Ce este budismul și ce cred

budiștii?

Întrebare: Ce este budismul și ce cred budiștii?

Răspuns: Budismul este una dintre religiile principale ale lumii în ceea ce privește
adepții, distribuirea geografică și influența socio-culturală. Cu toate că în mare parte
este o religie „estică”, budismul devine din ce în ce mai popular și mai influent în
lumea vestică. Este o religie unică printre religiile lumii, deși are multe în comun cu
hinduismul, prin faptul că ambele învață karma (etica cauză-efect), maya (natura
iluzorie a lumii) și samsara (ciclul de reîncarnări). Budiștii cred că țelul cel mai înalt
al vieții este să dobândească „iluminarea”, după cum o percep ei.

Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama, s-a născut în familia regală din India în
anul 600 î.Cr. După cum se povestește, a trăit în lux, având puțin contact cu lumea
exterioară. Părinții săi au vrut ca el să fie ferit de influența religiei și protejat de
durere și suferință. Totuși, nu după multă vreme, adăpostul său a fost penetrat, și a
avut viziuni cu un om în vârstă, un bolnav și un cadavru. Cea de-a patra viziune a fost
cu un călugăr ascetic liniștit (unul care respinge luxul și confortul). Văzând liniștea
călugărului, a decis să devină și el ascet. A abandonat viața de bogăție și de
prosperitate, pentru a urmări iluminarea, prin austeritate. Avea înclinație pentru
automortificare și meditare intensă. A fost lider între colegii săi. În cele din urmă,
eforturile lui au culminat cu un gest final. S-a „răsfățat” cu un bol de orez și apoi s-a
așezat sub un smochin (numit și copacul bodhi), pentru a medita până fie va dobândi
„iluminarea”, fie va muri în încercarea sa. În ciuda chinului și a tentațiilor, în
dimineața următoare, dobândise iluminarea. Astfel a ajuns cunoscut ca „cel luminat”,
sau „Buddha”. În lumina noii lui realizări, a început să-i învețe pe colegii lui călugări,
între care dobândise deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii
săi ucenici.

Ce descoperise Gautama? Iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț de lux

sau în automortificare. Mai mult, el a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca
„Cele patru adevăruri nobile” – 1) a trăi înseamnă să suferi (dukkha), 2) suferința este
cauzată de dorință (tanha, sau „atașament”), 3) suferința poate fi eliminată prin
eliminarea tuturor atașamentelor și 4) acest lucru este dobândit urmând calea nobilă
cu opt brațe. „Calea cu opt brațe” constă din a avea 1) o vedere, 2) o intenție, 3) o
vorbire, 4) o acțiune, 5) un trai (viața de călugăr), 6) un efort (energii corect
direcționate), 7) o înțelegere (meditare) și 8) o concentrare (focalizare) corectă.
Învățăturile lui Buddha au fost strânse în tripitaka, sau „trei coșuri”.

În spatele acestor învățături distinctive sunt învățăturile comune și hinduismului, și

anume reîncarnarea, karma, maya și o tendință de a înțelege realitatea ca fiind
panteistă în orientarea ei. Budismul oferă de asemenea o teologie elaborată a
zeităților și a ființelor înălțate. Totuși, asemenea hinduismului, budismul poate fi
greu de definit în ceea ce privește felul în care Îl vede pe Dumnezeu. Unele curente
de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele ar putea fi
numite panteiste, iar altele teiste, cum este Budismul Țării Pure. Totuși, budismul
clasic tinde să păstreze tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme și, prin
urmare, este considerat ateist.

Budismul de astăzi este foarte divers. Este, în mare, divizibil în două categorii vaste:
Theravada (vas mic) și Mahayana (vas mare). Theravada este forma de călugărie care
rezervă cea mai înaltă iluminare și nirvana pentru călugări, în timp ce budismul
Mahayana extinde acest țel al iluminării și pentru laici, adică pentru cei care nu sunt
călugări. În cadrul acestor categorii pot fi găsite numeroase ramuri, printre care
Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu. Prin urmare, este
important ca cei din afară care caută să înțeleagă budismul să nu presupună că știu
toate detaliile unei anumite școli budiste, când tot ceea ce au studiat este budismul
clasic, istoric.

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu sau vreun fel de ființă divină.
Mai degrabă s-a considerat un „arătător de cale” pentru alții. Numai după moartea sa
a fost ridicat la rang de dumnezeu de către unii dintre urmașii săi, deși nu toți urmașii
săi l-au văzut în acest fel. Totuși, în ceea ce privește creștinismul, în Biblie se afirmă
în mod clar că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Matei 3.17: „Și din ceruri s-a auzit un
glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea»”) și că
El și Dumnezeu sunt una (Ioan 10.30). Nimeni nu se poate numi pe sine creștin, dacă
nu mărturisește credința în Isus ca Dumnezeu.

Isus i-a învățat pe oameni că El este calea, nu doar unul care arată calea, după cum
confirmă Ioan 14.6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine.” La vremea la care Guatama a murit, budismul devenise o influență majoră
în India; trei sute de ani mai târziu, budismul cuprinsese majoritatea Asiei. Textele
sacre și cuvintele atribuite lui Buddha au fost scrise la aproximativ patru sute de ani
după moartea sa.

În budism, păcatul este în mare parte înțeles ca fiind ignoranță. Și, în vreme ce
păcatul este înțeles ca „greșeală morală”, contextul în care sunt înțelese „binele” și
„răul” este amoral. Karma este înțeleasă ca fiind echilibrul naturii și nu este pusă în
aplicare în mod personal. Natura nu este morală; prin urmare, karma nu este un cod
moral și păcatul nu este în esență imoral. Astfel, putem spune, folosind gândirea
budistă, că greșeala noastră nu este o problemă morală, devreme ce, în cele din
urmă, este o greșeală impersonală, nu o infracțiune interpersonală. Consecința
acestei înțelegeri este devastatoare. Pentru budiști, păcatul este mai degrabă un pas
greșit decât o ofensă adusă naturii Dumnezeului sfânt. Această înțelegere a păcatului
nu este în acord cu conștiența morală înnăscută că oamenii sunt condamnați, datorită
păcatului lor, în fața unui Dumnezeu sfânt (Romani 1-2).

Devreme ce susține că păcatul este o eroare impersonală și reparabilă, budismul nu

este de acord cu doctrina depravării, o doctrină de bază a creștinismului. Biblia ne
spune că păcatul omului este o problemă cu consecință eternă și infinită. În budism
nu este nevoie de un mântuitor care să salveze oamenii de la păcatele care îi
condamnă. Pentru creștin, Isus este singura cale de scăpare de la condamnarea
eternă. Pentru budiști există doar trăire etică și apeluri în meditație către ființele
înălțate, în speranța că, poate, vor dobândi iluminarea și, în final, nirvana. Mai mult
ca sigur, vor trebui să treacă printr-un număr de reîncarnări, pentru a plăti imensa
acumulare de datorie karmică. Pentru adevărații urmași ai budismului, religia este o
filosofie a moralității și a eticii, cuprinsă într-o viață de renunțare la sine. În budism,
realitatea este impersonală și nonrelațională; prin urmare, nu este iubitoare. Nu doar
că Dumnezeu este văzut ca fiind iluzoriu, ci, socotind păcatul ca o greșeală amorală și
respingând toată realitatea materială ca fiind maya („iluzie”), chiar noi înșine ne
pierdem „sinele”. Însăși personalitatea devine o iluzie.

Când a fost întrebat cum a început lumea, cine a creat Universul, Buddha se spune că
a păstrat tăcerea, pentru că în budism nu există început și sfârșit. În schimb, există
un ciclu nesfârșit al nașterii și al morții. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de Ființă ne-a
creat ca să trăim, să îndurăm atât de multă durere și suferință și apoi să murim din
nou și din nou? Ar trebui ca acest lucru să trezească un semn de întrebare asupra
rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu Și-a trimis Fiul să moară
pentru noi, o singură dată, ca să nu trebuiască să suferim noi o veșnicie întreagă. El
Și-a trimis Fiul ca să ne dea cunoștința faptului că nu suntem singuri și că suntem
iubiți. Creștinii știu că viața înseamnă mai mult decât suferința și moartea: „...dar
care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a
nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Timotei
1.10).

Budismul învață că nirvana este cea mai înaltă stare de existență, o stare de existență
pură, și că este dobândită prin mijloace care țin de fiecare individ. Nirvana sfidează
explicația rațională și ordonarea logică și, prin urmare, nu poate fi predată, ci numai
realizată. În contrast cu aceasta, învățătura lui Isus cu privire la cer este foarte
specifică. El ne-a învățat că trupurile noastre fizice mor, dar că sufletele noastre se
înalță, ca să fie în cer, împreună cu El (Marcu 12.25). Buddha i-a învățat pe alții că
oamenii nu au suflete individuale, pentru că sinele sau eul este o iluzie. Pentru
budiști, nu există niciun Tată ceresc iubitor, care Și-a trimis Fiul să moară pentru
sufletele noastre, pentru mântuirea noastră, pentru a ne deschide o cale prin care să
ajungem în gloria Lui. În esență, iată de ce budismul trebuie respins.