Totuşi astrologia a cunoscut înainte de empirism o perioadă fastă. Renaşterea a oferit o altfel de viziune asupra lumii prin întoarcerea la natură și la clasici. Dacă însă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă realizăm că nu cercetarea ştiinţifică a fost cea care a dus la respingerea astrologiei, ci abandonarea paradigmei pe care aceasta s-a fundamentat. Odată cu renaşterea astrologiei va fi justificată şi renaşterea paradigmei. Mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă sunt de acord că o astfel de schimbare de paradigmă a avut loc în secolul trecut. Dovezile sugerează că paradigma mecanicistă şi-a jucat rolul. În mod ironic, aceasta a dus la creşterea ştiinţei în sine, dar a erodat treptat încrederea în multe dintre teoriile care au fost preţuite şi acceptate ca modele şi care decurgeau din ea. Totuşi aplicarea metodei empirice a condus la o cascadă de deschideri în aproape fiecare domeniu al ştiinţei moderne. Fizica modernă revine la aceste idei vis-a-vis de ceea ce vedem în lumea materială. Ni se spune că unda exterioară este baza vibraţională a energiei. Particula materiala a devenit un model extins. Ce a fost gândit ca fiind un atom în lumea materială este văzută astăzi ca un câmp de energie. Din nou conceptul arhaic de Minte Universală modelează activ toate formele. O nouă înţelegere a principiilor formative ale universului nu numai că ne-ar putea ajuta să înţelegem legile fizicii, organizarea biologică sau cum lucrează mintea, ci ne-ar aduce mai multă linişte interioară. În astrologie fiecare individ este considerat o expresie unică, un Întreg de principii universale, modele şi energie care funcţionează în tipare cosmice. Zodiacul a fost considerat de astrologii din vechime şi de către filosofi drept sufletul naturii, cel care dă formă şi viaţă. Astrologia este limba principiilor universale arhetipale, o modalitate de a percepe forma şi ordinea din viaţa fiecărui individ, un mod de a arăta simbolic că fiecare persoană, în parte, este o entitate unică care funcţionează pe baza acestor principii. Individul este forma unică care exprimă sintetic relaţia dintre factorii universali. În termeni moderni, Universul este un proces continuu care funcţionează printr-o infinitate de interconexiuni energetice. Câmpul energetic al oricărei persoane este legat intim de câmpurile energetice ale celorlalţi, de câmpul energetic teluric dar mai ales câmpul energetic cosmic. Fizica nouă, așa cum susțin unii autori, ca Fritjof Capra (1976), considerat un Tao al fizicii cuantice, este, de fapt, mult mai mult de acord cu tradiţiile spirituale, care postulează un univers de constiinţă pură decât să relaţioneze în maniera tradiţionalist - mecanicistă. În aceste noi modele, realitatea ultimă este descrisă ca fiind fără sudură, întreagă, şi nu există nici o separare absolută între evenimente sau obiecte în spaţiu- timp (Zukav, 1979; Davies, 1988). Teorema lui Bell, de exemplu, afirmă că acţiunea la distanţă poate influenţa simultan toate punctele din spaţiu fără ajutorul unor forţe aleatoare. În mod similar, teoria holonomică din fizica cuantică a lui David Bohm (1980) susţine că fiecare parte a Universului este mărturia structurii şi a procesului de ansamblu, adică, întregul este conţinut în fiecare parte. Această idee pur şi simplu reafirmă, în termeni moderni, legea hermetică a similarităţii "ca mai sus, aşa şi jos." Principiul Antropic tot din fizica modernă, postulează că anumite numere pure numite constantele naturii – o analogie la formularea lui Platon, dacă vreţi - sunt special inventate pentru a facilita dezvoltarea inteligenţei conştiente care se regăseşte la fiinţa umană; principiul revitalizează astfel vechea doctrină cea a legăturii de cauzalitate teleologică (Barrow şi Tipler, 1986). Şi în biologia evoluţionistă există o avalanşă veritabilă de dovezi care indică faptul că evoluţia nu este rezultatul unei mutaţii aleatorii conservate prin selecţie naturală, ci mai degrabă este un proces de autoorganizare ghidat de o inteligenţă imanentă (Denton, 1985; Thaxton, Bradley , & Olsen, 1984). Toate aceste teorii şi multe altele duc la ceea ce David Roy Griffin (1988) a numitreinventarea ştiinţei. O serie de filosofi afirmă că asistă la o revoluţie ştiinţifică în prezent, revoluţie care implică o recuperare de adevăruri şi valori ale gândirii premoderne (Harman, 1986; Smith, 1982; Tarnas, 1990). Biologul britanic, Rupert Sheldrake (1991), vorbeşte despre detaliile acestor recuperări în noua sa carte: Renaşterea naturii: Ecologizarea ştiinţei şi regăsirea lui Dumnezeu. Aceste teorii urmăresc să înlocuiască gândirea mecanicistă cu una organică, să pună în evidenţă scopurile intrinseci din întreaga natură, prezenţa unui Întreg Divin în toate părţile, legătura de cauzalitate în jos şi istoria Universului ca una autocreativă, autoorganizată, cosmic conştientă. Ce este mai interesant la aceste teorii este faptul că, implicit în noua paradigmă, organicitatea despre care vorbeşte ştiinţa postmoderne este principiul pe care se fundamentează astrologia.