Romanul obiectiv, realist, balzacian, modern

Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui George Calinescu

• evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o
perioadă sau într-o orientare tematică;
Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nun ţii”, “Enigma Otiliei” apar ţine
perioadei interbelice, perioadă în care literatura român ă îşi organizeaz ă realiz ările valorice în jurul curentului
modernist, urmând coordonatele fixate de ideologia lui Eugen Lovinescu. George C ălinescu se opune în epoc ă
tendiţelor proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura român ă prin Camil Petrescu , optând pentru clasicism
şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”. În acest context, perceput în primul rând în
calitatea sa de critic şi istoric literar, Călinescu răspunde propriei afirma ţii despre necesitatea manifest ării literare a
exegetului -“ratând” în mod strălucit diverse genuri literare -roman, teatru, poezie. Romanul “Enigma Otiliei” este unul
dintre cele mai apreciate exemple.
Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, conform opţiunii teoretice a autorului, romanul este unul obiectiv , o „comedie
molierească” tratată cu mijloacele narative ale realismului. Se încadreaz ă în această categorie prin: tem ă-
moştenirea, paternitatea, familia burgheză; specificul perspectivei narative: nara ţiunea la persona a III-a, viziunea
“dindărăt”, narator omiscient şi omniprezent; structura-simetric ă, închisă; specificul descrierii-minu ţioase, cu detalii
semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care tr ăieşte; personaje- tipice, construite în
jurul în jurul unei trăsături dominante.
Depăşeşte totuşi modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în loc s ă înf ăţişeze
realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului privind via ţa-
celălalt- “literatura însăşi”. Din această perspectivă, Enigma Otiliei este considerat „metaroman”, precursor al
postmodernismului.
De asemenea, este un roman modern prin elemente precum -tema citadin ă, ambiguitatea personajului titular,
folosirea unor tehnici precum reflectarea poliedrică sau desfăşurarea scenic ă a anumitor episoade, inserarea
elementelor de romantism ( decrierea imensităţii fantastice a Bărăganului -“ definitoriu pentru C ălinescu este sim ţul
grandiosului, al monumentalului”- Eugen Simion) sau de naturalism- înf ăţişarea proceselor psihice deviante, a
grotescului sau a cinicului .
Astfel, deşi oglindeşte o viziune realistă asupra vie ţii, romanul “Enigma Otiliei” tr ădează în acelaşi timp voca ţia de
comentator ironic, cu spirit ascuţit , care îi oferă naratorului o perspectiv ă polemic ă asupra comediei umane
reprezentate.
• ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secven ţe narative;
Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din incipitul romanului.
Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştin ţă în
manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înalt ă şi înc ărcat ă de fum ”ca o
covertă de vapor pe Marea Nordului”, aduna ţi în jurul mesei pe care se joac ă table şi c ăr ţi, se afl ă cei care vor avea
un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea epic ă a romanului. Încă de la început se profileaz ă prin
replici, aluzii , gesturi, ticuri- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba
absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un
„demagog al ideii de paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănic ă Ra ţiu), cocheta ( Otilia), ambi ţiosul ( Felix),
aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Naratorul noteaz ă minu ţios fiecare aspect revelator:
familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- el îi ofer ă cu
discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul c ă sosirea lui Felix poate fi
o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui la c ăr ţi, ocheadele
Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influen ţa viziunii balzaciene -în special cea din “Pere Goriot” şi
“Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebral ă şi este imobilizat la
pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urm ăreşte cu aten ţie gesturile avarului, preocupat
de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în fa ţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui St ănic ă la adresa
bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o sering ă
contra cost cu care să-i facă injecţie. Clanul Tulea, rapace, s ărb ătoreşte cu un festin moartea neîntâmplat ă, joac ă
partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndurera ţi de
starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat
asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte s ă-i lase o sum ă important ă Otiliei, dar amân ă din nou s ă o
facă în fapt. Astfel, episodul concentrează epic schema întregului roman.
● prezentarea a doua elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a
naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului,
particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalit ăţi de caracterizare, limbaj etc. );
Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea general ă a ac ţiunii, conform celor dou ă
planuri narative : al conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui Costache Giurgiuveanu,
şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia medicina, care tr ăieşte aici prima sa iubire .
Viziunea realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, de ţin ător al mai multor
imobile şi variate proprietăţi, creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă; de asemenea, este tutore şi administrator
al veniturilor lui Felix Sima . Averea lui este vânată de clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care lupt ă cu înverşunare
cu oricine poate părea că îi periclitează planurile. În final, banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la banc ă şi
amână să îi dăruiască Otiliei, sunt furaţi de Stănică Raţiu- avocat, un „geniu al r ăului”- ginerele Aglaei. Surprinzând
furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie. St ănică divor ţeaz ă de Olimpia Tulea, devine om de afaceri
temut şi intră în politică. Totul confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închin ă to ţi este banul”. Pe de alt ă parte,
personajele care se sustrag acestei fascina ţii- Felix şi Pascalopol, care au o concep ţie moral ă asupra vie ţii şi se
străduiesc să o aplice, trăiesc sub diferite forme experien ţa existen ţial ă a iubirii, obiectul adora ţiei lor fiind, în final,
inefabilul feminin. „Enigma” este decriptată gnomic de însuşi autor: ” Enigmatic ă va fi în veci fata care respinge, dând
totuşi dovezi de afecţiune.”
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia M ărculescu are la baz ă
problema moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele şi pe cele ale copiilor
săi, în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca amenin ţări ale acestor interese. Malignitatea personajului devine
un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urm ă ar
vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii
pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligen ţă şi realizare social ă. Conflictul
controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tân ărul cu o pozi ţie social ă care abia se profileaz ă la orizont,
aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniaz ă tema form ării ce
dă caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realist ă, Otilia îl înva ţă,
inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor este trecătoare. Tân ărul va confirma adev ărul
aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului romanesc. Naratorul prezint ă
aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima p ătrunde în universul familiei
Giurgiuveanu, şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitiv ă a etapei experien ţiale. Tehnica restrângerii cadrului, de la
stradă la case, de la case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de p ătrundere în psihologia
personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influen ţelor
incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugereaz ă incultura, snobismul,
zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesar ă pentru a dobândi avere, dar nu şi
fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscien ţei realiste. Peste ani, Felix va reg ăsi strada Antim,
cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea n ăp ădită de scaie ţi şi poarta cu lan ţ sugereaz ă trecerea
necruţătoare a timpului, confirmată de reformularea primei replici a lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu st ă nimeni!”
Tehnicile narative susţin configurarea temei romanului în m ăsura în care apar ţin realismului: înl ăn ţuirea cronologic ă,
descrierea specifică ce susţine veridicitatea ( mimesis), folosind detalii semnificative ca modalit ăţi de caracterizare
indirectă, observaţia psihologică. Alături de acestea, inser ţia unor micronara ţiuni, desf ăşurarea scenic ă,
dramatizarea prin dialog, completează caracterul polifonic al unei opere ce experimenteaz ă tipare diverse pentru a-şi
stabili un traseu propriu, complex.
Romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul transform ărilor începutului
de secol XX. Declinul unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugr ăvit cu mijloace
clasice, împletite cu elemente de romantism şi modernism. Viziunea autorului este în acelaşi timp caragialesc ă,
deasupra situaţiilor pluteşte un permanent aer comic şi satiric. Numit un „cinic jovial”, C ălinescu relizeaz ă în „Enigma
Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul. Substan ţialitatea elementelor realiste nu este pervertit ă.
Situaţiile sunt tipice şi creează iluzia vieţii. Dar atitudinea naratorului nu este de detaşare obiectiv ă, ci de detaşare
ironică şi amuzată. Ne este prezentată, astfel, o realitate interpretat ă, care cucereşte atât prin con ţinut, cât şi prin
comentariul acestuia .
Romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic balzacian, dar, precum personajele sale, dep ăşeşte
limitele unui tipar, şi devine o individualitate.
Particularitati de caracteriare-Otilia Marculescu
Aparut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca tem ă principal ă via ţa
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternit ăţii, urm ărit în
relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român.
Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat p ărinte al Otiliei, pentru c ă, într-un fel sau altul, ei îi hot ăr ăsc
destinul sau sunt interesaţi, din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De pild ă, moş Costache îşi exercit ă
lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente fa ţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar s ă o
înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, m ărturiseşte c ă în iubirea pentru
ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugereaz ă comportamentul derutant al eroinei, uneori
absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. C ălinescu, justificând
titlul romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativ ă este de tipul „dind ăr ăt”, aşa cum se
observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând exact personajele, ac ţiunea, în timp şi spa ţiu. Descrierea
minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor), pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea
arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsit ă care se „dezghioga”, f ăceau din
strada bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urm ăresc destinul unor
personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui Stănic ă. Al doilea plan
prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele s ău
şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi celorlate planuri secundare, pentru
susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, accentuând în felul acesta realismul romanului s ău.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugereaz ă universul social prin tipurile
umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia M ărculescu, adolescenta
orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti
pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol,
prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afec ţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mic ă şi
dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii b ătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae.
Familia Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În aceast ă familie va
pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca so ţ al Olimpiei.
Conflictul, factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune în lumin ă diferitele personalit ăţi
prezentate de-a lungul scrierii.. Acesta este de natura exterioar ă, explicit ă, între Otilia şi clanul Tulea care dorea s ă
obţină moştenirea averii lui Costache Giugiuveanu, conturat înc ă din expozi ţie prin interven ţiile r ăut ăcioase ale
Aglaei. În timp ce conflictul erotic vizează rivalitatea dintre Felix şi Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostaz ă feminin ă"
(G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la
începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri ar ăta şi mai copil ăroas ă între multele bucle şi
gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completeaz ă prin alte tr ăs ături, precum cochet ăria, bunul gust în
vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte larg ă pe poale, dar strîmt ă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirect ă, ce reiese din faptele şi comportamentul s ău, din
modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizat ă spre sfârşitul
primului capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focaliz ării în vederea prezent ării
personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care tr ăieşte devine o modalitate de p ătrundere în
psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi
spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afar ă în felurite grade şi în ele se vedeau, ca
nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul c ă era interesat ă de moda vremii
justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în
camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea
ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etap ă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu
surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de
cea pe care el o cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modern ă a perspectivelor multiple şi a observa ţiei psihologice
(pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiin ţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi v ăzut ă în
mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consider ă fata cuminte şi
iubitoare, pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului s ău avar.
Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea b ărba ţilor: „E o şireată, caut ă numai b ărba ţi în vârst ă, boga ţi”.
Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fat ă fain ă, deşteaptă”; colegii lui Felix o v ăd
ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detest ă, utilizând la adresa fetei apelative precum
„dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix Otilia reprezint ă
feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte c ă nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru
ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existen ţei lor, o enigm ă, ceea ce justific ă titlul
romanului. Din perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resim ţit ă ca fiind misterioas ă,
enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinere ţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberan ţa şi sinceritatea
deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târ ăşte în goan ă pe Felix prin curte, r ăp ăie
pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi franche ţe a
gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purt ările Otiliei sunt asemeni „fetelor f ăr ă c ăp ătâi
şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiin ţă tolerat ă, obligat ă s ă-
şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifest ă o oarecare superficialitate, ea are totuşi
conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu m ă gândeam c ă n-am şters praful de pe
pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresioneaz ă prin naturale ţe, prin calit ăţile
tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor copil ăreşti, escaladeaz ă la moşia lui Pascalopol
stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedic ă să râd ă în hohote sau s ă fie melancolic ă: „Îmi vine
uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberan ţă şi libertate pe
care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca al ături de
Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tân ărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discu ţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tat ă bun...
Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câ ţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tat ăl
meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, îns ă cu privirile blânde,
în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de bra ţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o
înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar
scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în
caliatate de victime şi de termeni angelici de compara ţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin
problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.
Relatia dintre doua personaje
Felix Sima-Otilia Marculescu
"Enigma Otiliei" - 1938 - roman realist de factura balzaciana, are un caracter polemic, este o replica literara la
cultivarea asidua in epoca a formulei proustiene. Este un roman traditional, amestec de elemente clasice, romantice,
realiste si moderne.
Titlul - initial, "Parintii Otiliei" reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare personaj determina cumva
soarta orfanei Otilia, ca niste "parinti". Din motive editoriale, Calinescu a ales un titlu sonor, "Enigma Otiliei", care
evidentiaza povestea de dragoste, in care Otilia ramane pentru Pascalopol o enigma, iar pentru Felix este eternul
feminin. Scriitorul insusi spune despre titlu: "Nu Otilia are vreo enigma, ci Felix crede ca are. Pentru orice tanar de
douazeci de ani, enigmatica va fi in veci fata care il respinge, dandu-i totusi dovezi de afectiune."
Fresca a societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, romanul dezvolta doua teme: istoria unei
mosteniri si iubirea adolescentina.
Romanul are structura circulara, debuteaza balzacian cu precizarea timpului si a locului actiunii: intr-o zi de iulie a
anului 1909, tanarul Felix Sima, fiul unui medic militar din Iasi, vine la Bucuresti, la unchiul si tutorele sau, Costache
Giurgiuveanu, ca sa urmeze Medicina. Venirea lui Felix in strada Antim, in casa lui Costache Giurgiuveanu, este
simetrica cu finalul, cand Felix, revenind in acest loc, dupa zece ani, isi reaminteste cuvintele cu care il intampinase
odinioara unchiul sau: "Aici nu sta nimeni!".
Romanul are 20 de capitole construit pe doua planuri narative care urmaresc destinele unor personaje, prin
acumularea detaliilor (destinul Otiliei, al lui Felix). Primul plan - al membrilor clanului Tulea pentru obtinerea
mostenirii lui Costahe Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu, al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix
Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia Medicina, locuieste la tutorele lui si traieste iubirea
adolescentina pentru Otilia. Autorul acorda atentie si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a
societatii citadine.
Conflictul romanului - se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile
umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Marculescu, adolescenta
orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti
pentru a studia Medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al batranului, pe care il aduce in familia
Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia, pe care o cunoaste de mica. A doua familie, vecina si inrudita, care aspira la
mostenirea averii batranului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei trei
copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea ca sot al
Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui mos Costache
(adversitatea manifestata de Aglae impotriva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica
pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si al maturului Pascalopol pentru
mana Otiliei. Pornind de la teza "obiectul romanului este omul ca fiinta morala", George Calinescu distinge doua feluri
de indivizi, in functie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adapteaza moral (au o conceptie morala asupra
vietii, sunt capabili de motivatia actelor proprii: Pascalopol si Felix) si cei care se adapteaza automatic/ instinctual
(organizati aproape schematic si ilustrand cate un chip uman: cocheta, fata batrana, avarul, "baba absoluta",
dementul senil).
Indiscutabil, relatia cea mai interesanta dintre personajele romanului e constituita de povestea de dragoste dintre
Felix si Otilia.
Reusita exemplara a cartii si una dintre eroinele complexe ale romanului romanesc interbelic, alaturi de Maitreyi a lui
Mircea Eliade, ramane Otilia, personaj realizat prin tehnica moderna a oglinzilor paralele. Relativizarea imaginii prin
reflectarea in mai multe oglinzi alcatuieste un portret complex si contradictoriu: "fe-fetita" cuminte si iubitoare
pentru mos Costache, fata exuberanta, "admirabila, superioara" pentru Felix, femeia capricioasa, "cu un
temperament de artista" pentru Pascalopol, "o dezmatata, o stricata" pentru Aglae, "o fata desteapta", cu spirit
practic, pentru Stanica Ratiu, o rivala in casatorie pentru Aurica. Insa niciuna dintre aceste ipostaze nu cuprind, nici
separat, nici cumulat, complexitatea acestui personaj feminin.
Portretul ei fizic sugereaza tineretea si distinctia: "18-19 ani, fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri".
Eroina acumuleaza o serie de trasaturi contradictorii: copilaroasa si matura, expansiva si interiorizata, rationala si
impulsiva. Comportamentul ei este derutant atat pentru Felix, tanarul in formare, cat si pentru Pascalopol, batranul
blazat. Ea nu are nicio enigma, cum sugereaza titlul romanului. Rostul substantivulul "enigma", urmat de atributul
substantival genitival, este de a infatisa enigma eterna a feminitatii, receptata din perspectiva tanarului Felix..
Fire complexa, plina de neprevazut, libera in atitudini si capricioasa, ea are o influenta magica asupra celorlalti. Are
puterea de a se autoanaliza, gasindu-se "mediocra" si e constienta de relativitatea frumusetii: "noi nu traim decat
cinci-sase ani!Pe urma am sa capat cearcane la ochi, zbarcituri pe obraz," ii spune ea lui Felix.
Ambiguitatea Otiliei este determinata in primul rand de comportament.. Multa vreme, fata oscileaza, aproximativ
egal, cu argumente logice adesea, cu altele subintelese uneori, intre Felix si Pascalopol, doua ipostaze masculine,
optand in cele din urma, pentru mosier, imagine a paternitatii regasite, care ii putea asigura protectie si o existenta
linistita. In urma unei discutii cu Otilia, Felix ramane cu senzatia ca sufletul fetei era de nepatruns. S-ar parea ca
ambiguitatea evolueaza spre rezolvare indata dupa imbolnavirea lui Costache Giurgiuveanu. Eventuala pierdere a
tatalui vitreg trezeste, prin revers, dorinta de ocrotire. Felix ii este devotat, dar inevitabil lipsit de practica vietii.
Ambiguitatea se adanceste, Otilia doarme o noapte in camera tanarului, iar dimineata urmatoare paraseste impreuna
cu Pascalopol tara.
Poate ca cel mai aproape de esenta sufleteasca a Otiliei este Felix, pentru ca singura cale de cunoastere, fie e
relativa, a celuilalt, e raportul sentimental profund. Pentru acesta Otilia e o intruchipare a misterului feminitatii. Desi
are o minte lucida, Felix e intrigat de reactiile derutante ale fetei, trecerea cu rapiditate de la o stare afectiva la alta.
Tanarul se intreaba de ce il prefera pe maturul Pascalopol, desi ii poarta o incontestabila afectiune, de ce il paraseste
apoi si pe acesta pentru o alta relatie. Nu intelege inepuizabila mobilitate sufleteasca a eroinei. Gaseste in camea
verisoarei sale un volum de versuri scrise de poetul francez Albert Samain si, indata, prin analogie, Otilia ii aparu ca
"o fiinta tragica, suferind de o muzica prea tare, ca o floare respirand in intuneric umiditatea". Numai in fata lui Felix,
fata isi dezvaluie temerile cele mai ascunse, gandul inspaimantator al imbatranirii: "noi nu traim decat cinci-sase
ani!"
Intre Otilia, pe care o vede Felix la inceput plina de farmec si de candoare, si femeia din fotografia din final ("o
doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, dar care nu mai era Otilia, nu era fata nebunatica.un aer de platitudine
stingea totul"), pe care i-o arata Pascalopol, este viata unei eroine moderne.
Felix este tipul intelectualului in formare. Portretul lui fizic este prezentat in prima pagina a romanului: "un tanar de
vreo optsprezece ani, cu fata juvenila si prelunga, aproape feminina", cu o culoare "maslinie" a obrazului si o taietura
"elinica" a nasului.
Fire rationala, cu un spirit de observatie foarte dezvoltat, Felix este cel care observa si analizeaza, perspectiva lui
fiind cea dominanta.
Intelegand ca studiul este pentru el unica sansa, el merge la universitate, publica articole in reviste de specialitate si
ajunge medic apreciat si profesor universitar.
Felix reprezinta omul superior care-si canalizeaza intreaga activitate cu o incordare tipic balzaciana a vointei spre
realizarea unui tel anume. Viitorul il vede sub semnul unei activitati stiintifice neintrerupte.
Simpatia lui pentru Otilia devine, in timp, dragoste. Purtarea contradictorie a fetei, familiaritatea dintre ea si
Pascalopol, precum si plecarea lor, neasteptata, la Paris sunt manifestari care-l surprind, facandu-l banuitor si gelos.
Otilia revine, si prietenia lor se reia. Dupa moartea lui mos Costache, ea se casatoreste insa cu mosierul, iar in
sufletul lui Felix va ramane amintirea unei iubiri romantice si enigmatice.
Otilia nu e iubita lui Felix, ci reprezentarea lui, ideea lui de feminitate. Vorbind cu partenera lui sentimentala, tanarul
se adreseaza de fapt imaginii ei idealizate. Stanjenit in registrul realului, dialogul e firesc in planul imaginarului. Felix
se simte mai aproape de Otilia in odaia ei, decat in prezenta acesteia. Fotografia Otiliei dezlantuie energii inhibate:
declara acestei imagini ireale, toate framantarile interioare, nu si in realitate. El prefera sa nu compare imaginea
ideala a Otiliei cu cea reala, nu vrea sa fie deceptionat