zag printre cele patru
cercuri,
• „turturica fără cuib", două echipe în formaţie de cercuri concentrice cu un jucător
„turturică" în centru. La semnal, cele două cercuri cu număr par de elevi încep să
alerge în sensuri opuse, la următorul semnal se opresc şi fac perechi (cei din
cercul 1 cu cei din cercul 2), acţiune la care participă şi jucătorul din centru.
Jucătorul care rămâne fără pereche devine „turturică". Câştigă echipa care a avut
mai puţini jucători la centru,
• „caută comandantul", elevii sunt împărţiţi în mai multe echipe, fiecare dintre ele
având un comandant. La semnal, toţi elevii aleargă într-un spaţiu delimitat (inclusiv
comandanţii), la următorul semnal elevii soldaţi se opresc în ghemuit cu fruntea pe
genunchi, iar comandanţii îşi schimbă poziţiile, la ultimul semnal toţi elevii unei
grupe se adună în cerc în jurul comandantului său. Câştigă cine se grupează mai
repede,

61
• „semănatul şi culesul cartofilor", elevii împărţiţi în mai multe echipe, primii având
în braţe patru mingi de diferite mărimi şi greutăţi (identice la fiecare echipă). La
semnal, cei cu mingile aleargă şi le depun în interiorul a patru cercuri aflate la o
distanţă de 5 m unul de celălalt, ocolesc apoi un obstacol după care la întoarcere
adună mingile şi le predau următorilor. Câştigă echipa care termină prima,
• „cursa pe trei picioare", elevii dispuşi pe perechi în mai multe echipe. Cei care
formează prima pereche a fiecărei echipe se leagă la nivelul gleznei picioarelor din
interior cu o curea. La semnal, perechile aleargă, ocolesc un obstacol aflat la
15-20 m distanţă şi revin predând cureaua următorilor.

VI.4.4 Rezistenţa
a) Definiţie de sinteză: „capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o
durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de
eficacitate optimă” [6 - pag. 69]. Este deci, capacitatea umană de a depune
eforturi fără apariţia stării de oboseală (senzorială, emoţională, fizică) sau prin
învingerea acestui fenomen. Unii autori menţionează şi faptul că rezistenţa
presupune şi „capacitatea ridicată de restabilire rapidă a organismului după
anumite eforturi obositoare”.
Alte definiţii:
• A. Demeter: „rezistenţa este capacitatea omului de a executa mişcarea timp
îndelungat, cu un număr mare de repetări, într-un ritm dat",
• T. Ardeleanu: „calitatea motrică rezistenţă reprezintă capacitatea omului de a
face faţă oboselii fizice, provocată de activitatea musculară, desfăşurată
într-un efort de o intensitate precizată şi un regim determinat, fără
modificarea intensităţii prescrise",
• D, Harre: „în sport prin termenul de rezistenţă se înţelege capacitatea
organismului de a face faţă oboselii",
• N. Ozolin: „rezistenţa exprimă acea capacitate de a executa timp îndelungat
un efort la nivel de intensitate cerut, adică acea capacitate de a lupta cu
oboseala".
b) Factori de condiţionare
Cei mai importanţi sunt:
• stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, în
sensul menţinerii unui raport constant între acestea, dar în favoarea
excitaţiei, pe un timp cât mai lung;

62
 • calitatea sistemelor şi funcţiilor organismului uman, mai ales pe plan
cardiovascular şi respirator;
• culoarea fibrelor musculare implicate în efort (cele roşii sunt lente, deci
favorabile efortului de rezistenţă);
• resursele energetice ale organismului (glicogen, mai ales), calitatea
metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare;
• calitatea proceselor volitive (mai ales perseverenţa şi dârzenia)
determinate motivaţional.
c) Forme de manifestare
1. După criteriul „ponderea participării în efort a grupelor musculare şi a
marilor funcţii organice”:
• rezistenţa generală – capacitatea de a efectua acte şi acţiuni motrice
timp îndelungat, cu eficienţă şi fără apariţia stării de oboseală, angrenându-
se în efort aproximativ 70% din grupele musculare şi solicitându-se mult
sistemele nervos central, cardio-vascular şi respirator;
• rezistenţa specifică – capacitatea de a depune eforturi fizice, cu eficienţă
şi fără apariţia stării de oboseală, pe care le implică ramurile şi probele
sportive. Poate fi: „regională” (când în efort se angrenează între 1/3 şi 2/3
din grupele musculare) şi „locală” (când în efort se angrenează mai puţin de
2/3 din musculatură).
2. După criteriul „sursele energetice, intensitatea şi durata efortului”:
• rezistenţa anaerobă (alactacidă), specifică pentru eforturile cuprinse între
45 de secunde şi două minute, intensitatea efortului fiind de 95 – 100%;
• rezistenţa aerobă, specifică eforturilor cuprinse între două şi opt minute,
spre limita inferioară, ca durată predomină eforturile fizice anaerobe, iar spre
limita superioară, tot ca durată predomină eforturile fizice aerobe. Se mai
numeşte şi „rezistenţă anaerobă lactacidă”, iar intensitatea efortului este de
80 – 90% din posibilităţile maxime individuale.
3. După criteriul „natura efortului”:
• rezistenţă în efort cu intensitate constantă;
• rezistenţă în efort cu intensitate variabilă.
4. După criteriul „modul de combinare cu alte calităţi motrice”:
• rezistenţa în regim de viteză;
• rezistenţă în regim de îndemânare;
• rezistenţă în regim de forţă.

63
d) Procedee metodice de dezvoltare / educare
1. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic:
• procedeul eforturilor uniforme, când se menţine în exersare aceeaşi
intensitate şi creşte volumul (exprimat prin durată, distanţă, număr de
repetări) în aceeaşi activitate sau de la o activitate la alta;
• procedeul eforturilor repetate, când intensitatea efortului rămâne tot
constantă, dar efortul se efectuează cu un număr de repetări în creştere a
aceleiaşi unităţi de efort (fie în aceeaşi activitate, fie de la o activitate la alta).
2. Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:
• procedeul eforturilor variabile, când se menţine aceeaşi unitate de efort
(durată / repriză, distanţă, număr de repetări), dar se modifică intensitatea, în
sens de creştere şi descreştere;
• procedeul eforturilor progresive, când se menţine aceeaşi unitate de
efort, dar se modifică intensitatea numai în sens de creştere (fie pe parcursul
unităţii de efort, fie de la o unitate de efort la alta).
3. Procedeul metodic cu intervale, care se bazează atât pe variaţia volumului cât
şi a intensităţii efortului fizic.
Educarea eficientă a acestei calităţi motrice impune următoarele precizări:
• efortul depus într-o activitate, sub aspectul volumului, trebuie să
depăşească, prin însumarea „unităţilor” specifice, modelul de efort
competiţional sau existenţial / vital în ontogeneză;
• pauza (cu durată precisă de 90 de secunde) dintre repetările din aceeaşi
activitate are ca efect refacerea organismului. După modul în care decurge
această refacere (apreciată prin valorile frecvenţei cardiace), se reglează sau
nu intensitatea efortului pentru repetarea următoare, fiind posibile
următoarele trei variante:
1. dacă frecvenţa cardiacă coboară în cele 90 de secunde de pauză, spre
valorile de la care a „plecat” în repetarea respectivă (s-a plecat de la 120
pulsaţii pe minut, de exemplu, şi revine la 125 pulsaţii pe minut), atunci în
repetarea următoare se menţine aceeaşi intensitate a efortului fizic (de
obicei maximă);
2. dacă frecvenţa cardiacă coboară în cele 90 de secunde de pauză la
valorile de la care a plecat în repetarea respectivă, atunci în repetarea
urătoare trebuie să crească intensitatea efortului fizic;

64
 3. dacă frecvenţa cardiacă nu coboară în cele 90 de secunde de pauză
spre valorile de la care a plecat, în repetarea respectivă (a plecat de la
120 de pulsaţii şi coboară doar până la 140), atunci în repetarea
următoare trebuie să se scadă intensitatea efortului fizic.
În lecţiile de educaţie fizică şi sport, accentul cade pe dezvoltarea rezistenţei
generale, a rezistenţei la eforturi cât mai diferite. Pot fi utilizate următoarele
modalităţi:
1. executarea exerciţiilor în ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare. De
exemplu, din alergare moderată, pasa cu două mâini de la piept, poarte influenţa
şi dezvoltarea rezistenţei generale, în condiţiile în care se repetă de mai multe ori;
2. alergarea în tempo uniform, moderat (procedeu clasic pentru dezvoltarea
rezistenţei), mărind treptat de la un ciclu de lecţii la altul distanţa sau timpul ori
scurtând pauza;
3. deplasările pe schiuri şi alergările pe patine pot fi utilizate în timpul iernii în şcolile
care au condiţii corespunzătoare, ca mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei;
4. alergarea în tempo variat (50 m 2/4, 50 m 3/4, 50 m 2/4 ş. a. m. d.), jocurile
sportive sub formă bilaterală, pot constitui de asemenea mijloace eficace pentru
dezvoltarea rezistenţei;
5. circuitele cu accent pe rezistenţă – forţă pot fi folosite cu eficienţă în timpul iernii,
în special în şcolile care nu au săli de educaţie fizică.
e) Tehnologia de acţionare pentru dezvoltarea / educarea calităţii motrice
rezistenţa
Exemple de exerciţii:
• mers în tempo susţinut,
• exerciţii libere efectuate în tempo moderat (30-40 secunde fiecare exerciţiu),
• sărituri la coardă executate pe loc (1-2 minute),
• jocuri dinamice cu efective mici de elevi,
• exersarea unor procedee tehnice pe perechi, în ritm crescut, de pe loc şi din
deplasare,
• parcurgerea repetată a unor trasee aplicativ - utilitare,
• jocuri sportive cu efective reduse (în spaţii închise, curţi interioare) fără „regula de
afară" (out),
• circuite cuprinzând 8-10 staţii, cu exerciţii simple,
• circuite de forţă - rezistenţă compuse din 6-8 staţii,

65
• alergare alternată cu mers până la 300-400 m (clasele mici) şi 400-500 m (clasele
mari),
• alergare pe teren variat (3-4 min., 5-6 min., 7-8 min. etc. în funcţie de nivelul de
vârstă),
• alergare de durată în tempo uniform (1/4 sau 2/4),
• alergare în tempo variat (ex.: 400 m = 100 m 3/4 + 200 m 1/4 + 100 m 2/4; 800 m
= 200 m 2/4 + 200 m 1/4 + 200 m 2/4 + 200 m 1/4 etc.),
• exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză.

VI.4.5 Forţa
a) Definiţie de sinteză: „capacitatea organismului uman de a învinge o rezistenţă
internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare” [6 - pag. 72].
Alte definiţii:
• A. Demeter: „forţa este capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o
rezistenţă prin mişcare pe baza contracţiei musculare",
• I. Sabău: „forţa este capacitatea organismului uman sau a unei părţi
(segment) a acestuia de a învinge o rezistenţă externă sau de a acţiona
împotriva ei prin efort fizic (muscular) şi psihic",
• V. M. Zaţiorski: „forţa este capacitatea omului de a învinge o rezistenţă
externă sau de a acţiona împotriva acesteia prin efort muscular",
• L. Baroga: „forţa reprezintă capacitatea omului de a învinge o rezistenţă
măsurată în kilograme cu ajutorul halterei sau a dinamometriei".
b) Factori de condiţionare:
• capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale, excitaţia
şi inhibiţia;
• numărul de fibre musculare angajate în efort şi, mai ales, suprafaţa
secţiunii fiziologice a acestora;
• calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice existente în
muşchi;
• durata contracţiei musculare (sunt mai eficiente contracţiile de 15 – 20
secunde, decât cele de 30 secunde);
• starea de funcţionare a segmentelor osoase de sprijin, a ligamentelor şi
articulaţiilor;
• valoarea unghiulară a segmentelor corporale implicate în efort;
• nivelul celorlalte calităţi motrice de bază, mai ales viteza;

66
 • unii factori psihici: motivaţia, stările emoţionale, voinţa, concentrarea
atenţiei.
c) Forme de manifestare
1) După „participarea grupelor musculare” în efort:
• forţa generală – când în efort participă principalele grupe musculare;
• forţa specifică – când în efort participă una sau câteva grupe
musculare;
2) După „caracterul contracţiei musculare”:
• forţa statică – când nu se modifică dimensiunile fibrelor musculare
angajate în efort, un tip special de forţă statică fiind cea „izometrică”,
atunci când rezistenţa de învins este mai mare decât capacitatea de forţă
maximă a musculaturii executantului;
• forţa dinamică izotonică – când se modifică dimensiunile fibrelor
musculare angajate în efort. Dacă fibrele musculare se scurtează se
vorbeşte de forţă dinamică de tip î n v i n g e r e , iar dacă fibrele musculare
se alungesc se vorbeşte de forţă dinamică de tip c e d a r e ;
• forţa mixtă – când se produc atât contracţii statice cât şi dinamice,
alternând în funcţie de natura actelor şi acţiunilor motrice.
3) După „capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană”:
• forţa maximă (sau absolută) care poate fi statică şi mai ales dinamică.
Forţa maximă dinamică creşte odată cu mărirea greutăţii corporale;
• forţa relativă – care exprimă raportul dintre forţa absolută / maximă şi
greutatea corporală, adică valoarea forţei pe kilogram – corp. Acest tip
de forţă scade odată cu mărirea greutăţii corporale.
4) După „modul de combinare cu celelalte calităţi motrice”:
• forţa în regim de viteză (forţa explozivă);
• forţa în regim de îndemânare;
• forţa în regim de rezistenţă.
d) Procedee metodice de dezvoltare / educare
I. Procedeul cu „greutăţi” (inclusiv propriul corp), numit şi cu „încărcături” sau
procedeul „halterofilului”. Are următoarele patru variante:
1. Creşterea continuă a încărcăturii, raportându-se totul la posibilităţile maxime
pentru exerciţiul respectiv. Dacă vrem să facem mai multe repetări în aceeaşi
activitate, atunci rata de creştere a încărcăturii va fi mai mică (de exemplu 5%
: 50% - 55% - 60% etc.). Dacă vrem să facem mai puţine repetări în aceeaşi

67
 activitate, atunci rata de creştere a încărcăturii va fi mai mare (de exemplu
10%: 50% - 60% - 70% etc.). În procesul instructiv - educativ bilateral,
mărimea ratei de creştere o stabileşte conducătorul, iar în activitatea
independentă hotărârea revine subiectului.
2. Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. La această variantă, rata de
creştere şi de descreştere a încărcăturii trebuie să fie aceeaşi. Dat fiind
traseul dus-întors, se vor folosi cel puţin două modalităţi:
• aceeaşi mărime a ratei (de creştere şi de descreştere) ca la varianta
anterioară, dar se reduce la jumătate numărul repetărilor dintr-o lecţie;
• valori procentuale mult mai mici ale ratei (de creştere şi descreştere) faţă
de varianta anterioară, dar cu un număr de repetări mai mare.
3. Varianta „în trepte”. „Treapta” trebuie să aibă minimum doi „piloni”, deci sunt
necesare pentru formarea ei minimum două repetări cu aceeaşi încărcătură
(60% - 60%, 65% - 65%, 70% - 70%, 80% - 80% etc. sau 60% - 60%, 70% -
70%, 80% - 80% etc.). Pentru realizarea unei „trepte” se pot face şi mai mult
de două repetări cu aceeaşi încărcătură (60% - 60% - 60%, 65% - 65% -
65%, 70% - 70% - 70% etc. sau 60% - 60% - 60%, 70% - 70% - 70%, 80% -
80% - 80% etc.).
4. Varianta „în val”. Se bazează pe alternarea creşterii şi a descreşterii
încărcăturii de la o repetare la alta. Regula principală ca să se formeze „valul”
este ca întotdeauna rata de creştere să fie mai mare decât rata de
descreştere. În funcţie de diferenţa dintre cele două rate se obţin:
• valuri mari – când cele două rate sunt apropiate valoric: 60% - 70% -
62% - 72% - 64% - 74% etc., unde rata de creştere este de 10% iar cea
de descreştere de 8%;
• valuri medii – când rata de descreştere este jumătate, ca valoare, din
rata de creştere: 60% - 70% - 65% - 75% - 70% - 80% etc.;
• valuri mici – când între cele două rate sunt mari diferenţe valorice: 60% -
70% - 67% - 77% - 74% - 84%, unde rata de creştere este de 10%, iar
cea de descreştere este de 3%.
II. Procedeul în circuit
Acest procedeu a fost creat după cel de-al doilea război mondial de către
profesorii Morgan şi Adamson de la universitatea Leeds din Anglia, care l-au
denumit „circuit training", având ca scop dezvoltarea forţei principalelor grupe
musculare ale organismului uman. Prin urmare, după întemeietorii săi, în

68
circuit nu puteau fi incluse şi exerciţii care se adresează îndemânării, vitezei,
tehnicii, tacticii etc.
Evoluţia în timp a „circuitului", procesul de adaptare şi restructurare la care
a fost supus, l-au transformat într-un procedeu metodic cu efecte deosebit de
eficiente în dezvoltarea calităţilor motrice, cu deosebire a forţei şi a calităţii
combinate forţa în regim de rezistenţă.
De asemenea, utilizarea circuitului în pregătirea tehnico-tactică specifică
unor jocuri sportive (după etapa de iniţiere) a demonstrat eficienţa deosebită
a acestuia.
Ca procedeu metodic pentru dezvoltarea / educarea numai a forţei, circuitul
se plasează în structura oricărei activităţi înspre finalul acesteia, înaintea
revenirii organismului după efort.
Exerciţiile din circuit sunt efectuate de toţi subiecţii fie în mod frontal (toţi
efectuează aceleaşi exerciţii în aceeaşi ordine), fie pe grupe (care îşi
schimbă locul în sensul „acelor de ceasornic", fiecare grupă îşi are deci
traseul său).
Exerciţiile incluse într-un circuit trebuie să îndeplinească minimal
următoarele condiţii:
• să fie simple,
• să fie cunoscute de subiecţi,
• să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile
respective,
• să fie astfel dispuse, ca ordine de efectuare, încât să nu se angajeze
succesiv musculatura aceluiaşi segment corporal.
După criteriul „numărul exerciţiilor", tipologia circuitelor este următoarea:
• scurte - formate din 4-6 exerciţii,
• medii - formate din 8-9 exerciţii,
• lungi formate din 10-12 exerciţii.
Avantajele utilizării circuitului în educaţie fizică şi sport se concretizează în:
• posibilitatea de a-l organiza în orice condiţii de dotare materială,
spaţii de lucru, pentru fete şi băieţi sau grupe mixte, indiferent de
vârstă,
• realizează o focalizare precisă asupra unor lanţuri musculare şi
segmente ale corpului,

69
 • există posibilitatea de a acţiona cu mijloace diferenţiate pe grupe de
sex, nivel de pregătire, cu dozări colective ori individuale,
• se poate organiza atât în interior cât şi în aer liber,
• deşi este un procedeu metodic, specific dezvoltării calităţilor
motrice, el se poate adapta şi utiliza şi pentru conţinuturile din
jocurile sportive,
• pe lângă dezvoltarea calităţilor motrice şi creşterea capacităţii
marilor funcţiuni ale organismului (respiraţie, circulaţie), circuitul
contribuie substanţial la dezvoltarea fizică armonioasă şi la
educarea unor importante calităţi psihice (dârzenia, perseverenţa,
tenacitatea, spiritul de autodepăşire etc.),
• o parte din exerciţiile incluse în circuite por fi transferate cu uşurinţă
în activitatea independentă a elevilor.
Pregătirea şi organizarea unui circuit presupune îndeplinirea unor măsuri
şi activităţi:
• stabilirea scopului pentru care se utilizează circuitul,
• stabilirea categoriei de circuit: scurt, mediu sau lung şi în funcţie de
aceasta, precizarea numărului de „staţii" şi conţinutul lor,
• stabilirea perioadei de exersare în circuit,
• fixarea spaţiului în care urmează să se desfăşoare şi stabilirea
componenţei grupelor (pe sexe sau valorice),
• stabilirea numărului minim de exerciţii la fiecare staţie, a timpului de
exersare şi a duratei pauzelor între staţii,
• stabilirea numărului de repetări a aceluiaşi circuit într-o lecţie de
educaţie fizică şi sport,
• pregătirea materialelor şi aparatelor care urmează a fi folosite,
• plasarea pe traseul circuitului a staţiilor dificile în alternanţă cu
unele mai uşoare,
• evaluarea predictivă (iniţială) a elevilor la toate staţiile ce compun
circuitul (numărul maxim de repetări pe care îl pot realiza, fără limită
de timp) şi evaluarea sumativă (finală) la sfârşitul perioadei în care
a fost utilizat circuitul, prilej de constatare a efectelor pozitive
obţinute.

70
 Creşterea sau descreşterea dificultăţii unui circuit poate fi determinată de:
• numărul de staţii,
• durata de execuţie la o staţie,
• timpul de odihnă între staţii,
• numărul minim de repetări obligatoriu de realizat la fiecare staţie,
• dificultatea de execuţie a exerciţiilor,
• numărul de repetări a circuitului într-o activitate.
Pentru o corectă utilizare a circuitului se impune respectarea permanentă a
„principiului alternanţei" manifestat prin:
• exersare şi odihnă,
• exerciţii uşoare şi exerciţii grele,
• exerciţii libere şi exerciţii cu încărcătură,
• solicitări diferite ale lanţurilor musculare şi segmentelor corporale.
În cadrul unui circuit, timpul de exersare şi al pauzelor poate fi (sau alte
soluţii alese de specialist):
• 20" lucru, 30" pauză,
• 30" lucru, 45" pauză,
• 30" lucru, 40" pauză,
• 30" lucru, 30" pauză.
Specialistul va putea adapta aceste exemple la specificul circuitului
organizat, vârsta şi nivelul de pregătire al subiecţilor.
Exemple de circuite pentru dezvoltarea forţei:
a) Circuit scurt (recomandat pentru clasele V-VI):
• Efectiv mixt: 28 elevi,
• Scop: dezvoltarea forţei segmentare,
• Număr de staţii: 4 - repetat de două ori consecutiv după o pauză de
3 minute,
• Timpul de exersare la o staţie: 30 de secunde,
• Durata pauzei între staţii: 30 de secunde
• Conţinutul circuitului:
1 - culcat facial pe banca de gimnastică: tracţiuni simultane cu braţele
pe două bănci de gimnastică aşezate una în prelungirea celeilalte,
se execută de două ori consecutiv,
2 - culcat facial cu mâinile la ceafă: extensii ale trunchiului cu
revenire, număr minim de repetări: 20 - fetele, 25 - băieţii,

71
 3 - culcat dorsal cu braţele întinse în prelungirea corpului: ridicări ale
trunchiului la 90° cuprinzând cu braţele genunchii care se trag la
piept, număr minim de repetări: 12 - fetele, 15 - băieţii,
4 - stând: sărituri pe loc cu ridicarea genunchilor la piept, număr
minim de repetări: 14 - fetele, 18 - băieţii;
b) Circuit cu grad de solicitare mediu (recomandat pentru clasele VII-
VIII):
• Efectiv mixt: 24 elevi,
• Scop: dezvoltarea forţei segmentare şi a forţei în regim de viteză,
• Număr de staţii: 6 - executat o singură dată,
• Timp de exersare la o staţie: 40 de secunde,
• Durata pauzei între staţii: 30 de secunde
• Conţinutul circuitului:
1 - sprijin culcat înainte (băieţii cu picioarele pe bancă, fetele cu
palmele pe bancă), îndoiri şi întinderi ale braţelor (flotări), număr
minim de repetări: 12 - fetele, 18 - băieţii,
2 - culcat dorsal cu braţele deasupra capului ţinând un baston de
capete: ridicare în echer ducând bastonul în apropierea vârfurilor
picioarelor, număr minim de repetări: 12 - fetele, 18 - băieţii,
3 - stând lateral faţă de banca de gimnastică: sărituri consecutive cu
bătaie pe ambele picioare peste bancă şi înapoi, număr minim de
repetări: 12 - fetele, 16 - băieţii,
4 - culcat facial cu braţele întinse, ţinând un baston de capete:
extensii cu reveniri succesive ale trunchiului, număr minim de
repetări: 14 - fetele, 20 - băieţii,
5 - culcat dorsal cu mâinile la ceafă, ridicări ale picioarelor la verticală
şi revenire, număr minim de repetări: 12 - fetele, 16 - băieţii,
6 - sprijin ghemuit, sărituri cu extensie executate pe loc, număr minim
de repetări: 10 - fetele, 15 - băieţii;
c) Circuit mediu (recomandat pentru clasele IX-X):
• Efectiv mixt: 24 elevi,
• Scop: dezvoltarea calităţii motrice combinate forţa în regim de
rezistenţă,
• Număr de staţii: 8 - executat o singură dată,
• Timpul de exersare la o staţie: 30 de secunde,

72
 • Durata pauzei între staţii: 30 de secunde,
• Conţinutul circuitului:
1 - stând depărtat cu ganterele în mâini, flexii şi extensii ale braţelor,
număr minim de repetări: 14 - fetele, 20 - băieţii,
2 - stând, alergare cu genunchii la piept, în două reprize a câte 10
secunde, cu o pauză de 10 secunde între execuţii,
3 - culcat dorsal cu braţele peste cap, ridicare în stând în echer cu
palmele atingând vârfurile picioarelor, număr minim de repetări: 10 -
fetele, 14 - băieţii,
4 - culcat facial faţă în faţă la o distanţă de 2 m, unul dintre parteneri
ţinând o minge medicinală, extensia trunchiului şi transmiterea mingii
partenerului, număr minim de repetări: 10 - fetele, 14 - băieţii,
5 - sprijin culcat înainte, flotări cu palmele pe sol, băieţii cu
desprindere şi bătaia palmelor, număr minim de repetări: 6 - fetele,
10 - băieţii,
6 - stând cu faţa înspre banca de gimnastică cu un picior sprijinit pe
bancă, împingeri succesive pe un picior, număr minim de repetări:
câte 8 pe fiecare picior - fetele, câte 10 pe fiecare picior - băieţii,
7 - pe perechi faţă în faţă, la o distanţă de 3-5 m, unul cu o minge
medicinală, pase cu două mâini de la piept, număr minim de repetări:
12 - fetele, 15 - băieţii,
8 - „naveta" pe distanţa de 10 m, număr minim de repetări: 4 - fetele,
5 - băieţii;
d) Circuit scurt conţinând procedee tehnice din jocul de baschet
(recomandat în etapa de consolidare):
• Efectiv mixt: 24 elevi,
• Scop: consolidarea unor deprinderi specifice jocului de baschet,
• Număr de staţii: 6 - repetat de două ori cu o pauză de 3 minute între
repetări,
• Timpul de exersare la o staţie: 30 de secunde,
• Pauza între staţii: 30 de secunde,
• Conţinutul circuitului:
1 - lucru de braţe şi joc de picioare efectuat pe o suprafaţă limitată,
2 - aruncare la coş din dribling cu mâna îndemânatică, pornirea în
dribling se va face de la 6,25 m faţă de panou şi unghi 45°, număr

73
 minim de repetări: 5 - fetele, 6 - băieţii,
3 - pase cu două mâini de la piept efectuate în formaţie de suveică
simplă,
4 - dribling multiplu efectuat din uşoară alergare pe o suprafaţă
limitată, 15 secunde cu mâna îndemânatică, 15 secunde cu cea
neîndemânatică,
5 - exerciţiu de protecţie a mingii efectuat pe perechi, posesia mingii
se va schimba din 5 în 5 secunde,
6 - aruncare la coş din dribling cu mâna neîndemânatică, pornirea în
dribling se face de la 6,25 m faţă de panou şi unghi 45°, număr
minim de repetări: 4 - fetele, 5 - băieţii;
III. Procedeul izometriei
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare la vârste mai mari, de
regulă după 14 – 15 ani. La vârste mai mici are efecte negative asupra
creşterii organismului, de asemenea este mai puţin accesibilă sexului feminin.
Rezistenţa de învins prin contracţie musculară este imobilă, deci imposibil
de a fi deplasată (o bară fixă, un zid, o halteră foarte grea etc.). Durata
contracţiei musculare trebuie să fie de 10 – 12 secunde, iar pauza maximă
între contracţiile musculare de 90 – 120 de secunde şi numai activă.
Într-o lecţie de educaţie fizică se recomandă să se efectueze 6 – 8 contracţii
izometrice, care se pot repeta într-o săptămână doar de 2 – 3 ori.
IV.Procedeul Power – Training
Se foloseşte pentru dezvoltarea / educarea forţei explozive, acţionându-se
prin trei grupe de exerciţii:
• exerciţii cu haltere;
• exerciţii cu mingea medicinală;
• exerciţii acrobatice.
Un program de lucru cuprinde 12 exerciţii, câte 4 din fiecare grupă. Deci se
lucrează pe 3 serii între care se face pauză de 3 – 5 minute. În fiecare serie se
începe cu execuţia fiecărui exerciţiu de câte 6 ori. Dacă viteza de execuţie a
exerciţiilor este corespunzătoare, se trece, în aceeaşi activitate, la câte 12
repetări pentru fiecare exerciţiu. Când se constată că şi cele 12 repetări se fac
cu viteză corespunzătoare se creşte încărcătura (faţă de posibilităţile maxime
individuale) şi se reia lucrul cu 6 şi, apoi, cu 12 repetări.
Un astfel de program îşi găseşte aplicabilitatea mai mult în antrenamentul
sportiv. În lecţie poate fi aplicat prin efectuarea doar a câte unui singur
74
 exerciţiu din cele trei grupe, urmând ca în activitatea următoare să se
efectueze câte un alt exerciţiu ş.a.m.d. În acest mod, programul de lucru
format din cele 12 exerciţii nu se rezolvă într-o singură activitate ci în patru.
V. Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi rapide
Se mai numeşte şi procedeul „eforturilor dinamice” şi se foloseşte tot pentru
educarea forţei în regim de viteză. Exerciţiile se execută cu amplitudine
maximă şi într-o manieră cât mai apropiată sau chiar identică cu structura unor
deprinderi sau priceperi motrice.
e) Tehnologia de acţionare utilizată pentru dezvoltarea / educarea calităţii
motrice forţa
1 - Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii braţelor:
Exerciţii individuale:
• stând cu faţa la perete, la o distanţă de 1 m, cădere înainte cu sprijinul palmelor
pe perete şi revenire în stând prin împingere în braţe,
• sprijin culcat facial cu palmele pe banca de gimnastică, deplasare laterală pe
bancă cu ajutorul palmelor (deplasarea se execută de-a lungul a două bănci),
• culcat facial pe banca de gimnastică, tracţiuni în braţe prin alunecarea corpului pe
bancă. Tracţiunea se execută la început simultan, apoi alternativ cu câte un braţ
(în funcţie de nivelul de vârstă, exerciţiul se efectuează pe 2-3 bănci, una în
prelungirea celeilalte),
• banca de gimnastică agăţată de scara fixă cu un capăt, cu celălalt capăt sprijinită
pe sol: ridicarea băncii de capătul de jos deasupra capului şi revenire,
• sprijin culcat facial cu palmele sau cu picioarele pe banca de gimnastică (în
funcţie de vârstă, sex sau nivel de pregătire): flotări,
• tracţiuni din atârnat la bară fixă,
• sprijin culcat facial: deplasare înainte pe braţe, picioarele apropiate se târăsc pe
sol,
• căţărare la frânghie cu ajutorul braţelor şi picioarelor,
• căţărarea la frânghie numai cu ajutorul braţelor,
• exerciţii individuale cu diferite obiecte: gantere, mingi medicinale de diferite
greutăţi, extensoare, benzi de cauciuc (greutatea obiectelor şi dozarea se
stabilesc în funcţie de nivelul de vârstă, sex şi pregătire).
Exerciţii pe perechi:
• tracţiuni reciproce de o mână sau de ambele,
• stând faţă în faţă cu braţele întinse şi palmele sprijinite reciproc: împingeri,

75
• stând faţă în faţă, apucat reciproc cu mâinile de ceafa partenerului: tracţiuni,
• stând spate în spate apucat la nivelul coatelor: tracţiuni şi dezechilibrări laterale
ale partenerului care opune rezistenţă,
• unul dintre parteneri culcat facial, celălalt îi ridică picioarele susţinându-l de
glezne: deplasări înainte (roaba):
• faţă în faţă, ambii ţin cu mâinile o minge: tracţiuni pentru intrarea în posesia
mingii,
• faţă în faţă ţinând de capetele unei frânghii: tracţiune fiecare încercând să treacă
partenerul peste o linie trasată la 3-4 m înapoia lor,
• pase în doi de la piept, din lateral, de deasupra capului cu mingi medicinale de
diferite greutăţi.
2 - Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculaturii abdominale
Exerciţii individuale:
• stând: ridicarea alternativă a picioarelor înainte sus cu lovirea palmelor sub
genunchi,
• culcat dorsal: ridicarea a verticală şi coborârea alternativă a picioarelor,
• culcat dorsal: îndoirea genunchilor la piept, întinderea picioarelor la verticală
urmată de coborârea lor lentă pe sol,
• culcat dorsal: ridicarea picioarelor la 45° cu forfecări în plan orizontal sau vertical,
• culcat dorsal: ridicare în aşezat ghemuit cuprinzând picioarele cu braţele,
• stând pe omoplaţi: îndoirea şi întinderea alternativă a picioarelor.
Exerciţii pe perechi:
• câte doi faţă în faţă, unul în stând ţine de glezne picioarele partenerului, care se
află culcat dorsal: cel din culcat se ridică în aşezat atingând genunchii cu fruntea,
• culcat dorsal agăţat reciproc de vârfurile picioarelor: ridicare simultană în şezând
cu lovirea palmelor şi revenire în culcat dorsal,
• culcat dorsal cap la cap, apucat reciproc de mâini: ridicarea simultană a
picioarelor cu atingerea tălpilor peste cap şi revenire,
• faţă în faţă culcat dorsal la o distanţă de 5-10 m, unul ţinând o minge medicinală:
ridicarea în aşezat şi pasarea mingii de deasupra capului spre partener care
prinde mingea şi execută acelaşi lucru,
• unul înapoia celuilalt, primul culcat dorsal cu o minge de cauciuc ţinută între
glezne: cel din culcat ridică picioarele şi aruncă mingea peste cap cât mai sus,
partenerul o recuperează şi o duce executantului (după un număr de repetări
stabilit se inversează rolurile).

76
3 - Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculaturii spatelui
Exerciţii individuale:
• stând depărtat cu braţele sus: extensii cu arcuire şi aplecări cu arcuire efectuate
într-un ritm lent,
• culcat facial cu mâinile la ceafă: extensii ale trunchiului cu revenire,
• culcat facial cu abdomenul sprijinit pe lada de gimnastică, tălpile fixate sub o
şipcă a scării fixe: coborârea şi ridicarea trunchiului cu braţele întinse,
• culcat facial cu faţa la perete, pe care este trasată o linie la 1 m distanţă de la sol,
fiecare elev are câte o minge: aruncarea mingii cu boltă la perete, peste linie,
însoţită de ridicarea trunchiului,
• stând cu trunchiul aplecat la orizontală cu o minge medicinală aşezată pe ceafă:
ridicarea energică a trunchiului cu aruncarea mingii cât mai sus,
• culcat facial cu un baston ţinut orizontal de capete: extensia trunchiului cu răsuciri
spre stânga şi spre dreapta,
• culcat facial cu un baston ţinut vertical cu un capăt pe sol: deplasarea mâinilor în
sus pe baston cu extensia trunchiului şi coborârea lor cu revenirea trunchiului.
Exerciţii cu partener:
• unul stă culcat dorsal, apucat cu mâinile de gâtul partenerului care se află în
stând depărtat cu trunchiul aplecat înainte deasupra lui: cel din stând depărtat
execută ridicarea trunchiului, trăgându-l pe partener în sus,
• stând unul înapoia celuilalt, cel din faţă şezând cu trunchiul aplecat înainte, cel
din spate cu palmele sprijinite pe omoplaţii partenerului: cel din faţă încearcă să
ridice trunchiul, învingând rezistenţa opusă de partener,
• stând spate în spate: împingere simultană, fiecare căutând să-şi deplaseze
partenerul,
• şezând spate în spate apucat reciproc la nivelul coatelor: fiecare încearcă să-l
răstoarne lateral pe celălalt,
• stând spate în spate, la 15-20 m distanţă unul de celălalt cu o minge medicinală:
aruncarea mingii medicinale cu două mâini de sus cât mai departe.
4 - Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculaturii picioarelor
Exerciţii individuale:
• mers ghemuit,
• ghemuit: sărituri succesive din ghemuit în ghemuit, înainte, înapoi şi lateral,
• fandat înainte cu piciorul drept: schimbarea poziţiei picioarelor prin săritură,

77
• ghemuit cu un picior întins lateral: ridicarea corpului cu trecerea greutăţii de pe un
picior pe celălalt, cu braţele întinse înainte,
• stând: sărituri succesive pe şi peste obstacole, aşezate la 0,50 - 1 m distanţă unul
de celălalt, (numărul şi înălţimea obstacolelor se stabilesc în funcţie de nivelul de
vârstă şi pregătire),
• sărituri în lungime executate de pe loc,
• sărituri succesive pe un picior,
• alergare pe pantă înclinată (la deal),
• stând: genuflexiuni pe ambele picioare,
• stând: genuflexiuni pe un picior,
• stând cu un picior sprijinit cu talpa pe banca de gimnastică: împingere în picior cu
trecere în stând şi revenire.
Exerciţii cu partener:
• ghemuit faţă în faţă apucat reciproc de mâini: sărituri pe loc descriind un cerc,
• unul şezând depărtat, partenerul stând între picioarele lui: cel din aşezat apropie
şi depărtează picioarele, în timp ce partenerul efectuează sărituri cu depărtarea
picioarelor peste ale partenerului şi cu apropierea lor când acesta le depărtează,
• unul stă ghemuit cu un braţ întins înainte, celălalt stând lateral: acesta execută
sărituri dreapta - stânga peste braţul partenerului,
• stând unul înapoia celuilalt, cel din spate cu mâinile sprijinite pe umerii
partenerului: sărituri cu bătaie pe ambele picioare şi ridicarea genunchilor la piept,
sprijinindu-se cu mâinile pe umerii partenerului,
• transportarea partenerului în spate,
• unul culcat dorsal cu genunchii la piept, tălpile orientate în sus, celălalt sprijină
mâinile pe tălpile acestuia: întinderea şi îndoirea picioarelor cu învingerea
rezistenţei opuse de partener,
• stând faţă în faţă unul ghemuit, celălalt cu palmele sprijinite pe umerii acestuia:
cel din ghemuit încearcă să se ridice în stând, în timp ce partenerul îl împinge de
umeri în jos.
5 - Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii şi întărirea ligamentelor labei
piciorului:
• mers pe vârfuri cu braţele sus,
• mers pe călcâie,
• mers pe vârfuri cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept,
• mers pe vârfuri în ghemuit,

78
 • mers pe marginea interioară a labelor picioarelor,
• mers pe marginea exterioară a labelor picioarelor,
• mers cu rularea tălpilor călcâi - vârf,
• alergare cu pas săltat,
• alergare pe nisip,
• sărituri pe loc cu bătaie pe unul sau ambele picioare,
• ghemuit: sărituri pe vârfuri înainte şi înapoi,
• sărituri repetate peste obstacole mici,
• ghemuit cu un picior întins înapoi sau lateral: schimbarea poziţiei picioarelor prin
săritură,
• sărituri la coardă executate pe loc şi cu deplasare,
• genuflexiune urmată de săritură pe verticală,
• culcat dorsal: împingere cu tălpile pe verticală a unei mingi medicinale, halteră,
partener etc.,
• stând cu o halteră pe umeri: ridicări succesive pe vârfuri,
• joc de glezne cu toate variantele sale,
• rularea tălpilor pe un baston aşezat transversal pe sol.

VI.4.6 Mobilitatea (supleţea)

Nu este o calitate motrică precis delimitată, unii specialişti opinând pentru includerea
ei în cadrul altor calităţi (viteză, îndemânare).
Pentru definirea ei se utilizează termeni diferiţi:
• mobilitate (articulară);
• supleţe şi elasticitate (musculară, articulară).
Poate fi definită ca posibilitatea de a executa mişcările cu maximum de
amplitudine.
Mobilitatea şi supleţea sunt solicitate in majoritatea acţiunilor motrice, condiţionând
calitatea execuţiei acestora, nivelul la care se manifestă viteza, forţa şi îndemânarea.
Mobilitatea depinde de următorii factori:
• tipul şi conformaţia articulaţiei;
• elasticitatea tendoanelor, ligamentelor şi lanţurilor musculare;
• coordonarea neuromusculară care determină gradul de contracţie şi relaxare a
muşchilor interesaţi în acţiunea motrică;
• calitatea fibrelor musculare.

79
 Forme de manifestare:
• generală sau specifică;
• mobilitate activă – când amplitudinea maximă se obţine ca rezultat al
contracţiei musculare, balansului etc., şi mobilitate pasivă – când este
rezultatul unor forţe externe: partener, aparate, greutăţi.
Metodica dezvoltării / educării:
• exerciţii libere (aplecări, flexii, extensii, rotări, răsuciri, balansări etc.);
• exerciţii efectuate la scară fixă;
• exerciţii pe perechi (unul dintre parteneri accentuează amplitudinea mişcării);
• exerciţii cu diferite obiecte (bastoane, mingi).
Se recomandă ca exerciţiile de mobilitate să se efectueze în regim de compensare
(flexii şi extensii). Pentru a obţine un randament crescut în dezvoltarea mobilităţii trebuie
să se lucreze sistematic, în fiecare lecţie, şi chiar independent în unele situaţii.
Mobilitatea poate fi influenţată favorabil înainte de pubertate. După pubertate trebuie
să se acţioneze pentru menţinerea amplitudinii dobândite.
Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea / educarea mobilităţii coloanei vertebrale:
• stând pe vârfuri: rotări de braţe cu val din genunchi,
• şezând cu palmele sprijinite înapoi: ridicarea bazinului şi a unui picior cu extensia
trunchiului,
• stând cu spatele la scara fixă, apucat de şipcă la nivelul umerilor: pas înainte cu
extensia pronunţată a trunchiului şi revenire,
• culcat facial apucat de glezne cu mâinile: legănarea corpului cu extensia
pronunţată a trunchiului,
• câte doi, unul în sprijin pe genunchi, celălalt execută podul peste el,
• câte doi stând spate în spate cu braţele sus „apucat" de un baston de gimnastică:
pas înainte concomitent cu extensia trunchiului şi revenire,
• mers cu ridicarea unui genunchi la piept, concomitent cu ducerea braţelor lateral
şi răsucirea trunchiului,
• culcat facial cu braţele întinse ţinând un baston de capete: extensii cu arcuire ale
trunchiului şi revenire,
• stând: rotări de trunchi cu braţele sus,
• atârnat cu faţa spre scara fixă: balansarea laterală a corpului,
• stând: îndoiri repetate de trunchi înainte cu aşezarea palmelor pe vârfurile
picioarelor,

80
 • stând cu spatele la un perete: îndoiri de trunchi înapoi cu sprijinirea palmelor pe
perete,
• cumpăna din stând şi din stând pe un genunchi,
• rostogoliri diferite,
• stând spate în spate apucat reciproc la nivelul coatelor: unul se apleacă înainte,
celălalt efectuează extensie şi invers.
Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea / educarea mobilităţii articulaţiei umerilor:
• balansarea liberă, alternativă a unui braţ în sus şi a celuilalt înapoi,
• balansarea liberă şi simultană a braţelor sus şi înapoi prin înainte,
• rotarea liberă alternativă a unui braţ şi a ambelor braţe simultan,
• câte doi faţă în faţă stând depărtat cu palmele sprijinite reciproc pe umeri:
balansarea trunchiului în jos şi în sus cu apăsare reciprocă pe umeri,
• câte doi faţă în faţă, unul execută rotarea unui braţ iar celălalt îl ajută mărindu-i
amplitudinea rotaţiei.
Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea / educare mobilităţii articulaţiei şoldurilor:
• stând pe un picior: balansarea liberă, alternativă a unui picior înainte, înapoi,
lateral,
• stând pe un picior: rotarea piciorului spre interior şi spre exterior,
• stând depărtat: sfoara în plan antero-posterior şi în plan lateral,
• stând cu faţa la scara fixă, cu un picior sprijinit pe o şipcă la nivelul abdomenului:
aplecări succesive de două ori pe piciorul de pe şipcă, de două ori pe piciorul de
jos,
• aşezat cu picioarele îndoite, uşor depărtate: culcarea laterală a genunchilor.

VI. 5. Deprinderile şi priceperile motrice

VI.5.1 Consideraţii generale

Omul desfăşoară multe şi variate activităţi în structura cărora pot fi identificate o serie
de componente declanşate şi conduse voluntar şi conştient şi altele care se desfăşoară
fără un control prea detaliat. Acestea din urmă se desfăşoară ca de la sine, cu mare
uşurinţă, cu precizie şi corectitudine. Ele se numesc deprinderi. Omul dispune de multe
deprinderi, începând cu mersul, apucarea şi manevrarea simplă a obiectelor şi
continuând cu scrierea, calculul, desenarea etc., toate acestea desfăşurându-se
automatizat. De regulă, se automatizează acele componente ale activităţii care se
execută întotdeauna în acelaşi fel, se repetă fercvent şi se exersează mult.

81
 Ţinând cont de toate acestea, deprinderile pot fi definite ca fiind „c o m p o n e n t e
automatizate ale activităţii, conştient elaborate, consolidate prin
exerciţiu, dar desfăşurate fără control conştient permanent“.
Deprinderile pot fi grupate după câteva criterii:
a) După gradul complexităţii:
• simple;
• complexe.
b) După natura proceselor psihice în care are loc automatizarea:
• senzorial – perceptive;
• verbale;
• de gândire;
• motrice.
Primele trei grupuri de deprinderi au fost mai puţin studiate, în timp ce cele motrice
se cunosc cel mai bine.
c) După tipul de activitate în care se integrează:
• deprinderi de joc;
• de învăţare;
• de muncă;
• de conduită morală etc.

VI.5.2 Deprinderile motrice

Se însuşesc în practica vieţii, mai ales în copilărie, sau în procese de instruire special
organizate (educaţie fizică, antrenament sportiv etc.).
Deprinderile motrice se însuşesc prin repetări multiple, care au ca rezultat
formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice şi astfel, a reflexelor
condiţionate în baza fenomenului fiziologic al conexiunii dintre anumiţi centri din scoarţa
cerebrală. Dacă dispare excitantul dispar în timp şi reflexele condiţionate.
Deprinderile motrice sunt elemente ale activităţii voluntare umane,
consolidându-se şi perfecţionându-se neuniform, adică progresele sunt din ce în ce mai
mici când ele se află într-un stadiu avansat.
După ce se consolidează, deprinderile motrice se execută cu indici superiori de
precizie, stabilitate, cursivitate, expresivitate, coordonare, uşurinţă şi rapiditate, pe
fondul unui consum minim de energie. În faza lor superioară de însuşire, când se
vorbeşte de „măiestrie” motrică, conduc la formarea unor senzaţii complexe, denumite
„simţuri” (simţul mingii, al apei, al zăpezii, al ştachetei etc.).

82
 Elementele componente ale unei deprinderi motrice se înlănţuiesc logic, se
combină raţional. Elanul, prin alergare, pentru o săritură în înălţime sau în lungime
determină calitatea bătăii şi desprinderii, acestea, la rândul lor, determinând calitatea
zborului.
Deprinderile motrice se învaţă, acest fenomen primind denumirea de „Învăţare
motrică”.
Învăţarea motrică poate fi abordată ca:
• proces (dirijat pedagogic sau independent: individual sau pe grupuri);
• finalitate – cu rezultate care se concretizează în deprinderi motrice, priceperi
motrice, atitudini corporale şi – implicit - cunoştinţe de specialitate.
Învăţarea motrică se poate realiza în orice perioadă din ontogeneză, ea căpătând
trăsături specifice, în funcţie de multiple variabile:
• particularităţile celor care învaţă;
• timpul pus la dispoziţie pentru învăţare;
• nivelul de pregătire al celui care conduce învăţarea;
• cerinţele învăţării specifice în diferitele etape (preşcolare, şcolare, universitare,
performanţial – sportive).
Învăţarea motrică specifică educaţiei fizice şi sportului are sarcini formative
concrete, sintetizate în:
• asigurarea aşa-numitei „şcoli elementare” a mişcărilor, adică pregătirea pentru
dirijarea mişcărilor simple ale aparatului locomotor;
• însuşirea exerciţiilor care vor fi folosite pentru încălzire („pregătirea
organismului pentru efort”), dezvoltarea fizică armonioasă („influenţarea
selectivă a aparatului locomotor”), dezvoltarea / educarea calităţilor motrice;
• formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice necesare în
viaţă, producţie şi mai ales în activitatea sportivă.
Sub aspect metodic, ceea ce se învaţă într-o „succesiune” sau într-un sistem / ciclu
de lecţii constituie teme. În funcţie de plasamentul din „succesiune” (sistem / ciclu),
„unităţile” pot realiza:
• însuşirea primară;
• consolidarea;
• perfecţionarea;
• verificarea.
Toate acestea se constituie în „faze” ale învăţării motrice şi se realizează numai
prin repetare.

83
 Informaţiile bibliografice de specialitate fac referiri la următoarele tipuri de învăţare
motrică:
a) După modul în care se administrează „experienţa umană” care urmează să
fie însuşită:
a.1) învăţarea de tip euristic:
• învăţarea problematizată;
• învăţarea prin descoperire.
a.2) învăţarea programată, reglată de feed – back-ul fiecărei unităţi din ciclul
tematic;
a.3) învăţarea algoritmică;
a.4) învăţarea prin modelare;
a.5) învăţarea independentă (mai ales la vârste mai mari.
b) După modul de abordare a deprinderilor motrice:
b.1) învăţarea globală – recomandată de majoritatea specialiştilor pentru
deprinderile simple;
b.2) învăţarea parţială sau analitică – recomandată pentru deprinderile complexe.
c) După tipul de învăţare a deprinderilor motrice:
c.1) învăţare intensivă – atunci când se abordează o singură temă din deprinderile
motrice în aceeaşi activitate;
c.2) învăţare extensivă – atunci când se abordează două sau mai multe teme din
deprinderile motrice în aceeaşi activitate.
O problemă mult dezbătută este cea a fazelor sau etapelor învăţării motrice,
psihologia prezentându-le pe următoarele:
1. Etapa familiarizării cu acţiunea sau cu conţinutul deprinderii în care se
realizează cu precădere instrucţia verbală şi demonstrarea model de către
profesor a acelei deprinderi. Acum, elevii pot face o primă încercare conduşi de
aproape sau pot doar asista la ceea ce face profesorul sau altcineva din grup,
această urmărire constituind un prilej de formare a reprezentării generale asupra
succesiunii actelor cuprinse în structura acelei deprinderi;
2. Etapa învăţării analitice – când mai ales deprinderile motrice complexe se
fragmentează în unităţi mai mici şi se învaţă pe rând. Este o etapă cu anumite
stângăcii, erori, concentrare exagerată a atenţiei, consum mare de timp pentru
fiecare execuţie;
3. Etapa organizării şi sistematizării, în care se constată o bună execuţie a
părţilor şi un efort de integrare într-o structură unitară cu eliminarea greşelilor, dar

84
 încă cu un consum mai mare de timp şi cu efort centrat pe realizarea legăturilor.
Dacă se cere grăbirea execuţiei, scade precizia acesteia şi apar erorile;
4. Etapa sistematizării şi automatizării, în care integrarea elementelor este
deplină, acţiunea se desfăşoară cu fluenţă, solicitarea atenţiei scade treptat,
timpul de execuţie este foarte apropiat de cel cerut, erorile dispar;
5. Etapa perfecţionării deprinderii, în cursul căreia se ating toţi parametrii ceruţi:
viteză, corectitudine, precizie.
Fiziologia prezintă următoarele trei etape sau faze:
1. etapa mişcărilor inutile, grosolane, nediferenţiate şi lipsite de coordonare;
2. etapa mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii, dar realizate prin contracţii
excesive, prin încordări puternice;
3. etapa formării propriu – zise şi a stabilizării deprinderilor motrice, în care se
întăreşte stereotipul dinamic iar execuţia se concentrează precis în zonele
interesate.
Metodica educaţiei fizice şi sportului consideră că etapele învăţării motrice şi
principalele lor obiective sunt următoarele:
1. Etapa iniţierii („însuşirii primare”) în bazele tehnice de execuţie a deprinderii
motrice, în care sunt specifice următoarele obiective principale:
•formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective,
prin explicaţii şi demonstraţii în mod special;
•formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii
motrice respective;
•descompunerea deprinderii motrice, dacă este posibil, în
elemente componente şi exersarea analitică a acestora;
• p r e î n t â m p i n a r e a s a u c o r e c t a r e a g r eş e l i l o r t i p i c e d e e x e c uţ i e .
În această primă etapă predomină volumul efortului fizic.
2. Etapa consolidării deprinderii motrice, cu următoarele obiective principale:
• r e a l i z a r e a t e h n i c i i d e e x e c u ţ i e a d e p r i n d e r i i în concordanţă cu
caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice optime;
• î n t ă r i r e a l e g ă t u r i l o r t e m p o r a l e prin exersarea deprinderii în condiţii relativ
şi predominant constante, standardizate, fiind create premisele şi pentru
executarea acesteia în condiţii variate;
• c o r e c t a r e a cu prioritate, a g r e ş e l i l o r i n d i v i d u a l e de execuţie a deprinderii
motrice.

85
 În această etapă creşte rolul intensităţii efortului fizic şi al controlului sau
autocontrolului nivelului de execuţie a deprinderii motrice respective.
3. Etapa perfecţionării deprinderii motrice, cu următoarele obiective principale:
• s p o r i r e a v a r i a n t e l o r d e e x e c u ţ i e a fiecărei deprinderi;
• e x e r s a r e a d e p r i n d e r i i m o t r i c e cu precădere în condiţii cât mai variate şi
apropiate de cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional – sportivă;
• i n c l u d e r e a d e p r i n d e r i i î n s t r u c t u r i şi executarea acestora cu uşurinţă,
cursivitate şi eficienţă.
În această etapă un aport substanţial în realizarea obiectivelor îl are complexitatea
efortului fizic. Este etapa în care se face trecerea de la deprinderi la priceperi
motrice complexe.
Tipurile de deprinderi motrice se pot stabili având în vedere o serie de criterii:
a) după nivelul automatizării:
• d e p r i n d e r i m o t r i c e e l e m e n t a r e care sunt complet automatizate. Ele au un
lanţ de mişcări cu caracter fazic care se repetă în aceeaşi succesiune (cazul
deprinderilor motrice cu caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.);
• d e p r i n d e r i m o t r i c e c o m p l e x e care sunt parţial automatizate. Este cazul
unor deprinderi din jocurile sportive şi din alte ramuri sau probe aciclice:
gimnastică, sărituri, aruncări, lupte etc.
b) după finalitatea folosirii:
• d e p r i n d e r i m o t r i c e d e b a z ă ş i u t i l i t a r – a p l i c a t i v e , folosite cu
precădere în viaţa cotidiană dar şi în practicarea unor ramuri sau probe sportive:
mers, alergare, săritură, aruncare – prindere, târâre, căţărare, escaladare,
tracţiune – împingere, transport de greutăţi / obiecte etc.;
• d e p r i n d e r i m o t r i c e s p e c i f i c e r a m u r i l o r ş i p r o b e l o r s p o r t i v e – este
vorba de elementele şi procedeele tehnice din aceste ramuri şi probe sportive;
c) după nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea
deprinderilor:
• d e p r i n d e r i m o t r i c e p r o p r i u – z i s e , care se formează prin repetări
stereotipe, efectuate de foarte multe ori (este cazul deprinderilor din gimnastică,
patinaj, sărituri la platformă etc.);
• d e p r i n d e r i p e r c e p t i v – m o t r i c e , care sunt influenţate, în formare şi
valorificare, de ambianţă ( este vorba de deprinderile din schi, polo, tir cu talere
etc.);

86
 • d e p r i n d e r i i n t e l i g e n t – m o t r i c e , care sunt influenţate în formare şi – mai
ales – valorificare, de partenerii şi adversarii de întrecere (este vorba de
deprinderile din jocurile sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.).
Criteriul şi această ultimă clasificare a deprinderilor motrice au fost formulate de
profesorul universitar doctor Mihai Epuran, în lucrarea „Psihologia educaţiei fizice”,
volumul II, I.E.F.S. Bucureşti, 1986.
În învăţarea motrică, transferul şi interferenţa sunt fenomene cărora trebuie să li
se acorde o atenţie specială.
În educaţie fizică şi sport, conform principiului sistematizării şi continuităţii, ceea ce
se execută tematic în lecţii sau alte forme organizatorice trebuie să se sprijine pe ceea
ce s-a însuşit anterior şi să pregătească conţinutul tematic al activităţilor următoare.
Deprinderile motrice deja însuşite pot avea fie o influenţă pozitivă, fie una negativă,
asupra deprinderii care se învaţă în activitatea curentă.
Atunci când influenţa este pozitivă, fenomenul se numeşte transfer şi este necesar
să fie valorificat la maximum, în funcţie de competenţa profesională a conducătorului
procesului de instruire. Dacă, de exemplu, s-a încheiat ciclul tematic pentru săritura îl
lungime cu elan, ar fi o greşeală să se programeze în următorul săritura în înălţime cu
elan.
Când influenţa deprinderilor motrice deja însuşite, asupra celei care se învaţă în
activităţile curente este negativă, fenomenul se numeşte interferenţă. Interferenţa este
favorizată de următoarele împrejurări:
• slaba diferenţiere între cele două deprinderi care intră în relaţie;
• timpul foarte scurt între formarea uneia şi formarea celeilalte;
• insuficienta consolidare.

VI.5.3 Priceperile motrice

Priceperile motrice sunt considerate de majoritatea specialiştilor din domeniu ca o
fază de valorificare conştientă – în condiţii variabile şi neprevăzute – a deprinderilor
motrice cunoscute / însuşite de subiect.
În această ipostază, deprinderile motrice cunoscute / însuşite trebuie să fie selectate
de subiect şi efectuate cursiv în raport de condiţii, obţinându-se o eficienţă maximă.
Priceperile motrice sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice
voluntare umane, deoarece sunt dependente de condiţii variabile, nestandardizate.
Principala cale de formare a priceperilor motrice este, deci, cea de tip euristic,
modalitatea cea mai frecvent folosită fiind problematizarea.

87
 Priceperile motrice sunt condiţionate, în primul rând, de volumul de deprinderi
motrice cunoscute / însuşite de individul uman, adică de experienţa motrică anterioară.
Este însă necesar, ca subiecţii să posede capacitatea de a aplica eficient deprinderile
motrice pe care le cunosc, în funcţie de condiţiile concrete şi de necesităţile impuse de
viaţă sau de competiţia sportivă. Din acest motiv, se apreciază că nivelul de stăpânire a
priceperilor motrice exprimă măiestria practică în condiţii variabile, necunoscute,
imprevizibile.

VI. 6. Elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei

generale
Includerea acestor elemente în sistemul componentelor procesului instructiv –
educativ şi ale activităţii independente de educaţie fizică şi sport este necesară şi
benefică. Este vorba de unele elemente specifice educaţiei intelectuale, morale,
estetice şi tehnico – profesionale. Cuprinderea acestor elemente, mai ales în activitatea
de practicare a exerciţiilor fizice de către tânăra generaţie, este obligatorie şi măiestria
pedagogică determină eficienţa lor. Valorificarea acestor elemente are legătură, mai
ales, cu efortul de tip intelectual, dar desfăşurat pe fondul efortului fizic.
Test de autoevaluare:
1. Enumeraţi componentele procesului instructiv - educativ şi ale activităţii
independente de educaţie fizică şi sport.
2. Ce presupun cunoştinţele teoretice de specialitate, potrivit prof. univ. Ion
Şiclovan?
3. Daţi exemple de cunoştinţe teoretice de specialitate.
4. Cu ce obiectiv prioritar al educaţiei fizice şi sportului se află îl strânsă legătură
indicii somatici / morfologici şi funcţionali / fiziologici ai organismului? Ce
condiţionează nivelul acestor indici?
5. De câte feluri sunt calităţile motrice?
6. Explicaţi esenţa legăturii dintre calităţile motrice şi deprinderile şi priceperile
motrice.
7. Ce reprezintă şi prin ce se exprimă cele trei elemente ale efortului: volumul,
intensitatea şi complexitatea?
8. Definiţi viteza, îndemânarea, rezistenţa, forţa şi mobilitatea conform definiţiei de
sinteză.
9. Cunoaşteţi şi alte definiţii ale vitezei, îndemânării, rezistenţei şi forţei? (Specificaţi
şi autorul definiţiei).

88
10. Prezentaţi principalii factori de condiţionare ai vitezei, îndemânării, rezistenţei,
forţei şi mobilităţii.
11. Enumeraţi şi prezentaţi principalele caracteristici ale formelor de manifestare ale
vitezei, îndemânării, rezistenţei, forţei şi mobilităţii.
12. Care sunt şi în ce constau procedeele motrice de dezvoltare / educare ale vitezei,
îndemânării, rezistenţei, forţei şi mobilităţii?
13. Daţi exemple de exerciţii pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice de
bază.
14. Alcătuiţi un circuit scurt pentru dezvoltarea forţei segmentare.
15. Alcătuiţi un circuit mediu pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă.
16. Cum se definesc şi prin ce se caracterizează deprinderile motrice?
17. Care sunt ipostazele în care poate fi abordată învăţarea motrică?
18. Care sunt tipurile de învăţare motrică asupra cărora fac referiri în principal
lucrările de specialitate?
19. Care sunt şi prin ce se caracterizează etapele învăţării motrice prezentate de
psihologie şi fiziologie?
20. Care sunt etapele învăţării motrice şi principalele lor obiective conform Metodicii
Educaţiei Fizice şi Sportului?
21. Clasificaţi deprinderile motrice.
22. Ce înţelegeţi prin fenomenul de transfer? Dar prin interferenţă?
23. Prezentaţi principalele caracteristici ale priceperilor motrice.
24. Care a fost raţiunea introducerii în sistemul componentelor procesului instructiv -
educativ şi ale activităţii independente de educaţie fizică şi sport a elementelor de
conţinut ale celorlalte laturi ale educaţie generale?

89
 VII. DEPRINDERILE MOTRICE DE BAZĂ

VII. 1. Generalităţi
Deprinderile motrice de bază (mersul, alergarea, săritura, aruncarea şi prinderea)
semnifică o componentă importantă, alături de calităţile motrice de bază şi deprinderile
motrice aplicativ - utilitare, a capacităţii motrice generale. Ele reprezintă fondul motric cu
un larg şi complex spectru de activităţi atât pentru viaţa cotidiană cât şi pentru
activitatea de educaţie fizică şi sport unde sunt implicate în mecanismul unor deprinderi
specifice ramurilor şi probelor sportive.
Datorită importanţei lor majore, toţi factorii implicaţi în procesul de formare corectă a
deprinderilor motrice de bază (familia, cadrele didactice din învăţământul preşcolar şi
primar, profesorii de educaţie fizică şi sport etc.) trebuie să acţioneze, fiecare cu
mijloacele de care dispune, pentru consolidarea lor, ca modalitate de evitare a
influenţelor negative a unora dintre acestea asupra stării de sănătate pe de o parte şi de
uşurare a procesului de instruire sportivă pe de altă parte. Dacă deprinderile motrice de
bază nu sunt corect însuşite, pot deveni factori limitativi pe parcursul instruirii sportive.

VII. 2. Mersul
Este o deprindere motrică de bază simplă, reprezentând principalul mijloc de
locomoţie al fiinţei umane. În educaţia fizică şi sportivă, mersul, în diferitele sale forme,
este prezent pe parcursul oricăror tipuri de activităţi, îndeplinind sarcini specifice
diferitelor situaţii de instruire.
Greşeli posibile:
• mers rigid,
• mers cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte,
• mers săltat (pe verticală) sau legănat lateral,
• mers cu umerii căzuţi, spatele rotunjit,
• mers îngenunchiat,
• mers cu orientarea vârfurilor picioarelor în afară.
Exemple de exerciţii pentru învăţarea corectă a mersului:
• mers pe loc cu autocontrol asupra acţiunii braţelor şi picioarelor,
• mers pe loc însoţit de lucrul activ al braţelor îndoite din coate pe lângă trunchi,
• stând: îndoirea unui genunchi la piept şi întinderea piciorului înainte revenind apoi
pe sol, aceeaşi mişcare cu celălalt picior,

90
• stând: ridicarea unui genunchi la piept, înclinarea trunchiului înainte, urmată de
păşire cu acelaşi picior,
• stând depărtat cu braţele îndoite din coate: mişcarea alternativă a braţelor înainte
şi înapoi, simultan cu aplecarea trunchiului înainte şi ridicarea lui,
• stând: ridicarea piciorului întins şi lovirea palmelor sub genunchi.
Exersarea mersului se poate realiza sub forma următoarelor procedee:
• mers pe vârfuri cu braţele sus,
• mers pe vârfuri cu palmele pe şolduri,
• mers pe partea interioară sau exterioară a labei piciorului,
• mers ghemuit: cu palmele pe şolduri, la ceafă sau pe genunchi,
• mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept,
• mers cu ridicarea unui genunchi la piept şi rotarea braţelor,
• mers pe călcâie: cu palmele la ceafă, pe şolduri sau cu braţele la spate,
• mers cu ridicarea unui genunchi la piept, concomitent cu balansarea braţelor
înapoi şi în sus,
• mers cu pas fandat,
• mers cu braţele sus,
• mers cu apucarea gleznelor cu palmele,
• mers cu ridicarea unui genunchi la piept şi răsucirea trunchiului cu braţele îndoite
la piept, de aceeaşi parte,
• mers în patru labe,
• mers cu întoarceri sau cu schimbări de direcţie,
• mers accelerat,
• mers cu mişcări de respiraţie,
• mers liber (fără cadenţă),
• mers în cadenţă,
• mers lateral cu paşi adăugaţi,
• mers cu paşi încrucişaţi,
• mers cu schimbarea pasului,
• mers cu atingerea şezutului cu călcâiele,
• mers cu diferite mişcări de trunchi: aplecări, răsuciri, îndoiri laterale.
Indicaţii metodice pentru consolidarea şi perfecţionarea mersului:
• greutatea corpului trece permanent de pe piciorul din spate pe cel din faţă,
• contactul labei piciorului cu solul se face pe toată talpa,

91
 • în timpul deplasării trunchiul este drept, iar capul cu privirea înainte la 5-6 m
distanţă,
• braţele se mişcă din articulaţiile umerilor şi ale coatelor, oblic înainte, către interior,
fiind relaxate,
• braţele îşi coordonează mişcările cu cele ale picioarelor (braţ şi picior opus),
• mersul va fi elastic şi fără oscilaţii laterale,
• trunchiul este drept cu bărbia uşor proiectată înainte.

VII. 3. Alergarea
Alergarea reprezintă o deprindere motrică de bază, care, în funcţie de scopul pentru
care este utilizată, poarte asigura deplasarea corpului uman cu diferite grade de
rapiditate şi în diferite modalităţi de execuţie.
În activităţile de educaţie fizică şi sport, alergarea poate fi întâlnită sub diferite forme
în majoritatea situaţiilor de instruire, fie ca o activitate singulară, fie ca o componentă
motrică a diferitelor deprinderi sau priceperi specifice ramurilor şi probelor sportive.
Greşeli posibile:
• poziţionare greşită a trunchiului în timpul alergării (prea în faţă sau prea pe spate),
• amplitudine redusă a mişcărilor de braţe,
• alergare îngenunchiată, fără terminarea acţiunii de impulsie,
• alergare cu oscilaţii laterale ale corpului,
• alergare cu bărbia în piept,
• mărimea neadecvată a paşilor,
• alergare pe toată talpa,
• poziţionarea incorectă a tălpilor pe sol,
• necorelarea mişcării braţelor cu ritmul de mişcare al picioarelor,
• ritmul de alergare nu se coordonează cu actul respirator.
Exemple de exerciţii pentru învăţarea corectă a alergării:
• alergare pe linii trasate longitudinal pe sol cu păstrarea direcţiei,
• alergare cu păşire peste bastoane de gimnastică sau linii trasate transversal pe
sol,
• joc de glezne pe loc urmat de alergare în tempo uniform,
• alergare cu plecare din diferite poziţii,
• alergare cu menţinerea unui tempo uniform,
• alergare cu variaţii de ritm,
• alergare şerpuită,

92
 • alergare în cerc,
• alergare cu ocoliri şi întoarceri,
• alergare în turnantă,
• alergare peste obstacole de înălţimi diferite,
• alergare lentă urmată de accelerare,
• alergare cu spatele în direcţia de deplasare,
• alergare cu pas adăugat,
• alergare cu pas încrucişat,
• alergare cu lovirea părţii interioare sau exterioare a labei piciorului cu palma,
• alergare alternând diferite procedee: cu genunchii la piept, cu pendularea
gambelor la şezută etc.
Indicaţii metodice pentru învăţarea şi consolidarea alergării:
• exerciţiile utilizate în învăţarea alergării se vor efectua la început într-un tempo
lent, evitând accelerările,
• se va urmări cu prioritate automatizarea corectă a principalelor mişcări, cum ar fi:
acţiunea braţelor, efectuarea completă a impulsiei piciorului din spate, păstrarea
direcţiei de alergare, contactul şi poziţia tălpilor pe sol, mărimea paşilor etc.,
• o atenţie deosebită se va acorda utilizării corecte a actului respirator corelat cu
tempoul şi felul alergării (în mod deosebit la alergarea de rezistenţă).

VII. 4. Săritura
Săritura este o deprindere motrică de bază întâlnită frecvent în majoritatea ramurilor
şi probelor sportive precum şi în activităţile cotidiene. Ea contribuie la dezvoltarea
calităţilor motrice de bază şi în mod deosebit la dezvoltarea forţei în regim de viteză
(detentei), întrând de asemenea şi în conţinutul unor deprinderi specifice diferitelor
ramuri sportive cum sunt: atletismul, gimnastica, jocurile sportive etc.
Săriturile pot fi clasificate astfel:
a) sărituri pregătitoare (libere) cu bătaie pe unul sau ambele picioare,
b) sărituri cu caracter sportiv:
b1) cu bătaie pe un picior:
• în lungime cu elan,
• în înălţime cu elan,
b2) cu bătaie pe ambele picioare:
• în lungime de pe loc,
• cu sprijin pe aparate de gimnastică.

93
 Săriturile se compun din mai multe faze:
a) elanul,
b) bătaia,
c) zborul,
d) aterizarea.
Greşeli posibile:
• aterizare dură pe toată talpa (la gimnastică),
• amplitudine mică,
• impulsie slabă în momentul bătăii şi desprinderii,
• lipsă de coordonare a segmentelor corpului,
• lipsa de corelare a elanului cu bătaia (la atletism).
Exemple de exerciţii pentru învăţarea şi consolidarea săriturilor cu desprinderi pe un
picior şi de pe ambele picioare:
• sărituri peste obstacole mici,
• sărituri cu atingerea unor obiecte suspendate,
• săritură pe un obiect,
• săritură în adâncime de pe un obiect,
• pas săltat,
• pas sărit,
• sărituri ca mingea,
• sărituri urmate de diferite întoarceri,
• sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor,
• sărituri cu bătaia palmelor,
• sărituri din ghemuit în ghemuit,
• săritura în lungime de pe loc,
• sărituri la coardă pe loc şi în deplasare.

VII. 5. Aruncarea şi prinderea

Aruncarea şi prinderea sunt deprinderi motrice de bază cu o mare aplicativitate atât
în deprinderile cu caracter sportiv, unde fac parte din conţinutul unor probe sau
procedee tactice cum sunt: aruncarea mingii de oină, aruncarea şi prinderea mingii la
unele jocuri sportive (baschet, handbal, rugby, polo etc.), aruncările din atletism, cât şi
în cadrul deprinderilor aplicativ-utilitare.

94
 Aruncarea înseamnă proiectarea în spaţiu a unui obiect, iar prinderea semnifică
acţiunea membrelor superioare, cu deosebire a palmelor, care reţin obiectul respectiv,
cu excepţia aruncărilor atletice, unde obiectul aruncat trebuie să aterizeze pe sol.
Greşeli posibile la aruncare:
• priza defectuoasă a obiectului,
• traiectoria incorectă,
• lipsa de participare a tuturor segmentelor corpului (acţionează numai braţul),
• coordonare incorectă a braţelor şi picioarelor,
• imprecizia aruncării.
Greşeli posibile la prindere:
• orientarea greşită a palmelor,
• lipsa de amortizare a obiectului,
• aprecierea incorectă a traiectoriei şi vitezei de zbor a obiectului,
• lipsa de atenţie.
După structura lor, în educaţia fizică şi sportivă şcolară se pot întâlni următoarele
categorii de aruncări şi prinderi:
a) aruncarea azvârlită de pe loc şi din deplasare:
• la distanţă,
• la ţintă,
• la partener,
b) aruncare împinsă de pe loc şi din deplasare:
b1) cu o mână,
b2) cu două mâini:
• la distanţă,
• la partener,
c) prindere:
• cu o mână,
• cu două mâini.
Exemple de exerciţii pentru învăţarea aruncării şi prinderii folosind mingi mici şi mingi
de plastic:
• exerciţii de priză,
• exerciţii de simulare,
• aruncări în sus cu una sau două mâini şi prinderea cu ambele mâini, individual,
• aruncări în perechi prin diferite procedee,
• aruncări la ţintă fixă,

95
• aruncări la ţintă în mişcare,
• aruncări la distanţă.
Indicaţii metodice:
• pentru realizarea unor aruncări eficiente, pe lângă însuşirea corectă a tehnicii de
execuţie, este necesară şi dezvoltarea forţei, cu precădere a trenului superior
precum şi consolidarea articulaţiilor umărului, cotului şi pumnului şi creşterea
mobilităţii umărului,
• dintre aruncare şi prindere, ultima se însuşeşte ceva mai greu, ea implicând factori
de coordonare, atenţia, priza la obiect, analizatorul vizual şi tactil, o tehnică mai
pretenţioasă pe care copilul nu a exersat-o în activitatea anterioară, în mod
natural, ca în cazul aruncării,
• învăţarea şi consolidarea aruncărilor şi prinderilor necesită un număr mare de
execuţii, din poziţii şi cu procedee variate,
• ca procedeu de exersare, se impune datorită eficienţei, exersarea pe perechi.

96
 VIII. DEPRINDERILE MOTRICE

APLICATIV - UTILITARE

VIII. 1. Generalităţi
Sunt o categorie de deprinderi care, datorită conţinutului lor contribuie la rezolvarea
diferitelor situaţii, posibil de întâlnit în viaţa cotidiană şi în diferite activităţi profesionale:
pregătirea militară, pregătirea trupelor de pompieri, poliţie, jandarmerie, în activităţile de
turism, salvamont, construcţii, energetică, minerit etc.
Deprinderile motrice aplicativ - utilitare includ:
• târârea,
• căţărarea,
• escaladarea,
• tracţiunea,
• împingerea,
• ridicarea şi transportul de obiecte,
• echilibrul.
Ca acţiuni motrice acumulate de-a lungul evoluţiei biologice umane, ele reprezintă o
componentă importantă a capacităţii motrice generale, în educaţia fizică şi sportivă
şcolară putându-se efectua:
• separat (în etapa însuşirii primare) sau când se folosesc pentru dezvoltarea unei
calităţi motrice (ex.: căţărarea - pentru dezvoltarea forţei),
• în cadrul unor trasee (parcursuri) aplicativ - utilitare diferenţiate ca număr de staţii
şi nivel de dificultate.
Execuţia corectă a deprinderilor aplicativ - utilitare este influenţată nu numai de
nivelul de însuşire a mecanismului tehnic de bază ci şi de nivelul de dezvoltare al
calităţilor motrice, cu prioritate forţa şi îndemânarea.

VIII. 2. Târârea
Este o deprindere care constă în deplasarea pe orizontală a corpului pe sol. Execuţia
eficientă a târârii impune un nivel corespunzător de dezvoltare a unor calităţi motrice:
forţă, rezistenţă, viteză de execuţie, îndemânare (cu precădere coordonarea).
În activităţile practice se poate realiza cu sau fără obiecte portative, iar în scopuri
medicale este un mijloc eficient de corectare în special al deviaţiilor coloanei vertebrale.

97
 În funcţie de poziţia şi sarcina ce trebuie rezolvată, târârea se poate executa în
următoarele modalităţi:
• târâre înaltă,
• târâre medie,
• târâre joasă,
• cu sprijin pe mâini şi pe picioare,
• pe antebraţe şi pe genunchi,
• pe abdomen,
• pe spate,
• lateral,
• fără ajutorul braţelor,
• înainte, înapoi, circular.
Greşeli posibile:
• ridicarea bazinului prea sus,
• efectuarea mişcărilor cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte,
• necorelarea actului respirator cu ritmul de deplasare,
• insuficientă împingere cu picioarele.
Indicaţii metodice:
• în lecţiile de educaţie fizică şi sport târârea se va efectua numai pe suprafeţe
netede şi curate;
• în etapa de iniţiere se va efectua într-un ritm lent, introducerea ei în trasee
aplicativ - utilitare se va face numai după consolidarea corectă;
• se vor alterna eforturile de încordare cu cele de relaxare;
• se va urmări adaptarea actului respirator la intensitatea efortului depus.
Exemple de exerciţii de târâre care pot fi utilizate în lecţiile de educaţie fizică şi sport:
• târâre în „patru labe";
• târâre ghemuit;
• târâre pe genunchi şi antebraţe;
• târâre pe burtă, din culcat facial, numai cu braţele;
• târâre din culcat facial cu braţ şi picior opus;
• târâre pe spate;
• târâre pe banca de gimnastică cu tracţiunea simultană sau alternativă a braţelor,
• târâre pe plan înclinat;
• târâre ţinând bastonul la spate;
• târâre cu transportul unui obiect.
98
 Dozarea efortului se va realiza ţinând cont de:
• mărirea sau micşorarea distanţelor parcurse prin târâre,
• complexitatea procedeului utilizat,
• greutatea obiectelor transportate,
• execuţia mai lentă sau sub formă de întrecere.

VIII. 3. Căţărarea
Este o deprindere frecvent utilizată în alpinism, construcţii, pompieri, marină care
solicită intens musculatura membrelor superioare.
Se poate executa la diferite aparate: scară fixă, frânghie, scară marinărească,
prăjină, bancă, bârnă etc.
Modalităţi de execuţie la frânghie:
• cu tracţiune simultană sau alternativă în braţe şi împingerea simultană în picioare
(la căţărarea verticală),
• cu braţ şi picior opus,
• căţărare numai cu ajutorul braţelor cu picioarele întinse sau în echer.
Greşeli posibile:
• însuşirea incorectă a mecanismului de bază al mişcării,
• insuficienta coordonare a mişcării braţelor cu cea a picioarelor,
• mişcări limitate datorită nivelului scăzut al forţei.
Indicaţii metodice:
• înaintea începerii exersării se va verifica obligatoriu stabilitatea agăţării aparatelor
pe care se va executa căţărarea;
• spaţiile de aterizare vor fi acoperite cu saltele;
• se va evita blocarea respiraţiei în timpul căţărării;
• se va efectua relaxarea alternativă a segmentelor angrenate în efort;
• se va acţiona pentru dezvoltarea forţei, cu precădere a lanţurilor musculare
scapulo-humerale, braţelor şi picioarelor.
Exemple de exerciţii de căţărare care pot fi utilizate în lecţiile de educaţie fizică şi
sport:
• căţărare la frânghie cu ajutorul braţelor şi picioarelor;
• căţărare pe scara fixă cu braţ şi picior opus;
• căţărare cu spatele pe scara fixă;
• căţărare la frânghie fără ajutorul picioarelor (întinse sau în echer);
• căţărare la scara marinărească.

99
 Dozarea efortului se va realiza ţinând cont de:
• lungimea traseului,
• înălţimea aparatelor,
• gradul de dificultate al procedeelor,
• eliminarea ajutorului picioarelor.

VIII. 4. Escaladarea
Este o deprindere prin care executantul îţi trece corpul dintr-o parte în cealaltă, peste
un obiect, cu ajutorul braţelor şi picioarelor.
Escaladarea este utilizată în pregătirea militară, turism, alpinism, solicitând mult forţa,
rezistenţa şi îndemânarea.
Aparatele la care se poate executa sunt:
• ladă de gimnastică,
• cal,
• bârnă,
• condiţii improvizate: buşteni, butoaie fixate (în cazul unor şcoli din mediul rural).
Modalităţi de execuţie:
• cu apucare şi păşire peste aparat,
• cu sprijin pe palme, picioarele trecând ghemuite sau întinse peste aparat (prin
balans),
• prin încălecare cu piciorul de pe partea îndemânatică, culcând trunchiul pe aparat,
• cu transportul unor obiecte.
Greşeli posibile:
• insuficienta coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor,
• abordarea obstacolului fără a respecta tehnica de execuţie indicată,
• acordarea unei atenţii reduse coborârii de pe obstacole,
• asumarea unui risc ce depăşeşte posibilităţile executantului.
Indicaţii metodice:
• se va verifica starea aparatelor şi stabilitatea lor înaintea începerii exersării,
• exersarea va începe cu efectuarea descompusă, lentă a mişcărilor, înălţimea
obstacolelor fiind mică,
• se vor lua măsurile necesare pentru sprijin şi asigurarea aterizării pe suprafeţe
moi,
• creşterea înălţimii aparatelor se va face treptat.

100
 Exemple de exerciţii de escaladare care pot fi utilizate în lecţiile de educaţie fizică şi
sport:
• escaladare prin urcare ghemuit pe capră sau ladă;
• escaladare prin încălecare laterală pe ladă;
• escaladare peste două bănci de gimnastică suprapuse ţinând o minge în braţe;
• escaladare prin săritură laterală peste ladă.
Dozarea efortului se va realiza ţinând cont de:
• dificultatea procedeelor de execuţie (adecvate vârstei, sexului şi nivelului de
pregătire),
• înălţimea aparatelor,
• tipul de aparat utilizat.

VIII. 5. Tracţiunea
Implică în conţinutul ei o acţiune de deplasare prin tragere a unui obiect sau
partener, fără a-l ridica de pe sol.
Modalităţi de execuţie:
• individuală,
• în perechi,
• în grup,
• cu un singur braţ sau cu ambele braţe,
• cu priză directă (mână la mână),
• cu priză prelungită (printr-un baston, coardă, frânghie).
Greşeli posibile:
• insuficienta însuşire a tehnicii de execuţie,
• constituirea perechilor cu înălţimea corporală şi greutatea corporală diferite,
• prelungirea prea mare a duratei tracţiunii,
• lipsa de acţiune simultană în cazul activităţilor în grup,
• dozarea greşită a efortului,
• lipsa de relaxare după eforturi scurte de intensitate maximă.
Indicaţii metodice:
• formarea perechilor sau a grupelor în mod echilibrat,
• tipurile de priză utilizate,
• instruirea executanţilor cu privire la corectitudinea actului respirator.
Exemple de exerciţii de tracţiune care pot fi utilizate în lecţiile de educaţie fizică şi
sport:

101
 • tracţiuni de un baston, pe perechi faţă în faţă, partenerul opunând o rezistenţă
medie;
• pe perechi, tracţiuni concomitente de un baston vertical;
• pe perechi, tracţiuni reciproce de un baston din poziţia depărtat aşezat;
• tracţiuni pe perechi, spate în spate;
• ridicare din aşezat prin tracţiune la scară fixă;
• tracţiuni la bara fixă;
• tracţiuni la frânghie, echipele dispuse faţă în faţă.
Dozarea efortului se va realiza ţinând cont de:
• dificultatea procedeului,
• durata de execuţie,
• modalitatea de exersare: individuală, pe perechi, în grup,
• tipul de priză şi materialele utilizate.

VIII. 6. Împingerea
Constă dintr-o activitate de deplasare a unui obiect sau persoane fără a fi ridicate de
la sol.
Împingerea se poate executa:
• individual,
• în grup.
Greşeli posibile:
• insuficienta cunoaştere a tehnicii de execuţie,
• constituirea inegală a perechilor din punct de vedere al greutăţii corporale,
• efectuarea împingerii pe distanţe prea lungi,
• opoziţia exagerată a partenerului,
• blocarea actului respirator.
Indicaţii metodice:
• însuşirea corectă a tehnicii de execuţie,
• exersarea va debuta prin împingerea unor obiecte uşoare,
• concomitent se va acţiona pentru dezvoltarea forţei,
• efortul va fi alternat cu odihna.
Exemple de exerciţii de împingere care pot fi utilizate în lecţiile de educaţie fizică şi
sport:
• pe perechi, faţă în faţă, împingere în palme;
• pe perechi, faţă în faţă, împingere cu pieptul;

102
 • pe perechi, împingere umăr la umăr;
• stând unul în spatele celuilalt împingere cu spijinul palmelor pe omoplaţii
partenerului;
• împingere din poziţia stând spate în spate;
• pe perechi, faţă în faţă, împingeri într-un baston ţinut orizontal.
Dozarea efortului se va realiza ţinând cont de:
• creşterea treptată a duratei de execuţie,
• lungimea pe care se va efectua împingerea,
• dificultatea procedeului utilizat.

VIII. 7. Ridicarea şi transportul de obiecte

Această deprindere implică două secvenţe:
• priza şi ridicarea obiectului,
• transportul acestuia.
Are o mare aplicativitate în viaţa cotidiană iar în activitatea de educaţie fizică şi sport
este utilă atunci când se impune manipularea aparatelor sau a diverselor materiale.
Exerciţiile specifice, la care participă în proporţii diferite întreaga musculatură a corpului
contribuie în special la dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă.
Modalităţi de execuţie:
• individual sau în grup,
• înainte, cu spatele sau lateral,
• obiectele sau partenerii pot fi transportaţi prin susţinere cu: unul sau ambele braţe,
în apropierea şoldului, pe braţe, pe umeri, în spate.
Greşeli posibile:
• priza incorectă,
• instabilitatea unor aparate în timpul transportului,
• greutatea prea mare a obiectului transportat,
• distanţe de transport prea lungi,
• constituirea defectuoasă a perechilor,
• deplasare prea rapidă şi necorelată cu mişcarea partenerilor.
Indicaţii metodice:
• exerciţiile vor fi judicios gradate ca dificultate, în corelaţie cu vârsta, sexul şi
dezvoltarea fizică a executanţilor;
• se va insista pe însuşirea corectă a prizei asupra obiectelor sau partenerilor;

103
 • atât la ridicare cât şi pe parcursul transportului, coloana vertebrală va fi menţinută
în poziţie verticală;
• poziţia de ridicare a obiectului va fi cu genunchii uşor îndoiţi şi coloana vertebrală
dreaptă;
• după efectuarea exerciţiilor de transport se vor executa mişcări compensatorii;
• se va acorda toată atenţia depunerii obiectelor sau a partenerilor pe sol,
evitându-se aruncarea lor.
Exemple de exerciţii de ridicare şi transport de obiecte care pot fi utilizate în lecţiile
de educaţie fizică şi sport:
• transportul caprei de gimnastică;
• transportul saltelei de gimnastică;
• transportul lăzii de gimnastică;
• transportul trambulinei pentru sărituri;
• transportul băncilor de gimnastică;
• transportul partenerului în spate;
• transportul partenerului pe umeri;
• pe grupe de câte trei, doi îl transportă pe al treilea ţinându-l de sub braţ.
Dozarea efortului se va face ţinând cont de:
• mărirea sau micşorarea greutăţilor,
• mărirea sau micşorarea distanţelor de transport,
• mărirea sau micşorarea tempoului de deplasare,
• introducerea unor obstacole suplimentare pe traseu.

VIII. 8. Echilibrul
Este indispensabil oricărei activităţi umane, fiind o componentă importantă a
îndemânării. Asigură menţinerea corpului într-o poziţie stabilă atât în acţiuni statice cât
şi dinamice, pe suprafeţe fixe sau mobile.
Echilibrul este condiţionat biomecanic de relaţia existentă între centrul de greutate şi
suprafaţa de sprijin. Menţinerea echilibrului se poate face când proiecţia centrului de
greutate cade în interiorul suprafeţei de sprijin. Dezvoltarea lui este influenţată de simţul
chinestezic (care se află la baza coordonării grupelor musculare) şi de aparatul
vestibular. În anumite ramuri sportive, ca de exemplu: gimnastică, patinaj, schi, sărituri
etc. are o importanţă decisivă.
Forme de manifestare:
• echilibrul static,

104
 • echilibrul dinamic,
• echilibrarea unor obiecte (bastoane, mingi, cercuri, măciuci etc.).
Greşeli posibile:
• lipsa de concentrare,
• încordarea insuficientă a musculaturii,
• insuficienta utilizare a rolului conducător al capului şi a braţelor.
Indicaţii metodice:
• în etapa de iniţiere li se va acorda ajutor elevilor;
• toate exerciţiile se vor învăţa mai întâi la sol., apoi gradat pe diferite suprafeţe şi la
diferite înălţimi;
• dacă exerciţiile de echilibru se efectuează la înălţimi mai mari de 0,5 m, este
necesar ca aterizările să se efectueze pe materiale moi.
Gradarea dificultăţii exerciţiilor de echilibru se realizează prin:
• reducerea bazei de susţinere,
• modificarea suprafeţei de sprijin,
• modificarea înălţimii aparatului,
• modificarea poziţiei segmentelor corpului,
• modificarea direcţiei de deplasare,
• folosirea diferitelor obiecte,
• folosirea unor suprafeţe mobile.
Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea echilibrului care pot fi utilizate în lecţiile de
educaţie fizică şi sport:
• stând pe un picior, cu sprijin pe vârf;
• cumpăna laterală;
• mers pe vârfuri pe partea îngustă a băncii de gimnastică;
• mers cu spatele pe partea îngustă a băncii de gimnastică;
• mers în diferite variante pe obiecte cu suprafeţe mici;
• mers pe vârfuri pe o linie trasată pe sol aruncând şi prinzând o minge;
• mers pe călcâie, pe partea îngustă a băncii de gimnastică;
• piruetă 360° pe un picior.
Dozarea efortului se va face ţinând cont de:
• îngustarea suprafeţei de sprijin,
• ridicarea treptată a înălţimii aparatului,

105
 • îngreuierea procedeului prin introducerea unor sarcini suplimentare (întoarceri,
trecere printre obstacole, transportul unor obiecte, aruncarea şi prinderea unor
obiecte etc.).

VIII. 9. Conceperea şi utilizarea traseelor aplicativ-utilitare în

educaţie fizică şi sport
Traseele (parcursurile) aplicativ-utilitare reprezintă o formă de exersare generalizată
a tuturor categoriilor de deprinderi motrice. Avantajele utilizării traseelor
aplicativ-utilitare în educaţie fizică şi sport se regăsesc în:
• posibilitatea de a dezvolta mai multe calităţi motrice printr-un singur traseu,
• dezvoltarea calităţilor motrice combinate (viteză-îndemânare, rezistenţă-viteză,
forţă-rezistenţă),
• dezvoltarea calităţilor şi proceselor moral-volitive,
• ridică şi influenţează favorabil starea emoţională a executanţilor,
• asigură o densitate motrică corespunzătoare a lecţiilor de educaţie fizică şi sport,
• pot fi utilizate indiferent de condiţiile materiale existente.
În organizarea traseelor aplicativ-utilitare se impune luarea unor măsuri:
• igienizarea suprafeţelor pe care urmează să se desfăşoare traseul,
• înlăturarea obiectelor din jurul traseului,
• asigurarea aterizărilor (unde este cazul) cu materiale moi,
• supravegherea şi temperarea unor executanţi care îşi asumă riscuri nejustificate,
• evitarea producerii de accidente.
Cerinţe pentru organizarea traseelor aplicativ-utilitare:
• introducerea în traseu numai a deprinderilor bine consolidate,
• mărirea progresivă, de la o activitate la alta, a numărului de staţii,
• alternarea în traseu a staţiilor dificile cu cele mai uşoare,
• evitarea plasării staţiilor dificile la finalul traseului,
• verificarea atentă a fiecărui aparat utilizat.
Dozarea efortului se va face ţinând cont de:
• numărul de staţii incluse în traseu,
• înălţimea aparatelor folosite,
• modalităţi de exersare bine stabilite (parcurgerea traseului cu plecări la intervale
diferite între executanţi),
• creşterea numărului de trasee parcurse integral.

106
Exemple de trasee aplicativ-utilitare, posibil de realizat în diferite condiţii de activitate:
a) traseu organizat în sala de educaţie fizică şi sport:
1 - mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică,
2 - târâre pe două saltele de gimnastică,
3 - deplasare ghemuit pe banca de gimnastică aşezată cu un capăt pe un aparat
şi coborâre prin săritură în adâncime,
4 - escaladarea unei lăzi de gimnastică,
5 - aruncarea unei mingi de oină la ţintă fixă,
6 - căţărare pe scara fixă şi coborâre, prin săritură în lateral cu genunchii îndoiţi,
b) traseu organizat în sala de clasă dotată pentru lecţii de educaţie fizică şi sport
(din lipsa spaţiului se va organiza sub formă de buclă: dus-întors):
Tur:
1 - rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit,
2 - târâre pe sub două bastoane aşezate pe suporţi la o distanţă de 3 m unul
faţă de celălalt şi o înălţime de 0,50 m faţă de sol (se va aşeza un covoraş pe
podea),
3 - mers în echilibru pe o linie trasată pe podea,
4 - căţărarea pe scara fixă urmată de coborâre (fără săritură),
Retur:
1 - târâre pe o bancă de gimnastică cu tracţiuni simultane numai cu braţele,
2 - escaladarea unei lăzi de gimnastică,
3 - sărituri succesive în zig-zag peste o bancă de gimnastică.
c) traseu organizat pe holul unei şcoli:
1 - mers în echilibru pe partea îngustă a unei bănci de gimnastică,
2 - târâre pe două saltele de gimnastică aşezate una în prelungirea celeilalte,
3 - mers ghemuit rostogolind o minge pe sol (4-5 m),
4 - păşire succesivă pe trei mingi medicinale,
5 - transportul în spate al unui partener.
d) traseu organizat în curtea unei şcoli:
1 - alergare intercalată cu sărituri peste 2-3 „şanţuri" trasate pe sol,
2 - mers în echilibru pe o linie dreaptă trasată pe sol,
3 - transportarea unui partener în spate pe o distanţă de 5-6 m (după care
acesta va reveni în poziţia iniţială),
4 - dribling cu o minge de baschet printre jaloane,
5 - alergare cu sărituri la coardă,
6 - aruncarea unei mingi de oină la o ţintă fixă.

107
 BIBLIOGRAFIE

1. BADIU, Toma. Teoria educaţiei fizice şi sportului, Ed. Fundaţiei universitare

„Dunărea de Jos", Galaţi, 2001;
2. BOTA, Cornelia. Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, M. T. S., Bucureşti,
1994;
3. CÂRSTEA, Gheorghe. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura Universul, Bucureşti, 1993;
4. CÂRSTEA, Gheorghe. Educaţia fizică – teoria şi bazele metodicii, A. N. E.
F. S., Bucureşti, 1997;
5. CÂRSTEA, Gheorghe. Educaţia fizică – fundamente teoretice şi metodice,
Casa de editură Petru Maior, Bucureşti, 1999;
6. CÂRSTEA, Gheorghe. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Editura AN-DA, Bucureşti, 2000;
7. CHIRIŢĂ, Georgeta. Activităţile corporale şi factorii educativi, Editura Sport
– Turism, Bucureşti, 1978;
8. DRAGNEA, Adrian; BOTA, Aura. Teoria activităţilor motrice, Editura
Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1999;
9. EPURAN, Mihai; HORGHIDAN, Valentina. Psihologia educaţiei fizice,
A.N.E.F.S., Bucureşti, 1994;
10. GEORGESCU, Florian. Cultura fizică – fenomen social, Editura Tritonic,
Bucureşti, 1998;
11. HORGHIDAN, Valentina. Problematica psihomotricităţii, A. N. E. F. S.,
Bucureşti, 1998;
12. HORGHIDAN, Valentina. Psihologie, A.N.E.F.S., anul I F.E.F.S.,
BUCUREŞTI 1999;
13. MITRA, Gheorghe; MOGOŞ, Alexandru. Dezvoltarea calităţilor motrice,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980;
14. SABĂU, Ioan; SABĂU, Elena; PEHOIU, Constantin. Atletism - tehnică şi
metodică de învăţare rapidă, Ed. Macarie, Târgovişte, 2001;
15. SCARLAT, Eugeniu. Educaţia fizică a copiilor de vârstă şcolară, Editura
pentru tineret şi sport, Bucureşti, 1993;

108
16. SCARLAT, Eugeniu; SCARLAT, Bogdan Mihai. Educaţie fizică şi sport,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2002;
17. SCARLAT, Bogdan Mihai; SCARLAT, Eugeniu. Educaţie fizică şi sport -
învăţământ liceal, Ed. Didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 2003;
18. SOLOMON, Mircea; GRIGORE, Vasilica; BEDO, Carol. Gimnastica,
A.N.E.F.S., Bucureşti 1996;
19. ŞICLOVAN, Ion. Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport -Turism,
Bucureşti, 1979;
20. TEODORESCU, Leon. Educaţia sportivă, Bucureşti, 1970;
21. TIBACU, Victor. Circuitul în lecţia de educaţia de educaţie fizică, Ed.
Stadion, Bucureşti, 1973;
22. UŢIU, Ioan. Teoria educaţiei fizice şi sportului, Universitatea Babeş -
Bolyai Cluj--Napoca, 1991;
23. ******** Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion,
Bucureşti, 1974.

109