UNITATEA DE CURS NR.

1
Consideraţii generale. Delimitări conceptuale: Educație fizică-sport-motricitate-psihomotricitate

Pentru a înţelege cât mai bine care este rolul acestei discipline în procesul de formare al specialiştilor din
domeniul Științelor educației este bine să se pornească de la conceptul de educaţie. Aici trebuie să se aibă în
vedere faptul că educaţia nu este doar un drept al omului, ci şi o obligaţie a cadrelor didactice de a oferi
copiilor cele mai bune condiţii în care ei să crească şi să se formeze ca viitori membri ai societăţii.

„Orice persoană are dreptul la educaţie”

(Art. 26 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului)
EDUCAȚIA

Drept al omului

Tip particular de acțiune umană

„Omul poate deveni om numai prin educaţie.

El nu e nimic decât ceea ce face educaţia din el”.
(Immanuel Kant)
Figura 1. Semnificaţiile educaţiei

Cu alte cuvinte, educaţia semnifică, pe de-o parte, „ceva” ce se cuvine fiecărui individ, „ceva” la care
fiecare persoană trebuie să aibă acces, iar pe de altă parte, un proces care are ca scop pregătirea omului ca element
activ al vieţii sociale. De asemenea, trebuie să se înţeleagă rolul determinant pe care îl au cadrele didactice în
creşterea, dezvoltarea şi educarea copiilor, mai cu seamă în formarea lor ca membri ai unei societăţi care să se
sprijine pe ei, nu aceştia să aştepte sprijinul societăţii.
Educaţia care se oferă copiilor este una holistică, ea abordând concomitent dezvoltarea fizică, sănătatea,
dezvoltarea limbajului şi a comunicării, dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea socio-emoţională a copiilor.
Dacă se are în vedere structura Sistemului de învăţământ din România se poate observa că la baza formării
viitorului membru al societăţii stau învăţământul preşcolar şi primar, iar aşa cum sublinia R. Cuhna (2005), unul
dintre laureaţii Premiului Nobel: „investiţia în educaţia timpurie este cea mai rentabilă investiţie în educaţie”.
Argumentaţia acestei afirmaţii ar fi aceea că învăţarea timpurie favorizează oportunităţile de învăţare de mai
târziu. Deprinderile şi cunoştinţele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficienţele de
cunoştinţe şi deprinderi produc în timp deficienţe mai mari, oportunităţi de învăţare ratate sau slab valorificate.

Învățământul
universitar

Învățământul liceal

Învățământul gimnazial

Învățământul primar

Învățământul ante/preșcolar

Figura 2. Structura Sistemului de învăţământ din România

Această educaţie fizică și psihomotrică este prevăzută în Curriculumul pentru educaţia timpurie – 2019
(MEN, 2019, pp. 16-19), în cadrul domeniilor de dezvoltare. Acestea sunt diviziuni convenţionale, necesare
din raţiuni pedagogice, pentru asigurarea dezvoltării depline, complexe şi pentru observarea evoluţiei
copilului:
1
 DEZVOLTAREA FIZICĂ, A SĂNĂTĂŢII ŞI IGIENEI
PERSONALE

DOMENIILE DE DEZVOLTARE
DEZVOLTAREA SOCIO-EMOŢIONALĂ

CAPACITĂȚI ȘI ATITUDINI FAȚĂ DE ÎNVĂŢARE

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI, A COMUNICĂRII ŞI A

PREMISELOR CITIRII ŞI SCRIERII

DEZVOLTAREA COGNITIVĂ ŞI CUNOAŞTEREA

LUMII

Figura 3. Domeniile de dezvoltare

A. DEZVOLTAREA FIZICĂ, A SĂNĂTĂŢII ŞI IGIENEI PERSONALE – cuprinde o gamă largă de

deprinderi şi abilităţi (de la mişcări largi, cum sunt săritul, alergarea, până la mişcări fine de tipul realizării
desenelor sau modelarea), dar şi coordonarea, dezvoltarea senzorială, alături de cunoştinţe şi abilităţi
referitoare la îngrijire şi igienă personală, nutriţie, alte practici de menţinere a securităţii personale.
B. DEZVOLTAREA SOCIO-EMOŢIONALĂ – vizează debutul vieţii sociale a copilului, capacitatea lui de
a stabili şi menţine interacţiuni cu adulţi şi copii. Interacţiunile sociale mediază modul în care copiii se
privesc pe ei înşişi şi lumea din jur. Dezvoltarea emoţională vizează îndeosebi capacitatea copiilor de a-şi
percepe şi exprima emoţiile, de a înţelege şi răspunde emoţiilor celorlalţi, precum şi dezvoltarea conceptului
de sine, crucial pentru acest domeniu. În strânsă corelaţie cu conceptul de sine se dezvoltă imaginea despre
sine a copilului, care influenţează decisiv procesul de învăţare.
C. CAPACITĂȚI ȘI ATITUDINI FAȚĂ DE ÎNVĂŢARE – se referă la modul în care copilul se implică
într-o activitate de învăţare, modul în care abordează sarcinile şi contextele de învăţare, precum şi la
atitudinea sa în interacţiunea cu mediul şi persoanele din jur, în afara deprinderilor şi abilităţilor menţionate
în cadrul celorlalte domenii de dezvoltare.
D. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI, A COMUNICĂRII ŞI A PREMISELOR CITIRII ŞI SCRIERII
– vizează dezvoltarea limbajului (sub aspectele vocabularului, gramaticii, sintaxei, dar şi a înţelegerii
semnificaţiei), a comunicării (cuprinzând abilităţi de ascultare, comunicare orală şi scrisă, nonverbală şi
verbală) şi preachiziţiile pentru scris-citit şi însoţeşte dezvoltarea în fiecare dintre celelalte domenii.
E. DEZVOLTAREA COGNITIVĂ ŞI CUNOAŞTEREA LUMII – a fost definită în termenii abilităţii
copilului de a înţelege relaţiile dintre obiecte, fenomene, evenimente şi persoane, dincolo de caracteristicile
lor fizice. Domeniul include ablităţile de gândire logică şi rezolvare de probleme, cunoştinţe elementare
matematice ale copilului şi cele referitoare la lume şi mediul înconjurător.
Fiind primul curs este bine să delimităm, încă de la început, câteva concepte cu care vom opera de-a lungul
semestrului în orele de curs și seminar. Astfel, trebuie să înţelegem exact ce înseamnă educaţie fizică şi sport,
motricitate, psihomotricitate.
Ca specialişti care operează cu metode şi mijloace ale educaţiei fizice şi sportului va trebui să avem conturată
o imagine clară asupra diferenţelor ce există în primul rând între educaţie fizică şi sport.
Este uşor de observat că atunci când vorbim despre educaţie fizică şi sport în general, aceşti termeni primesc
conotaţii diferite, în funcţie de statutul profesional al fiecărui individ, dar şi de nivelul de cultură sportivă dobândit.
Pentru profesioniştii în domeniul sportului, activităţile sportive înseamnă performanţă, rezultate obţinute în
urma unei întreceri, fie cu un adversar, fie cu sine însuşi, înseamnă perfecţionarea morfofuncţională şi psihică.

2
Pentru marea masă a populaţiei, a practica o activitate sportivă semnifică un mijloc de recreere, un mod de a-şi
petrece timpul liber împreună cu prietenii. Pentru specialiştii din domeniul sănătăţii publice exerciţiul fizic
reprezintă o alternativă de fortificare a organismului și de întărire a sănătăţii.

Performanţă, rezultate,
Specialiştii în sport Activităţile sportive
întrecere, perfecţionare

Recreere, timp liber,

Populaţie Activităţile sportive
întreținere corporală

Specialiştii în sănătate Alternativă de întărire a

Activităţile sportive
publică sănătăţii
Figura 4. Modul de percepere a activităților sportive

Prin urmare, câţi specialişti, atâtea moduri de înţelegere a ceea ce înseamnă activităţile sportive şi, cu atât
mai mult, practicarea exerciţiului fizic într-un scop sau altul.
Tocmai de aceea, se impune să încercăm o delimitare conceptuală a ceea ce înseamnă activităţile sportive,
fie că facem referire la educaţie fizică, fie că facem referire la sport, care poate fi de performanţă, pentru toţi
sau adaptat.

Educaţie fizică a
tinerei generaţii

Educaţie fizică
profesională
Educaţie
fizică
Educaţie fizică
militară

DOMENIUL Autoeducaţia fizică

ACTIVITĂŢILOR
SPORTIVE
Sportul de
performanţă

Sport Sportul pentru toţi

Sportul adaptat

Figura 5. Componentele domeniului de activităţi sportive

CONCEPTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

C. Kiriţescu încearcă să contureze o definiţie ţinând cont de caracteristicile acestui tip de activitate. El
consideră că educaţia fizică reprezintă „activitatea fiziologică conştientă a organismului omenesc, condusă prin
metodele pedagogiei, urmărind întreţinerea şi creşterea potenţialului biologic al individului în vederea sporirii
randamentului său social. Ea stă în strânsă legătură cu educaţia intelectuală şi morală, fiind influenţată de cea
dintâi şi influenţând pe cea d’a doua” (Kiriţescu, 1943, p. 10).
În Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Vol. IV – Dicţionar descriptiv şi explicativ
de noţiuni şi termeni (Alexe, coord., 2002, p. 155), educaţia fizică este considerată a fi o „componentă a educaţiei
generale, acţionând ca produs pedagogic cu implicaţii biologice, psihice, estetice şi sociale în viaţa individului.
Se constituie ca o categorie fundamentală a sistemului de practicare a exerciţiilor fizice”.

3
 În Terminologia educaţiei fizice (Alexe, coord., 1974, p.112), educaţia fizică se defineşte ca o „activitate
care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice cu scopul măririi în principal a
potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale”.
Gh. Cârstea (2001, p. 9) consideră educaţia fizică „o activitate umană de practicare sistematică şi
conştientă a exerciţiilor fizice, desfăşurată sub formă de proces instructiv-educativ bilateral, în vederea realizării
unor obiective (de diferite niveluri/ranguri) bine precizate, dintre care prioritare sunt: perfecţionarea dezvoltării
fizice/corporale a subiecţilor (preşcolari, şcolari, studenţi etc.); perfecţionarea capacităţii motrice («deprinderi şi
priceperi» şi «calităţi motrice» a subiecţilor)”.
În Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Vol. IV – Dicţionar descriptiv şi explicativ
de noţiuni şi termeni (Alexe, coord., 2002, p. 155), educaţia fizică este considerată a fi o „componentă a educaţiei
generale, acţionând ca produs pedagogic cu implicaţii biologice, psihice, estetice şi sociale în viaţa individului.
Se constituie ca o categorie fundamentală a sistemului de practicare a exerciţiilor fizice”.
G. Raţă (2004, p. 21) defineşte educaţia fizică drept „o componentă a educaţiei generale, care prin
intermediul exerciţiului fizic, desfăşurat voluntar, în mod organizat sau independent produce schimbarea
comportamentului uman în plan motric, cognitiv, social, moral, afectiv şi estetic”.
Din toate aceste definiţii am putea extrage faptul că educaţia fizică ne apare ca un sistem instructiv-
educativ-dinamic, determinat de caracteristica practică a activităţilor sale. Cu alte cuvinte, scopul educaţiei fizice
îl reprezintă omul, ca fiinţă fizică şi socială, şi nu o anumită activitate pe care acesta ar trebui să o realizeze.
Chiar dacă principala formă de realizare a educaţiei fizice are loc în instituţiile de învăţământ, se impune
să arătăm că sfera sa de acţiune este una mult mai mare. Astfel, putem vorbi de un sistem al educaţiei fizice, care
la rândul său are mai multe subsisteme în care acţionează:

Subsistemul educaţiei Subsistemul educaţiei

fizice a generaţiei tinere fizice profesionale

SISTEMUL
EDUCAŢIEI
FIZICE

Subsistemul Subsistemul educaţiei

autoeducaţiei fizice fizice militare

Figura 6. Componentele Sistemului de Educaţie fizică

Educaţia fizică a generaţiei

Educaţia fizică profesională Educaţia fizică militară
tinere

• înv. preşcolar; • pentru diferite profesii care • pe specificul diferitelor

• înv. primar; solicită eforturi fizice arme.
• înv. gimnazial; (aviatori, scafandri,
cosmonauţi).
• înv. liceal;
• înv. profesional;
• înv. special;
• înv. superior.

Figura 7. Subsistemele educaţiei fizice (adaptare după M. Buruc, 2000, p. 24)

CONCEPTUL DE SPORT
Conceptul de sport este cel mai adesea asociat cu activităţile organizate în cadrul cluburilor sportive.
În decursul timpului au fost formulate diferite definiţii care au încercat să evidenţieze diferenţele clare
care există între sport şi educaţie fizică. Totul a pornit din secolul al XIX-lea, după cum arată A. Dragnea şi S.
Mate-Teodorescu (2002, p. 3), când Thomas Arnold a promovat în şcolile engleze, pe lângă educaţia fizică, şi
„educaţia realizată prin intermediul întrecerii şi competiţiei”.
În Palaestrica, C. Kiriţescu arată că „sportul este jocul legat de o luptă de întrecere, pentru a învinge fie
spaţiul, fie vre-un obstacol al naturii. De executarea sporturilor se leagă noţiunea recordului, adică a realizării
unei performanţe superioare celor obţinute anterior” (Kiriţescu, 1943, p. 10).
4
 Terminologia educaţiei fizice (Alexe, coord., 1974, p.110) defineşte sportul drept o „activitate specifică
de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către
individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfofuncţionale şi psihice, concretizate într-un record, o
depăşire proprie sau a partenerului”.
Conform Recomandării nr. R(92)13 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind Carta
Europeană a Sportului, Articolul 2, i, (1992, p. 3), prin sport „înţelegem toate formele de activităţi fizice care,
printr-o participare mai mult sau mai puţin organizată, au drept obiectiv expresia sau ameliorarea condiţiei fizice
şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale sau dobândirea unor rezultate pozitive”.
În Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Vol. IV – Dicţionar descriptiv şi explicativ
de noţiuni şi termeni (Alexe, coord., 2002, p. 355), sportul este definit ca o „activitate motrică de întrecere sau
de loisir, spontană sau organizată, în care se valorifică intens mişcările naturale şi formele de practicare a
exerciţiilor fizice, jocurilor dinamice şi tradiţionale, în vederea obţinerii de către individ sau de către colectiv a
perfecţionării potenţialului morfo-funcţional, psihic şi tehnic (dobândit) concretizat într-un record, într-o depăşire
proprie sau a potenţialului de concurs (întrecere)”.
După A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu (2002, p. 13), „sportul desemnează toate formele de exerciţii şi
jocuri de mişcare cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv, cu origini în jocurile tradiţionale şi în
marile mituri fondatoare ale civilizaţiei moderne, iar diversificarea lui se leagă de faptul că vehiculează valorile
ce provin din modurile de viaţă contemporană”. De asemenea, cei doi autori (2002, p. 14) arată că sportul
desemnează „activitatea de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice diferenţiate pe ramuri de
sport, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent, prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor
morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe obţinute în competiţii, ca: record, depăşire proprie sau
a partenerilor”.
Într-un Raport strategic elaborat de Guvernul Marii Britanii, se arată că „sportul ne defineşte ca naţiune.
Ne învaţă despre viaţă. Aflăm disciplina de sine şi munca în echipă. Ne învaţă cum să câştigăm cu eleganţă şi să
pierdem cu demnitate. Ne ţine în formă. Ne ţine sănătoşi. Constituie o parte centrală a pieselor culturale şi
recreative din viaţa noastră” (Cabinet Office, 2002, p. 6).
În viziunea Consiliului Europei, prin sport se înţeleg „toate formele de activitate fizică, care printr-o
participare organizată sau nu au ca obiectiv:
- exprimarea sau îmbunătăţirea condiţiei fizice şi stării mentale de bine;
- dezvoltarea relaţiilor sociale;
- obţinerea de rezultate în întreceri de orice nivel” (MTS, FRSPT, 2009, p. 8).
Cu alte cuvinte, în viziunea Consiliului Europei sportul urmăreşte:
- promovarea sănătăţii şi a stării de bine;
- integrarea socială a oamenilor;
- realizarea unui cadru concurenţial.

FIZIOLOGICE INSTRUCTIV-EDUCATIVE SOCIALE

1. Întărirea stării de sănătate,
creşterea rezistenţei organismului la
influențele de mediu;
2. Sporirea capacităţii motrice şi
intelectuale;
3. Influenţarea creşterii normale şi
dezvoltare fizică armonioasă;
4. Prevenirea, corectarea
atitudinilor deficiente.
1. Formarea deprinderilor motrice de
bază şi aplicativ -utilitare;
2. Educarea/ dezvoltarea
aptitudinilor motrice;
3. Iniţierea în practicarea anumitor
ramuri sportive;
4. Educarea trăsăturilor pozitive de
caracter, calităţi morale şi de voinţă;
5. Educarea esteticii
corporale şi a expresivităţii
mişcărilor.
Figura 9. Obiectivele educaţiei fizice şcolare
1. Stimularea interesului
pentru practicarea independentă a
exerciţiilor fizice;
2. Lărgirea orizontului de
cunoaştere prin însuşirea
unui sistem de valori şi
norme necesare practicării E.F.;
3. Crearea motivaţiei durabile pentru
practicarea exerciţiilor fizice;
4. Crearea unor relaţii eficiente între
elev-profesor, elev-elev.

5
 CONCEPTUL DE MOTRICITATE
Apărută încă din momentul venirii pe lume a noului membru al societăţii – şi se menţine pe tot parcursul
vieţii – nevoia de mişcare se impune a fi satisfăcută încă din primele zile de viaţă, când la recomandarea medicului
trebuie să se efectueze zilnic exerciţii de gimnastică cu noul născut. Odată cu trecerea timpului, aceasta nu este o
nevoie pe care să o putem încadra 100% în vreuna dintre structurile piramidei lui A. Maslow, potrivit căruia
satisfacerea unei nevoi se face în funcţie de priorităţi sau urgenţe, avându-se mai întâi în vedere nevoile primare,
pentru ca apoi să fie luate în calcul cele de ordin superior. Datorită faptului că satisfacerea acestei nevoi de ordin
fiziologic îşi găseşte corespondenţă şi pe treptele superioare ale piramidei (fig. 8), am putea înţelege
complexitatea practicării exerciţiilor fizice.

Construirea unei imagini favorabile, împlinire Nevoia de autorealizare

de sine

Recunoaşterea competenţelor, Nevoia de stimă

a valorii individuale

PRACTICAREA Interacţiunea cu alte persoane, Nevoi sociale

EXERCIŢIULUI afilierea la un grup
FIZIC

Protecţie împotriva Nevoia de siguranţă şi securitate

ameninţărilor fizice

Satisfacerea nevoii
Nevoi fiziologice
de mişcare, stare
optimă de sănătate

Figura 8. Reprezentarea practicării exerciţiilor fizice în piramida lui Maslow

Cine este interesat să urmărească îndeaproape activitatea zilnică a copiilor este imposibil să nu rămână
impresionat de capacitatea de mişcare manifestată prin alergare, iscodirile minţii lor, zburdălnicia, jocurile pline
de viaţă. De foarte multe ori observăm cum „copilul care se joacă pare să nu obosească. Prin joc el îşi recâştigă
forţele, asemenea lui Anteu sau unei baterii care se încarcă cu ajutorul unui dinam” (Durand, apud Fărcaş, 1984,
p.19).
Deşi efectele binefăcătoare ale mişcării asupra stării de sănătate sunt binecunoscute, Voltaire spunând că
„mişcarea înseamnă viaţă”, nu întotdeauna exerciţiile fizice se practică cu consecvenţă corespunzător categoriilor
de vârstă, gen şi nivel de dezvoltare psihofizică.
Mişcarea, care de fapt semnifică deplasarea, schimbarea poziţiei unui corp, este o acţiune pe care
fiecare individ o realizează în fiecare zi. Ea mai este cunoscută şi sub denumirea de motricitate, cuvânt care
provine din latinescul movere care înseamnă a mişca.
Motricităţii i s-a dat de-a lungul timpului numeroase definiţii. Astfel, P. Popescu-Neveanu, (1978, p. 468)
arată că motricitatea reprezintă „denumirea globală a reacţiilor musculare prin care se realizează mişcarea
corporală”.
N. Alexe (coord., 1974, p.161) arată că motricitatea reprezintă o „însuşire a fiinţei umane, înnăscută şi
dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni sub forma unei
mişcări” (sn). Astfel, putem înţelege că, de fapt, motricitatea semnifică una sau mai multe reacţii musculare prin
care corpul sau anumite părţi ale sale se deplasează.
Există o motricitate fină legată de activităţi specifice mâinii, dar şi o motricitate grosieră, referitoare la
acţiuni realizate cu tot aparatul locomotor, de la a sta în picioare la mers, alergare, prindere, căţărare, aruncare,
etc. Ceea ce trebuie exersat cu copilul în grădiniţe nu este mişcarea propriu-zisă, ci însuşirea şi perfecţionarea ei,
ajutând astfel natura în necesitatea copilului de mişcare pentru a se dezvolta.

CONCEPTUL DE PSIHOMOTRICITATE
În plină perioadă de creştere şi dezvoltare, copiii au nevoie de mişcare variată, de aplicaţii practice
alcătuite şi combinate interesant, în care iniţiativa şi dârzenia, îndemânarea şi imaginaţia să fie folosite din plin.

6
 G. Raţă (2008, p. 25.) surprinde cât se poate de clar că „datorită faptului că mişcarea omului este
reprezentată de totalitatea actelor şi acţiunilor motrice, efectuată cu scopul de menţinere şi realizare a relaţiilor
cu mediul natural şi social, educaţia pentru mişcare constituie nu numai o necesitate, ci chiar o condiţie de care
depinde existenţa umană”.
În opinia lui R. Zazzo (1970, apud E. F. Grosu, 2009), educând motricitatea înseamnă a-l pregăti pe copil
pentru sarcini profesionale, dar înseamnă, în acelaşi timp, a-i ameliora echilibrul fizic şi mintal, a-i da gradat
stăpânire pe corpul său, a-i multiplica relaţiile eficiente cu lucrurile şi relaţiile armonioase cu un alt individ. Cu
toate acestea, atunci când se doreşte educarea motricităţii, învăţarea unor acte sau acţiuni motrice, calitatea
rezultatului obţinut nu este determinată doar de factorii motrici, „ci şi de factori cognitivi, afectivi, motivaţionali,
volitivi, etc. Deci, este vorba de un act mult mai complex, care conjugă capacităţile motorii cu cele psihice în
realizarea acţiunii, iar acest act este denumit psihomotricitate (s.n.)” (V. Preda, apud. ***, webpage). La baza ei
stau o serie de factori neuroendocrini, metabolici şi musculari care o faciliteză şi o condiţionează, iar eficienţa ei
depinde de coordonate specifice cum ar fi: dezvoltarea musculară şi nervoasă, coordonarea analizatorilor cu
sistemul locomotor, imaginea corporală, coordonarea spaţială, etc. De fapt, motricitatea se corelează cu
mecanismele psihice: senzaţii, percepţii, gândire, limbaj, afectivitate, comportament social, fiind vorba de
o psihomotricitate ce evoluază şi se structurează în special în copilărie, punând bazele capacităţilor şi
limitelor motrice ale adultului de mai târziu.
Psihomotricitatea apare astfel, atât ca aptitudine, cât şi ca funcţie complexă de reglare a comportamentului
individual. Ea exprimă relațiile de interdependență și condiționare reciprocă dintre planul psihic și cel
motric. Actele motrice fără psihism ar fi doar simple automatisme, lipsite de semnificație adaptativă și de specific
uman, în timp ce psihismul fără acte motrice ar fi lipsit de mecanismele sale inițiale și fundamentale de formare
și funcționare.
A.M. Trofin (2012, webpage) surprinde într-un mod cât se poate de elocvent legătura dintre motric şi
psihic, arătând că „mișcarea nu se produce ca act în sine, ci doar cu contribuția funcțiilor psihointelectuale
(s.n.). Între motricitate și intelect și afectivitate există o strânsă legătură, ele contribuie la dezvoltarea armonioasă
a copilului. Educându-l pe copil sub aspect psihomotric, învățându-l să își cunoască și să își recunoască în primul
rând corpul (propria schemă corporală), să meargă, să realizeze tot felul de mișcări cu corpul său și cu membrele
sale într-un mod conștient și voluntar, de fapt îl facem să fie stăpân pe propriul său corp, îi îmbunătățim echilibrul
fizic și cel mental, îi formăm deprinderile de a folosi corect și eficient obiectele din jurul său și, nu în ultimul
rând, îl ajutăm să dezvolte relații armonioase cu cei din jur.
Analizând aceste aspecte ne dăm seama cât de importantă este educația psihomotrică, mai ales în cadrul
intervenției psiho-educaționale (în cazul copiilor cu diferite tulburări care necesită educație specială). În anumite
tulburări de dezvoltare (cum este de exemplu autismul) imaginea corporală este grav afectată (copilul nu își
recunoaște propriul corp) și există diferențe (uneori foarte mari) între ceea ce poate face copilul din punct de
vedere motric și ceea ce ar trebui să facă la vârsta lui. Dată fiind legătura strânsă între ariile de dezvoltare a
personalității înțelegem că educând copilul în anumite arii și lăsând deoparte una dintre ele, rezultatele nu vor fi
cele așteptate. De multe ori, psihomotricitatea este lăsată la urmă sau într-un plan secundar. Copilul trebuie să
vorbească, trebuie să potrivească, trebuie să învețe culorile... Dar cum ar putea să vorbească dacă el nu își poate
mișca limba în diferite poziții (pentru a emite diferite sunete) sau cum ar putea să se îmbrace dacă el nu își poate
mișca degetele, nu poate apuca o minge și nu își poate controla forța? Altfel spus, cum ar putea face tot ce ar
trebui să facă pentru a fi independent, dacă el nu este conștient că propriul său corp este format din diferite
segmente (brațe, picioare, degete, cap etc) pe care le-ar putea folosi în mod voluntar pentru a-și satisface dorințe
și nevoi sau pentru a influența comportamentul celorlalți?
Este dovedit științific că mișcarea este benefică pentru organism, atât la nivel fiziologic, cât și la nivel
psihic. Pentru un organism în formare (cum este cel al copilului) mișcarea este cu atât mai importantă
(s.n.). Copilul care stă liniștit și nu face nimic sau cel care se mișcă neîncetat, dar și necontrolat și fără sens, nu
sunt copiii care să se dezvolte armonios. Așa că, în loc să se uite la televizor sau calculator încă de la vârste mici
(1 an sau 2 ani), le-ar prinde mult mai bine să fie captați de jocuri sau cântecele care implică mișcări ale corpului
și manipulări ale obiectelor. Am fost fiecare dintre noi copii și știm cât ne plăcea să ne jucăm și cât de multe
lucruri descopeream prin joc!”.
Putem spune fără teama de a greşi că dacă nu reuşim să ne controlăm corpul, atunci nu vom reuşi să
ne controlăm nici comportamentul. Prin intermediul educaţiei psihomotrice copiii trebuie să înveţe să-şi
conştientizeze corpul, relaţia acestuia cu propriile segmente, poziţionarea segmentelor în spaţiu ca rezultat al
demersului psihic finalizat într-un act, acţiune sau activitate motrică. Această funcţie complexă a psihomotricităţii
este pusă în valoare atât prin aptitudinile pe care le evidențiază, cât şi prin posibilităţile de adaptare a
comportamentului la diferite situaţii. Cu alte cuvinte, psihomotricitatea prin mijloacele de acţionare asigură
7
copilului capacitatea de a-şi stăpâni corpul, de a-şi îmbunătăţi echilibrul fizic şi mental, de a amplifica legăturile
utile cu obiectele şi conexiunile cu un alt individ.
În opinia lui M. Epuran (1983, p. 112) dezvoltarea psihomotorie cuprinde:
- Dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice (mers, alergare, săritură, aruncare, căţărare, împingere,
tracţiune etc.);
- Educarea și dezvoltarea capacităţilor motrice, ca: viteza, forţa, rezistenţa, coordonarea, supleţea;
- Dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcării);
- Dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de mişcare (stăpânirea corpului,
stăpânirea mediului).

BIBLIOGRAFIE

1. Alexe, N. (coord.). (1974). Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti
2. Alexe, N., coord., (2002), Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Vol. 4. Dicţionar descriptiv
şi explicativ de noţiuni şi termeni, Editura Aramis, Bucureşti
3. Bichescu, A. I., (2011), Integrarea socială prin educaţie fizică şi sport a copiilor şi adolescenţilor
instituţionalizaţi-asistaţi, teză de doctorat, Universitatea de Vest, Timişoara
4. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., (2002), Teoria Sportului, Editura Fest, Bucureşti
5. Epuran, M. (1983), Psihologia educaţiei fizice, Vol. I, Reeditare, pentru uzul studenţilor, Institutul de
Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
6. Fărcaş, V., (1984), Activitatea sportivă de masă, Editura Sport-Turism, Bucureşti
7. Grosu, E. F. (2009). Psihomotricitate – suport de curs. Cluj.
http://www.scribd.com/doc/48264954/Psihomotricitatea
8. Herczeg, L., (1995), Teoria educaţiei fizice şi sportului, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara.
9. MECT. (2008). Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani,
http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=DLFE-
2701.pdf
10. Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
11. Raţă, G., (2008), Didactica educaţiei fizice şi sportului, Editura Pim, Iaşi
12. Trofin, A.M. (2012). Motricitatea – importanța bunei funcționări motrice a copilului,
http://interventiepsihoeducationala.blogspot.ro/2012/09/motricitatea-importanta-bunei_16.html
13. Zazzo, R. (1970) – Evoluţia copilului de la doi la şase ani În: Debesse Maurire (trad.) Psihologia
copilului. De la naştere la adolescenţă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică