Z B O R U L

P O V E S T I T D E P Ă S Ă R I L E

D I N

C O L I V I A D E S C H I S Ă

Comedie în cinci scene

Dramatizare de Teodor Alin

După texte de Eugen Ionesco și I.L.Caragiale

Rezumat/propoziție dramatică: Soții Smith (aceiași cu soții Jacques) sătui și

chinuiți de caracterul fiului lor, Jacques, pun în aplicare un plan de a îi accelera

maturizarea îndemnându-l să-și ia viața în propriile mâini, și astfel îl determină

prin diverse strategii să ia de soție pe fata soților Martin (aceiași cu soții Roberta)

și să plece de acasă. Jacques se încăpățânează să-și mențină propriile principii și se

agață cu toată puterea de copilăria, libertatea și spiritul său curios. În final, după

lungi și comice tratative, toată lumea primește ceea ce dorește.

Suprateme:

1.Lipsa comunicării eficiente duce deseori la neînțelegeri și suferință.

2.Cu cât îți pui mai puține întrebări și cu cât te joci mai puțin, cu atât

mai repede te vei transforma într-un aparat uman creator de cuvinte și

fapte fără sens.

3. Oamenii nu se opresc din a se juca din cauza faptului că au

îmbătrânit. Oamenii au îmbătrânit fiindcă au încetat să se mai joace.

 DISTRIBUȚIE
D O M N U L S M I T H (J A C Q U E S T A T Ă L) - ARON MARIUS
D O A M N A S M I T H (J A C Q U E S M A M A) - TÂRȘIA MARIA
D O M N U L M A R T I N (R O B E R T A T A T Ă L) - FAZAKAS TAMAS
D O A M N A M A R T I N (R O B E R T A M A M A) - KITSAK TATIANA
J A C Q U E S – SEBASTIAN TOȘA
J A C Q U E L I N E - SANDRA BĂRĂNESCU
R O B E R T A - OANA BOLBOACĂ
M A R Y - BERNADETT BISZAK

Domnul Smith (Jacques Tatăl) – Un tată irascibil, bogat, zgârcit și continuu iritat de nesupunerea
celor din jur. Dorește să dețină controlul și îi place să audă că are dreptate chiar dacă știe
că se înșală. Superficial și grăbit are ca scop să își căsătorească fiul obraznic. Nu contează
cu cine.
Doamna Smith (Jacques Mama) – O mamă panicată care dorește să păstreze aparențele unei
familii perfecte. Nu e foarte deșteaptă și nici nu are abilități de femeie casnică. A fost
întreținută mare parte din viața ei de către soț. Dorește și ea să scape cât mai repede de
Jacques și să îl vadă căsătorit pentru a se alimenta cu iluzia unei mame care și-a făcut
datoria față de copiii ei.
Domnul Martin (Roberta Tatăl) – Un individ vesel și glumeț, mândru. Vorbește cu accent maghiar
și în general are o atitudine zen. Este subordonat de soția lui însă e fericit că a avut
norocul de o soție atât de frumoasă. Vrea să își dea fata după un soț dintr-o familie
bogată.
Doamna Martin (Roberta Mama) – O adevărată rusoaică. Impunătoare, aproape masculină. Îl
domină pe soțul ei și vorbește cu accent rusesc, aproape masculin. Îi e dor de vremurile
în care primea atenție deosebită din partea soțului ei fără să o împartă cu fiica lor. De
aceea dorește să își mărite fiica mai repede.
Jacques – Un tânăr revoltat, foarte inteligent, filosof. Simte că părinții lui vor să îl crească pe
repede înainte de aceea îl forțează să devină un robot, asemeni lor.Își dorește să nu
îmbătrânească prea repede. Se agață cu dinții de copilărie, cea mai frumoasă perioadă a
vieții sale.Deși se află sub presiune, nu cedează niciodată complet și nu își schimbă
propriile principii.
Jacqueline – Sora lui Jacques. Nu îi seamănă aproape deloc în gândire fratelui ei. Pare a fi leit
părinții ei și de aceea le ține partea. Vrea ca Jacques să plece din casă pentru a se bucura
de toată atenția părinților, atenție care i-a lipsit în copilărie.
Roberta – Foarte asemănătoare lui Jacques, Roberta vrea să își păstreze cât mai multă vreme
libertatea și spiritul curios. Este veselă și plină de viață. Creativă. O adevărată actriță și
efervescentă actriță care nu s-a putut niciodată afirma de față cu mama ei narcisistă.
Mary – Menajera, cea mai trează și mai umană dintre toate personajele. În timpul liber este
detectiv și spion sub acoperire. Îi place să creadă că este stăpâna timpului.
 INSERȚII MUZICALE
1.Uvertură Nunta lui Figaro
2. Claude Vivier - Et je reverrai cette ville étrange (a doua piesă din suită, studiu la unison
pentru orchestră mică)
https://www.youtube.com/watch?v=mSuKZXMrzaQ (minutul 3:10)
3. „Strauss Pizzicato Polka”.
https://www.youtube.com/watch?v=rWLfPxapFU4
4.Pour ti miro – Monteverdi (Duet soții Smith)
https://www.youtube.com/watch?v=6eA7aDYflc4
5. Belle nuit ô nuit d'amour (Les Contes D'Hoffman – Offenbach) (până la măsura 49)
https://www.youtube.com/watch?v=_EjiSKPzosQ
6.Herman Beeftink – „Celtic suite 1 –Tales of Old” (First Dew)”(până la măsura 56)
https://www.youtube.com/watch?v=9ifdgaK8ZxU
7. Canon 1 a 2 de J.S.Bach din volumul „musical offering”
https://www.youtube.com/watch?v=36ykl2tJwZM
8. Duet din opereta „Văduva veselă” de Franz Lehar, actul al treilea
https://www.youtube.com/watch?v=xaOHdaYO01s
9. Time Lapse – Michael Nyman
https://www.youtube.com/watch?v=3WSFVdQQwhc
10. Herman Beeftink - "Birds" Flute Trio (până la măsura 81)
https://www.youtube.com/watch?v=zuy-1_3ThA0
PROLOGUL SCRISORII : MINUTUL 00.00 – 03.00

(Personajele vorbesc zbierând, cu faţa către public, cu spatele la cortina închisă)

PERSONAJ 1: - Băăăi, voi din casă, bă!

PERSONAJ 2: - Cine?
PERSONAJ 1: - Tu.
PERSONAJ 2: - Io?
PERSONAJ 1: - Păi, cine?
PERSONAJ 2: - Ce-i?
PERSONAJ 1: - Cum ce-i?
PERSONAJ 2: - Păi, ce-i?
PERSONAJ 1: - Ai o scrisoare.
PERSONAJ 2: - Cine, mă?
PERSONAJ 1: - Tu, mă.
PERSONAJ 2: - Io?!
PERSONAJ 1: - Păi, cine?
PERSONAJ 2: - Ad-o-ncoa’ !
PERSONAJ 1: - Ce mă?
PERSONAJ 2: - Scrisoarea.
PERSONAJ 1: - Ce scrisoare?
PERSONAJ 2: - Păi ştiu eu ce scrisoare?!
PERSONAJ 1: - Tre’ s-o plăteşti, mă.
PERSONAJ 2: - Ce?
PERSONAJ 1: - Cum ce?
PERSONAJ 2: - Ce să plătesc, mă?!
PERSONAJ 1: - Porto.
PERSONAJ 2: - Cine?
PERSONAJ 1: - Tu.
PERSONAJ 2: - Io?!
PERSONAJ 1: - Păi cine?
PERSONAJ 2: - Ce porto, mă?
PERSONAJ 1: - Iaca’, porto.
PERSONAJ 2: - Cum aşa?
PERSONAJ 1: - Păi, ştiu?!
PERSONAJ 2: - Păi, nu-i plătită?
PERSONAJ 1: - Ăăhăă!
PERSONAJ 2: - Cum ăhă?
PERSONAJ 1: - Ai să dai, bă?
PERSONAJ 2: - Ce?
PERSONAJ 1: - Bani.
PERSONAJ 2: - Ce bani?
PERSONAJ 1: - Porto.
PERSONAJ 2: - Cât?
PERSONAJ 1: - Ce cât?
PERSONAJ 2: - Câţi bani, mă?!
PERSONAJ 1: - Cinşpe’
PERSONAJ 2: - Cum cinşpe’?!
PERSONAJ 1: - Păi, ştiu?!
PERSONAJ 2: - Da’ de ce, mă?
PERSONAJ 1: - Nu ştiu.
PERSONAJ 2: - Iaca’cinșpe.
(scoate neglijent din buzunar)
(personajele vorbesc faţă-n faţă pe un ton normal)
PERSONAJ 1: - Aaşa.
PERSONAJ 2: - Ăăă, dă-mi-o.
PERSONAJ 1: - Ce?
PERSONAJ 2: - Scrisoarea. (ridică din umeri)
PERSONAJ 1: - Ce scrisoare?
PERSONAJ 2: - Care ai adus-o.
PERSONAJ 1: - Io, mă?
PERSONAJ 2: - Păi cine?
PERSONAJ 1: - Păi da n-am adus-o.
PERSONAJ 2: - Păi cum?
PERSONAJ 1: - Păi da nu-i la mine.
PERSONAJ 2: - Ee, asta-i.
PERSONAJ 1: - Cum asta-i?
PERSONAJ 2: - Unde-i, mă?
PERSONAJ 1: - Cine?
PERSONAJ 2: - Scrisoarea.
PERSONAJ 1: - Ce scrisoare?
PERSONAJ 2: - Care ai adus-o.
PERSONAJ 1: - Io, mă?
PERSONAJ 2: - Păi cine?
PERSONAJ 1: - Păi da’n-am adus-o.
PERSONAJ 2: - Păi cum?
PERSONAJ 1: - Păi nu-i la mine.
PERSONAJ 2: - Eee, asta-i.
PERSONAJ 1: - Cum asta-i?
PERSONAJ 2: - Unde-i, mă? (impacientat)
PERSONAJ 1: - Ce, mă?
PERSONAJ 2: - Scrisoarea.
PERSONAJ 1: - Ce scrisoare?
PERSONAJ 2: - Care ai adus-o!
PERSONAJ 1: - Io, mă?
PERSONAJ 2: - Păi, cine?
PERSONAJ 1: - Păi n-am adus-o!
PERSONAJ 2: - Păi cum?
PERSONAJ 1: - Păi nu-i la mine.
PERSONAJ 2: - Eee, asta-i !
PERSONAJ 1: - Cum asta-i?
PERSONAJ 2: - Unde-i, mă?! (nervos)
PERSONAJ 1: - Ce?! (ţipă şi el)
PERSONAJ 2: - Scrisoarea!
PERSONAJ 1: - Ce scrisoare?!
PERSONAJ 2: - Care ai adus-o!
PERSONAJ 1: - Io, mă?!
PERSONAJ 2: - Păi cine?!
PERSONAJ 1: - Păi n-am adus-o.
PERSONAJ 2: - Păi cum?
PERSONAJ 1: - Păi nu-i la mine.
PERSONAJ 2: - Eee, asta-i!! (mai nervos, aruncă pălăria)
PERSONAJ 1: - Cum asta-i?!
PERSONAJ 2: - Unde-i, mă?!
PERSONAJ 1: - La primărie.
PERSONAJ 2: - Ba la dracu’!
PERSONAJ 1: - Chiar aşa!
PERSONAJ 2: - Păi cum?
PERSONAJ 1: - Păi să te duci să ţi-o iei, mă!

(personajele se îndepartează ușor, apoi Personajul 1 se întoarce și îi dă scrisoarea)

PERSONAJ 1 : Hai că te-am luat la glumeală. Poftim scrisoarea. (iese)

PERSONAJ 2: (deschide scrisoarea și citește): ”Domnule Smith, am auzit că sunteți o familie de
adevărați englezi. Am auzit și că aveți un fiu englezesc numai bun de însurat. Doresc să vă
anunțăm vizita noastră, a familiei Martin. Vom veni împreună cu fiica noastră, Roberta ,
viitoarea dumneavoastră noră. Dorim să petrecem, mâine, o seară engezească în casa
dumneavoastră englezească, așezați în fotolile dumneavoastră englezești alături de șemineul
dumneavoastră englezesc în care arde un foc englezesc. Vă urăm cele mai sincere considerații
englezești! ” semnat, domnul și DOAMNA MARTIN.

(Personajul 2 stă puțin pe gânduri apoi deschide cortina și începe să dea ordine familiei sale să se apuce
de curățenie.)

UVERTURĂ – NUNTA LUI FIGARO – MINUTUL 03.00 – 08.00

Moment comic de prezentare a caracterului personajelor

Scenă non-verbală în care soții smith (soții JACQUES) fac curățenie în casă pentru a îi primi pe soții
Martin (soții roberta).

În mijlocul încăperii se află un fotoliu așezat cu spatele la public în care stă JACQUES care poartă o
pălărie.
Nu îi vedem expresia, decât pălăria foarte înaltă.

Toată lumea (Soții Smith, JACQUELINE și Mary) face curățenie de zor în jurul fotoliul lui JACQUES
care tronează în mijlocul încăperii neclintit, precum soarele în jurul căruia se agită planetele.

După ce termină curățenia, Mary se îmbracă în haine de stradă și iese la întâlnire.

SCENA 1, Soții Smith MINUTUL 08.00 – 16.00

Nouă bătăi de pendulă: primele 9 măsuri din Claude Vivier - Et je reverrai cette ville étrange (a doua
piesă din suită, studiu la unison pentru orchestră mică)
* Opțional se poate folosi un Clopot tubular acordat pe nota SI, lovit la fiecare început de măsură.*

Domnul Smith citește un ziar înscris pe un papirus lung cât o rolă supradimensionată de hârtie igienică.
Doamna Smith tricotează un fes lung. Atât de lung încât fesul se prelungește de pe capul lui
JACQUES, care stă într-un fotoliu între parinții lui, până în mâna mamei sale aflată la 2-3 metri
distanță.

DOAMNA SMITH: Iată că s-a făcut ora nouă. Nouă. Ahaha. Am mâncat supă. Pește. Cartofi cu
slănină. Salată englezească. Copiii au băut apă englezească. În seara asta am mâncat bine. Şi
asta fiindcă locuim la marginea Londrei iar numele nostru e Smith.
DOMNUL SMITH: (tușind) Hm!
DOAMNA SMITH: Ahahahaha! Smith! (Pauză lungă) Cartofii sunt excelenți. Cu slănină. Uleiul
salatei n-a fost rânced. Uleiul băcanului din colț e incontestabil de mai bună calitate decât
uleiul băcanului de vis-a-vis. E chiar mai bun decât uleiul băcanului din capul străzii.
Domnul Smith (tușind): Hm! HmHm!
DOAMNA SMITH: Doamna Parker cunoaște un băcan bulgar cu numele de Popoșev
Rosenfeld care tocmai a sosit de la Constantinopole. E mare specialist în iaurt. Iaurtul este
excelent pentru stomac, rinichi, apendicită și-apoteoză. Mi-a spus doctorul Mackenzie-King
care îngrijește copiii vecinilor noștri. E un medic bun, poți să ai încredere în el. înainte să-l
opereze pe Parker, s-a operat el însuşi de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav.
DOMNUL SMITH: Atunci cum se face...că medicul a scăpat teafăr și Parker a murit?
DOAMNA SMITH: Fiindcă operația a reușit la medic și n-a reușit la Parker.
DOMNUL SMITH: Atunci Mackenzie nu-i un doctor bun. Operația ar fi trebuit să reușească la
amândoi. Sau amândoi să moară.
DOAMNA SMITH: De ce? De ce?
DOMNUL SMITH: De ce nu?
(Pauză)
DOMNUL SMITH: Nu pricep un lucru. De ce în ziar, la rubrica de stare civilă, se trece
întotdeauna vârsta persoanelor decedate şi niciodată vârsta nou-născuţilor?
DOAMNA SMITH: Niciodată nu mi-am pus întrebarea aceasta.
(Pauză)
DOMNUL SMITH: Poftim! Scrie că Bobby Watson a murit!

Intră cvartetul de coarde cu „Strauss Pizzicato Polka”.

DOAMNA SMITH: Dumnezeule! Săracul! Când a murit?

DOMNUL SMITH: Ce te miri aşa? Doar ştiai. A murit acum doi ani. Am fost la înmormântarea
lui acum un an şi jumătate, tu nu-ţi aduci aminte?
DOAMNA SMITH: Bineînțeles că-mi amintesc. Mi-am reamintit imediat, dar nu înțeleg de ce
ai fost tu însuți atât de mirat c-ai văzut asta în ziar.
DOMNUL SMITH: Nu scrie în ziar. Au trecut deja trei ani de când am vorbit despre decesul
lui. Mi-am amintit prin asociaţie de idei!
DOAMNA SMITH: Păcat! Era așa bine conservat.
DOMNUL SMITH: Era cel mai frumos cadavru din Marea Britanie! Nu-şi arăta deloc vârsta.
Săracul Bobby, murise de patru ani şi tot mai era cald. Un adevărat cadavru viu. Şi ce vesel era!
DOAMNA SMITH: E trist pentru ea, soția lui, pe care o chema tot Bobby Watson, c-a rămas
văduvă aşa tânără.
DOMNUL SMITH: Noroc că n-au avut copii.
DOAMNA SMITH: Asta le-ar mai fi lipsit! Copii! Ce s-ar fi făcut săraca femeie cu ei!
DOMNUL SMITH: E încă tânără. Se poate recăsători, îi stă aşa bine în doliu!
DOAMNA SMITH: Şi de copii cine o să aibă grijă? Doar ştii că au un băiat şi o fată. Cum îi
cheamă?
DOMNUL SMITH: Bobby şi Bobby, la fel ca pe părinţi.
DOMNUL SMITH: Tu despre care Bobby Watson vorbeşti?
DOAMNA SMITH: Bobby Watson, fiul bătrânului Bobby Watson, celălalt unchi al lui Bobby
Watson, mortul.
DOMNUL SMITH: Ah, nu, nu de el e vorba... De altul. De Bobby Watson, fiul bătrânei Bobby
Watson, mătuşa lui Bobby Watson, mortul.
DOAMNA SMITH: Vorbeşti cumva de Bobby Watson vânzătorul ambulant?
DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sunt vânzăreți ambulanți.
DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.
DOMNUL SMITH: Da, când nu e concurenţă.
DOAMNA SMITH: Şi când nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.
DOAMNA SMITH: Oho! trei zile pe săptămână? Şi ce face Bobby Watson atunci?
DOMNUL SMITH: Se odihneşte, doarme.
DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate? Nu pot să răspund la toate întrebările
tale idioate!
(pauză scurtă)
DOAMNA SMTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti?
DOMNUL SMITH, zâmbind larg: Ştii bine că nu.
DOAMNA SMITH(răstit): Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite,
să ştii că... nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine!
(se ridică nervoasă)
DOMNUL SMITH (se ridică la rândul său, se îndreaptă spre soţia lui cu tandreţe) Ah, puişorul meu
fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă! (O cuprinde de talie şi o
îmbrăţişează.) Ce pereche ridicolă de bătrâni îndrăgostiţi suntem şi noi! Hai să stingem lumina şi
să facem nani!

Cei doi cântă aria Pour ti miro de Monteverdi (până la măsura 17)

Sunt întrerupți de Mary care intră obosită și ușor clătinată, pe tocuri, cu o găleată de KFC în brațe și
părul vâlvoi.
Mary vorbește direct publicului ignorând pe soții Smith.
MARY: Eu sunt menajera Mary și sunt cocheta casei. Am petrecut o după-amiază foarte
plăcută. Am fost la cinema cu un bărbat și am văzut un film cu femei. Ha hahahaha! La ieșirea
din cinema ne-am dus să bem rachiu și lapte și apoi, și apoi am citit ziarul.
DOAMNA SMITH: Nădăjduiesc c-ai petrecut o zi plăcută. C-ai fost la cinema cu un bărbat și c-
ai băut rachiu cu lapte.
(pauză)
DOMNUL SMITH: Hai gata cu fotosinteza! La culcare toată lumea!

Alte 12 bătăi de pendulă: primele 9 măsuri din Claude Vivier - Et je reverrai cette ville étrange (a doua
piesă din suită, studiu la unison pentru orchestră mică) DAR cu ultimele 3 măsuri repetate.
* Opțional se poate folosi un Clopot tubular acordat pe nota SI, lovit la fiecare început de măsură.*

Lumina descrește încet.

Sfârșit de zi.

Scena 2, Soții Smith (Jacques Mama și tata), Jacques Fiul, Jacqueline, MINUTUL 16.00 – 24.00

A doua zi
Același decor. Jacques stă la fel, în același fotoliu.
Cu toții sunt porniți pe Jacques, care se încăpățânează să rămână mut.

JACQUES MAMA, (disperată): Fiul meu, copilul meu, după tot ce-am făcut pentru tine! După
atâtea sacrificii! N-aş fi crezut niciodată c-ai să-mi faci tu mie una ca asta. Ai fost speranţa mea
cea mai mare... Şi încă mai eşti, fiindcă nu-mi vine să cred, nu, per Bacco, nu-mi vine să cred c-ai
s-o ţii tot aşa! Adică nu-ţi mai iubeşti tu părinţii, hainele, sora, bunicii!!! Bine, dar gândeşte-te,
fiule, gândeşte-te că ţi-am dat să mănânci cu biberonul, te-am lăsat să te usuci în scutece, la fel
ca pe soră-ta... (Jacquelinei:) N-am dreptate, fata mea?
JACQUELINE: Da, mămico, aşa e. Ah, după cât te-ai sacrificat şi cât l-ai descântat!
JACQUES MAMA: Vezi... vezi? Fiul meu, primele palme la poponeţ eu ţi le-am tras, şi nu
taică-tu, aici de faţă, care putea s-o facă mai bine ca mine, că-i mai puternic; dar nu, eu am făcut-
o, din prea mare dragoste. Şi tot eu îţi luam desertul de la gură, tot eu te îmbrăţişam, te
îmbunam, te potoleam; te-am învăţat să progresezi, să transgresezi, să graseiezi, ţi-am pus atâta
ciocolată în ciorăpei. Te-am învăţat să urci scările, când erau primprejur, să-ţi freci genunchii cu
urzici când ţi-era dor de pişcături. Ţi-am fost mai mult decât mamă, ţi-am fost o adevărată
prietenă, bărbat, bărbier, duhovnic, gâscă. Am trecut peste toate obstacolele şi toate barierele,
numai ca să-ţi satisfac plăcerile tale de copil. Ah, fiu ingrat, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte
cum te ţineam pe genunchi şi-ţi smulgeam dinţişorii drăgălaşi şi unghiile de la picioare ca s-aud
cum urli ca un viţeluş gingaş.
JACQUELINE: Vai, ce dulci sunt viţeii și ce amar e fratele meu!
JACQUES MAMA: Şi-acum, poftim, tu taci, catârule! Nu-ţi pasă de nimic.
JACQUES TATĂL: Totul e inutil, nu se dă pe brazdă.
JACQUELINE: Dragul meu frate... eşti un piticălos. În ciuda iubirii enorme pe care ţi-o port şi
care-mi umflă inima de stă să crape, te detest, te murăsc. O faci să plângă pe mămica, îl enervezi
pe tăticu, cu mustăţile lui mari şi scârboase de inspector de poliţie, cu drăgălaşa lui talpă mare şi
păroasă, plină de bătături. Şi bunicii... uite în ce hal i-ai adus.
(Îi arată două urne cu cenușă)
 Eşti prost-crescut. Am să te pedepsesc. N-o să le mai aduc pe colegele mele ca să te uiţi la ele
printre gratiile din cușca ta. Te credeam mai delicat. Hai, n-o face să plângă pe mămica, nu-l
scoate din pepeni pe tăticu. Nu-i face să roşească de ruşine pe bunica şi bunicu.

JACQUES TATĂL: Nu eşti fiul meu. Te reneg. Nu eşti demn de neamul meu. Semeni cu maică-
ta şi cu familia ei de idioţi şi imbecili. La ea nu contează, e femeie, şi-încă ce femeie! în fine, n-
are rost să fac aici elogiul ei. Eu atâta am să-ţi spun: crescut ireproşabil, ca un aristocrap, într-o
familie de curate lipitori, te dovedeşti nedemn de strămoşii tăi, de strămoşii mei, care te reneagă
împreună cu mine, dar şi de urmaşii tăi, care fără-ndoială că n-or să vadă niciodată lumina zilei.
Asasinule ! Nu eşti mai prejos ca mine.
Şi când mă gândesc că am avut ideea nefericită ca-n loc de-o nucă de cocos să-mi doresc un
fiu. (Mamei:)  E numai vina ta!
JACQUES MAMA: Vai, soţ nedrept! Eu mi-am închipuit că-i bine ce fac! Sunt cu totul şi pe
jumătate disperată.
JACQUELINE: Piaţa mama!
JACQUES TATĂL: Această odraslă sau această năpastă a venit pe lume spre ruşinea noastră.
Nu-i decât una din invenţiile tale idioate de muiere.
JACQUES MAMA: Vai! Vai! {Fiului:)  Vezi, din cauza ta înghit toate astea din partea lui taică-tu
care nu-şi mai rumegă sentimentele şi mă face cum îi vine la gură.
JACQUES TATĂL: Părăsesc irevocabil încăperea asta, fie ce-o fi, cum i-o fi soarta. Nu mai e
absolut nimic de făcut. Mă duc în camera mea de-alături, îmi fac bagajele şi n-o să mă mai
vedeţi!...Decât la ora mesei, şi din când în când ziua şi noaptea ca să mai ronţăi ceva.
(Iese cu un pas apăsat, hotărât.)
JACQUELINE, fratelui ei:  Asta e prima dată, dacă n-o fi ultima, când îi face mamei aşa o scenă,
şi zău dacă mai ştiu cum o scoatem la capăt.
JACQUES MAMA: Fiule! Fiule! Ascultă-mă. Te implor, uite, lasă deoparte sufletul meu
generos de mamă, dar zi-mi ceva, fără să te gândeşti la ce spui. Asta-i cea mai bună soluţie ca să
gândeşti corect, ca un adevărat intelectual şi ca un fiu ascultător. (Aşteaptă în zadar un răspuns;
Jacques tace cu încăpăţânare.)  Dar tu nu eşti un fiu ascultător. Vino, Jacqueline, tu, singura cu
destul bun-simţ ca să nu aplauzi.
JACQUELINE: Oh, mamă, toate drumurile duc la Roma.
JACQUES MAMA: Să-l lăsăm pe fratele tău să se mistuie la foc mic.
JACQUELINE : Ba să se mistumbrească!
JACQUES MAMA (iese plângând, trăgând-o de mână pe JACQUELINE, care pleacă ezitând,
întorcând capul spre fratele ei. Ajunsă în dreptul uşii, JACQUES MAMA rosteşte această frază rămasă
istorică:)  Or să te dea la ziar, actografule!
JACQUELINE: Zarzavagiule! 

Încep să cânte Belle nuit ô nuit d'amour (Les Contes D'Hoffman – Offenbach) până la măsura 49 DAR
cu următoarele versuri:
JACQUES MAMA: Condamnat și desmoștenit
Un neobrăzat ești tu.
Doar o vorbă vreau să aud
Să iasă din gura ta.
JACQUES MAMA ȘI JACQUELINE: Că iubești la fel ca noi
cartofii cu slănină.
Și că te-nsori și tu și pleci
Să avem o viață mai bună.

Ies amândouă, dar rămân cu toţii să spioneze în pragul uşii, vizibili din sală.

Duet de flauți care va fi cântat de fapt de flaut și clarinet (clarinetul va fi nevoit să transpună o secundă
în sus) Herman Beeftink – „Celtic suite 1 –Tales of Old” (First Dew) (Până la măsura 56)
JACQUES (rămas singur, tace o vreme, absorbit de propriile gânduri, apoi cu gravitate): E adevărat, n-
am scos o vorbă... totuşi ce vor de la mine?
(Linişte.)
După mai mult timp, Jacqueline revine. Se îndreaptă spre fratele ei cu o expresie hotărâtă şi gravă, se
apropie de el, îl priveşte în ochi şi spune:

JACQUELINE: Ascultă, dragă frate, dragă confrate şi dragă compatrioate, am să-ţi vorbesc
între doi ochi fragezi de frate şi soră. Vin la tine pentru ultima dată, care fără îndoială nu va fi
cea din urmă, dar ce vrei, cu-atât mai rău dacă mai bine nu se poate. Tu nu pricepi că sunt
trimisă la tine ca o scrisoare la poştă, timbrată, timbrată de limbile mele aeriene, hai, nu-mi face
sunge rău!

JACQUES rămâne posomorât.

JACQUES: Tocmai, sângele apă nu se face!

JACQUELINE (a înţeles): Ah, în sfârşit! A zis-o!
JACQUES: Arată-te demnă soră de-un frate cum sunt eu.
JACQUELINE: Am să-ţi spun totul în douăzeci şi şapte de cuvinte. Să-ţi intre bine în cap: tu eşti
cronometrabil.
JACQUES: Şi mai departe?
JACQUELINE: Asta-i tot. Cele douăzeci şi şapte de cuvinte sunt cuprinse, sau cuprinşi, în astea
trei, după cum le e genul. Ești alterabil în această casă. Ca un iaurt lăsat vara afară pe pervaz.
JACQUES: Cro-no-me-trabil! (îngrozit) Nu se poate! Nu se poate! Nu e nimic de făcut. E de râs
şi e de plâns. Imposibil. Iar dacă e posibil, atunci e-ngrozitor. Dar asta înseamnă că trebuie... Ah!
Cumplită nehotărâre!...

JACQUELINE, zâmbind cu un aer triumfător, îl lasă pradă neliniştii: iese în vârful picioarelor. Din
pragul uşii, JACQUES MAMA, cu voce scăzută:

JACQUES MAMA: A reuşit metoda?

JACQUELINE, ducând degetul la buze: Taci, mămico! Să aşteptăm rezultatul manevrei.

Ies amândouă. JACQUES e agitat, va lua o hotărâre.

JACQUES: Să tragem circumstanţele, sforile mă obligă! E greu, dar ăsta-i jocul regulii.
Funcţionează în cazuri de-astea. (Cugetă în tăcere. Doar din când în când spune: „Cro-no-me-trabil,
cro-no-me-trabil?" Apoi, copleşit în cele din urmă, cu, voce puternică:) Ei bine, da, poftim, ador
cartofii cu slănină!

JACQUES MAMA, JACQUELINE, care pândeau şi tocmai asta aşteptau, se apropie imediat, exultând.
JACQUES MAMA: O, fiule, eşti într-adevăr fiul meu!
JACQUELINE, mamei: Ţi-am spus eu că ideea mea o să-l aducă cu picioarele pe pământ.
JACQUES MAMA, fiicei sale: Vulpe mică ce-mi eşti! (îşi îmbrăţişează fiul, care suportă totul fără
urmă de plăcere.) Copilul meu! E adevărat, îţi plac cartofii cu slănină? Vai, ce bucurie!

JACQUES, fără convingere: Da, îmi plac, îi ador.

JACQUES MAMA: Mă simt fericită, sunt mândră de tine! Repetă, Jacques, puişor, repetă ca să
ne convingem.
JACQUES, ca un automat: Ador cartofii cu slănină! Ador cartofii cu slănină! Ador cartofii cu
slănină!
JACQUES MAMA, în direcţia uşii: Gaston, vino repede! Fiul tău adoră cartofii cu slănină!
JACQUELINE, acelaşi joc: Hai, tăticule, uite, tocmai a zis că adoră cartofii cu slănină!
JACQUES TATĂL, intră, sever: Chiar, e adevărat?
JACQUES MAMA, fiului: Spune-i şi lui tăticu, Jacquot, puişorule, ce le-ai zis tu surorii şi
mămicii tale răscolită de chinurile voluptuoase ale sentimentului matern.
JACQUES: Îmi plac cartofii cu slănină!
JACQUES MAMA: Îi adori!
JACQUES TATĂL: Ce?
JACQUES MAMA: Spune, puişorule.
JACQUES: Cartofii cu slănină. Ador cartofii cu slănină.
JACQUES TATĂL, aparte: Poate că nu-i chiar totul pierdut. Ar fi splendid, dar n-ar fi prea
rapid. (Soţiei şi fiicei:) Şi-a recitat toată partitura?
JACQUELINE: Da, tăticule, nu l-ai auzit?
JACQUES MAMA: Ai încredere în fiul tău... Fiul tău de fiu.
JACQUES TATĂL, fiului: Fiule, cu toată solemnitatea... hai în braţele mele. (Nu-l îmbrăţişează.)
Gata. îmi retrag renegarea. Sunt fericit că adori cartofii cu slănină. Te primesc la loc în neamul
tău. În tradiţie, În slăninătate. în tot.

Încă de dinainte de ultima replică a tatălui se va cânta CANON 1 A 2 DE J.S.BACH DIN VOLUMUL
„MUSICAL OFFERING” BWV 1079 după felul cum urmează:
1.Primul instrumentist cântă partitura normal, de la stânga la dreapta, de la măsura 1 la 18.
2.Al doilea instrumentist cântă partitura invers, de la dreapta la stânga, de la măsura 18 la 1.
3.Ambii instrumentiști cântă simultan exact ca mai sus. De două ori.
https://www.youtube.com/watch?v=36ykl2tJwZM

De la ultima replică a lui JACQUELINE se schimbă brusc lumina într-un verde albăstriu murdar ca de
acvariu.
Intră Mary, menajera, care ține în mâini un ceas mare, de perete. Ceasul trebuie să fie îndeajuns de mare
pentru a i se vedea limbile. Limbile ceasului lui Mary se învârt în sens invers, accelerat. Mary zâmbește.

Din momentul în care intră Mary personajele se mișcă cu încetinitorul. Se bucură cu încetinitorul. Se
pupă și se felicită cu încetinitorul. Mai mult decât atât, fac aceste gesturi invers, ca și cum s-ar derula o
casetă înapoi. Rând pe rând ies din scenă ca teleghidați, ca niște păpuși mecanice , mergând cu spatele, cu
încetinitorul, în sens invers.

Tot astfel intră și soții Martin.

Scena 3, Mary și Soții Martin MINUTUL 24.00 – 34.00
Mary oprește limbile ceasului. Odată cu acest gest se oprește și muzica.
MARY(răstită, foarte nervoasă): La ora asta se vine?! Nu-i politicos să-ntârzii. Trebuie să vii la
timp. S-a-nțeles? (zâmbește, își schimbă brusc atitudinea)
Acum, că tot aţi venit, luaţi loc şi aşteptaţi. (Iese.)

DOMNUL MARTIN: Mă scuzați doamnă, dar am impresia, dacă nu mă înșel, că v-am mai
întâlnit undeva.
DOAMNA MARTIN: Și mie mi se pare, domnule, că v-am mai întâlnit undeva.
DOMNUL MARTIN: Nu cumva v-am mai văzut, doamnă, la Manchester din întâmplare?
Domna Martin: Foarte posibil! Sunt originară din orașul Manchester.
DOMNUL MARTIN: Doamne,ce ciudat! Și eu sunt originar din orașul Manchester, doamnă.
Amândoi: Ce ciudat! Ce ciudat!
DOMNUL MARTIN: Numai că eu am luat trenul de 8 și jumătate dimineața, care sosește la
Londra la 5 fără un sfert, doamnă.
DOAMNA MARTIN: Ce ciudat! Ce mister și ce coincidență! Și eu am luat același tren,
domnule.
DOMNUL MARTIN: Am călătorit în clasa a doua, doamnă.
DOAMNA MARTIN: Aaah!
DOMNUL MARTIN; Nu există clasa a doua în Anglia, dar eu călătoresc totuși în clasa a doua.
DOAMNA MARTIN: Ce ciudat! Ce bizar și ce coincidență! Și eu, domnule.
DOMNUL MARTIN: Ce ciudat!
(pauză scurtă)
DOMNUL MARTIN: De când am sosit la Londra locuiesc pe strada Bromfield, scumpă
doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce ciudat! Ce bizar! Și eu, dragă domnule!
DOMNUL MARTIN: Locuiesc la numărul 19.
DOAMNA MARTIN: Ah, și eu! Ce coincidență, dragă domnule!
DOMNUL MARTIN: Locuința mea e la etajul 5, apartamentul 8, scumpă doamnă!
DOAMNA MARTIN: Ce ciudat, Doamne, și ce bizar! Și eu locuiesc acolo, dragă domnule!
DOMNUL MARTIN: Ce ciudat! Știți, în dormitor am un pat acoperit cu o pilotă verde.
DOAMNA MARTIN: Și eu am un pat acoperit cu o pilotă verde, dragă domnule.
DOMNUL MARTIN: Atunci,doamnă...
AMÂNDOI: Locuim în aceeași încăpere
DOMNUL MARTIN: Și dormim în același pat.
DOAMNA MARTIN: E foarte posibil să ne fi întâlnit acolo. Și poate chiar astă-noapte, dar nu-
mi aduc aminte, dragă domnule!
AMÂNDOI: Ce ciudat! Ce bizar! Ah!
(pauză lungă)
DOMNUL MARTIN: Atunci, scumpă doamnă, cred că nu-i nicio îndoială, iar dumneavoastră
sunteți propria mea soție. Elizabeth, te-am regăsit!
(pauză lungă)
DOAMNA MARTIN: Donald, tu ești, darling!
DOMNUL MARTIN: Să uităm, darling, tot ce nu s-a întâmplat între noi. Și acum că ne-am
regăsit să încercăm să nu ne mai pierdem și să trăim ca înainte.
DOAMNA MARTIN: Ah, darling!

Cei doi cântă un Duet din opereta „Văduva veselă” de Franz Lehar

DOMNUL MARTIN: Viola cântă în surdină „te iubesc”

Și viorile suspină „te iubesc”
florile din glastre, ochii ce-i șoptesc?
Toate spun același lucru...„te iubesc”.
DOAMNA MARTIN
În ritmul valsului, cuvintele ce-mi spui
dansează lângă noi și ne-amețesc pe amândoi.
Ele închid în șoapta lor
cuvântul cald mângâietor
Pe care vreau de mult să-l mai ascult.
AMÂNDOI: (Murmur)
Nu știu cum se face
Ochii tăi vorbesc.
Și privirea lor îmi spune ”te iubesc”

Mary menajera apare din nou cu ceasul ei supradimensionat al cărui limbi se învârt în sens invers.

CANON 1 A 2 DE J.S.BACH DIN VOLUMUL „MUSICAL OFFERING” BWV 1079 cântat de doi
instrumentiști începând direct simultan, unul de la măsura 1 spre 18 iar celălat invers, de la 18 spre 1.

Soții Martin ies din scenă cu spatele, ca niște marionete, ca și cum cineva ar da caseta pe repede înainte,
în sens invers. Trebuie să se miște îndeajuns de repede cât durează interpretarea canonului.

Canonul se oprește și soții Martin au ieșit.

Orchestra cântă, după aranjamentul realizat de dirijor, TIME LAPSE, DE MICHAEL NYMAN,
începând, bineînțeles cu notele Basului continuu.

Pe parcursul monologului ei, va fi din ce în ce mai surescitată, va vorbi din ce în ce mai cu avânt și va
spori misterul și drama situației. La final va fi o adevărată explozie de extaz. Actrița deși va vorbi la
microfon va vorbi cât va putea de tare și de plin de energie, ca un prezentator într-o emisiune de maximă
audiență.

MARY: Acum Elizabeth şi Donald sunt prea fericiţi ca să mă poată auzi. Pot deci să vă dezvălui
un secret. Elizabeth nu-i Elizabeth, Donald nu-i Donald. Iată dovada: Degeaba locuiește Donald
pe strada Bromfield numărul 19 la etajul 5 apartamentul al 8-lea căci...și aici e marea problemă,
Elizabeth locuiește pe strada Bromfield numărul 19 la etajul 5 apartamentul al 8-lea. Degeaba
Donald se învelește cu o pilotă Verde dacă Elizabeth doarme acoperită cu o pilotă verde. Deci
tot eşafodajul de argumente al lui Donald se prăbuşeşte ciocnindu-se de acest ultim obstacol
care spulberă întreaga teorie. în ciuda coincidenţelor extraordinare ce par probe irefutabile,
Donald şi Elizabeth nu sunt Donald şi Elizabeth. Degeaba crede el că e Donald, degeaba se
crede ea Elizabeth. Degeaba crede el că ea e Elizabeth. Degeaba crede ea că el e Donald.
Degeaba cred soții Smith că sunt niște părinți buni. Degeaba se crede Jacques un tânăr
interesant și genial. Degeaba cred soții Martin că au o fiică frumoasă. Cu toții se înşală amarnic.
Dar cine e adevăratul Donald? Cine-i adevărata Elizabeth? Care personaj din această antipiesă
știe cu adevărat ce-și dorește de la viață, Şi cine are interesul să perpetueze această confuzie?
Habar n-am. Mai bine nu încercăm să aflăm. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. (Face câţiva paşi
spre uşă, apoi revine şi se adresează publicului) Numele meu adevărat e Sherlock Holmes. (Iese.)

Muzica merge în continuare.

Reintră Soții Smith (Soții Jacques) împreună cu JACQUELINE și Jacques.

Domnul Smith intră îmbrăcat într-o rochie îndeajuns de scurtă încât să i se vadă picioarele păroase
încălțate cu papuci bărbătești. Pe cap poartă o pălărie de damă iar la gât drept colier poate purta un șirag
de oase de pui.
Doamna Smith împreună cu JACQUELINE poartă haine bărbătești.
Ei se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit cu garderoba lor.
Se bucură, sărbătoresc. Domnul Smith poate chiar să deschidă o șampanie pentru copii.

Muzica se oprește după ce Domnul Smith bate din palme și ține un toast pentru fiul său.

JACQUES TATĂL: Te iert. Uit, absolut involuntar de altfel, toate greşelile tale din tinereţe,
precum şi pe-ale mele, şi am să mă folosesc, bineînţeles, de tine pentru proiectele noastre
familiale şi naţionale.
JACQUES MAMA, soţului: Gaston, păi în cazul ăsta, dacă aşa stau lucrurile, îl putem însura.
Noi aşteptam numai să-şi recunoască vina, mai bine două decât una, şi uite că s-a rezolvat.
Jacques, totul e-n regulă, planul iniţial s-a-nfăptuit, nunta e pregătită, logodnica-i aici. Sunt şi
părinţii ei. Jacques, poţi să stai jos. Mă unge la inimă expresia ta resemnată. Dar ai grijă să fii
lustruit până-n vârful unghiilor...
Jacques încuviințează din cap.
JACQUES TATĂL (bate din palme): Să intre deci logodnica!

Scena 4, Soții Smith, Soții Martin, Jacqueline, Jacques, Roberta MINUTUL 34.00-43-00

Intră Roberta logodnica, tatăl ei, Roberta tatăl, mama ei, Roberta mama. Primul intră Roberta
tatăl, mare, gras, maiestuos, în urma lui mama, îndesată, expresie de gospodină cumsecade; apoi părinţii
se îndepărtează pentru a-i face loc să treacă Robertei în persoană, care înaintează între tatăl şi mama ei; e
îmbrăcată în rochie de mireasă; voalul alb îi ascunde faţa; apariţia ei trebuie să producă senzaţie. Cu toții
sunt impresionați, mai puțin Jacques care privește absent.
Toate privirile sunt ațintite asupra lui Jacques.

JACQUES: Ce mai țărancă.

Roberta mama se arată uşor intrigată, dar nu e decât o nelinişte trecătoare, continuă să
zîmbească. îi face semn Robertei să se apropie de Jacques; ea e timidă, nu avansează în scenă decât
condusă, aproape trasă de Roberta tatăl, împinsă de Jacques Mama şi de Jacqueline. Jacques nu face nici o
mişcare, expresia lui rămâne imobilă.
 În jurul lui Jacques fiul, Roberta tatăl îşi prezintă fiica în amănunt, ajutat de Jacqueline, Jacques
Mama, Roberta mama.

ROBERTA TATĂL: Are picioare! Sunt bine împănate!

Jacqueline ridică rochia miresei pentru ca Jacques să se convingă.

JACQUES (ridică uşor din umeri): Normal!

JACQUELINE: Sunt pentru mers.
JACQUES MAMA: Pentru mers!
JACQUES TATĂL: Ba bine că nu, şi pentru gâdilipipăit.
ROBERTA MAMA, fiicei ei: Să vedem, hai, fă o probă.
Roberta merge într-adevăr pe picioarele ei.
ROBERTA TATĂL: Are mână!...
ROBERTA MAMA:Ia arată.
Roberta îi arată lui Jacques o mână, aproape îi vâră degetele în ochi.
JACQUELINE: Ca să şteargă ...
JACQUES: Păi da! Sigur că da!... La atâta lucru mă ducea şi pe mine capul...
ROBERTA TATĂL: Degete la picioare.
JACQUELINE: Ca să şi le strivească!...
JACQUES MAMA: Chiar aşa, fiule!
ROBERTA TATĂL: Subsuori.
JACQUELINE: Pentru ulciori?
JACQUES MAMA: Nu-ncape nici o îndoială.

JACQUES TATĂL: Vezi ce faci, fiule. Sper c-ai priceput.

JACQUES, resemnat, consimte: Da, sigur că da... uitasem...

ROBERTA TATĂL: Mai are şi bube verzi pe pielea bej; suni roşii pe fond mov; un buric bălţat;
o limbă în sos tomat; umeri pane şi toate biftecuri-le necesare celei mai înalte consideraţiuni. Ce
vă mai trebuie?

Toate privirile sunt ațintite asupra lui Jacques care rămâne mut.

JACQUELINE, dă din cap nemulţumită, ridică braţele şi le lasă să cadă: Aoleu, cu ce frate m-afn
pricopsit!
JACQUES MAMA: Întotdeauna a făcut mofturi. L-am crescut tare greu. Nu-i plăcea decât
bebeterciul.
ROBERTA MAMA:Dar draga mea, nu înţeleg nimic, nu-mi vine să cred! Nu mi-ar fi trecut
niciodată prin minte! Dac-aş fi ştiut de la început, am fi luat măsuri...
ROBERTA TATĂL, mândru, uşor jignit: E fiica noastră unică.

JACQUES MAMA: Îmi pare foarte rău!

JACQUES TATĂL: Jacques, te previn pentru ultima dată!
JACQUES: Bine. S-a făcut! O să meargă cu cartofi.
Uşurare generală, animaţie, felicitări.
JACQUELINE: Până la urmă, sentimentele lui alese ies întotdeauna la iveală.
ROBERTA MAMA:Ah...slavă Domnului!
ROBERTA TATĂL: Știam eu că totul o să meargă uns!
JACQUES TATĂL, fiului: Gata! Am încheiat târgul. Aleasa inimii tale contra voinţei tale!
JACQUES MAMA: Cuvântul inimă îmi stoarce întotdeauna lacrimi.
ROBERTA MAMA:Şi pe mine mă înduioşează.
ROBERTA TATĂL: Un ochi mi se înduioşează, ceilalţi doi plâng.
JACQUES TATĂL: Adeveridic!
JACQUELINE: Oh, dar nu-i de mirare. Toţi părinţii simt la fel. E un fel de sensibilitate propriu-
zisă.
JACQUES TATĂL(Brusc enervat, strigă): Asta ne priveşte pe noi!
JACQUELINE: Nu te supăra, tăticule. O spuneam inconştient. Dar cu bună ştiinţă.
JACQUES TATĂL: Cum ştie fata asta să potrivească mereu lucrurile! De fapt, e meseria ei.
ROBERTA MAMA:Dar ce meserie are?
JACQUES MAMA: Nici una, draga mea!
ROBERTA TATĂL: Normal.
JACQUES TATĂL: Nu-i chiar aşa normal. Dar la vârsta ei... (Schimbând tonul) In fine, ce s-o mai
lungim. Hai să-i punem pe logodnici faţă-n faţă. Şi să vedem faţa tinerei mirese. (Către Roberta
tatăl şi mama:) E o simplă formalitate.
ROBERTA TATĂL: Vă rog, e normal, poftiţi.
ROBERTA MAMA:Tocmai asta voiam şi noi să vă propunem.

Roberta tatăl înlătură voalul alb care ascundea figura Robertei. E toată numai zâmbet şi are două nasuri;
murmure de admiraţie, cu excepţia lui Jacques.

JACQUELINE: Oh, e răpitoare!

ROBERTA MAMA: Ei, ce ziceţi?
JACQUES TATĂL: Ah, dac-aş avea eu cu douăzeci de ani mai puţin!
JACQUES MAMA: Tare mândră trebuie să fiţi. Aveţi noroc. Fata mea n-are decât un singur nas
sărăcuța. (plânge)
JACQUELINE: Hai, mămico, nu fii tristă.
JACQUES TATĂL, Jacquelinei: Maică-ta e de vină.
JACQUES MAMA: Of, Gaston, nu mai termini cu reproşurile!
JACQUELINE: Nu-i momentul, tăticule, e o zi aşa mare!
ROBERTA TATĂL, lui JACQUES: Nu ziceţi nimic? Hai luaţi-o în braţe!
ROBERTA MAMA: O să fie grozav! Ah, copiii mei!
JACQUES MAMA, lui JACQUES: Eşti fericit, nu-i aşa?
JACQUES TATĂL, lui JACQUES: Uite c-ai ajuns şi tu până la urmă bărbat. Iar eu o să capăt
înapoi tot ce-am investit.
ROBERTA MAMA: Hai, ginerică.
JACQUELINE: Hai, frăţioare, hai, surioară...
ROBERTA TATĂL: O să vă-nţelegeţi de minune voi doi.
JACQUES MAMA, lui Gaston: Vai, dar sunt făcuţi unul pentru altul, precum şi toate câte se
spun în asemenea ocazii!
(Roberta tatăl şi mama, Jacques tatăl şi mama şi Jacqueline spun:) Ah, copiii mei!
(Pauză)
JACQUES: Nu! Nu! N-are destule! Eu vreau una cu trei nasuri. Am zis: trei nasuri, cel puţin!
Stupefacţie generală, consternare.
JACQUES MAMA: Ce măgar!
JACQUELINE (o consolează pe mamă, adresându-se în acelaşi timp fratelui): Da tu nu te gândeşti
câte batiste i-ar trebui la iarnă?
JACQUES: Mă doare-n cot. Oricum sunt incluse în zestre.
În tot acest timp, Roberta nu înţelege nimic din ce se petrece
JACQUES TATĂL: Eu îmi iau valiza! îmi iau valiza! (Fiului) Care va să zică sentimentele tale
alese nu mai ies la iveală! Inconştientule! Ascultă-mă pe mine: adevărul n-are decât două feţe,
dar mai de preţ e a treia latură a lui! Am zis! Pe de altă parte, eu mă aşteptam.
ROBERTA MAMA: E cam neplăcut... cam neplăcut... dar nici chiar aşa de... păi dacă-i vorba
numai de asta, se aranjează totul!
ROBERTA TATĂL, jovial: Nu face nimic, nu-i nici o problemă, doamnelor şi domnilor. (îl bate
pe umeri pe Jacques, care e în continuare crispat.) Am prevăzut acest incident. Avem la dispoziţia
voastră o a doua fiică unică. Iar ea are toate trei nasurile.
ROBERTA MAMA: E trinară. Cu totul şi în toate.
JACQUES MAMA: Ah, mi-aţi luat o piatră de pe inimă! ... ştiţi, viitorul copiilor... Bravo! Auzi,
Jacques?
JACQUELINE: Auzi, măi, pui de baltă!
JACQUES TATĂL: Să mai încercăm o dată. Deşi mie nu prea îmi vine să cred. Dar dacă vreţi
voi...
Îşi priveşte cu mânie fiul.

Jacques tatăl e nemulţumit; Jacques Mama, neliniştită, dar plină de speranţe, priveşte către fiul ei;
Jacqueline e severă şi se uită la fratele ei dezaprobator. Roberta mama zâmbeşte. Roberta face o reverență
și iese împreună cu tatăl ei.

Roberta tatăl revine, ducând-o de mână pe Roberta II, îmbrăcată la fel — rolul trebuie jucat de aceeaşi
actriţă — chipul cu trei nasuri e descoperit*.

* în realitate, Roberta nu trebuie să aibă trei nasuri, ci trei feţe, trei profiluri. Roberta avea patru ochi, trei
nasuri, trei guri — purtând masca gen Picasso a lui Jacques Noel. Roberta era monstruoasă, şi totuşi
frumoasă, ca acele zeităţi cu mai multe feţe, din Extremul Orient. (N. a.)

JACQUELINE: Impresionant! De data asta, frate, nu poţi să ceri mai mult!

ROBERTA MAMA: Iat-o pe logodnica voastră cu trei nasuri.
JACQUELINE: Uite-o, da, uite-o...
JACQUES MAMA: Puiule, o vezi, a ta e, drăguţa ta mireasă cu trei nasuri, aşa cum o visai.
JACQUES TATĂL: Ce faci, nu zici nimic? N-o vezi? Uite-o aici, femeia pe gustul tău, cu trei
nasuri!
JACQUES: Nu, n-o vreau. Nu-i destul de urâtă! Ba chiar merge. Sunt şi mai urâte. Vreau una
mult mai urâtă!
JACQUELINE: Da ce mai vrei acum?
ROBERTA TATĂL: E prea de tot. Asta nu se poate. E inacceptabil.
ROBERTA MAMA, către Roberta Tatăl: Sper că n-ai să le dai voie să-şi bată joc de fiica ta, de
soţia ta şi de tine însuţi. Nu vezi c-am fost atraşi aici în cursă ca să ne terfelească!

JACQUES MAMA (plângând în hohote): Doamne, Dumnezeule! Jacques, Gaston, Jacques, fiu
denaturat! Dacă ştiam, te sugrumam în ultima ta copilărie, da, da, cu mâinile mele materne. Eu,
eu care eram aşa de fericită când te purtam în pântece... un băiat... şi le arătam tuturor fotografia
ta, vecinilor, poliţailor!... Sunt o mamă nenorocită! (amețește și i se face rău)
JACQUELINE: Mămico! Mămico!
JACQUES TATĂL: Ce pot eu să fac! Aşa a hotărât destinul! (Fiului:) N-am cuvinte pentru
atitudinea ta. De azi înainte nu mai ai nevoie de respect. Să-ţi iei gândul!
JACQUES: Nu-i destul de urâtă!
JACQUES TATĂL, lui JACQUES: Nu-i destul de urâtă?! Te-ai uitat ca lumea la ea, ai căscat
bine ochii?
JACQUES: Dacă vă spun că nu mi se pare destul de nasoală.
JACQUES TATĂL, fiului: Habar n-ai ce spui!
JACQUES MAMA: Vai de mine şi de mine!
ROBERTA TATĂL: Nu-i destul de urâtă? Fiică-mea, fiică-mea care a primit de la mine o
educaţie atât de complicată? Cu asta m-ai dat gata!
JACQUELINE, mamei: Nu leşina tocmai acum! Aşteaptă şi tu până la sfârşitul actului!
ROBERTA MAMA: Trebuie să-i reclami! Să fie pedepsiţi!
JACQUES MAMA, Jacquelinei: Sfârşitul anului?
JACQUELINE, mamei: Nu... al actului, al actului ăstuia...
JACQUES TATĂL: Ce să mai zic?... Nu-i nimeni de vină!
ROBERTA MAMA: E vina voastră, a tuturor! gaşcă de borfaşi! canaliilor! băftoşilor! lifte
păgâne!
JACQUES: Ce tot vreţi de la mine, nu-i destul de urâtă. Asta e şi cu asta basta!
ROBERTA MAMA: Mucosu ăsta ne jigneşte mai departe...
JACQUES TATĂL: Nu se pricepe la femei!
JACQUES: Nu-i nasoală! Nu-i nasoală! Nici măcar nu acreşte laptele... ba e chiar frumoasă...
ROBERTA MAMA: Ai tu lapte să te convingi?
ROBERTA TATĂL: Vorbeşte aiurea, face pe nebunul. Ştie foarte bine că laptele s-ar acri. Şi asta
nu-i convine, banditului.
JACQUES TATĂL, cu o voce teribilă: De-acum nu mă mai priveşte! (Lui Jacques) Te dezonorez
pe veci, exact ca atunci când aveai doi ani! (Tuturor:) Şi pe voi vă dezonorez, pe toţi!
Din nou tăcere încordată.
JACQUES TATĂL, fiului: Ne-ai minţit care va să zică. Mi-am închipuit eu. Nu-s fraier. Vrei să-
ţi spun care e adevărul?
JACQUES: Da, fiindcă el iese din gura copiilor lui.
JACQUES TATĂL, fiului: Ne-ai minţit adineauri...
... Atunci când ţi-ai dat cu-vântul de onoare că adori cartofii cu slănină. Da, cu mârşăvie ne-ai
minţit, minţit, minţit! Cu mentă! N-a fost decât o şmecherie ordinară, nedemnă de preţuirea pe
care ţi-am acordat-o cu toţii, încă din copilărie, în casa asta cu vechi tradiţii. Adevărul e altul: ţie
nu-ţi plac cartofii cu slănină, nu ţi-au plăcut niciodată şi n-or să-ţi placă niciodată!

Stupefacţie; sfântă indignare; reculegere tăcută.

Tensiunea va fi reprezentată de cordari. Violoncelul ține un Do grav în tremolo. Restul cordarilor bat în
spatele instrumentului cu degetele ca și cum ar bate într-o ușă. Efectul sonor trebuie să semene cu o toacă
bătută din ce în ce mai repede.

JACQUES: Nu pot să-i sufăr!

Fiecare vioară sau violă va cânta o CVARTĂ MĂRITĂ. Efectul scos trebuie să fie cel al unui cluster
imens cântat în forte.
Tăcere, stupefacție generală.
JACQUES TATĂL: Fie ca asta să ne deschidă ochii!
JACQUES: Fie că vă deschide ochii sau nu... şi dacă poate să vi-i deschidă, cu-atât mai bine
pentru voi... eu n-am ce face, aşa m-am născut... Am făcut tot ce-am putut!... (Pauză.) Sunt ce
sunt...

Personajele, cu excepţia lui Jacques, se privesc. îl privesc şi pe Jacques, mut, în fotoliul său, apoi se
privesc din nou unul pe altul, în tăcere. Ultima replică a lui Jacques fiul a creat o atmosferă de înfiorare
stăpânită. Jacques e într-adevăr un monstru. în vârful picioarelor, cu toţii se îndepărtează. Roberta II
care, în timpul ultimei scene, n-a scos o vorbă, dar care, prin gesturi mai curând dezarticulate, atitudine
descurajată, dezolare, a arătat că e sensibilă la desfăşurarea acţiunii, este dezorientată. Are aerul că ar
vrea pentru o clipă să-şi urmeze părinţii. Face un pas spre ieşire, dar un gest al tatălui ei o ţintuieşte pe
loc.

ROBERTA TATĂL, fiicei lui: Tu... Stai aici de pază şi fă-ţi datoria!
ROBERTA MAMA, melodramatică: Rămâi, nefericito, cu iubitul tău, dacă tot eşti presupusa lui
soţie.
Roberta II face un gest de disperare, dar se supune.
Jacques Tatăl, Jacques Mama, Jacqueline, Roberta Tatăl, Roberta Mama ies în vârful picioarelor,
îngroziţi, privind din când în când în urmă.
Rămân cu toţii să spioneze de după uşă, arătându-şi capetele, unul, două sau trei deodată, foarte des. Nu
se vor vedea decât capetele lor groteşti. Timidă şi umilă, Roberta II se hotărăşte cu greu să meargă şi să se
aşeze în faţa lui Jacques care, în continuare cu pălăria pe cap, are o expresie posomorâtă. Tăcere.

Scena 5, Jacques, Roberta MINUTUL 43.00 – 55.00

ROBERTA II (încearcă să-i atragă atenţia asupra ei, apoi, încet-încet, să-l seducă): Sunt tare veselă
din fire. (Are o voce macabră.) Puteţi să vă convingeţi, dacă vreţi... sunt excentrică... sunt veselia
în durere... în muncă... în ruină... în dezolare... ah!... în pâi-ne, în pace, în libertate, în doliu şi-n
veselie... (Plângând în hohote:) Mi se spunea veselia care îţi stă la-ndemână... disperarea veselă...
(El continuă să tacă.) Reflectaţi? Şi eu o fac din când în când. Dar în oglindă. (La un moment dat, ea
va îndrăzni să se ridice, să meargă, să se apropie de Jacques, să-l atingă, din ce în ce mai sigură pe sine.)
Sunt veselia morţii în viaţă... bucuria de-a trăi, de-a muri. (Jacques tace cu încapățânare.) Mi se
spunea şi fata cu naşi veseli...
JACQUES: Din cauza nasurilor?
ROBERTA II: Ah, nu. Naşii mei de botez sunt de vină... Domnule.
N-am pereche în lumea rotundă.
Sunt uşuratică, frivolă, profundă,
Nu sunt serioasă, nu sunt frivolă,
Mă pricep la munca agricolă,
Fac şi alte munci numeroase,
Mai mult, mai puţin sau la fel de frumoase.
Sunt exact aceea care v-aduce foloase.
Sunt cinstită, necinstită, iată:
Cu mine viaţa e sărbătoare garantată.
Cânt la pian, pot să fac pe nebuna un an,
Am o pregătire fără lacună
Şi am primit o educaţie bună.

JACQUES: Mai bine să vorbim despre altceva!

ROBERTA II: Ah, înţeleg, sunteţi altfel decât ceilalţi. Sunteţi o fiinţă superioară. Tot ce v-am
spus e fals... da...
JACQUES: Totuși, îmi inspirați încredere...
ROBERTA II : Atunci vorbiți-mi.
Jacques va vorbi cu amărăciune la un microfon. Va avea la început aerul unui clovn trist. Treptat va
căpăta forță. Va vorbi cu pasiune și cu visul evadării în ochi.
JACQUES: Când m-am născut aveam vreo paisprezece ani. Ăsta e şi motivul pentru care mi-am
dat seama mai uşor decât majoritatea celorlalţi despre ce e vorba. Da, am înţeles repede. N-am
vrut să accept situaţia. Am spus-o deschis. Nu acceptam aşa ceva. Dar nu celor pe care-i
cunoaşteţi, şi care au fost aici adineauri, le-am spus-o, ci altora. Cei pe care-i cunoaşteţi nu
înţeleg mare lucru...
Ei sunt falși, și plini de sine. Se mișcă și gândesc întocmai ca niște roboți.
Cum o facem și noi, restul, de cele mai multe ori. Atunci când suntem lipsiți de vis.
Atunci când nu ne mai punem întrebări.
Atunci când nu mai vedem lumea cu ochi de copii.
Oamenii nu se opresc din a se juca din cauza faptului că au îmbătrânit.
Oamenii au îmbătrânit fiindcă au încetat să se mai joace.
Oamenii... aveau cu toţii cuvântul bunătate pe buze şi cuţitul pătat de sânge între dinţi... Mă
înţelegeţi? Am răbdat, răbdat, răbdat. Trebuiau să mă caute. Am vrut să protestez: nu mai era
nimeni... cu excepţia celor pe care îi cunoaşteţi dar care nu contează. M-au păcălit... Şi cum era
să ies? Au astupat uşile, ferestrele cu nimicul, au luat scările... Nu se mai poate ieşi prin pod, pe
sus, nu mai e chip... şi totuşi, mi s-a spus, au lăsat mai peste tot trape... Dacă le-aş descoperi...
Vreau neapărat să plec. Dacă nu se poate prin pod, rămâne pivniţa... da, pivniţa... E mai bine s-o
iei pe dedesubt decât să rămâi aici. Orice e preferabil situaţiei mele de-acum. Chiar şi una nouă.
ROBERTA II: Jacques...dragule?
JACQUES: Hm?
ROBERTA II: Nici mie nu-mi plac cartofii cu slănină.
JACQUES (voios): Dar asta-i minunat! Noi doi ne-am putea înțelege de minune!

Cei doi se iau în brațe.

ROBERTA II: Ştiţi, eu am cai, armăsari, iepe, asta-i tot ce am, vă plac?
JACQUES: Da, povestiţi-mi despre caii dumneavoastră.
ROBERTA II: lângă casa mea locuieşte un morar. Morarul are o iapă care a fătat doi mânji.
Micuţi, drăgălaşi. Căţeaua fătase şi ea doi căţei, în grajd. Morarul e bătrân, nu vede bine. A luat
din greșeală mânjii ca să-i înece în heleşteu, în locul căţeilor...
Când a înţeles că greşise era prea târ-ziu. Nu i-a mai putut salva.

Pe măsură ce Roberta îşi spune povestea, surâsul lui Jacques se transformă într-un râs larg, vesel, la fel
de calm.

ROBERTA II: Nu, n-a putut să-i salveze. Numai că nu pe mânji îi înecase. Când s-a întors în
grajd, a văzut că mânjii erau acolo, cu mama lor; şi căţeii erau tot acolo, cu mama lor care lătra.
Dar propriul lui copil, pruncul care tocmai se născuse, nu mai era lângă mama lui, morăriţa. Pe
el îl aruncase deci în apă. A alergat repede la heleşteu. Copilul întindea mâinile spre el şi striga:
Tata, tata... Ţi se rupea inima. N-a mai văzut decât braţul lui mic care spunea: Tata, tata! Mama,
mama. Apoi l-a-nghiţit apa şi asta a fost tot. Şi asta a fost tot. Nu l-a mai văzut. A înnebunit.

JACQUES, extaziat, foarte mulţumit de poveste: Ce eroare tragică! Sublimă eroare!

ROBERTA II: Dar mânjii zburdă pe câmpie. Căţeii au crescut.

JACQUES, extaziat: Pasionant!
ROBERTA II: Fă-te comod. Scoate-ţi asta (arată spre pălărie)... de pe cap. Ce e? Sau cine e?
JACQUES, în continuare extaziat: Pasionant!
ROBERTA II: Ce-ai pe cap?
JACQUES: Ghiceşte! începe cu p... la fel ca pasăre. Mi-o pun pe cap de dimineaţă.
ROBERTA II: E un palat?
JACQUES: O ţin toată ziua pe cap. La masă, în saloane, n-o scot niciodată. Şi n-o folosesc
pentru a saluta.
ROBERTA II: E o pachidermă? O paţachină?
JACQUES: Zgârie rău, dar ştie să lucreze pământul.
ROBERTA II: E un plug!
JACQUES: Uneori plânge.
ROBERTA II: E o pasiune?
JACQUES: Trăieşte sub apă.
ROBERTA II: E un păstrăv!
JACQUES: Dar poate şi pluti pe valuri.
ROBERTA II: E un pachebot?
JACQUES: Nici chiar aşa.
ROBERTA II: E O plută?
JACQUES: îi place uneori să se ascundă în munţi. Nu e deloc frumoasă.
ROBERTA II: E o poiană?
JACQUES: Mă face să râd.
ROBERTA II: E o poantă. Sau un paragraf.
JACQUES: Vuieşte de-mi sparge timpanele.
ROBERTA II: E un potop?
JACQUES: Îi plac înfloriturile.
ROBERTA II: E o podoabă?
JACQUES: Nu!
ROBERTAII: Atunci nu-mi rămâne decât să zic pas.
JACQUES: E o pălărie.
ROBERTAII: Oh, scoate-o, Jacques. Jacques, iubitul meu. La mine o să te simţi acasă. Am câte
vrei, am o grămadă!
JACQUES: ... de pălării?
ROBERTA II: Nu... de păsări...
JACQUES: Ah, păsărică mea...

Îşi scoate pălăria. Are părul verde.

În pasajele care urmează, substantivul „Păsărică” poate alterna cu ”Pasăre”, ”Pasarelă”, „Păsăroi”, la
latitudinea actorilor.

ROBERTA II: Ah, păsăroiul meu.

JACQUES: Păsărică mea, palatina mea.
ROBERTA II: În pivniţele palatului meu, totul e păsărică...

JACQUES: Totul e păsărică.

Se aude : Herman Beeftink - "Birds" Flute Trio. În absența unui flaut alto se va folosi cornul.
Flautul va cânta partea de Picolo iar partea Flautului va fi înlocuită de un clarinet. Se va cânta
până la măsura 81.

ROBERTA II: Ca să spui lucrurilor pe nume, un singur cuvânt: „păsărică". Păsăricile se numesc
„păsărică", alimentele: „păsărică", insectele: „păsărică", scaunele: „păsărică", tu: „păsărică", eu:
„păsărică", acoperişul: „păsărică", numărul unu: „păsărică", numărul doi: „păsărică", trei:
„păsărică", douăzeci: „păsărică", treizeci: „păsărică", toate adverbele: „păsărică", toate
prepoziţiile: „păsărică". E foarte simplu să vorbeşti...
JACQUES: Şi dacă vrei să zici: „Să dormim, draga mea"..
ROBERTA II: „Păsărică, păsărică."
JACQUES: Dar dacă vrei să zici: „Mi-e tare somn, să dormim, să dormim"...
ROBERTA II: „Păsărică, păsărică, păsărică, păsărică."
JACQUES: Dar: „adu-mi tăiţei reci, limonada călduţă, cafea nu vreau"...
ROBERTA II: „Păsărică, păsărică, păsărică, păsărică, păsărică, păsărică, păsărică, păsărică."
JACQUES: Şi „Jacques", şi „Roberta"?
ROBERTA II: „Păsărică, păsărică."

Ea îşi scoate mâna cu nouă degete pe care o ţinuse ascunsă sub rochie.

JACQUES: Oh, da! E foarte simplu să vorbeşti... Nici nu mai e nevoie... (Descoperă mâna cu nouă
degete.) Ohoo! ai nouă degete la mâna stângă? Eşti bogată, mă-nsor cu tine...

Toată distribuția intră veselă în scenă, încet, imitând sunete de păsări.

Fac un cerc în jurul tinerilor însurăței.
Domnul Smith îi binecuvântează iar restul aruncă orez peste ei. Astfel s-a înfăptuit nunta.

Cu toții cântă melodia lui DIDA DRĂGAN – DESCHIDE POARTA SOARELUI

Dna Smith: Vin uneori

Ploi reci pe alte flori
Şi ne rănesc pleoapa fină

Roberta: Cad uneori

Cu aripa umedă de nori
Porumbei rătăciţi peste zări.

Jacqueline: Un soare blând

Răsare pe pământ
Şi totul iar reînvie

Mary: Din vis treziţi

Se înalţă peste infinit
Un sărut lumii dăruind.

Dna.Martin: Deschideţi poarta soarelui

Să poată răsări
Pe adâncul cer, senin şi bun
Din ochii de copii.

Dl.Martin: Deschideţi poarta soarelui

Să poată lumina
Vocea tutoror şi fruct şi zbor
Toţi: Cât timpul va dura.

Jacqueline: Nevrute nopţi

Se culcă pe la porţi
Si câte-un gând ne mai doare

Mary: Dar vom uita la zile aurit hotar

Când pe cer va fi soare iar.

Roberta: Deschideţi poarta soarelui

Să poată răsări
Pe adâncul cer, senin şi bun
Din ochii de copii.

Toate: Deschideţi poarta soarelui

Să poată lumina
Vocea tutoror şi fruct şi zbor
Cât timpul va dura.

Dna Smith: Ca într-un bit

Dintr-un alt infinit
Dna Martin: Dansul solar ne dă viaţă
Dl. Smith: Ne dă puteri să învingem
Cât ar fi de greu
Şi un vis că vom fi mereu,
Toţi: Deschideţi poarta soarelui
Să poată răsări
Pe adâncul cer, senin şi bun
Din ochii de copii.
Termină de cântat. Jacques și Roberta pleacă fericiți. Părinții le fac cu mâna. Jacqueline rămâne într-o
parte.
DOMNUL SMITH: Cu această cununie copiii noștri au scăpat din a casei nebunie.
DOMNUL MARTIN: Iar noi părinții binevoitori am scăpat de copiii cheltuitori.
DOMNUL SMITH: Haha! Ai dreptate! Mi-am însurat fiul căci îi venise deja vremea. Doar nu e
decât cu un an mai mare decât...(se întrerupe)...decât (se întrerupe).

Cu toții își întorc capetele spre Jacqueline care stă în colț într-un fotoliu.
O privesc insistent.
O privesc insistent.
Nouă bătăi de pendulă: primele 9 măsuri din Claude Vivier - Et je reverrai cette ville étrange (a doua
piesă din suită, studiu la unison pentru orchestră mică)
Opțional se poate folosi un Clopot tubular acordat pe nota SI, lovit la fiecare început de măsură.
De data asta se va avea grijă să se intoneze o terță mare în locul terței mici.

O privesc insistent.
Lumina descrește.
O privesc insistent.
Lumina descrește.

Întuneric.