Sunteți pe pagina 1din 7

Noțiunea de profesionist și exploatarea unei întreprinderi

1.1. Cine este profesionistul?


Pentru explicarea noțiunii de profesionist trebuie să pornim de la art. 3 alin. (2) din Noul Cod
civil conform căruia, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere şi
conform art. 3 alin. (3), constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau
nu un scop lucrativ.
Profesionistul nu este o persoană care exercită o profesie sau o meserie, este cel care
exploatează o întreprindere, prin urmare, termenul de profesionist capătă o conotaţie
juridică specială, diferita de cea uzuală.
Termenul de profesionist are ca scop înglobarea categoriilor diferite de persoane care exercită
în mod sistematic activităţi economice sau profesionale. Conform Codului civil termenul de
profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător sau operator economic precum
şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel
cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. Textul
menţionat înainte împreuna cu prevederile NCC, art. 3, alin (2) și alin. (3), sunt cele două
texte care explica în mod explicit noţiunea de profesionist.
Aşadar, legiuitorul consideră că exploatarea unei întreprinderi constituie esenţa noţiunii de
profesionist, relevă natura economică sau profesională a activităţii profesionistului, enumeră
aceste activităţi care se desfăşoară în mod autorizat, distinge între diferitele categorii de
profesionişti, cei care au o activitate cu scop lucrativ şi cei care nu au o activitate cu scop
lucrativ.

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere? Ce face un


profesionist?
Articolul 3 alin. (2), subliniază caracterul independent al activităţii profesionistului, arată ca
o persoană este profesionist doar atunci când exploatează o întreprindere şi faptul că aceasta
lucrează în nume propriu şi pe propriul risc.
De remarcat că, în concepţia fostului Cod comercial, întreprinderea reprezintă o categorie de
fapte de comerţ obiective. În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, în doctrină s-a
considerat că noţiunea de întreprindere desemnează o activitate organizată al cărui
scop este producerea de mărfuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
 Termenul de „exploatează” o întreprindere trimite spre poziţia profesionistului în
cadrul întreprinderii care este una dominantă, profesionistul este factorul decident, cel care
determină cursul acţiunii şi îşi asumă rezultatele felului în care „exploatează”. Prin noţiunea
de exploatare înţelegem, pe de o parte, faptul că profesionistul intervine în mod personal şi
direct, iar pe de altă parte faptul că el desfăşoară această activitate în mod independent şi pe
cont propriu. Urmând această linie, profesionistul exploatează întreprinderea direct sau prin
subordonaţi, dar pe cont propriu şi pe propriul său risc. Prin urmare, în sfera profesioniştilor
nu intră persoanele care au raporturi de angajare cu întreprinderea, cei a căror
activitate este dependentă sau sobordonată, aceştia fiind “instrumente” prin care
profesionistul exploatează întreprinderea.
“Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ”.
 Potrivit acestui alineat, exploatarea întreprinderii constă în exercitarea în mod
sistematic a unei activităţi organizate constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii. Substanţa conceptului de exploatare constă în
exerciţiul sistematic, caracterizat prin continuitate, constanţă şi repetitivitate. Aşadar din
sfera acestui concept putem trage concluzia că sunt excluse actele şi operaţiunile
accidentale, întâmplătoare.
O persoană este profesionist dacă îndeplineşte criteriile legale pentru a fi autorizat ca atare,
însă nu toate actele şi operaţiunile realizate de o persoana autorizată ca profesionist sunt
îndeplinite în exerciţiul sistematic al activităţilor organizate ce constituie o întreprindere.

În concluzie… să vedem câteva exemple!


O societate care are ca obiect de activitate vânzarea cu amănuntul este un bun exemplu de
profesionist. De ce? Pentru că aceasta îndeplinește condițiile analizate anterior:
 societatea desfășoară, din punct de vedere juridic, o activitate economică;
 activitatea se desfășoară în mod sistematic – adică implică o continuitate a
desfășurării activității;
 caracterul organizat – implică operațiuni de alocare a resurselor și de stabilire a
minimului material și legal impus de exercitarea unei activități;
 activitatea să constea în producerea, administrarea, înstrăinarea de bunuri sau
prestarea de servicii – este inclusă orice activitate pe care o regăsim în Codul CAEN.
Având în vedere acestea, situația descrisă anterior se potrivește pe cerințele analizate, întrucât
societatea în cauză desfășoară o activitate economică – vânzarea cu amănuntul, activitatea se
desfășoară în mod sistematic, deoarece nu se realizează un singur act de vânzare, un act
izolat, ci există mai multe astfel de acte. De asemenea, avem de-a face și cu un caracter
organizat, în sensul că societatea își stabilește care sunt resursele alocate utilităților,
personalului salarial, activității de gestiune, etc., iar, în final, activitatea desfășurată constă în
înstrăinarea de bunuri, pe care o putem găsi și în Codul CAEN.
Un exemplu de situație în care nu avem de-a face cu un profesionist este acela în care o
societate având același obiect de activitate, vânzarea cu amănuntul, încetează de la un anumit
moment a-și mai desfășura activitatea din diverse motive. Într-o atare situație, nu mai suntem
în prezența desfășurării unei activități în mod sistematic. Trebuie să avem în vedere că
noțiunea de profesionist implică o situație de fapt, iar condițiile despre care am discutat
mai sus trebuie îndeplinite la fiecare moment de timp la care analizăm această calitate,
nefiind suficient ca persoana juridică în cauză să fi fost profesionist doar la un anumit
moment în trecut. Astfel, dacă spre exemplu, o astfel de societate ce și-a sistat temporar
activitatea încheie un contract ce nu se află în legătură cu obiectul său de activitate cu o
persoană fizică/ juridică, respectiva societate nu încheie contractul în cauză ca profesionist,
chiar dacă, în trecut a avut această calitate.

1.2. Încheierea contractelor comerciale


Principiul libertăţii contractuale
Persoana fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa, potrivit intereselor sale, cu
respectarea limitelor generale legale. Aceste limite erau stabilite generic prin dispoziţiile art.
5 C. civ., potrivit cărora:
„nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”.
Aceste dispoziţii au fost reiterate în prevederile noului C. civ., respectiv în art. 11 şi ele
trebuie coroborate cu prevederile art. 1236 alin. (2) şi (3) din noul C. civ., conform cărora:
„cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când este
contrară bunelor moravuri”.
Din această coroborare reiese că voinţa contractuală trebuie să se manifeste atât în cadrul
legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în
forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.
În dreptul comercial și al afacerilor, libertatea de voinţă a părţilor se manifestă deplin atât în
stabilirea conţinutului contractului, cât şi în privinţa formei de exteriorizare a
consimţământului, ca element al voinţei de a contracta.
Astfel, principiul libertăţii contractuale are anumite consecinţe pentru raporturile contractuale
la care participă comercianţii:
a) Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului. Orice contract, în
sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prin simplu act de
voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor contractante.
Acelaşi lucru este susţinut şi de jurisprudenţă, arătându-se că:
„libertatea contractuală consacră dreptul participanţilor la circuitul civil sau comercial de a
încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, în limitele
dispoziţiilor imperative de ordine publică şi bunele moravuri”.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă (scrisoare, telex,
fax), verbal, telefonic etc.
b) Libertatea probelor în litigiile comerciale. Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile
se probează cu mijloacele de probă admise în dreptul comun (în unele situaţii, chiar fără
restricţiile impuse în dreptul comun), precum şi prin mijloacele de probă specifice (facturi
acceptate, corespondenţă comercială, registrele comerciale etc.).
c) Libertatea părţilor de a alege o cale amiabilă de soluţionare a diferendelor sau de
a opta pentru soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului comercial, inserând în contractele pe
care le încheie o clauză de mediere (de conciliere) sau, în cazul arbitrajului.
d) Libertatea privind exclusivitatea, specifică contractelor de distribuţie de
produse, transfer de tehnologie sau de know-how etc.
e) Libertatea privind loialitatea sau confidenţialitatea, specifică contractelor
privind producţia, comercializarea sau distribuţia unui produs şi contractelor de prestare de
servicii. Această clauză poate să fie numită şi clauza de neconcurenţă.

Încheierea contractelor prin corespondenţă


Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea ofertei
cu acceptarea ei. În aceste condiţii, acordul de voinţă este uşor de constatat când părţile sunt
prezente la încheierea operaţiunii şi semnează ambele pe înscrisul constatator al operaţiunii
respective, înscrisul menţionând inclusiv data încheierii lui.
Actualmente, momentul şi locul încheierii contractului este stabilit de dispoziţiile art. 1186
din C. civ.

Momentul încheierii contractului


Pentru naşterea unui contract între absenţi, sunt necesare două manifestări de voinţă care
intervin succesiv: oferta şi acceptarea ofertei. Considerate separat, aceste declaraţii de voinţă
au o valoare juridică autonomă şi, în acelaşi timp, tranzitorie, căci viaţa lor ia sfârşit în
momentul în care, prin reunirea lor, se realizează acordul de voinţă ce dă naştere contractului
care le absoarbe.
Oferta de a contracta
Oferta este o propunere a unei persoane adresată altei persoane (sau publicului) de a încheia
un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a obliga pe
ofertant. Pentru a fi valabilă, adică pentru a produce efecte juridice, oferta trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii (art. 1188 noul C. civ.):
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a se
angaja juridic (oferta data în glumă sau din simplă curtoazie nu este o ofertă serioasă);
- să fie fermă (neîndoielnică);
- să fie neechivocă;
- să fie precisă şi conţină suficiente elemente pentru formarea contractului (simpla ei
acceptare să dea naştere contractului).

Acceptarea ofertei
Acceptarea reprezintă manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei (sau persoanelor din
public, dacă a fost adresată publicului) de a încheia contractul în condiţiile ofertei. La fel ca
în cazul ofertei, şi acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii de valabilitate:
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a se
angaja juridic;
- să concorde cu oferta (dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează sau limitează cuprinsul
ofertei, acceptarea devine contra-ofertă);
- să fie neîndoielnică;
- dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane (şi nu publicului), numai aceasta o
poate accepta;
- acceptarea să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.
Conform principiului potrivit căruia tăcerea nu valorează consimţământ (art. 1196 alin. (2)
noul C. civ.), acceptarea trebuie să fie expresă. Excepţia acceptării tacite este valabilă atunci
când:
- legea dă valoare juridică tăcerii (ex. prelungirea automată a contractului de locaţiune);
- părţile să fi convenit înainte că tăcerea are valoare de acceptare.
- tăcerea valorează acceptare când rezultă din practicile statornicite între părţi, din uzanţe
sau din alte împrejurări
Oferta devine caducă dacă:
- acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen
rezonabil;
- destinatarul o refuză;
- decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci
când natura afacerii sau împrejurările o impun.
Oferta poate fi revocată oricând, înainte de a fi ajuns la destinatar. După această dată,
revocarea dă dreptul destinatarului să ceară despăgubiri pentru repararea eventualului
prejudiciu cauzat prin revocarea intempestivă. Natura juridică a ofertei şi a acceptării este
aceea de acte unilaterale, adică voinţe independente. După întâlnirea ofertei cu acceptarea,
are loc formarea contractului, care este un act bilateral, adică rodul a două voinţe.
Locul încheierii contractului
Între persoane prezente, contractul se consideră încheiat acolo unde ele l-au semnat. Între
persoane îndepărtate localizarea spaţială se realizează prin corelare cu coordonata temporală.
Acesta din urmă determină, indirect, însăşi situarea geografică a operaţiunii.
Ca atare, contractul prin corespondenţă se consideră încheiat la sediul ofertantului, în cadrul
regulii generale înscrise în art. 1186 din noul C. civ. Locul încheierii contractului are
importanţă în domeniul comerţului internaţional, când părţile se află în state diferite. În
această situaţie trebuie determinată legea aplicabilă, adică legea după care se va judeca
litigiul. De asemenea, localizarea în spaţiu a operaţiunii comerciale pe teritoriul României
prezintă interes şi sub raportul soluţionării conflictelor de jurisdicţie.

1.3. Executarea obligaţiilor comerciale


Determinarea preţului între profesionişti
Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art. 1.233:
„Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat in
mod obişnuit in domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate in condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil”.
Preţul este definit ca suma de bani pe care cumpărătorul dintr-un contract de vânzare-
cumpărare se obligă să o plătească vânzătorului în schimbul bunului cumpărat.
Caracterele preţului sunt: să fie stabilit în bani; să fie serios; să fie determinat sau
determinabil.
Preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ (art. 1232 alin. (1) noul C. civ.).
Potrivit art. 1662 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., preţul poate fi determinat şi de către una sau
mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.
Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi
sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate,
preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în
camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului.
Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către părţi.
Art. 1664 alin. (3) din noul C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor
bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru
preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul
încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi
lucrătoare”.
Locul plăţii
Art. 1.494 din noul Cod civil stabileşte că în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii
nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor stabilite
între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.