Reluarea.

Suntem în 14 iulie 2019, la domiciliul personal din Lumina, pe binecunoscuta

stradă Sabinelor. O zi penibilă în care plictiseala tinde să devină stare generalizată.
Cele 25 de grade ale prognozei meteo îngălbenite de coduri, se târâie lâncezit, sub
cerul tulbure ce așteaptă să cadă peste umanitate. Privesc pe fereastra biroului,
nemișcarea de afară. De undeva se aude un scâncet de copil, în locul mult așteptatelor
manele la volum maxim. O zi de duminică fără, nici un Dumnezeu. Nu îmi găsesc
parcă locul. nu prea știu ce să fac..
Un imbold interior, mă îndeamnă să mă reapuc de scris. Scrisul, am constatat în
demersul anterior, îmi produce o stare de spirit asemănătoare euforiei generate de
consumul unui pahar de vin licoros. Acea senzație de dulce legănare, cu gust catifelat,
ca mângâierea mătăsii. Cu toate acestea mă simt inutil și fără niciun rost.
În urmă cu vreo două săptămâni la vremea asta ,,sărbătoream’’, împlinirea a 71
de ani și dobândirea unei dureri acute în cotul stâng. Durere era reală, nu o figură de
stil. Am crezut că se dă la pachet, o dată cu dobândirea vârstei de 71 de ani. Privesc
retrospectiv și constat că parcursul meu prin viață nu are jaloane demne de a fi trecute
în analele, sau consemnările istorice ale neamului.
Lâncezesc prelingându-mă lent din trecutul amintire spre un viitor imprevizibil.
Nori sumbri, se îndreaptă indeciși spre un azimut mereu schimbător. O liniște de
început de lume, sau poate post apocaliptică, nu este tulburat de nici o vibrație
stimulatoare.
Un cucurigit pițigăiat, sparge liniștea aproape celestă. Este anunțul de ,, miezul
zilei” al unui cocoșel mini de prin vecini. Un cocoșel crescut așa, să fie, că are toată
lumea, fără speranța dobândirii oarecărui folos material.
Mă uita ceas și constat că cocoșelul este în întârziere cu aproximativ o oră. După un
timp, realizez că sunt în eroare. Noi umanii am devansat timpul prin trecerea la ora de
vară, cocoșul a rămas fidel orei universale, magnetismului terestru, sau nu știu căror
legi imuabile ale universului, anunțânduși haremul că este ora la care... plictisul atinge
apogeul. Ore bune de meditație, cercetare a eu-lui, filozofii de tarabă sau teorii ale
relativității...
 Apropó sau mai neaoș zis, fiindcă veni vorba, realizați că suntem marionetele
supuse funcționării încorsetate de principii, limite, norme stabilite arbitrar de persoane
ce s-au exprimat cu mai mult tupeu sau vehemență, impunând limite după bunul plac.
Tu imaginarul meu interlocutor, te-ai gândit vreodată, că, spre exemplu, am
acceptat ca unitate de măsură pentru lungime metrul ? Acest sistem zecimal , a fost
introdus pe la 1799 după revoluția franceză. Până atunci, fiecare oraș, sat, avea
propriile unități de măsură, pentru lungime, greutate și câte altele. De niciunde, pentru
că istoriografic nu se reține numele cuiva care să fi propus această unitate de măsură.
Istoria retine că francezii între 1730-1740 au făcut 2 mari expeditii pt a confirma
forma Terrei și pentru a se convinge ca are forma sferoida.
Prima expediție a avut loc din Peru din acea vreme (în prezent Ecuadorul) iar
acestea au folosit ca unitate de măsură Toesa de Peru.
Expediția secundă s-a îndreptat spre Laponia (în prezent Suedia și Norvegia)
unde au folosit măsura standard Toesa de Laponia.
Aceste expeditii stiintifice au indus necesitatea de a avea o măsura standard
universală.
Abia în 1791 Uniunea Revoluționară din Franța, stabilește prin decret, metrul,
ca unitate fundamentală de măsură a lungimii din sistemul metric (aproximativ egală
cu a zecea milioana parte din sfertul meridianului pământesc). Foarte exact nu ?
Nimeni nu măsurase niciodată nici un meridian pământesc, dar acesta devenise
referința pentru unitatea de măsură a lungimii.
Ulterior, această aberație acceptată de majoritatea statelor, este corectată. În
1960. A- XI-a Conferinţă Generală a Greutăţilor şi Lungimilor ( ?? ) a abandonat
referinţa la meridian, definind metrul în raport cu un etalon natural, constant, precis,
indestructibil şi reproductibil pretutindeni: lungimea metrului este egală cu
1 650 763,73 lungimi de undă în vid ale radiației care corespunde tranziției între
nivelele 2p10 și 5d5 ale atomului de kripton 86.. O altă Conferinţă, a XVII-a (1983), a
redefinit metrul drept parcursul de lumină în vid într-un timp de 1/299 792 458 de
secundă.
Foarte simplu, și pe înlesul tuturor ce măsoară ceva. Valori exacte fără rotunjiri
și virgule, fără de care, umanitatea risca extinția.
Inutilitatea acestui sistem este susținută în opinia mea, de dovezile materiale
constituite din consemnări pe suporturi diverse, construcții megalitice, construite în
milenara istorie a umanității, avînd ca unități de măsură palma, degetul mare, cotul,
piciorul, braţul , și multe altele.
Lipsa unui sistem unitar justificat prin miliardimi de secundă a luminii în vid,
sau milionimi de lungimi ale unei unde pe care probabil nu a văzut-o nimeni, nu au
împiedicat schimburile comerciale de-a lungul și de-a latul meridianelor și paralelelor
nemăsurate vreodată, nici existența unor edificii admirate și în prezent.
Acesta este doar un mic exemplu, de eforturi inutile pentru implementarea unui
concept fără efecte semnificative. Orice unitate de măsură pentru lungimi am fi folosit,
cred că umanitatea nu s-ar fi situat pe un plan inferior la timpul prezent.
De altfel deși acceptat ca unitate standard, metrul este ignorat în multe state, ce
folosesc spre exemplu, mila, yard-ul , inch-ul și ,care nu au rămas de loc la un nivel
inferior de dezvoltare.
Vreau să spun că am fost obligați să acumulăm cunoștințe bazate pe date
inexacte, relative, fără folos în dezvoltarea individului. Încercările de generalizare a
conceptelor, globalizarea , conduc, chiar numai ca interpretare a semnificației
termenilor, la nivelarea conștiințelor.

14 iulie 2019
Reversiunea spre religie.

Pentru mine, anul acesta, a debutat ca un an religios, vrând astfel a confirma una
din previziunile făcute la început de secol privind religiozitatea secolului, sau
inexistența acestuia.
Trecuseră zilele de efervescentă petrecere a sărbătorilor de iarnă, se încheiaseră
colindele ce nu ne tulburaseră în nici un fel liniștea domiciliară și strâmtoarea
portmoneului, depășisem elegant bucuria petrecerii revelionului, urmărind cu pasiune
toate programele TV ce difuzau muzică populară, butonate în cascadă de Dida, care
monopolizase ca întotdeauna telecomanda.
De altfel, ea folosind un termen elegant, are neconformul obicei de a schimba
programul pe care îl urmărești cu mai mult sau mai puțin interes, indiferent de locul de
unde o faci, mizând pe comuniunea de interes și atractivitate, a persoanelor din mediul
înconjurător, cu propriile ei doleanțe. Refuză să accepte că pe nimeni nu interesează
acțiunile pe care le întreprinde, durerile pe care le are, pe care le destăinuie repetat
celor ce o ascultă sau nu în amănunt.
Revenind la sărbătorile de iarnă, am trecut cu aceiași platitudine și peste focurile
de artificii la nivel local precum și cele din orizontul orășenesc al Năvodariului, ce nu
reușiseră a declanșa fervența bulelor din sticla de vin spumant, rămasă intactă pe masa
din ,,dining room’’.
Ne aflăm deci în data de 6 ianuarie, a anului de grație 2019 dc ( după Cristos )
sau era noastră, în accepțiunea ateilor.
Nu pot trece mai departe, fără cîteva comentarii legate de anul abia început. De
ceva timp, suntem bombardați cu concepte din tradiția , sau contemporaneitatea
poporului chinez, motivate poate de tradiția milenară a acestuia, la care se adaugă
neîndoielnic, marile lor descoperiri, construcții, dezvoltare contemporană. Alăturați la
toate astea, populația Chinei de aproximativ 1,4 miliarde de locuitori, reprezentând
18,1 % din populația lumii. Noi cei 0,26 %, este firesc să acceptăm în mai mare sau
mică măsură, conceptele majoritarilor ( China și India dau 35,2 % din populația
lumii).
Invadați de produse ,,made in China” au început astfel, să ne ,,guverneze’’
normele feng shui în amenajarea interioară, yng - yang în viața sexuală, arta războiului
si principiile fundamentale în afaceri inițiate de generalul chinez Sun Tzu în urmă cu
2500 de ani. Privim, practicăm și ,,olimpizăm’’ sporturi cu origini asiatice, cunoscute
doar de o mână de oameni.
În acest context, la început de an, mă pune dracul, dracul nostru tradițional,
creștin, nu cel budist, hinduist , jainist , sikhist, să cercetez, după consultarea
horoscopului european, horoscopul chinezesc, pentru a mă plia la previziunile la nivel
planetar.
Din momentul în care am luat decizia, mă implementez în fața tastaturii,
deschid cartea de căpătâi a umanității de la 1998, Google, și...... stupoare, confuzie,
uimire totală.
Anul 2019 este un an ambiguu, după cum urmează:
- https://www.csid.ro ,, Anul Porcului: horoscop chinezesc 2019”. Potrivit
zodiacului chinezesc, anul 2019 este anul Porcului şi, aşa cum o spune tradiţia, este
anul în care ghinionul bate la uşă, iar problemele şi pericolele pândesc la orice
colţ ........
- http://www.zodiacul-chinezesc.ro ,, 2019 - Anul mistrețului de pământ ’’. În
acest an trebuie sa fim precauti in privinta modului in care ne cheltuim banii, caci
putem fi tentati sa cheltuim mai mult decat trebuie, in special ca sa le facem pe plac
altora. Avem tendinta sa ne implicam in acte caritabile.........
Acum, nu știu dacă în china, porcul (înteleg domestic ), și mistrețul de pământ
sunt o singură specie cu două denumiri, dacă este o greșeală de traducere a termenilor,
sau, un act voit menit să inoculeze incertitudinea, teama, cu scopul nedeclarat al
controlului turmei de drept credincioși.
Sunt smuls din acest imperiu al confuziei, deși porcul e porc oricum i-ai zice,
de Jason Derulo și al său Wiggle, setat ca sonerie de apel, a vechiului meu Samsung
Galaxy 7. Las porcii în grija 中国猪 Zhōngguó zhū (textual ,,porcarilor
chinezi” ), și privesc ecranul telefonului care afișează ,,Nicu Gorgovan” zis Gogu ,
vecinul meu cel ne-dus la biserică. Cu toate astea, îmi propune, fiind Boboteaza, să
mergem la biserica la care suntem arondați, să luăm aghiazmă. Stabilim ora 11, ca să
prindem sfîrșitul slujbei. Ca pe toți păcătoșii nu ne interesează predica ci cele două ,
trei sticle de apă sfințită.
Am să fac un scurt expozeu despre sărbătoarea bobotezei.
Boboteaza (Botezul Domnului) este sărbătorită pe 6 ianuarie şi, împreună cu
ziua Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuit pe 7 ianuarie, marchează finalul perioadei de
12 zile a sărbătorilor de iarnă, care încep în Ajunul Crăciunului. Ziua de 6
ianuarie reprezintă o sărbătoare importantă atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru
cei catolici.
Biblia îl menționează pe Ioan Botezătorul, considerat de creștini ca
înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care ar fi propovăduit venirea acestuia, îndemnând
pe iudei la pocăință. Îmbrăcămintea pustnicului Ioan era foarte simplă, făcută din
blană de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului și se hrănea cu
lăcuste și miere sălbatică. Icoanele au păstrat de-a lungul timpului această imagine,
înfățișându-ni-l pe Botezător cu părul și barba lungi. Considerându-l proroc, locuitorii
din Ierusalim și din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele
și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.
Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și spovedească păcatele și să se
pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în
tradiția creștină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Despre „cel ce va veni după
el”, Ioan spunea că acela este mult mai mare și mai puternic decât el.
Evanghelia relatează că și Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan,
care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce spăla păcatul lumii”.
Conform acestei relatări, ieșind din apa Iordanului, Iisus ar fi spus „cerurile s-au
deschis și duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind
peste el. Și glas din ceruri zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am
binevoit” (Matei, 3: 16-17).
De Bobotează şi de Sfântul Ioan, în funcţie de fiecare zonă a ţării, se colindă, se
fac farmece, se prezice viitorul în noul an, fetele pun busuioc sub pernă ca sa îşi viseze
ursitul, iar bărbaţii se întrec înot pentru a scoate crucea aruncată de preot în apă.
La ora stabilită, Gogu, se urcă în mașină. Este curățel îmbrăcat, deși nu cred că a
făcut și baie. Merge vorba că nu folosește apa, nici la baie nici la băut. Ajungel la
biserică. Curtea plină de enoriași., de toate stările. Pe o platformă în prelungirea
pridvorului , șase butoaie de plastic albastru, cu robinete la partea inferioară, umplute
cu apă ce așteaptă liniștită sfințirea.
Nu cred că există credincios creştin care să nu fi auzit sau să nu ştie ce este apa
sfinţită. Mai mult, din diverse motive, mulţi oameni par să fi devenit « pătimaşi » şi,
frecvent, putem să vedem la televizor sau la faţa locului, în curţile manăstirilor sau
bisericilor, de sărbători, mare înghesuiala la apa sfinţită, până la a se uita sensul şi
semnificaţia ritualurilor religioase, precum şi atitudinea firească de smerenie, în astfel
de împrejurări.
 Aşadar, ştim, cu siguranţă, ce înseamnă apa sfinţită, dar mulţi nu cunosc forma
corectă a termenului sinonim. Agheazma, aghiazma sau agheasma ? Conform
DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române), singura
formă corectă este agheasma (din slavonescul agiazma şi grecescul aghiasma),
denumind atât apa sfinţită de preot, cât şi slujba religioasă oficiata pentru sfinţirea
apei. Agheasma mare este slujba ţinută pentru sfinţirea apei de Bobotează,
iar Agheasma mică este slujba de sfinţire a apei care se ţine la început de lună sau în
alte zile din an, ori de câte ori este nevoie.
De jur împrejurul platformei câteva zeci de enoriași înfofoliți cu ce aveau pe
acasă, așteptând miracolul sfințirii. Pe platformă, doi preoți în țoale de gală, îsoțiți de
dascălii lor, și de cred, consilierii parohiali. Ăștia din urmă cu aere de ctitori de
așezăminte religioase, ba chiar unii dintre ei, vor a fi, asemenea însoțitorilor lui Isus.
Preoții unul tânăr, celălalt mai vârstnic, rostesc fraze fără înțeles, pe care le
repetă de câte două, trei ori, deși , sau poate tocmai pentru că, nimeni nu le ascultă.
Propovăduiesc alternativ, repetitiv, cu automatisme acompaniate vocal de cei doi
dascăli.
Pe timpul pauzei oferite de cântarea celui mai în vârstă, cel tânăr glumește în
barbă, cu dascălul său. Unul din enoriașii importanți, îi acompaniază, mizând pe
apropierea de slujitorul cu atestat, pentru dobândirea iertării și a liniștii eterne. Ceilalți,
discută mai mult sau mai puțin șoptit diverse.
Gogu, își suge dinții, rânjinduși amalgamul plombelor, către babele din jur,
asupra cărora, mă îndeamnă să-mi îndrept și eu cuvioasa atenție. Toți, amorțiți de
adierea subțire a celor câteva grade negative, așteaptă finalul cu gândul la căldura de
acasă.
Preoții, nu au nici o grabă, deși, nu par mai înțoliți ca noi. Încălziți de focul
sacru al credinței, ori mai degrabă de licorile destinate împărtășaniei, au dat cred mai
mult de cinci ture, făcând semnul crucii cu o cruce metalică în fiecare butoi. Am
picioarele înghețate. Am venit în pantofi, fără ,,balerini”, așa că m-a apucat un tremur
lejer, și o dorință nestăpânită de a vedea ceremonialul sfârșit. Preoții nu au nici o
grabă. Au început repetarea procedurilor făcute cu crucea de metal, acum cu un buchet
mare de busuioc. Ori apa se încăpățânează să se sfințescă, ori au sarcină de la cel de
sus, să-i chinuie pe drept credincioși, spre întărirea credinței.
După încă cinci ture de făcut semnul crucii plimbând legătura de busuioc prin
apă, ceremonialul se încheie cu trei cruci mari ,desenate în cele patru zări, de mâinile
înroșite de apa înghețată din butoaiele azurii. Gloata, penetrată de duhul sfânt, se
bulucește spre butoaiele de apă. Sticle de plastic, divers etichetate, caută avid
robinetele izbăvitoare.
Luat de val, dau din coate spre iertarea promisă de posesia agheasmei mari.
Gogu, imploră ajutorul meu, în umplerea recipientelor proprii, în calitatea mea de
beneficiar al unei poziții favorabile în raport cu unul din butoaie, poziție oferită de
bunul dumnezeu, în misiunea sacră de creștinare a ateului ce sunt. Enoriașii, se împing
unii pe alții, mai mult sau mai puțin discret, scăpând printre dinți ,expresii
anatemizante. Mișcarea browniană dezlănțuită, seamănă cu valurile iscate de hula de
fund, încununate de spuma aghiasmei iertătoare de păcate, și atot-vindecătoare.
Din dorința de a părăsi cât mai repede răceala locului de cult, umplu sticlele lu’
Gogu, mai rezolv un moș și două babe, prost poziționate în ierarhia credinței, și în
final reușesc să mă retrag glorios , având și propriile-mi recipiente pline cu lichidul
izbăvitor.
Ajung acasă dornic să mă pătrund de cele 22 º C setate pe dispozitivul de
ambient al centralei. Recuperez parțial căldura cedată practicării creștinismului, timp
în care constat, că ceremonia nu fusese atinsă de harul sfânt. Preoții și cu atât mai mult
sau mai puțin credincioșii, participaseră la parodierea unui proces religios, desuet, în
care nu mai crede nimeni.
Și totuși, România ocupă primul loc într-un top al celor mai religioase țări din
Europa. Studiul a fost făcut în 34 de state de pe continent. Un studiu făcut de Centrul
de Cercetare Pew (Statele Unite ale Americii) în 34 de țări europene arată că România
ocupă primul loc la capitolul „religiozitate”. Un procent de 55% dintre români se
declară „extrem de religioși”. La polul opus, sunt țări ca Estonia (7%), Danemarca
(8%) sau Cehia (8%). „Europenii sunt, în general, mai puțin religioși decât cei din
alte părți ale lumii. Dar, în Europa, există uneori diferențe semnificative în ceea ce
privește nivelurile angajamentului religios”, arată analiștii centrului american. Ca
profil al credinței, românii spun că religia este foarte importantă în viața lor (50%), se
roagă zilnic (44%) și cred în Dumnezeu fără nicio îndoială (64%). „Există multe
modalități de a defini ce înseamnă să fii religios: frecventarea serviciului religios,
frecventa rugăciunii, credința în Dumnezeu și importanța religioasă în viața cuiva”,
spun analiștii americani. Studiul arată că oamenii din statele din Europa Centrală şi de
Est sunt mai predispuși decât vest-europenii să fie „foarte religioși”. Alături de
România, în topul țărilor se află Armenia (51%), Georgia (50%), Grecia (49%).
Republica Moldova ocupă locul cinci, cu un procent de 47% al populației care se
declară extrem de religioasă.
 „Jumătate sau mai mulți dintre adulții din Armenia, Bosnia, Georgia, Grecia și
România spun că religia este foarte importantă în viața lor, față de aproximativ unu
din zece adulți din Franța, Germania, Marea Britanie și alte câteva țări din Europa de
Vest”, se mai arată în studiul centrului american.
Se spune că religiozitatea unei națiuni se află într-un raport de inversă
proporționalitate cu gradul de cultură al cetățenilor săi.
Ce se poate spune despre gradul de educație al neamului nostru? De fapt al
poporului de pe teritoriul românesc indiferent de naționalitate?
Datele statistice pentru 2018, relevă faptul că , 42% dintre copiii români de 15
ani sunt analfabeți funcțional. Acest lucru înseamnă că deși pot citi, ei nu reușesc să
folosească informația dobândită pentru a rezolva probleme de zi-cu-zi. De exemplu,
nu pot înțelege instrucțiunile dintr-un manual sau nu pot alege ruta optimă de
deplasare, folosind o hartă.
Din păcate nu există date privind fenomenul la nivel de populație totală. Cifra
analfabeților funcționali ar îngrozi orice persoană cu oarece minte funcțională. Este
suficient să urmărim pe internet, interviurile gen ,,Vox Populi” luate unor oameni de la
sate, cu nivel de educație precară, dar cu aere de docți, care nu știu ce se întâmplă cu
soarele noaptea și cu luna ziua, nu îsi pot explica eclipsele de soare, și câte altele. Îi
privim amuzați de neștiința lor....Ei speră în rezolvarea problemelor lor existențiale de
către ,,stat”, perceput ca o entitate fizică, cu mai multe capete- primar, președinte al
țării, prim ministru- care trebuie să le rezolve cumva problemele, într-un orizont de
timp neprecizat.
Cu toții sunt însă, declarativ, creștini practicanți, atașați dogmelor religioase
despre care nu au habar. Pentru ei, semnificațiile sărbătorilor religioase, sunt explicate
de propriile stomacuri. Astfel, Crăciunul înseamnă pentru creștinii ortodocși, tăierea
porcului, iar paștele, tăierea mielului. Și ca un corolar, al acestei stări de fapt, conform
unui sondaj realizat de IRES, românii care spun că au un sfânt pe care-l „venerează”
l-au indicat pe Arsenie Boca drept favorit, deşi acesta nici nu a fost proclamat sfânt de
către Biserica Ortodoxă Română. Iisus Hristos apare abia pe locul al treilea în
preferinţele credincioşilor.
Cu toții au citit biblia, dar, mulți dintre ei nu pot face asocierea ,, Maica
Domnului” cu ,, Sfânta Maria”. Despre faptele apostolilor, ale sfinților înregimentați
în calendarul creștin ortodox, ce să mai vorbim.... de altfel nici foarte mulți dintre
preoți, nu au sesizat diferența dintre Vechiul și Noul Testament. Aproape toți clericii
și dogmele, evidențiază câteva diferențe, ce constau în modul în care Dumnezeu şi-a
administrat harul Său, mai mult sau mai puțin semnificative:
1. În Vechiul Testament, Dumnezeu a întors gândurile poporului Său spre
moştenirea sa cerească promiţându-i binecuvântări pământeşti o anticipare a celor
cereşti. Acum, de îndată ce El ne-a dat Evanghelia, putem aştepta binecuvântările
cereşti fără să avem nevoie de o imagine, de reprezentare pământească a acestora. 
2. Vechiul Testament conţine tipuri şi figuri ale unor lucruri care vor urma.
Simbolul jertfei de la templu a fost împlinit când Cristos Însuşi a murit ca şi
Miel de jertfă. Toate jertfele din vechime erau o imagine a morţii lui Cristos.
Deci diferenţa este aceasta: în Vechiul Testament avem de-a face cu tipuri şi
simboluri, dar în Noul Testament acestea sunt împlinite. În Noul Testament noi
nu mai avem de-a face cu simboluri, ci cu realităţi.
3. În Vechiul Testament Legea a fost scrisă pe pietre. Ea era impersonală şi
imposibil de respectat. În Noul Testament Legea devine personală, scrisă în noi
de însuşi Domnul. Şi Domnul este Cel care ne dă harul s-o împlinim (vezi
Ieremia 31:31-34): "Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor;
şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa
pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: "Cunoaşte pe Domnul!", ci toţi mă vor
cunoaşte" (v.33-34).
4. Vechiul Testament este un legământ (un acord) al robiei, dar Noul Testament
este unul al libertăţii. Pavel ne spune acest lucru în Romani 8:15: "Şi voi n-aţi
primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere...".
Legea produce teamă în conştiinţa omului, dar în Noul Testament Evanghelia
eliberează conştiinţa şi umple inima cu bucurie.
5. Înainte de venirea lui Cristos în trup, Domnul s-a ocupat numai de o singură
naţiune pe care a ales-o. În Deut. 10:15 Moise explica acest lucru poporului lui
Israel: "Şi numai de părinţii tăi s-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei,
pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi".
( https://www.faclia.ro/index.php?dispatch=pages.view&page_id=63 06.09.2019)

De fapt lucrurile sunt mult mai simple :

1.Vechiul testament, este o culegere de descrieri ale unor fapte dure, pedepse,
atrocități, incesturi și crime, ce urmează, a fi pedepsite în viața de apoi.
2. Noul testament, este unul al iertării, al întoarcerii obrazului, al toleranței. Acest al
doilea ,, testament”, este mult mai concesiv, fiind acceptat cu entuziasm, atât de
făptuitori, cât și de făptași. Pedeapsa ulterioară, se menține, dar, cui îi mai pasă de asta
atâta timp cât mărturisirea sub poala năclăită urât duhnindă a preotului, și căința te
absolvă de orice pedeapsă iluzorie...
Fariseismul este la mare preț. Toată lumea de la ,, vlădică la opincă”, sărută
moaște. Nu din credință, ci pentru că dă bine pe sticlă, în ochii vecinilor, să ai credință
în Dumnezeu. Sincer, la dimensiunile universale, Dumnezeu, are griji mai mari decât
găinile babei Rada atinse de aripa aviară, sau guițatul porcilor lui nea Gică, loviți de
fiorul gripei africane, din nu știu ce cătune uitate de lume pe meleaguri mioritice.
Fariseismul se manifestă cu magnitudini cataclismice și în rândul slujitorilor
bisericii. Avuții incomensurabile ale membrilor clerului, etalate nerușinat, fapte de
pedofilie și proxenetism ce răzbat din când în când, la cunoștința opiniei publice.
Ne situăm ca națiune, din punct de vedere religios la nivelul secolului 11-12,
al Europei de vest. Suntem în plin ev mediu timpuriu.În Europa s-au construit biserici
și catedrale, până în secolul 14. După aceea eforturile au fost îndreptate spre
întreținerea acestora.
Cu siguranţă datorită consumismului, preocuparea majoră a societăţii europene
nu mai este religia, ci economia. Religia a fost exilată din sfera publicului în cea
privată. Bisericile, catedralele, au devenit obiective turistice.
Religia rămâne totuși, o componentă importantă a culturii politice în multe ţări,
şi aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică
Așa se explică, modul în care se foloseşte banul public în construirea
,,Catedralei neamului”. „Într-o ţară în care ai 1,5 milioane de săraci (care trăiesc cu 3
euro pe zi), tu investeşti din bani publici 110 de milioane de euro bani pe care-i puteai
investi în apă şi canal, educaţie, autostrăzi, etc. într-o construcție cu beneficii zero
pentru contribuabili.
Cu toate acestea, trecând peste toate tarele, biserica rămâne singurul exemplu de
,,societate comercială” cu acționariat anonim și beneficiari în uniforme somptuoase,
funcțională fără hiatusuri timp de 2000 de ani.
Și totuși o intrebare înfioară reprezentanții clerului Biserica in criză? Nu se
poate! o sa ziceti. Bisericile sunt pline ochi (zice… Biserica). Pe stradă sau in autobuz
vezi oameni închinindu-se; taxiurile sunt tapisate în interior cu iconițe. România se
află in topul celor mai religioase țări, undeva între Nigeria și Irak. Cum să fie Biserica
în criză?
La o privire superficială, religiozitatea romanilor și atitudinea acestora față de
Biserică par neschimbate, dar indiciile unei modificări profunde de atitudine sunt
sesizabile de mai mulți ani – de exemplu, începând cu 2010 încrederea în Biserică a
scăzut abrupt, de la 85-89% la puțin peste 60%. Societatea a început să se schimbe, iar
Inalt Prea Sfințiile Lor s-au văzut inundate de semnale de alarmă – din biserici, din
discuțiile enoriașilor, din reacția oamenilor atunci când se trezesc la ușă cu preotul
venit “cu icoana”…
Modul în care BOR reacţionează întăreşte supoziţia că nu ar fi corectă. Ei lasă
impresia că tolerează păcatul, ceea ce este foarte grav pentru o Biserică. Este genul de
scuză care se regăseşte în mai multe instituţii: să nu spunem asta, că dăunăm imaginii
Bisericii. Când toată lumea ştie şi tu bagi gunoiul sub preş, tu dăunezi imaginii, nu cei
care spun”. O altă cauză ce a dus la scăderea încrederii, ar fi simonia – vânzarea celor
sfinte pe bani. „ Această simonie aproape sistematică, începând cu botezul, cununia,
înmormântarea şi terminând la afacerile cu morminte şi cumpărarea parohiilor de către
preoţi a ajuns să-i facă pe români să perceapă că banul nu-i ochiul dracului, ci banul e
ochiul Bisericii.........
Nu știu dacă Dumnezeu există sau nu (nu am destule dovezi în acest sens). Cred
într-un echilibru energetic universal, guvernat de legi și forțe pe care nu le cunoaștem,
înțelegem, dar cărora ne supunem conștient sau nu. Există mai multe date ce ne
conduc spre acceptarea formelor de viață, extraterestră în raport cu existența unui
Dumnezeu.
Și eu provin dintr-o familie creștină (ortodoxă) și am fost botezat… dar in
momentul în care mi-am pus întrebarea „Chiar există Dumnezeu?” și am început să
mă îndoiesc de acest fapt mi-am dat seama cât de puerilă este credința în ceva
inatestabil. Am făcut ceea ce ne îndeamnă preotii, și anume am citit Biblia printre
rânduri (lucru care din start îi scade veridicitatea foarte mult) și nu am văzut decât
manipulare stângace și fabulații.
Biblia, versiunea autorizată, este un text TRADUS cu multe greșeli în engleza
în 1608. Noul Testament este scris de 4 persoane care, nu sunt de acord in totalitate, la
30-60 de ani după moartea lui Iisus. Tot ce au scris ei a trecut printr-un filtru de
cenzură in 325, moment în care Împăratul Constantin și-a lăsat și el amprenta asupra
ei.
 Evoluția este un FAPT ce nu poate fi contrazis și este una dintre cele mai mari
palme dată religiilor…
Adam și Eva, Lucifer vs Dumnezeu și altele, sunt pilde, ce plantează frica în
individ,  și au rolul de a îndoctrina și a fura curajul necesar dezvoltării individului.
Rugăciunile adresate divinității nu au nici un efect… iar Biblia te învată numai
să multumești creatorului în momentul în care acestea se îndeplinesc, iar pentru restul
de rugăciuni neîmplinite, există celebra scuză „Aceasta a fost voia lui Dumnezeu?”…
Cred că este evidentă ipocrizia și lipsa de logică.
Religia are cea mai tare poveste de fraierit spusa vreodata…
Gandiți-vă… Religia a reușit sa CONVINGĂ oamenii că există un OM
INVIZIBIL… care trăiește în ceruri… care se uită la tot ceea ce faci tu… fiecare
minut din fiecare zi… și acest om are o listă specială… 10 lucruri pe care nu vrea să le
faci… și dacă faci oricare din aceste 10 lucruri… are un loc special, plin de foc și fum
și tortură și angoasă, unde te va trimite pe tine să suferi și să arzi și să țipi și să plângi
pe vecie… până la sfârșitul zilelor…
DAR EL TE IUBESTE !!!
Te iubește… și are nevoie de BANI… mereu are nevoie de bani…
Este atotputernic, atotștiutor, perfect… dar nu știu cum… nu se descurcă cu
banii !!!
Religia încasează miliarde de dolari, euro, lei, lire, yeni, yuani, drahme, etc. nu
plăteste nici o taxă și mereu vrea mai mult…

În aceste circumstanțe, chiar redate succint, îmi asum calitatea de a mă declara

ATEU !!

29-30 iulie 2019

 LA VÂRSTĂ SENECTUŢII!….
Îmi permit să pun concluzia , la început, ca un motto :
,,Nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii ”
Din nou o zi greu de suportat, cu 28ºC în termometre, resimțite cât 34 datorită
umidității. Clima este într-un proces de schimbare, cu manifestări pe care personal, le
suport cu destulă neplăcere.
În cele ce urmează o să-mi permit unele considerații personale despre vârsta a
treia, evidențiind de fapt emoţiile şi gândurile pe care le încerc de ceva timp.
Am decis să scriu aceaste rânduri, pentru mine însămi, nu pentru că aş vrea
astfel să amăgesc scleroza sau să împiedic demența. În acest sens nu cred că mă va
ajuta. Dar, probabil, mă va salva de unele erori…”
Deci,dragii mei, cele scrise sunt, cred, universal valabile pentru toţi cei care sunt
sau vor ajunge la vârsta senectuţii…
Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte
departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la
cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te
crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste “trăiri” fără să le trăieşti. Câteodată cred că
asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, că fără mine
parcă stă lumea în loc”.
Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile
spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că
bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu
vezi carcasa. Oricum, niciodată nu e timpul trecut: Nina Berberova ( scriitoare
franceză de origine rusă ) și-a început cariera de romancieră la 84 de ani…
Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului,
poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut
de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu,
iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Scrisul cere o relaxare pe
care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.
Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată  de
dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască treptat, cu toate minunile simple
care dau sensul cel mai profund al vieţii cum sunt, o floare, un fragment muzical,
tăcerea gândurilor proprii.
 Această scriere nu este o invitație la trăiri într-o lume depăşită. Chiar
dacă vorbesc de alte timpuri, încerc să oglindesc experienţa mea de viaţă filtrată prin
sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte 
tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând
un nou izvor de viaţă şi de înţelegere.
Şi mai este ceva de care trebuie să se țină seama, nu suntem toţi egali în faţa
bătrâneţii, nu întotdeauna vârsta înaintată înseamnă şi declin.  Există o artă de a
îmbărâni frumos, să rămâi în interior tânăr, activ, prezent. Mulţi oameni se păstrează
tineri la 70 de ani pentru că ştiu să fie optimişti şi să râdă de cei care au îmbătrânit la
20 de ani. Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârceşte sufletul.
Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este cea verbală, la bătrâni pot pune
în evidenţă performanţe maxime care se menţin în bună  măsură mulţi ani. Sociologii
o numesc inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor rezultate prin
socializare şi educaţie, e vorba de o inteligenţă fluidă.
Bătrâneţea este o vârstă interesantă despre care nu s-au făcut destule studii şi
cercetări. In studiile care au aparut, specialiştii au ajuns la concluzii luminoase, că
vârstnicii ştiu mai bine să valorifice timpul şi să evite situaţiile de stres, să iasă din
situaţii grele, să-şi valorifice creativitatea, că pot fi înţelepţi, dar nu acri, săritori, dar
nu dominanţi, demni, dar nu aroganţi. Am fost surprins şi eu când am citit că
specialiştii, având asemenea argumente, consideră bătrâneţea ca cea mai fericită
perioadă a vieţii şi m-a străbătut un fior: nu e chiar rău dacă îmbătrâneşti, dar să nu uiţi
să fii tânăr.
Acesta este un punct de vedere diametral opus cu ceea ce ne obişnuise
comunismul. Astăzi, mulţi români au o adevărată oroare pentru bătrâneţe pe care nu
am remarcat-o şi la alte popoare pe unde m-au dus paşii.
In România  întâlneşti adesea tendinţa de excludere a bătrânilor din viaţa socială
şi de a-i obliga la mai multe exercitii fizice pentru a se da la o parte din calea altora.
Când se vor aşeza lucrurile în rostul lor şi în România, oamenii mai tineri vor înţelege
că bătrâneţea, e un fenomen complex şi poate fi toamna rodului bogat şi  un adevarat
tezaur de înţelepciune, aşa cum am pomenit din moşi-strămoşi.
Şi dacă senectutea este perioada când ai urcat pe cele mai înalte culmi ale
vîrstei, nu-ţi vine în gând întrebarea: dacă tot sunt pe vârful muntelui, de ce să nu
admir panorama vieţii şi să mă bucur de ce văd? Ştim cu toţii că e mai bine să fii pe
dâmb, decât sub el.
 Tradiţia paremiologică ( care ține de proverbe ), mare meşteră în ziceri de tot
felul, spune, prin anonima sa gură, ceva de genul: cine nu are bătrîni, să-şi
cumpere. Orice om dotat cît de cît cu darul unei minţi iscoditoare se va fi întrebat: ce
vrea să zică, de fapt, arhicunoscuta zicală, dincolo de banalitatea formulării?
Fără o prea laborioasă gândire, e limpede că „bătrînii” din populara zicere nu
înseamnă nicidecum bătrîneţea ca stare şi dat biologic, „dictatura reumatismului”. Ci
acea bătrîneţe (mereu tînără, de altfel) a spiritului trecută profitabil prin exerciţiul
experienţei şi timpului. Evident, a acelei experienţe care înseamnă ceva în plan
filozofic, şi nu a unei maturaţii încrustată doar în scoarţa cărnii care, din perspectivă
cognitiv-temporală, reprezintă mai mult un metabolism leneş, decrepitudine şi
oboseală. E vorba de acea stare în care omul „nu trăieşte cu sentimentul că viaţa
merită trăită, ci cu cel că sinuciderea nu merită osteneala. Cu alte cuvinte,
bătrîneţea înţelepciunii şi a spiritului trebuie „cumpărată”, pînă la urmă, şi nu,
conformismul rutinat, moleşeala morbidă, setea – adeseori caraghioasă – de false
onoruri care se încearcă a fi recuperate pe ultima sută de metri.
Direct spus, de foarte mare preţ nu-i este nimănui bătrîneţea în sine, ca spasm şi
agonie în preajma limitei. Ci doar bătrîneţea cea conştientă, în care tinereţea s-
a dizolvat în mod organic. Acea bătrîneţe sumativă care rotunjeşte un destin,
împlineşte o personalitate. Şi nu aceea care încheie brutal o viaţă, întrerupe aleatoriu
un proces biologic. Senectutea trecută cu folos prin furcile caudine ale vieţii, de la
care, în mod logic, se aşteaptă un plus de raţionalitate şi, în consecinţă, un spor de
clarviziune. Gîndirea, conştiinţa, sufletul, dezideratele fiinţei nu îmbătrînesc odată cu
trupul. Ele pot fi moarte într-un trup tînăr, după cum pot fi extrem de vivace într-unul
trecut prin vreme. Ca atare, „în trup nu poate fi în acelaşi timp şi tinereţe, şi bătrîneţe,
dar în suflet poate…” (Sf. Augustin). Asemenea unui rezervor de rachetă, trupul
propulsează doar sufletul pînă în preajma imponderabilităţii spirituale.
Înaintarea în vârstă, degradarea firească a organismului, le resimt din ce în ce
mai frecvent și mai acut. Durerile dorsale în umărul stâng, amorțirea brațului stâng, au
devenit cotidiene. Le combat cu nitroglicerină, cutiile epuizându-se din ce în ce mai
repede. Mintea mea refuză să se adreseze medicului. Cred că spitalul devine pe zi ce
trece, locul perfect al sinuciderii asistate. Ești îndopat două trei zile cu analgezice, și
trimis acasă. Medicul în timpul consultației, se gândește cât va primi în plicul ce tu în
prostia ta, cu iluzia dobândirii unei stări de ,,mai bine” îl ai pregătit. De fapt nu
reprezinți pentru el decât picătura ce îi va umple rezervorul autoturismului de lux.
 Așa că....lecuri băbești alături de descoperirile privind calitățile de remedii ale
unor mixturi de legume,fructe, uleiuri, substanțe. De fapt educarea mai mult sau mai
puțin eficientă, a ,, eu-lui” , în mobilizarea resurselor proprii ale organismului.
Gândurile mele de noapti târzii și dimineți mijite, mă îndeamnă, la câteva
considerente comportamentale ale celor ajunși la senectute , în raporturile cu cei mai
mult sau mai puțin apropiați, enunțate într-un decalog personal,după cum urmează:
1. Nu instrui niciodată pe nimeni, chiar dacă știi că ai dreptate. Amintește-ţi
cum te irită acest lucru. Tu, ai urmat oare sfatul celor mai în vârstă?
2. Nu încerca să ajuti, dacă nu ţi s-a cerut ajutorul. Nu încerca să-i protejezi pe
cei apropiaţi de toate problemele lumii. Doar iubește-i.
3. Nu te plânge! De sănătate, vecini, guvernanti, instituții. Nu te transforma
într-o persoană ce stă pe banca din curte și îi bârfește pe toti.
4. Nu aștepta recunoșţinta de la copii. Amintește-ţi: nu există copii
nerecunoscători – există parinti proști, care așteaptă recunoștinta de la copii.
5. . Nu spune expresii precum: “Eu la vârstă ta …”, “Mi-am dat cei mai buni
ani …”, “Sunt mai în vârstă, așa că știu mai bine …” – toate sunt insuportabile!
6. Nu aștepta ca cei din jurul tău, să se manifeste cum și când vrei tu. Este
prostesc. Nu suntem toți la fel, și nu asta este măsura dragostei pe care ți-o poartă.
7. Nu cheltui ultimii bani pe procedurile de întinerire, amenajări ce nu sunt
funcțional necesare. Este inutil. Mai bine să-i cheltui pentru lucruri ce îți stimulează
starea de ,, bine’’, hobby-uri, călătorii.
8. Nu te lăuda cu faptele tale trecute și prezente. Ele prezintă interes doar
pentru tine. Fi concis în expuneri și comentarii. Vei dobândi respectul interlocutorilor
Încearcă să arăți cât mai elegant posibil. Elegant, nu tineresc.
9. Nu te învinui pentru nimic. Indiferent de viaţa ta și a copiilor tăi, în orice
situație – ai făcut tot ce ai putut.
10. Fă ceea ce-ți place cât se mai poate, păstrându-ţi demnitatea! Până la
sfârsit! Și nu uita: vei fi încă în viață, atâta timp cât va fi un mâine, în care gândul de
astăzi are ceva de făcut.
06 august 201

Eu și lanțul trofic
 Faceți-mi un hatâr. Întrebați ce este lanțul trofic, pe oricare din cunoștințele
voastre. Probabil, mai mult de 75%, nu vor răspunde la întrebare dar, vor evidenția
prezența omului, ca specie, în vârful lanțului trofic. M-am aflat până de curând în
rândul celor 75 %.
Scăpat de povara timpului, reușesc din ce în ce mai des, să-mi îndrept gândurile
aiurea. Privind o coloană de furnici ce cărau fragmente de frunze spre cămările
viitoarei ierni din imperiul furnicilor, mi-a trecut prin minte, că este posibil, ca
furnicile, să se afle în vârful lanțului trofic, și nu omul. Extinzând perspectiva, am
adăugat furnicilor albinele, scorpionii, scarabeii, sau oricare din cele cam un milion de
specii de insecte, cunoscute pe glob. Trăim în era insectelor, aceste nevertebrate cu
corpul segmentat ce constituie cel mai mare grup de animale de pe glob, depășind
numărul tuturor celorlalte specii de animale.
Cu prima ocazie, am căutat date despre lanțul trofic, definit ca un șir care
enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui anumit
ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al
lanțului său trofic. (Wikipedia)
Simplist, faptul că noi nu constituim hrana vreunei alte specii, ne-a făcut să ne
atribuim calitatea de ,,buricul pământului”. Simplist și greșit. Oamenii, se mănâncă
între ei, sunt mâncați de cei peste o mie de paraziti intestinali pe care îi găzduiesc , și
organismele saprofage ce așteaptă să îi devoreze la primul stop cardiac.
Să nu uităm însă, că suntem specia care deși declarată vârful lanțului trofic, a
tolerat canibalismul, în ,,leagănul civilizației” Europa, până la începutul secolului
trecut. Două cărţi publicate recent susţin că fenomenul de canibalism a fost prezent pe
continentul european până la începutul anilor 1900, scrie Daily Mail.
Prima carte, intitulată ’’Medicinal Cannibalism in Early Modern English
Literature and Culture’’, este scrisă de Louise Noble, profesor la University of New
England, Australia. Conform acesteia, mulţi europeni, de la membri ai caselor regale
până la oameni de ştiinţă, apelau în secolul trecut la remedii care conţineau oase,
grăsime sau sânge uman, în încercarea de a-şi trata diverse boli, de la dureri de cap la
epilepsie.
Chiar dacă ştiinţa îşi punea din ce în ce mai mult amprenta asupra medicinei,
oamenii continuau să fie superstiţioşi şi să creadă că dacă mănâncă o parte din
organismul altcuiva vor reuşi să se vindece de o anumită boală. De exemplu, ei
credeau că o durere de cap poate fi tratată cu o poţiune care să conţină craniu uman
zdrobit sau că dacă vor bea sânge de la o altă persoană, îşi vor vindeca propriile boli
de sânge.
 Cealaltă carte, intitulată ’’Mummies, Cannibals and Vampires: The History of
Corpse Medicine from the Renaissance to the Victorians’’, scrisă de lectorul
universitar Richard Sugg, susţine aceeaşi idee ca şi prima carte. Potrivit lui Sugg,
întrebarea care se punea în acele vremuri nu era dacă trebuie să mănânci carne de om,
ci, mai exact, din ce parte a corpului uman doreşti să fie carnea.
Sugg povesteşte că un doctor din secolul XVII, Thomas Willis, care cerceta
bolile ce afectau creierul, crease o băutură specială, care conţinea craniu uman zdrobit
şi ciocolată. Willis spunea că băutura sa vindecă epilepsia şi sângerările nazale.
În aceeaşi perioadă, medicinii germani foloseau grăsimea umană pentru a crea
medicamente care ar fi vindecat guta sau o foloseau pe post de bandaj pentru diferite
răni.
Despre sângele proaspăt se credea că are proprietăţi revitalizante. Fizicianul
german Paracelsus credea, în secolul XVI, că sângele este bun de băut. De asemenea,
Sugg a descoperit o reţetă din Franţa anului 1679, care îi învăţa pe oameni cum să facă
marmeladă cu ajutorul sângelui.
Unele documente atestă că în 1847, un englez a fost sfătuit de un medic să
amestece craniul zdrobit al unei femei tinere cu melasă (un tip de sirop obţinut din
sfecla sau trestia de zahăr) şi conţinutul să i-l dea fiicei lui, care suferea de epilepsie.
Un ultim caz cunoscut de canibalism s-a petrecut în Germania, în anul 1908,
când un prizonier dintr-un penitenciar a fost forţat să bea sânge uman.
Recent vameşii din Coreea de Sud au descoperit peste 17.000 de pastile umplute
cu praf obţinut din rămăşiţe de copii, provenite din China, despre care chinezii cred că
pot vindeca orice boală.
Iată însă, că omul, considerat ultima verigă în lanţul trofic, se situează, de fapt,
la acelaşi nivel cu hamsia şi cu mult sub nivelul unui prădător ca ursul polar, au
constatat cercetătorii francezi.
Echipa de cercetători francezi de la Institutul de cercetare pentru exploatarea
mărilor (IFREMER), Institutul de cercetare pentru dezvoltare (IRD) şi Institutul
agronomic Agrocampus a ajuns la această concluzie calculând pentru prima oară
„nivelul trofic“ al omului, un indice care determină poziţia unei specii în lanţul trofic.
„Este adevărat că nu se află nimeni deasupra omului“, în orice caz nimeni care să îl
mănânce, a declarat Sylvain Bonhommeau, principalul autor al studiului, publicat în
Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), dar nu este nici
superprădătorul prezentat de comunitatea ştiinţifică, cel puţin în termenii alimentaţiei.
Nivelul trofic al unei specii este stabilit în funcţie de regimul său alimentar. Plantele,
care sunt primele producătoare de materie organică, aparţin primului nivel trofic, iar
erbivorele se află la al doilea nivel. Carnivorele, prădătorii care se hrănesc cu animale
erbivore, ţintesc spre nivelul superior. Nivelul trofic reprezintă aşadar „numărul de
specii intermediare între producătorii primari şi prădătorii lor", au precizat IFREMER
şi IRD într-un comunicat. Utilizând datele furnizate de Organizaţia pentru Alimentaţie
şi Agricultură (FAO), privitoare la consumul uman între 1961-2009, cercetătorii au
definit un nivel trofic de 2,2 pentru oameni, adică apropiat de cel al hamsiei şi al
porcului. Prădători superiori, cum ar fi ursul polar şi orca, pot atinge un indice de 5,5.
Datele de mai sus, nu au fost în măsură să-mi gâdile amorul propriu, sau să-mi
trezească entuziasmul.
Privind furnicile, aveam eu o bănuială, că nu suntem ,,cei aleși” dar, nici pe
aceiași treaptă cu hamsia sau porcul nu mă credeam a mă situa. Este adevărat, am
văzut mulți porci și hamsii în viață. Pe unii i-am mâncat , de alții am fost mâncat.
Indiferent de poziția în piramida trofică a cercetătorilor, pot spune că am fost și
am rămas, fără îndoială OM .

16/08/2019

Toamna
 A venit toamna.. Una nouă... a șaptezecișiuna .... deci o toamnă nouă. Se simte
în răcoarea dimineții, în culoarea de miere a razelor de soare, în scurtarea timpului
între răsărit și apus...
Apropo, ați observat că majoritatea oamenilor sunt mai interesați de răsărit
comparativ cu apusul? Asta referindu-ne la fenomenele cosmice nu la poziția
geografică pe care nefericit le deținem ca națiune.
Răsăritul și apusul soarelui sunt evenimente zilnice, dar foarte frumoase și
fascinante de observat dintr-un punct de vedere. Când vezi răsăritul soarelui și apusul
soarelui în fotografii, este adesea dificil să spui care dintre ele este fotografiat. Asta
din cauza asemănărilor în culorile cerului în aceste perioade. Cu toate acestea, există
diferențe subtile între răsăritul soarelui și apusul soarelui, care se bazează pe luminile
observate în cer în aceste vremuri. Pentru unuii, apusurile de soare par să aibă un cer
mai puternic decât răsăritul soarelui.
Știm cu toții că soarele se ridică dinspre est și se scufundă sau se fixează în vest
asta indiferent de locul observației. Știm, de asemenea, că răsăritul soarelui are loc
foarte devreme dimineața, în timp ce apusul soarelui are loc în timpul serii. În timp ce
cerul este întunecat înainte de răsărit și devine strălucitor după el, cerul devine
întunecat după apusul soarelui. Pentru unii, este dificil să sesizeze orice diferență între
un răsărit de soare și un apus de soare în fotografii, dar cerul este mai roșu în timpul
apusului soarelui.
Și mai este ceva.... Subconștientul, asociază răsăritul soarelui, cu renașterea, cu
viața cu raiul, iar apusul cu opusul acestora, respectiv moartea, iadul.....
Privesc pe fereastra din stânga mea, singura fereastră a spațiului numit
bombastic birou, unde, elucubrativa mea gîndire se materializează în prezentele
cuvinte. Printre acoperișurile vecine, mi se înfățișează zilnic, apusul roșiatic al soarelui
din ziua ce tocmai a trecut.....

02/09/2019

Anomalii
Apa plată este la acelaşi preţ cu berea;
Brânza e mai scumpă decât carnea ;
Carnea de pui este mai ieftină decât ciupercile;
Nucile noastre mai scumpe decât nuca de cocos;
Laptele simplu mai scump decât laptele bătut.
Portocalele mai ieftine decât merele;
Cărţile sunt mai ieftine decât revistele;
Biscuiţii cu ciocolată sunt mai scumpi decât ciocolata;
Muzica bună e mai ieftină decât muzica proastă.; Măslinele umplute cu gogoşar sunt
mai ieftine decât măslinele umplute cu propriul sâmbure;
Ceasurile mici sunt mai scumpe decât ceasurile mari;
Hârtia nescrisă (A4) este mai scumpă decât hârtia gata tipărită;
Cartusele la imprimanta , sunt mai scumpe ca o imprimanta noua;
Vinul este mai ieftin decât strugurii;
Pixul cu mină este mai ieftin decât mina de pix fără pix;
Şi se mai presupune că omul este o fiinţă raţională...

Şi ca o încununare... :

Oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi care, pentru a
supravieţui, se „vând” ieftin.

Întâmplări

Statia de metrou L'ENFANT PLAZA din Washington, DC, într-o zi

friguroasă, pe 12 ianuarie 2007.
Un om cu o vioară a cântat şase piese de Bach timp de 45 de minute. În timpul
acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea staţie,majoritatea în drum spre
serviciu. După vreo trei minute un om între două vârste l-a observat şi s-a oprit să-l
asculte pentru câteva secunde, apoi a grăbit pasul, mânat probabil de programul său
strict.

- 4 minute mai târziu: 

Violonistul a primit primul său dolar, o femeie i l-a aruncat în pălărie fără să se
oprească.
- 6 minute: 
Un tânăr se reazemă de perete ca să-l asculte, după care se uită la ceas şi pleacă în trap
uşor spre peron.
-10 minute:
Un copil de 3-4 ani se opreşte în fata muzicianului dar maică-sa îl trage grăbită de
hăinuţă. Copilul se mai opreşte odată să-l privească pe violonist dar maică-sa îl
împinge nervoasă înainte, aşa că cei doi se mişcă, el întorcând capul din când în când.
Lucrul ăsta se repetă cu mai mulţi copii, iar părinţii îi împing de la spate, grăbiţi să
ajungă la treburile lor.
- 45 minute:
Muzicantul a cântat în continuare. Numai şase oameni s-au oprit să-l asculte pentru
câteva momente. Circa 20 au aruncat nişte bani.

Omul a colectat în total $32.

-După o oră:
El a terminat de cântat şi s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a
aplaudat...

Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni
muzicieni ai lumii. El a interpretat câteva din cele mai dificile piese scrise vreodată, pe
o vioară estimată la $3,5 milioane. Cu câteva zile înainte, umpluse o sală de concerte
din Boston.Valoarea medie a biletelor $100.

Povestea este adevărată. 

Concertul din staţia de metrou, a fost organizat de catre Washington Post ca un
experiment social asupra percepţiei gustului şi priorităţilor oamenilor.
Problemele care s-au pus:

*Suntem în stare să percepem frumuseţea într-un loc public, la o oră nepotrivită?...

*Ne oprim s-o admirăm?... 
*Putem, oare, să recunoaştem talentul într-un context neaşteptat?...

O concluzie posibilă în urma acestui experiment, ar fi aceasta:

Dacă nu avem câteva momente să-l ascultăm pe unul dintre cei mai buni solişti ai
lumii cântând cea mai bună muzica scrisă vreodatăpe unul din cele mai bune
instrumente făcute vreodată....oare de cât de multe alte lucruri minunate ne lipsim în
existenţa noastră?

Goana dupa bani si putere , au estompat pornirile umane spre lucruri subtile si
au dezvoltat niste oameni ... dezumanizati, care nu mai stiu sa mai traiasca, sa
iubeasca, sa asculte, sa empatizeze, care au uitat sa-si acorde timp pentru ei insisi, sa-
si inteleaga fiinta interioara. Totul se face in viteza. Inevitabil spre moarte... Si
singuratate. Si-atunci de ce ne grabim mereu , mereu ? 
Fiindcă rezultatul ... se vede :
Nonvaloarea stăpâneşte astăzi lumea!

08 sept. 2019
 Excurs despre timp

,,Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil.” Octavian Paler

“Ce este timpul? Daca nu sunt intrebat, stiu. Daca sunt intrebat, nu stiu.”
În mod traditional, timpul e vazut ca fiind măsurarea distanței dintre
evenimente. El e compus din trecut, prezent și viitor. Trecutul e considerat ca fiind
ceva deja întâmplat și nu poate fi schimbat. Viitorul, in schimb, e considerat ca fiind
disponibil unei multitudini de posibilitati. Măsurăm timpul folosind multe unități,
unele bazate pe evenimente reale (rotația Pământului, în jurul Soarelui), altele sunt
arbitrare.
Conștientizăm evenimentele dintr-un punct de vedere personal și presupunem
că așa e peste tot. Adevărul este că nu toți oamenii percep timpul în același mod, stare
susținută și de Teoria Relativitatii apartinând fizicianului Albert Einstein. La inceput
a existat sub forma a 2 teorii: Teoria Speciala a Relativitatii a aparut in 1905 și afirmă
că viteza de “curgere” a timpului nu este aceeași în tot Universul – depinde de
observator (adică este relativă). Unii oameni percep “curgerea” timpului altfel decât
alți oameni. De exemplu, pe măsura ce îmbătrânim, procesăm mai puține informații pe
secundă despre mediul înconjurător, și percepem trecerea timpului, ca fiind mai rapidă
Conteaza mult perceptia personala asupra timpului. Timpul este asa cum il vede
fiecare, dar este si asa cum nu-l vede, dar il vad altii. Gratie timpului, orice si totul are
o identitate, adica prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e etern, noi trecem prin el.
Vine o vreme când meditezi profund la trecerea timpului. Şi pui în balanţă doi
termeni: devreme şi târziu. Încerci să defineşti timpul şi constaţi că este cea mai grea
definiţie. Te poţi defini ca fiinţă sau poţi defini viaţa folosind expresia timpului, dar
profunzimea semnificaţiei lui este nemărginită. Aşa cum este şi el. Timpul stă în
nimeni, timpul stă în toate. El este neputinţa şi neajunsul nostru. Iubire, dor, speranţă,
amintire, credinţă, regret, voinţă, durere, chemare şi dorinţă. Timpul stă în ceruri,
timpul stă în mare. De aceea nu simțim trecerea timpului când privim orizontul la
malul mării sau, ne pierdem privirile în albastrul infinit al cerului. Trebuie doar să
strângi în braţe clipa înţelegând că timpul ne uneşte şi tot el ne desparte.
Prezentul, îmi pare mai dur față de vremurile trecute..
Nu mai avem timp de visare… Altădată oamenii aveau timpul să viseze și să
amâne. Acum visătorul și cel care amână ies din ritm.
 Nu mai avem timp de speranță… Suntem o lume care a uitat arta de a
spera. Din acest motiv, se-ntinde tristetea peste gândurile și chipurile noastre. Nu mai
avem timp de reculegere, trebuie să ne aruncăm in vârtej.
Nu mai avem timp pentru noi înșine…Blazați, apatici și reci, trăim toți cu
inchipuiri de tot felul privind viața noastră, viața lumii.
Cel mai bun sfat e cel pe care l-am primit si eu mai demult:
Simplifică-ți viața! Astfel îți vei simplifica și timpul! Evită curse contra-
cronometru. Poți ajunge primul, dar cu ce preț ? Ce activitate îți face cu adevărat
plăcere? Fă-ți timp doar pentru ea. Poți părea egoist, dar nu vei mai fi stresat și vei
oferi celor din jur o față mai luminoasă.
Psihiatrul American IRVIN YALOM stabilea o dihotomie a timpului în tratatul
său de Psihoterapie existențială, și anume: nevoia de activitate este specifică spiritului
occidental, în opoziție cu aplecarea spre simplitate și contemplație a orientalilor. Noi,
românii, suntem cam la porțile orientului…Cum zicea Pleșu, nu suntem nici așa, nici
altminteri…
Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată, spunea memorabil Octavian
Paler. Să știi să orânduiești timpul înseamnă să nu transformi niciodată mai târziu în
prea târziu. Dar când e timpul potrivit? Când e devreme şi când e târziu?
Omul este călător prin timp, dar și timpul călătorește prin om. Există ceasuri
care ne arată adevărata valoare a timpului. Ceasurile noastre lăuntrice. Ele măsoară
numai trăirile noastre. Sentimentele şi emoţiile. Intensitatea cu care atingem fiecare
clipă. Aceasta este măsura vieţii. Timpul se măsoară prin dragoste şi cunoaştere. Doar
aşa putem învăţa să trăim. Dacă nu măsurăm timpul cu inima, atunci ne rezumăm la o
simplă existenţă. Devreme şi târziu sunt doi termeni pe care doar inima noastră îi
înţelege cu adevărat fiindcă numai lăuntric poţi realiza cum se scurge timpul. El nu are
limite în adâncurile tale, însă are limite în faţa ta.
Trecutul, prezentul şi viitorul sunt fragmente din viaţă în funcţie de cum ne
raportăm la timp.
Toate la timpul lor se spune... Dar oare când este timpul lor? De multe ori nu
mai avem răbdare şi riscăm. Ne aruncăm devreme pe drumuri pe care nu suntem încă
pregătiţi să le exploatăm. Dar o facem pentru că suntem nerăbdători în faţa timpului.
Pentru că vrem să grăbim bucuriile şi satisfacţiile vieţii ştiind că avem doar o singură
viaţă. Şi nu e deloc greşit să rişti şi să lupţi pentru împlinire. Evident e vorba de un risc
raţional şi de a cântări cu atenţie situaţia în care te afli. Mulţi riscă fiind inconştienţi de
urmări şi atunci situaţia este destul de tristă.
Consider că e mai bine să rişti decât să rămâi un simplu spectator la trecerea
timpului. Viaţa nu înseamnă să aştepţi împlinirea. Ea nu va veni odată cu răsăritul
soarelui. Va veni în timp prin efortul şi lupta ta de a-ţi construi un drum luminos.
Câteodată realizăm că am trecut nepăsători prin timp. Că nu am avut curajul să
riscăm şi să profităm de clipa care ni s-a oferit. Că ne-am cheltuit timpul într-un mod
trist. Că nu am cerut iertare anumitor persoane dragi, nu am iertat sau nu am luptat mai
mult pentru ceea ce ne doream, că şansele au trecut şi nu vom mai avea ocazia să ne
întâlnim cu ele. Atunci înseamnă că este târziu. Şi se nasc regretele. Atunci înţelegem
dureroasa semnificaţie a termenului ireversibil. Aceasta defineşte timpul şi neputinţa
noastră în faţa lui.
Când pierdem pentru totdeauna persoane dragi, atunci termenul târziu se
îmbracă într-o suferinţă fără margini. Rememorăm clipele petrecute lângă cei care nu
mai sunt şi tot ceea ce le-am oferit. Şi strângem la piept doar amintirile privind în
urmă cu durere. Dar durerea devine şi mai puternică dacă avem regrete. Dacă ştim că
puteam petrece mai mult timp alături de ei. Dacă simţim că puteam să le dăruim mai
multă înţelegere şi iubire. Întotdeauna trebuie să profiți de cei dragi până nu e prea
târziu. Acest prea târziu este cumplit de dureros. Nu amânaţi, nu speraţi că timpul ne
aşteaptă sau se înduplecă de noi.
Trăiesc de la moartea tatei cu regretul că nu i-am îndeplinit o dorință banală
care, îmi era oarecum la îndemană. Îmi amintesc că după ce mi-am achiziționat prima
mașină, tata a venit la Tulcea cu nu știu ce ocazie. Nu venea des, ci doar când credea
că experiența lui era indispensabilă cine știe cărei ctitorii în prăpăditul nostru
apartament. După recepția lucrărilor, l-am dus la Constanța cu mașina mea... Pe drum
la in moment dat, mi-a spus oarecum rugător ,,Poate o dată, dacă ai timp, mă duci și pe
mine la Drânceni, să văd ce mai este pe acolo...” Plecase de tânăr din localitatea
natală. Nu am avut timp,să fac un drum de 500 de kilometri, deși a mai trăit circa 25
de ani, și am schimbat vreo 3 mașini....
Tragedia vieţii este că îmbătrânim prea devreme şi devenim înţelepţi prea târziu,
afirma Benjamin Franklin. Iată cum putem compara aici cei doi termeni care definesc
timpul. Înţelepciunea este un rezultat al timpului. Al experienţelor pe care viaţa le
scrie în noi. Şi de regulă ne întâlnim cu ea mai târziu decât ne-am fi dorit. Când
suntem la răscruce şi nu ştim ce drum să alegem, medităm adesea: Unde eşti, tu,
înţelepciune? Considerăm că îmbătrânim devreme deoarece timpul ne pare insuficient
pentru a ne semna misiunea şi a ne trăi viaţa. Târziu este atunci când nu mai putem
repara greşelile făcute şi nici recupera timpul care a trecut şi pe care poate nu am ştiut
să îl preţuim. Târziu înseamnă căinţă şi suferinţă.
Trăieşte ca şi când răsăritul de soare pe care îl priveşti ar anunţa apusul vieţii.
Profită de moment şi transformă-l într-o amintire memorabilă. Iubeşte mai mult. Din
toată inima. Riscă, implică-te şi luptă pentru sentimentele tale până nu e prea târziu.
Nu e niciodată devreme să fii fericit, dar cu siguranţă ajungi la un prag al timpului
când e prea târziu.
Fiecare zi are aceeaşi durată, însă nu şi aceeaşi intensitate. Depinde de noi cum
atingem fiecare clipă ca ea să aibă o strălucire aparte. Să nu fie devreme, dar, mai cu
seamă să nu fie târziu. Cântăreşte cu mare atenţie clipele şi înţelege care este valoarea
lor. Scrie o poveste deosebită cu cerneala timpului şi las-o să devină eternitate.
Pentru mine, constat ca percepția timpului este foarte legată de vârstă. Când
eram copil, sigur, noțiunea de timp îmi era străină, ziua era o joacă, o aventură și o
explorare continuă de dimineața până seara. Este adevărat că seara, ne aduna pe la
casele noastre, dar nu era decât o pauză. Totul continua a doua zi. Atunci timpul era
infinit.
Mai apoi s-au schimbat lucrurile si timpul a căpătat alte valențe. In adolescentă
a apărut senzația că timpul trece foarte greu când ma plictiseam, în orele de la scoală
care nu-mi plăceau, sau că zboară atunci când aveam ceva interesant de făcut și mai
ales cînd mă grăbeam undeva ...
Acum ,timpul nu mai înseamnă mare lucru... În fiecare din noi există doi
oameni: unul pe care îl vedem şi altul pe care nu-l vedem. Primul este omul fizic şi
social, cel de-al doilea, al esenţelor.
Omul se măsoară cu lumea în sens material, Pentru cei din afară cine eşti tu?
Eşti un obiect, o umbră şi nici atât: o cifră, o abstracţiune, două sunete individuale
indicând un obiect, o oportunitate în cel mai bun caz. Un om care trăieşte numai pe
plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate,
într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Trăind exterior fiecare dintre noi ne punem la
dispoziţia acestui exterior. În acest fel nu mai putem dispune de o forţă ordonatoare şi
nici nu putem găsi puncte de sprijin durabile care să dea stabilitate şi unitate fiinţei
noastre morale.
Pierderea statutului utilitar, o dată cu înaintarea în vârstă, oferă posibilitatea
explorării interioare a esențelor. Din păcate, timpul, nu-ți mai este aliat în această
explorare introspectivă, pierderea firească a simțurilor făcând să ne irosim inutili și
triști, contemplând apusurile, cu speranța lipsită de conținut a unui nou răsărit.

11 sept.2019
 Extincția

Incă o zi în care mi-am reconfirmat inutilitatea, se îndreaptă spre firescul sfârșit.

Soarele sângeriu se prăvale după acoperișurile ce-i accentuează apusul cu culoarea
lindabului roșu.
Tastez la întâmplare, accesând diferite site-uri de știri. Ca pentru a face dovada
faptului că atitudinea, gândurile noastre, determină derularea faptelor, cad pe o
știre ,,Rador” care se pliază pe starea mea sufletească. Redau știrea integral:
„Anihilarea biologică” a speciilor care are loc de câteva decenii reprezintă a
şasea extincţie în masă din istoria Terrei şi ia proporţii mai de temut decât se
anticipase. Acesta este avertismentul cercetătorilor care au făcut o analiză a
speciilor rare şi comune şi au constatat că au dispărut miliarde de populaţii
regionale sau locale de animale sălbatice. Specialiştii pun această criză pe seama
suprapopulării de către oameni şi a consumului excesiv al acestora şi avertizează că
situaţia ameninţă supravieţuirea civilizaţiei umane, iar timpul în care se mai pot lua
măsuri de contracarare a efectelor negative este foarte scurt.
Studiul, care a fost publicat în jurnalul Proceedings of the National Academy
of Sciences, renunţă la tonul de obicei sobru al lucrărilor ştiinţifice şi califică
masiva pierdere de specii drept o „anihilare biologică” ce reprezintă „un atac
înspăimântător asupra fundamentelor civilizaţiei umane”. Profesorul Gerardo
Ceballos, de la Universidad Nacional Autonoma de Mexico, cel care a coordonat
cercetarea, spune că „situaţia a devenit atât de dezastruoasă, încât nu ar fi etic să
nu folosim cuvinte dure”.
Cercetătorii au descoperit că o treime din miile de specii care înregistrează un
declin al populaţiilor lor nu sunt considerate actualmente periclitate şi că până la
50% din toate exemplarele de animale s-au pierdut în ultimele decenii. Aproape
jumătate din mamiferele terestre au pierdut 80% din efectivele lor din secolul trecut.
Unul din cazurile emblematice de specii în declin accentuat este cel al leilor, care
cândva populau Africa, sudul Europei, Orientul Mijlociu şi ajungeau până în nord-
vestul Indiei, în vreme ce astăzi habitatul lor s-a restrâns la câteva enclave
minuscule din teritoriile iniţiale. Speciile dispar din cauza distrugerii habitatului,
vânătorii excesive, poluării, a invaziei unor specii străine şi a schimbării climei. Dar
cauza ultimă a tuturor acestor factori este „suprapopularea umană şi permanenta
creştere a populaţiei globului precum şi supraconsumul, mai ales de către cei
bogaţi”, spun oamenii de ştiinţă.
 Cele cinci extincţii în masă precedente
*Cu 443 de milioane de ani în urmă, la sfârşitul erei Ordoviciene, o
glaciaţiune severă a dus la scăderea nivelului mării cu 100 de metri, efectul fiind
dispariţia a 60-70% din toate speciile care pe atunci erau preponderent marine.
Apoi, la scurt timp, gheţarii s-au topit, provocând un deficit de oxigen în apele
mării.
*Cu 360 de milioane de ani în urmă, la sfârşitul Devonianului, o schimbare
climatică prelungită a distrus din nou formele de viaţă din mările cu ape puţin
adânci, ucigând 70% din specii, inclusiv aproape toţi coralii.
*Cu 250 de milioane de ani în urmă, în Permian-Triasic. Aceasta a fost
extincţia cea mare – în care au pierit aproape 95% din specii, inclusiv trilobiţii şi
insectele gigante – şi a avut o legătură putenică cu erupţiile vulcanice masive din
Siberia care au provocat un episod sălbatic de încălzire gloală.
*Cu 200 de milioane de ani în urmă, în Triasic-Jurasic, s-au pierdut trei
sferturi din specii, majoritatea tot din cauza unui val uriaş de erupţii vulcanice. S-
au creat astfel condiţiile propice pentru dezvoltarea dinozaurilor.
*Cu 65 de milioane de ani în urmă, în Cretacic-Terţiar. Impactul unui
asteroid gigantic care a lovit Mexicul, imediat după producerea unor erupţii
vulcanice pe actualul teritoriu al Indiei, a pus capăt perioadei dominaţiei
dinozaurilor şi amoniţilor. Mamiferele şi în cele din urmă oamenii au profitat.”
Știrea în sine nu mă surprinde. Ateul din mine nutrește convingerea că omenirea
creată de zei, dumnezei sau extratereștri, cum vrei să le spui, a cunoscut cicluri de
dezvoltare repetitive, de fiecare dată acestea fiind coordonate de creatori. Am fost
modificați în repetate rânduri cu scopul asigurării unui adăpost cât mai confortabil
sufletului. Mă fascinează ideea că, pământul este un laborator genetic. Toate scrierile,
descoperirile arheologice, construcțiile megalitice, nu sunt decât confirmări ale
ciclicității evolutive ale terei și ocupanților acesteia.
Anunțul privind extincția, completează o știre ceva mai veche, cu privire la
scăderea IQ-ului umanității începând cu anii ’70. Viața cotidiană demonstrează că o
luăm vertiginos la vale. De la resurse naturale, climă, cultură, educație morală, toate
par în cădere liberă. Proabil că există studii și observații cu constatări mult mai
drastice care însă nu se popularizează.
Pământul însuși pare a se comporta ca un organism viu, după unele opinii. Un
organism viu, în care într-o matrice bidimensională, conform programelor creatorilor,
ne trăim viața pe care o percepem tridimensional. Legat de afirmația anterioară cu
privire la starea de organism viu a pământului, trebuie menționate descoperirile
privind memoria apei, emisiunea de sunete de către formațiuni de roci considerate
apriori amorfe, sunetele înregistrate de planetele sistemului solar, și multe altele
despre care personal nu am cunoștință, nu au fost publicate, sau descoperite.
Legat de asta am avut acum circa 10 ani o experiență personală. Locuiam încă
la Tulcea. Într-una din zile priveam spre dealul carierei de la fereastra bucătăriei, sub
imperiul unor gânduri banale. La un moment dat, am văzut pământul , la orizontul
ferestrei ridicându-se asemeni pieptului unui om în inspirație profundă, după care a
revinit la starea inițială. În același timp, mâna mea dreaptă, s-a ridicat la nivelul
capului într-o mișcare pe care nu am comandat-o cerebral. Am vrut sa-mi cobor mâna
la poziția inițială dar nu am reușit, decât cu prețul tragerii în jos cu mâna stângă. Am
avut senzația că pentru timpul în care s-au derulat aceste acțiuni, am fost condus de o
forță exterioară organismului meu. Situația mi-a creat o stare de disconfort și oarecare
teamă. Nu am găsit o explicație în logica personală. Banalitatea cotidiană a readus
lucrurile la firescul cunoscut de simțurile proprii.
Recent am aflat că nu numai oceanele au maree ci, și pământul în integralitatea
lui. Mareea Pământului (cunoscută și sub numele de mareea solidă a Pământului,
mareea crustei, mareea corporală, sau mareea terestră) este deplasarea suprafeței
solide a pământului cauzată de gravitația Lunii și a Soarelui. Mișcarea verticală și est-
vest este maximă la 45° latitudine și este zero pe ecuator și la poli. Variația are un
ciclu per latitudine, o ridicătură și o depresiune; ridicăturile sunt opuse (antipodale),
adică partea de vest a emisferei nordice și partea estică a emisferei sudice, de exemplu,
și în mod similar depresiunile se opun, partea estică a emisferei nordice și partea de
vest a emisfera sudice, în acest caz. Cine știe ce descoperiri ne rezervă viitorul.
De fapt convingerea mea fermă este că eventualele soluții pentru stabilirea
coordonatelor pe care se desfășoară evoluția fenomenelor la nivel global nu stă în
mâna noastră a speciei noastre. Noi nu am înțeles nici măcar de unde provenim și cum
am evoluat. De aici acceptarea teoriei evoluționiste a lui Darwin al unora, și refugiul
în religie al altora. Unii printre care și subsemnatul, au rămas pe dinafară, acceptând
cu entuziasm ideea intervenției unei inteligențe superioare care ne-a creat și care încă,
lucrează genetic asupra noastră ca specie. De altfel între evoluționism și religie, aleg
fără ezitare panspermia cosmică, adică, apariția pe pământ a vieții, ba chiar crearea
pământului de către o civilizație extrem de avansată, extraterestră.
De ce? Evoluționismul presupune dezvoltarea speciilor, cu trecere de la una la
alta, păstrându-se perpetuu indivizii cel mai bine adaptați la condițiile de mediu. După
cum cunoașteți acum nu se știe când ( datele au tot fost modificate de descoperirea
unui fragment de maxilar, a unui dinte, sau alt fragment osos ) , primatele vremii au
hotărât să treacă la postura bipedă și să se organizeze în grupuri de vânători. Toate
bune și frumoase pe linia evoluționistă, numai că la un moment dat, aceste primate, își
pierd blana pe mari zone ale corpului fiind nevoite a se proteja de frig, de blănurile
animalelor vânate. Nu era normal ca indivizii ce asigurau perpetuarea speciei în
condițiile adaptării la condițiile de mediu să dispună de o blană adaptată la schimbările
climatice? Sau poate a avut loc o explozie a alopeciei la nivel global.
De ce istoria cunoscută a omenirii, și mă refer la ultimii 2000 - 3000 de ani nu a
înregistrat nici o formă de viață cunoscută supusă evoluției conform teoriei? Cum s-a
făcut că, după sute de mii de ani, ba chiar milioane, după pași dureros de lenți pe calea
evoluției umane, se constată că lucrurile se schimbă brusc, în câteva salturi bruște,
datate aproximativ în anii 11000 – 7400 – 3800 îCh. Vânătorul nomad primitiv, cel cu
blană proprie sau cu blana altora se transformă în agricultor, olar și apoi în
constructor, inginer, prelucrător de metale, matematician, judecător, medic sau preot?
De ce s-a petrecut această transformare? De ce oamenii nu trăiesc și acum ca unele
triburi din junglă? Răspunsul ne este dat de cuneiformele tăblițelor sumeriene, de
cuneiformele templelor egiptene de scrierile apocrife eseniene, biblie și altele. Tot ce
pare frumos este așa pentru că așa au vrut zeii, dumnezeu, Buda, Alah, Shiva ....., într-
un cuvânt creatorii.
Adăugați la multe exemple de acest gen, faptul că însăși evoluționiștii recunosc
lipsa unor verigi, creaționeștii recunosc existența extratereștrilor, și veți avea imaginea
unot teorii șchioape care continuă a fi inoculate în loc de adoptarea curajoasă a teoriei
panspermiei.
Și dacă mai era nevoie de încă un argument în defavoarea creaționismului, un
studiu de proporţii, care a minat informaţii tip „big data” ale celei mai mari baze de
date genetice din lume, demonstrează că 90% dintre speciile animale de pe planeta
noastră au relativ aceeași vârstă genetică, iar aceasta nu este diferită de vârsta genetică
a omului. Potrivit dovezilor furnizate de studiu, atât animalele (majoritatea acestora),
cât și omul au apărut recent. Descoperirea i-a entuziasmat pe creaţioniști, care spun că
aceasta le confirmă credinţa bazată pe Biblie.
Personal nu am negat actul creației, numai că nu rerușesc să mă împac cu ideea
existențe bărbosului care, își suflecă mânecile, își sumete la brâu poalele cămeșoaiei și
se apucă de treabă, creând totul în câteva zile. Totul, fără proiect, vize de mediu,
autorizație de construcție. Cochetez mai degrabă cu ideea creației de către o inteligență
superioară, motivat de scopuri necunoscute. Toate descoperirile arheologice,
artefactele, coduc la acestă idee, alături de noi descoperiri privind ADN-ul uman ce se
regăsește în proporții de până la 8o% în regnul animal, ba chiar și la insecte. Atunci nu
ești tentat să cochetezi cu ideea unor experimente de hibridizare? – vezi frizele
asiriene și babiloniebe cu animale cu cap de om, picturile din templele egiptene cu
oameni cu cap de păsări, aligatori, centaurii din grecia mitologică, etc.
 Noi specia umană, am dat de nenumărate ori dovada urii, dezbinării și
rapacității noastre. Clamăm principii pe care nu le respectăm așa că pare firesc din
partea creatorilor, să sisteze unele experimentele pe care, să le reia pe alte principii și
ipoteze. În orice laborator, trecerea la o nouă cercetare se face, cu înlăturarea tuturor
vaselor Petri cu eșantioanele vechiului studiu, dezinfecție, dezinsecție, schimbarea
aparaturii, sau cu alte cuvânte - extincție. Curățenia a mai avut loc de mai multe ori în
istoria necunoscută a laboratorului ,,Terra”, numindu-se glaciațiune, potop, meteorit,
etc.
Procesul, a fost reluat de mai multe ori. Nu știm care este scopul
experimentelor. Personal nu cred că intervențiile creatorilor, urmăresc binele
umanității, așa cum noi, oameni, creați după chipul și asemănarea lor, manifestăm
indiferență față de trăirile cobailor. Oamenii sunt caracterizați de egoism ca principală
trăsătură de caracter. Așadar, scopul transformărilor evolutive sau nu, este în favoarea
experimentatorilor. Pentru cei interesați de subiect, vizionați printre altele:
https://www.youtube.com/watch?v=wvrkRnEY9_o&t=3s
Nu mă tem de viitor. Am doar regretul că voi fi privat de rezultatul noilor
experimente.

29.sept.2019
 Introspecție cu afinități

Astăzi 01 septembrie, este ziua mondială a pensionarilor. Citind știrea, mă simt

izbit fără avertisment și milă de tristul adevăr. Mă consider pensionar doar când
primesc stipendiile generoase ale guvernului, adică o dată pe lună. În rest starea mea
sufletească, mă îndeamnă frecvent să joc online un joc nepoata.
Îmi propun să fac o ședință cu mine însumi, privind în trecut și viitor.
Pentru trecut, acum, realizez că educația primită era încorsetată de principiile
impuse de societatea în care trăiam. Eram obligați să asimilăm cunoștințe inutile
pentru parcursul personal în viața de zi cu zi și devenirea profesională. Personal am
fost în general un singuratic, deși prevederile astrale nu prefigurează un astfel de
caracter. Am constatat în introspecțiile tot mai frecvente, că există afinități individuale
în raport cu subiectele de interes, precum și cu persoanele agreate. Am să fac scurte
referirila aceste două aspecte așa cum le-am înțeles și trăit eu.
Costat acum, că, am avut câteva aspecte care mi-au trezit interesul pe parcursul
devenirii mele. Obligați de sistem să asimilăm tot felul de inutilități nefolositoare pe
parcursul vieții, precum calculul integral sau diferențial, la matematică, recții chimice
diverse, la chimie, opera literară a unor autori care pe parcurs au devenit anonimi, am
avut totuși și domenii de interes.
M-am simțit parțial atras de studiul istoriei, limitată la perioada egiptului antic,
a Greciei în secolul lui Pericle, și a Franței lui Ludovic al XIV- lea, regele soare. Am
suplimentat cunoștințele cărților cu romanele vremii având subiecte ce trezeau în mine
vibrații adânci. Am fost pe rând, faraonul lui Prust, Ahile, Ulise, toți cei trei
muschetari deodată, personaje cu care mă identificam la fiecare rând.
Pe lângă astea, am citit cam tot ce mi-a căzut în mână în acea perioadă supusă
cenzurii. Prin 1962 – 1963 am descoperit literatura SF, care m-a captivat. Am călătorit
printre stele cu Isaac Asimov, Arthur Clarke, George Anania, etc. Am adăugat la asta,
căutarea avidă a informațiilor stiințifice care, adăugate caracterelor literare rezonante,
au creat caracterul care sunt. Cam puține afinități în raport cu eforturile dascălilor și
programelor școlare.
Legat de afinități, sunt într-o mare dilemă și acum privind statutul de ,,prieten”.
Constat că nu am avut prieteni în sensul dezvoltat de literatură, care să-mi fie
confidenți, cărora să le ofer sau să le cer sacrificii. Au fost câteva persoane față de
care m-am simțit atras, în care am avut și am oferit încredere, alături de care, de cele
mai multe ori am simțit că vibrez armonic, persoane pe care le pot număra pe degetele
unei mâini. Oare sunt defect din punctul ăsta de vedere?
Baleiez prin trecut spre prezent. Iată-mă în pragul revoluției române, în
decembrie ’89. Eram director la drumuri județene, de circa 2 ani. După teleconferința
lui nea Nicu din 20 decembrie, aflăm și noi băltăreții tulceni de deranjurile din
Timișoara. Se comentează mai mult sau mai puțin la vedere evenimentele popularizate
de ,,Europa Liberă” și ,,Vocea Americii”. Pe 21 dec, sunt convocat la ,,Sala Mare”,
alături de ceilalți directori ale descentralizatelor din oraș și județ, unde ascultăm placa
cu huliganii și ,,agenturilii străine ”( atunci era placa, acum cred că era și o mare doză
de adevăr, huliganii fiind în avangarda puciștilor coordonați de agenturi). Suntem
îndrumați să fim vigilenți, să nu permitem asocierile în cadrul întreprinderilor, și să
sesizăm orice eveniment ieșit din comun. Mă reîntorc la birou, chem secretara de
partid a direcției, șefii de servicii și secții și le transmit dispozițiile.
În 22 dec. la București Ceaușescu convocase marea adunare populară ce urma
să sporească retribuţiea minimă cu 200 lei pe lună şi a alocaţia pentru copii cu o sumă
de 30 şi 50 lei în raport cu numărul de copii şi venituri. Același miting avea și să-l
propulseze peste acoperișul sediului CC al PCR .
Suntem din nou chemați la partid. Activul de partid prin reprezentantul său de
vârf, primul secretar al comitetului județean al PCR Tulcea, cunoscând dragostea
poporului față de partid, ne cere să facem formații de doi trei oameni înarmați cu bâte
care să patruleze perimetrele întreprinderilor zi și noapte și să ciomăgească viguros
orice eventual intrus. Celor care au formații de gărzi patriotice, (formații civile
paramilitare) li se recomandă să ridice armamentul din punctele de depozitare și, în
funcție de evoluția situației vor primi dispoziții .
Șeful meu direct, tov. Tănase Emil vicepreședinte al comitetului județean de
partid ce coordona activitatea de construcții și investiții pe județ, ne convoacă în biroul
său pe cei din domeniul de activitate, repetându-ne cele spuse anterior de primul
secretar. Atitudine servilă de idiot notoriu, fost tehnician constructor, titulatură
dobândită în doi ani de postliceală, consolidată de alți doi la școala superioară de
partid pompos denumită Academia Ștefan Gheorghiu.
Ajung la birou pe la ora 11, chem șeful personalului și dispun să facă un grafic
cu ofițer de serviciu pe unitate. Renunț la ciomage. Mi se pare ceva ce ține de epoca
de piatră. Cer secretarei o cafea, aprind o țigară și dau drumul aparatului de radio din
birou. Nu era moda televizoarelor în birouri. Exista un jeg de televizor alb negru,
cocoțat pe un suport de vreo doi metri , într-o cutie de placaj scorojit, închisă cu un
lacăt cât doi pumni, în sala așa zisă de festivități. Mai intră câte unul care întreabă câte
ceva , sau comentează cele transmise la radio. Telefonul este suspect de tăcut.
 Pe la ora 13, intră în birou, maiorul XX de la comisariat. Aduce două plicuri cu
planuri de măsuri, ce urmează a înlocui altele din mapa așa zisă pentru ,,mobilizare”
aflată în safeul din biroul meu. Comand secretarei o cafea pentru maior și schimbăm
vorbe neutre despre evenimentele filtrate de postul de radio oficial. La un momentdat,
transmisia capătă tonuri acute, din care se desprind mai multe strigăte ,,am învins !
dictatorul a fugit !”. Maiorul parcă electrocutat, repetă obsesiv ,,ce radio e ăsta? Ce
radio e...?”. Programul 1 îi răspund. Din difuzor se aude ,,Victorie, Libertate” .
Cineva, un salariat, nu mai știu cine strigă di pragul ușii izbită violent de perete ,,a-ți
auzit? A fugit ceaușescu cu coana leana”. Maiorul cu mâinele tremurându-i ca unui
epileptic, închide mapa, ratează zece bețe de chibrit până reușește să aprindă unul și
topește cu greu un grăunte de ceară roșie. Adună din gura uscată un scuipat chinuit
pe care-l aplică cu greu pe suprafața metalică a sigiliului și, se năpustește pe ușă, de
parcă din urmă , venea inamicul ce tocmai rupsese linia frontului.
Ies afară . Nimeni nu mai face nimic.. Ne adunăm pe platforma atelierului
mecanic și ne bucurăm temători. Fiecare se gândește în sinea lui la ce va urma.
Educația noastră, a tuturor, nu știe cum să reacționeze în această situație. Suntem
învățați să executăm . Asta faci într-o societate economică centralizată, execuți
dispozițiile primite pe scara ierarhică. Mă retrag în birou . Telefonul rămâne mut până
la terminarea programului.
La plecarea de la birou, mă opresc la sediul consiliului judetean. Piața civică
este pustie. Puținii trecători se preling pe lângă ziduri temători. Intru în sediu. La
intrare un tovarăș cu o brasardă tricoloră. Mă chestionează cine sunt și unde merg.
Răspund și mă îndrept spre biroul tovarășului Tănase, șeful meu. Bat la ușă și fără să
aștept vre-un răspuns intru.
Scena ce mi se înfățișează, mă surprinde. La birou, pe scaunul funcției, recunosc
un tehnician de la institutul de proiectări. Lângă birou, pe latura mică a acestuia, opus
ușii, pe un scaun de vizitator ( lemn simplu, șezut netapițat ) cu mâinile încrucișate în
poală, și aerul spășit al elevului prins cu tema nefăcută, tovarășul Tănase. Tehnicianul
se recomandă ca noul coordonator al constructorilor din județ, care temporar este
consiliat de tovarășul fost vicepreședinte. Sunt anunțat că ,,poporul” a preluat ,,cârma”
tuturor trebilor, mi se recomandă să girez în continuare conducerea direcției de
drumuri, și plec.
În zilele ce au urmat, poporul a exersat actul de conducere la diverse nivele și
profesiuni. Personaje cu pregătire precară s-au cocoțat în funcțiile deținute de activiștii
de partid. A fost o perioadă în care se schimbau șefii și de două ori pe zi. Revoluția
fără violență, program, orizont și viitor, a scos la iveală gunoaiele locale. Unele au fost
eliminate, altele reciclate în înalte funcții publice.
 O parte din foștii conducători, au fost destituiți de salariați ce le doreau doar
privilegiile nu și îndatoririle. Mariile, și-au schimbat pălăriile. Întreprinderile de stat
au devenit societăți comerciale, birourile organizațiilor de bază din acestea s-au
redefinit în comitete de sindicat. Doar oamenii au rămas aceiași . Cei cu cele mai
puține calități cățărându-se cel mai sus pe scara decizională. Activiștii de partid cu
pedigree au devenit clasa mijlocie. Copii lor sunt milionarii, parlamentarii, partea cea
mai consistentă a oamenilor de afaceri de azi.
Îmi revine în minte o întâmplare ce poate să constituie un exemplu etalon al
degringoladei din acea perioadă.
Un maistru mecanic, ce lucrase la drumuri, ce se transferase la întreprinderea de
transport local, a venit la mine solicitând să achiziționeze niște piese auto. Firesc am
discutat despre atmosfera de la cele două unități.
-Cum este la voi ? Tu ce mai faci? Cum vă înțelegeți cu dirtectorul? Întreb eu.
-Agitație -răspunde el. Am să vă spun ceva... Lucrez tare să-l dăm jos pe
director...
-Și pe cine vreți să puneți? Pe ...... zic numele unui inginer auto tinerel șef de
autobază.
-A nu nici gând. Am ambiția să fiu eu numit. Vreau să-mi scrie și mie în cartea
de muncă – director.
A reușit. Oamenii sunt extrem de ușor de manipulat dacă, le cunoști doleanțele
și le gâdili amorul propriu. A fost director mai puțin de o lună. Ne-am întâlnit după o
vreme.
-Ați văzut că am reușit -mi-a spus cu un zâmbet larg, întins de la o ureche la alta
de orgoliul expandat.
-Și acum ?
- Am plecat tot maistru la......
Profesioniștii și-au văzut de treabă, constatând că trecerea la capitalism, nu le-a
transformat cotidianul într-o poveste holywoodiană.
Teoriile șanselor egale, a drepturilor universale, rămân la o analiză mai atentă,
utopiile trecutului, prezentului, și probabil ale viitorului. Ele , aceste teorii se confirmă
pentru grupuri închise de persoane, grupuri stabilite pe criterii absconse. Chiar dacă
aparent îndeplinești criteriile, dacă nu ești agreat de liderii grupului nu vei deveni
beneficiar al beneficiilor teoretice nicicând.

25 oct.2019
 Iar 2
Am primit recent pe Facebook un mesaj ce cuprinde părerea unui român stabilit
în Olanda. Mi sa părut interesant. Băiatul își intitulează scrierea ,, Ce am avut
și ce am pierdut ’’. Am s-o citez în integralitatea ei. Zice:
,,Ce aiurea e mâncarea în Olanda și în tot vestul. Numai Italia se salvează. În
rest numai carton ca și ăla din care se confecționează cofrajele de ouă. Pământul e și
el vai de el steaua lui. Tot ce au vesticii este din furat. Au furat colonii și teritorii. De
ce au colonii ? Pentru că sau dus peste alții la furat, că acasă nu aveau nimic.
Noi românii aveam de toate. Am stat pe locul nostru. Atunci și acum ca
tâmpiții și proștii,ca să ne jefuiască străinii.
Ce e istoria?
O poveste cu tâlhari și criminali aia e este. De la războiul din Troia la
războiul din Golf. Același rahat. Expediții de jaf.
Acum câteva sute de ani vesticii lipsiți de resurse, trebuiau să meargă pe mare la
furat. Dădeau oglinzi și luau aur. Azi ne trimit nouă rahaturile industriei lor și noi
trebuie să plătim brandurile, cu resursele noastre naturale.
Cum sună de pildă ,,Cârnații de Turingia’’? O mizerie insipidă de altfel.
Dintru-un porc românesc nu poți face așa ceva nici din greșeală. Nici un amărât
de cartof pai nu le iese. Acolo zici că sunt peleți. De ciolanul afumat nici nu au auzit.
Ca urmare fasolea lor insipida oricum, devine inutilizabilă.
Așa că mi-am făcut o listă cu ce trebuie adus din România în vestul cel civilizat
-niște zeci de kilograme de cartofi,
- 200 de kg burtă de vită ;
-200 de kg de ciolane afumate;
- saci de mere
-ceapă;
- oală kukta de presiune;
- morcovi ;
- cutii de brânză neaoșă, net peste orice au ăștia;
- 30 de bucă i de brânză Homorod
-500 de metri liniari de cârnați;
- un braș de salam de Sibiu;
- o canistră de țuică de prune ;
 -50 de table de slănină, și mai văd eu. Și îmi bag ...... în dietele lor de figuranți
de hoți, de zgârciti care ambalează fiecare cartof pai în parte, îi dau o denumire
pompoasă și de fapt e net inferior celor care se aruncau în spatele aprozarelor lui Ceau
escu.
Dar nu, nu civilizații sunt proști. Românii sunt proști. Au vrut o țară ca afară.
Ca afară o să fie.
Băi mototoliilor, fosta armata română cânta: ,,Nu vom ceda o palmă de pământ
chiar
de vom intra în mormânt’’. E cel mai bun pământ din lume. De aceea își rescriu
istoria toți vecinii noștri. Ca să pună laba pe el. Și nu numai vecinii. Care parteneriat
strategic care prieteni. Aiurea. Totul este o goană după resurse.
Vine pămpălăul ăla de Charles și își pune ceapa aici, face dulcețuri din fructe
Adevărate. Vrăjeală. Apropierea de resurse și noi metode persuasive de intrare
în posesia lor. Vezi doamne, este descendentul lui Vlad Țepeș. De ce nu al lui Bucur
ciobanul?
Fosta monarhie, aia de a abdicat pe la pa’șapte, e prezentă și ea la furat,
retrocedări, subvenție de la buget, etc. Merită subvenție, că ne-au lăsat pe mâna
rușilor.
Și românii ciotcă la șaorma cu de toate. Stau cu mâna la cosor și ochii’n
televizor.
Păi măi teritoriul acesta este absolut vital.
Cică ,,laptele din alpi’’. Un pișat. Vorbe, reclamă.
Imperiul Roman a invadat Dacia pentru că se dusese vestea că în Dacia curge
lapte și miere, iar vesela e din aur .
România Există ca țintă fixă pentru orice altă țară sau concern multinațional
Nu există prieteni în jocul profiturilor la nivel mondial. Vacă de muls atât și nimic
altceva, nimic mai mult. Mai mult țara e locuită de proști ușor de păcălit și manevrat.
Să fiu un popor săracă într-o ară ca România ......În mod cert, ai ceea ce meriți.
De ce, m-a întrebat un marinar, deși are ieșire la mare România, nu a însemnat
mare lucru în istoria navigatorilor și a vaselor de tot soiul . În afară de pânzarul
moldovenesc, alte corăbii românești el nu știa. Nu galere nu caravelle , galioane.
Nu brickuri, nu freegate, goelet,e baleniere crucișătoare sau cuirasate nu
portavioane etc .
Nimic în afară de bărci de pescuit și plute pe Bistrița.
Caravelele portugheze și spaniole au mers la furat până în America. Vikingii au
tras la ramele drakarelor mânați de foame tot până în America. În 1722 Olandezii au
descoperit insula Paștelui și au sărbătorit asta, măcelărind populația. Evident primii
invadatori planetari sunt englezii, după care vin spaniolii, portughezii, francezii,
turcii ... toți cei care aveau flote. Istoria i-a înregistrat ca descoperitori dar,
descoperirile au fost doar inerente în goana lor lacomă după bogățiile lumii. În
realitate mergeau la furat. Toată istoria navală, este un concurs pentru supremație și
descoperirea de noi rute comerciale. Mul și-au frânt gâtul. Olandezi au fost printre cei
mai temerari. Au forțat Novaia Zemlea (Nova Zembla cum spun ei pierzând navele și
întorcându-se acasă doar 5% după ani și ani pe o rută reușită doar peste 200 de ani de
către un spărgător de gheață atomic.
Dracii de englezi înhățat 60% din uscat la un moment dat. Și asta a durat până
în urmă cu 3-4 decenii. Foamea și lăcomia.
Mergeau la furat și spaniolii, nu pentru a face pe buni samariteni, chiar dacă-și
cărau
și preoții misionari după ei.
Românii aveau de toate, de aceea nu se omorau cu navigația. Neamurile care nu
aveau ieșire la mare și nici mâncare, dădeau buzna la vecini. Am intrat noi peste
careva? Niciodată pentru că aveam de toate! Acum s-a rezolvat. Nu mai avem. Așa
că niște milioane de români și-au la lumea în cap și sunt ba la muncă, ba la furat, ba
la ucis prin Afganistan în cârdășie cu alți hoți sau înrolați în Legiunea Străină.
Mecanismul jafului este simplu. Orice neam care întrepătrunde alt neam vine la
furat. Toți hoții au aceeași vrăjeală, ca englezii in India: cică aduc civilizația. Aiurea.
Au venit să fure. La noi indiferent că au fost habsburgii și apoi austroungarii,
care mai sunt încă, că au fost turcii, sau grecii din fanar că au fost nemții și pe urmă
rușii, aceeași situație. Toți au venit la furat. Până și bulgarii au venit la ciupeală pe
aici. De-a lungul istoriei, dintre vecini numai sârbii, au avut cele trebuiață așa că
măcar ei ne-au lăsat dracului în pace ’’.
Venind spre contemporaneitate, constatăm că , aparențele s-au schimbat.
Cuceririle se fac în numele apărării democrației, a lichidării anumitor tipuri de
armament, al cărui drept de deținere și-l arogă doar agresorii.
Există și metode de agresiune pe care îmi permit să le cataloghez ,, cu mănuși”.
Este vorba de alianțe, mai mult s-au mai puțin strategice, în care agresorul stabilește
regulile, și agresatul le acceptă și plătește cu resurse naturale, sau cash, mai mult
decât face.
Viitorul generatiilor actuale este decelat în flacoanele de Chanel 5 ale
membrilor masoni sau, nu ale diferitelor societăți mai mult sau mai puțin secrete.
Restul lumii, își ,,rupe oasele” pe pe altarul monitoarelor multinaționalelor,
împingând la cărucioarele pline de E-uri ale supermarketurilor, sau pierduți tâmp cu
ohii în ecranele smarturilor de sute de euro, absorbind cu nesaț, elucubrațiile curvelor
cu pedigree siliconat.
O lume a consumerismului, prost fardată, bazată pe suplimente alimentare, false
leacuri tradiționale, lipsită de fundamentul oricărei minimale culturi, sprijinită pe
bunuri ,,made in China” de calitate îndoielnică, sprijinindu-se în căutările căilor sale
viitoare pe discursuri motivaționale false ale unor falși înțelepți

13 nov.2019
 CONFUZE

15 mar.2020

Iată că după patru luni, simt din nou imboldul de a relua mărturisirile
memorialistico-ontologice. Au fost patru luni extrem de consistente, în sensul
multitudinii de evenimente de care am avut parte la această trecere de la un an la altul.
Spre sfârșitul anului trecut am avut probleme cu inima. Oboseam foarte repede,
și aveam dureri în omoplatul stâng, la efort și când mă expuneam la temperaturi
scăzute. Găsisem însă leacul. O tabletă de nitroglicerină sub limbă, și situația revenea
la normal.cu timpul însă, aceste crize au devenit din ce în ce mai frecvente.
Nitroglicerina se simțea din ce în ce mai bine în cavitatea mea bucală, astfel încât
ajunsesem la două tablete pe seară. M-am cam luat de gânduri și, pentru că mai aveam
de chițibușărit la o machetă de corabie, am zis să mă duc la o consultație. Nu mai
vizitasem un cardiolog de peste doi ani. Continuasem cu tratamentul prescris de
dr.Stănescu de la Tulcea, pe care, cu ajutorul internetului îl ajustasem consistent
renunțând la statine , care ,,atacă ficatul” și la aspacardin. Abia ceva mai târziu, am
aflat că renunțarea la statine este mai dăunătoare decât consumul, favorizând
depunerea ateroamelor pe artere.
Analizând factorii defavorizanți, decid să consult un cardiolog. Constat că nu
cunosc nici unul, așa că apelez la cunoștințele masonice și totodată ,,frățești ” ale
consaqvinului meu frate. Acesta îmi recomandă soția unui ,,confrate” și, mă
programează pentru consultație. El deși mai mic, cunoștea în amănunt procedurile,
prin care trecuse vu ceva timp înainte.
Așadar, mă prezint doamnei doctor, cu dosarul medical, pe care îl răsfoiește cu
total dezinteres. După cateva cuvinte privind manifestările cordiale, ( a se citi ale
inimii) mă plachează pentru o ecografie. Mă îmbrac, preiau cu grație un pomelnic cu
denumiri mai mult sau mai puțin sofisticate de analize, o rețetă minusculă, și invitația
la data de ... ora .... la camera... în spitalul județean pentru un ,,test de efort”. Achit cu
grație modestul onorariu de 300 lei. Cu zâmbetul pe buze și rânjetul în suflet ,
muțumesc condescendent și, mă retrag.
În ziua următoare, mă prezint la camera... în spital la ora convenită. Tradiția
româneaască se manifestă plenar, doctorița întârzie o oră , nu se scuză, și trec la testul
e efort. În fapt o cursă pe o bandă rulantă, cu monitorizarea parametrilor de
funcționare a cordului. După aproximativ 15 minute, abandonez cursa, cu dreri în zona
inimii și a omoplatului stâng. Sunt admonestat că am abandonat. Motivez gestul prin
durerea acută, respirând șuierător – sacadat. Specialista este surprinsă de lipsa de
reacție a aparaturii la durerea pacientului. Stabilim să fac analizele, pe care să le
transmit prin maill, urmând ca pe aceiași cale să primesc medicația. Procedura se
încheie fără tarifare, astfel încât ne despărțim cordial.
A doua zi, vineri, mă prezint la un centru medical dedicat probelor de laborator.
Prezint pomelnicul, o domnișoară tastează câteva minute și zâmbitoare mă taxează cu
260 lei. Rânjetul sufletesc se extinde apelând din plin la catalogul bisericii ortodoxe.
Cei 40 de ani de muncă plus șase de pensie în care am plătit o contribuție consistentă
la sistemul de sănătate, sunt ZERO.
Descarc rezultatele analizelor de pe siteul prestatorului , le trimit specialistei în
bătăi cordiale și aștept un semn de la specialista în corduri. Nimic o zi, două, trei. Mă
iau de gânduri și un la cabinet. Asistenta spune că nu a primit nimic pe mail. Îmi
exprim stupoarea și solicit un tête-à-tête. Primesc încuviințarea și o nouă programare.
Trec peste amănunte, cu menșiunea că primesc dagnosticul de angină pectorală și
recomandarea de a efectua o coronarografie.
Câteva zile, oscilez între a accepta indicațiile sau a refuza. Constat că la
expedierea maillului cu rezultatele, aveam domeniul ,, .to” în loc de ,, . ro”. De aceea
nu ajunsese la doctoriță
 Având în vedere situația actuală, paranoidă, am fost inspirat să creez aceast ă
lucrare - 90cm / 150cm - ”Lumina văzută” - povestea lucurirlor pe care le vedem în
bula noastră lipsită de resurse
 Naționalism și patriotism

Vorbind la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, președintele Trump a

îmbrăcat tema naționalismului 24 sept.2019
Președintele Trump a transmis un mesaj naționalist ascuțit și i-a atacat marți pe
„globaliști” în favoarea organismului internațional mondial, în timp ce a încetat să
ceară orice acțiune specifică împotriva Iranului pentru un atac major asupra
instalațiilor petroliere saudite despre care administrația sa a spus că este
responsabilitatea lui Teheran.
„Dacă vrei libertate, mândrește-te în țara ta. Dacă doriți democrație, țineți-vă
suveranitatea. Și dacă doriți pace, iubiți-vă națiunea ”, a spus domnul Trump, în timp
ce a solicitat frontiere mai puternice și noi controale asupra migrației. El a adăugat:
„Viitorul nu aparține globalistilor. Viitorul aparține patrioților. Viitorul aparține
națiunilor suverane și independente. ”
Organizația Națiunilor Unite a fost fondată în 1945 pentru a încuraja cooperarea
internațională și pentru a „lua măsuri colective eficiente” pentru a menține pacea după
fervoarea naționalistă care a cufundat globul în al doilea război mondial. Dar domnul
Trump, care a vorbit într-un monoton neobișnuit de plat, citind dintr-un teleprompter,
a subliniat valoarea identității naționale și a susținut că guvernele trebuie să își apere
„istoria, cultura și moștenirea”.
„Lumea liberă trebuie să-și îmbrace fundamentele naționale”, a spus domnul
Trump. „Nu trebuie să încerce să le șteargă sau să le înlocuiască.”
La fel de notabil ca provocarea lui pentru multe dintre principiile organismului
mondial a fost ceea ce nu a spus domnul Trump. În fața unei audiențe care i-a fost
pregătită să se bazeze pe argumentul american potrivit căruia Iranul se afla în spatele
atacurilor asupra instalațiilor petroliere saudite, domnul Trump a spus relativ puțin
despre grevele din această lună . În timp ce secretarul de stat Mike Pompeo a catalogat
atacurile „ un act de război ” , domnul Trump nu a folosit niciodată acest termen.
Moderația sa a venit cel mai probabil ca o ușurare pentru publicul său, care a
inclus lideri europeni care s-au certat să găsească o modalitate de a evita conflictul cu
Iranul prin programul său nuclear și asupra atacului saudit. În schimb, domnul Trump
a reiterat neplăcerea pentru conflictul militar pe care l-a demonstrat de când a candidat
pentru prima dată la președinte și nu a prezentat niciun plan - în afară de sancțiunile
continue și de izolare diplomatică - pentru a contracara comportamentul Iranului.

reședintele Donald Trump a promis sâmbătă beneficiile „naționalismului” în timp ce a

promovat o carte care solicită americanilor să se întoarcă la o mentalitate
naționalistă pentru a face din nou Statele Unite puternice.
Trump i-a chemat din nou pe americani să adopte o gândire naționalistă sâmbătă
dimineață, trimițând o fișă pentru cea mai recentă carte a
editorului conservator National Review , Rich Lowry, The Case for
Nationalism . Lowry susține că termenul „naționalism” a fost corupt de membrii
moderni ai Partidului Democrat și de elita „cosmopolită” care au legat cuvântul de
ideologi fasciste și naziste. Trump a fost criticat la începutul acestui an, după ce a
declarat Adunării Generale a Națiunilor Unite că lumea ar trebui să revină la
rădăcinile naționaliste și nu la globalism.
„Aducerea cuvântului„ naționalism ”în mainstream - o treabă grozavă de Rich Lowry!
Carte foarte importantă”, a scris Trump sâmbătă dimineață pe Twitter.
Apărut vineri pe Fox Business Network, Lowry l-a lăudat pe Trump că a ales
„bastonul foarte puternic” al naționalismului, după ce a susținut că partidele
republicane și democrate „au întors cu totul spatele” conceptului din ultimele
decenii. El a subliniat poziția lui Trump privind securizarea frontierei de sud cu
Mexicul, precum și „punerea intereselor noastre pe primul loc” pe piața globală.
Lowry i-a criticat pe cei care a susținut că au transformat naționalismul într-un
„cuvânt murdar”. El a menționat reclamații frecvente despre Trump folosind un limbaj
jingoistic sau tribal considerat adiacent naționalismului.
Lowry a susținut că „naționaliști democrați”, precum Winston Churchill și Franklin
Delano Roosevelt, au fost cei care au învins pe Adolf Hitler și partidul național-
socialist al Germaniei. El a spus că orice legătură între naționalism și ură, rasism
sau fascism a fost o neînțelegere completă. Lowry a declarat vineri gazdului Fox
Business, Gregg Jarrett, că naționalismul a fost ceea ce a câștigat Războiul civil al
SUA.
"Naționalismul, sau cel puțin sentimentul național, este foarte vechi, este foarte de
bază, foarte natural, foarte puternic. Imperiile au încercat să-l șteargă de-a lungul
secolelor, ideologiile totalitare au încercat să-l șteargă, întotdeauna eșuează", a
spus Lowry. "Nu obțineți nicio revoluție americană fără ea, nu obțineți nicio
Constituție fără ea, nu obțineți nicio victorie în Războiul civil fără ea. Această
națiune, idealurile noastre sunt importante, dar nu suntem doar o idee, suntem o
națiune cu un cultură."
Lowry a discutat etimologia „naționalismului”, spunând că rădăcina cuvântului
provine de la „padre și patriarhie”, indicând o iubire a „patriei”.
În septembrie, Trump a cerut țărilor din întreaga lume să respingă globalismul și ca
liderii înțelepți să pună dorințele cetățenilor lor înaintea celor din alte țări.
"Lumea liberă trebuie să-și împlinească bazele naționale. Nu trebuie să încerce să
le șteargă sau să le înlocuiască", a spus președintele Adunării Generale a
ONU. „Viitorul nu aparține globaliștilor, viitorul aparține patrioților”.
Lowry a lamentat un citat al președintelui francez, Emmanuel Macron, la începutul
acestui an, în care a spus că „naționalismul este o trădare a patriotismului”. El a
susținut că este ironic că Macron ar face această afirmație și a urmărit naționalismul
prin istoria franceză de la Joan of Arc până la Charles de Gaulle în cel de-al doilea
război mondial.
Cartea lui Lowry nu a fost singura literatură pe care Trump a perus-o în acest
weekend. El a mai susținut că a citit doar cea mai recentă carte a lui Donald Trump
Jr. care vizează criticile de stânga ale tatălui său.
"Tocmai am terminat de citit fiul meu Donald, tocmai o carte nouă", declanșată. Este
într-adevăr bine! El, împreună cu mulți dintre noi, au fost foarte nedreptăți. Dar toți
luptăm înapoi și câștigăm mereu! " Trump a tweetat sâmbătă.
Lowry l-a mustrat sâmbătă dimineața pe scriitorul personalului din New York , Isaac
Chotiner, pentru că a citat remarcile sale după atacurile mortale de la Charlottesville,
Virginia din august 2017, provocate de mitingurile naționaliste albe, neo-
naziste. Lowry a remarcat că nu a avut o problemă cu Trump „condamnând ambele
părți” pentru că atât supremaciștii albi, cât și contra-protestatarii pașnici „au recurs
amândoi la violență”.

În spatele retoricii naționalismului economic al

lui Trump
de Peter Evans , Universitatea din California, Berkeley, SUA și membru al comisiilor de cercetare ISA pentru
economie și societate (RC02), Cercetări futures (RC07), mișcări ale muncii (RC44), clase sociale și mișcări
sociale (RC47) și sociologie istorică (RC56 )
„Naționalismul economic” are o istorie venerabilă. De la Alexander Hamilton la Friedrich List, până la
succesorii lor din secolul al XX-lea în America Latină, Africa și Asia, naționalismul economic a fost un
instrument intelectual și ideologic pentru țările sărace care încearcă să „ia pas” cu cele bogate. Retorica
„America First” a lui Trump și respingerea Brexit a legăturilor economice globale ale Marii Britanii indică o
nouă „creștere a naționalismului economic”? O privire mai atentă sugerează că această formulare este
înșelătoare grav.
Versiunea „naționalismului economic” a lui Donald Trump combină intimidarea ineficientă cu retorica de
tăiere a panglicilor. „America First” este sloganul preferat al lui Donald Trump, dar în timp ce versiunea sa de
„naționalism economic” își datorează popularitatea eșecurilor capitalismului neoliberal global, nu oferă nici o
amenințare pentru capitalismul global. Este posibil ca o luptă suplimentară de murdărie pe mormântul
Parteneriatului trans-Pacific defunct (TPP) să fi putut oferi un moment plin de efect, dar schimbările de fond
ale acordurilor comerciale existente par un proiect quixotic. Exortările care îndeamnă corporațiile americane
să nu mute locuri de muncă în străinătate sunt o teatrică excelentă, dar nu există dovezi că aceste motive vor
perturba de fapt rețelele globale de producție.
Așadar, de ce Steve Bannon - care, din păcate, a fost cel mai apropiat lucru cu un „tablou de ansamblu” din
coteria lui Trump - a afirmat că „naționalismul economic” este al doilea dintre cei trei piloni cheie ai
administrației? La fel ca Trump, Bannon înțelege că „naționalismul economic” este un meme care poate fi
implementat pentru a exploata resentimentele acumulate, completând și extinzând apelurile rasiste și
xenofobe, în timp ce subzistăm simultan structura politică existentă.
De când „epoca de aur a capitalismului” post-al doilea război mondial s-a încheiat în urmă cu peste patru
decenii, viața sub capitalismul neoliberal nu a fost amabilă cu majoritatea americanilor. Salariile stagnante s-
au combinat cu o realitate deranjantă și înjositoare, întrucât veniturile și privilegiile s-au mutat din ce în ce
mai brutal către 0,001% de top (cel mai recent cronicizat de Piketty, Saez și Zucman ). La sfârșitul mileniului,
suferința s-a tradus într-o nouă epidemie de dependență și o cădere fără precedent din punct de vedere istoric
a speranțelor de viață pentru bărbații albi mai puțin educați.
Instituția politică americană convențională s-a regăsit într-o cutie. Nevoind să riște mobilizarea populară
pentru a înfrunta puterea capitalului, dar neputând schimba traiectoria declinului bunăstării și creșterea furiei
populare, politicienii din instituții au trecut deja de zeci de ani de eforturi bipartizane eșuate pentru a
convinge americanii obișnuiți că doar un regim global bazat pe „Comerțul liber” le-ar putea îmbunătăți viața.
Îmbrățișarea retorică agresivă a lui Trump a „naționalismului economic” l-a separat de moștenirea globalistă
vulnerabilă a acestei instituții timide. Reducerea efectelor negative determinate structural de capitalism la
slăbiciunea negocierii cu liderii străini - slăbiciune care ar putea fi inversată de un negociator naționalist
beligerant - naționalismul economic a distras atenția de la reperele reale ale politicii sale economice:
permițând capitalului să revendice și mai mult din colectiv surplus și eliminarea reglementărilor care oferă o
anumită protecție împotriva comportamentului economic prădător.
Activarea acestei manevre politice face din naționalismul economic „al doilea pilon” al agendei lui
Trump. Trump rămâne unul dintre cei mai puțin populari președinți ai SUA din istoria politicii moderne, dar
naționalismul economic rămâne unul dintre cele mai eficiente instrumente ideologice ale sale. Fără aceasta,
apelurile la rasism și xenofobie ar fi singurele sale arme ideologice.
Brexit oferă o perspectivă complementară asupra falimentului politic al argumentului potrivit căruia „piețele
globale libere aduc prosperitate la toate”. Este posibil ca David Cameron să fi presupus că britanicii obișnuiți
își vor împărtăși entuziasmul pentru bancherii City of London, ale căror profituri se bazează pe o poziție
privilegiată pe piețele financiare globale, dar hubris-ul său le-a oferit britanicilor șansa de a vota direct asupra
unei particularități economice. globalizarea - ceva pe care niciun politician american, de la Clinton la Obama,
nu a îndrăznit să-l permită. Unitatea britanică este încă șocată de respingerea globalismului.
Trump și Brexit nu amenință capacitatea capitalului global de a extrage profit, dar pot semnala (sau poate
ratifica) o tulburare a infrastructurii politice a neoliberalismului global. În Nordul Mondial, elitele politice nu
mai pot lua în considerare dictonul lui Lenin conform căruia „o republică democratică este cea mai bună placă
politică posibilă pentru capitalism”. Pentru elite, a permite cetățenilor obișnuiți să voteze problemele legate de
capitalismul global pare brusc riscant. Electoratii susțin neîncrederea elitei, îndoielnic că selectarea conducerii
politice din tribunele disponibile în mod normal va duce la vieți mai bune. Ambele elite și masă se întreabă
dacă procesele democratice liberale își vor servi interesul, ridicând posibilitatea, după cum afirmă Wolfgang
Streeck, ca „căsătoria cu pușcăria capitalismului cu democrația să se despartă”.
În sudul global, problema se prezintă chiar mai accentuată. Politicienii din sudul global înțeleg că trebuie să
manevreze în spațiul politic oferit de puterea capitalului global și de regulile pe care le-a impus. Xi Jinping are
grijă să nu pară naționalist economic când vorbește la Davos. Chiar și victoriile surprinzătoare ale Braziliei,
Chinei și Indiei la OMC (Organizația Mondială a Comerțului) au fost luptate pe gazonul discursiv al regulilor
comerciale neoliberale. În loc de a proclama legitimitatea scopurilor naționaliste, strategia a fost de a face
clubul Nordului cu refuzul său ipocrit de a respecta propriile sale reguli de „liber schimb”. Cu toate acestea,
aceasta nu mai este lumea pe care David Harvey a descris-o în urmă cu un deceniu în care ar putea fi asigurată
ascensiunea ideologică a neoliberalismului. Efectele glorioase ale piețelor ar fi putut să fi atins Deng Xiaoping,
dar Xi Jinping nu este un credincios adevărat. Pinochetul din Chile este mort și loialitatea față de
neoliberalism comparabilă cu cea a lui Thabo Mbeki din Africa de Sud la începutul mileniului este acum greu
de găsit.
Chiar și cu evaporarea credinței în formulele neoliberale, liderii din sudul global sunt încă vulnerabili la
puterea capitalismului global și au rareori opțiunea de a se postiona ca naționaliști economici à la
Trump. Lipsa cardului naționalismului economic, instrumentele mai urâte ale rasismului, xenofobiei și
represiunii sunt prea des la care se îndreaptă liderii atunci când strategiile neoliberale nu reușesc.
Evoluția Turciei lui Erdoğan, descrisă de Cihan Tuğal în Dialogul global 6.3 (septembrie 2016), este un
caz prudențial . Începând cu o națiune care a fost „cea mai seculară și democratică țară din Orientul Mijlociu”,
Partidul Justiție și Dezvoltare al lui Erdoğan a îmbrățișat pentru prima dată capitalismul neoliberal. Apoi,
descoperind că capitalismul neoliberal nu poate oferi o bază materială pentru hegemonia politică în cadrul
regulilor democratice convenționale, regimul s-a îndreptat către ceea ce Tuğal consideră „totalitarism dur”
bazându-se pe „mobilizarea în masă și fanatism”.
Regimul Narendra Modi în India este o variație pe aceeași temă. Cele mai extreme forme de bigotism religios
au fost dezlănțuite într-o politică în care democrația electorală seculară (deși foarte imperfectă) a supraviețuit
împotriva tuturor șanselor timp de 70 de ani. La sfârșitul mileniului, îmbrățișarea capitalismului neoliberal a
Indiei a lăsat în urmă cea mai mare parte a populației țării, dar BJP-ul lui Modi (Partidul Bharatiya Janata) a
distras atenția de la legătura strânsă cu capitalul mare prin trecerea la o strategie șovinistă deschisă hindus,
terorizând musulmanii, de-a lungul cu alți „străini” și „neloiali” hinduși.
Indiferent dacă se concentrează asupra lui Trump sau a Sudului global, orice beneficii ar rezulta din rețelele
globale de comerț și producție nu sunt amenințate de „creșterea naționalismului economic”. Adevărata
amenințare la adresa bunăstării oamenilor și comunităților obișnuite este apariția strategiilor politice
reacționare, menite să mențină puterea elitelor care nu au voința politică și capacitatea de a contesta efectele
pedepsitoare ale capitalismului neoliberal global.
Donald Trump este o amenințare globală, nu pentru că este naționalist economic, ci pentru că este
comandantul șefului celui mai periculos aparat militar din lume. Judecat de politicile actuale puse în aplicare
până acum, el nu este atât un naționalist economic cât un politician care a descoperit că tropele naționaliste
economice sunt utile pentru a-și distrage componenții de la devotamentul său față de cele mai retrograde
caracteristici ale dominației capitaliste. Alți lideri, care trebuie să trăiască cu eșecurile capitalismului, dar sunt
împiedicați de puterea capitalului global asupra economiilor lor naționale să joace cartea naționalismului
economic, sunt predispuși la utilizarea unor strategii și mai vicioase pentru menținerea puterii.
Nicio logică „inexorabilă” nu ne obligă să acceptăm nici eșecul actual al capitalismului de a oferi o bunăstare
îmbunătățită, nici strategiile scârboase folosite de liderii politici pentru a-și păstra puterea. Dacă nu sunt
împiedicați de șocul mobilizării progresive de jos, instituțiile politice vor presupune întotdeauna că
constrângerile economice împiedică transformarea; dar neașteptatul politic poate crea posibilități
neanticipate, precum și descurajarea inversărilor.
În timp ce eforturile lui Trump de a deghiza revenirea la o versiune mai reacționară a capitalismului prin
invocarea pseudo-naționalismului economic nu i-au permis să scape de niveluri record de dezaprobare din
partea poporului american, politicianul american care se bucură în prezent de cele mai înalte calificative de
aprobare este Bernie Sanders, care a făcut un încercare credibilă de a face ceva fără precedent în istoria
Statelor Unite - a deveni candidatul prezidențial al unuia dintre cele două partide majore în timp ce
candidează ca socialist.

Pagina de istorie: Cum a desenat Vaticanul frontierele României

Bianca Pădurean
papa_pius.jpg
 Papa Pius al IX-lea a fost primul lider mondial care a recunoscut existența
națiunii române
Image source:
Portret de George Peter Alexander Healy (1813–1894), Wikipedia Commons
În 26 noiembrie 1853, exact acum 165 de ani, avea loc prima recunoaștere
internațională a existenței națiunii române. Ea venea cu șase ani înainte de Unirea lui
Alexandru Ioan Cuza, în condițiile în care marile puteri considerau că principatele
Moldovei și Valahiei sunt doar niște provincii privilegiate ale Imperiului Otoman,
Basarabia fusese ocupată de Rusia, iar Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Crișana
și Banatul făceau parte din Imperiul Austriac. Recunoașterea națiunii române a fost
făcută de Vatican, într-un document care a avut o importanță decisivă în conturarea
frontierelor României de azi.
În data de 26 noiembrie 1853, Papa de la Roma emitea o serie de acte de o
importanță fundamentală pentru români. Este vorba de bule papale prin care era
restabilită autonomia bisericească deplină a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-
Catolică. Până atunci, cele două eparhii române greco-catolice depindeau de
mitropolitul catolic de Esztergom, din Ungaria. Însă, acum 165 de ani, Vaticanul
decidea restabilirea mitropoliei greco-catolice, care depindea direct de Sfântul Scaun.

Mitropolia era compusă din vechea eparhie de Alba Iulia și Făgăraș, ridicată de
acum înainte la rangul de arhiepiscopie, cu sediul la Făgăraș, din episcopia greco-
catolică de Oradea, precum și din două noi episcopii, înființate atunci: cea de Gherla și
cea de Lugoj. Documentele papale sunt importante pentru că ele trasau și granițele de
vest ale mitropoliei greco-catolice. Aceste granițe coincid aproape perfect cu cele
stabilite la finalul Primului Război Mondial și restabilitate la finalul Celui de-al Doilea
Război Mondial. Practic, decizia Vaticanului din 1853 a contat decisiv în faptul că, în
cadrul Conferinței de Pace de după Primul Război Mondial, marile puteri au decis să
atribuie României orașe precum Oradea, Satu Mare și Aradul.
Însă documentele papale mai sunt importante și dintr-un alt motiv. Pentru prima
oară, un lider mondial, Papa Pius al IX-lea, recunoștea existența națiunii române, pe
care o numea ca atare, nu plebs sau natio valahica, așa cum era denumită în
documentele internaționale de până atunci. În epocă, existența unei națiuni române era
încă subiect de controversă, pentru că românii trăiau sub dominația a trei imperii: cel
otoman, cel rus și cel austriac, iar unii încercau să promoveze ideea că moldovenii, de
exemplu, ar fi o națiune diferită de cea românească. Acest tip de discurs este încă
promovat în unele medii, cu referire la românii din Basarabia, cei din Valea Timocului
sau la cei din comunitățile de aromâni, meglenoromâni sau istroromâni.
 Restabilirea autonomiei bisericii unite a românilor ardeleni a fost o modalitate
prin care împăratul Franz Jozef a răsplătit loialitatea românilor în timpul Revoluției de
la 1848. La 11 ani după restabilirea mitropoliei greco-catolice din Transilvania era
restabilită și mitropolia ortodoxă, iar românii erau scoși de sub dependența față de
patriarhia sârbească de la Karlowitz.

Despre neamul romanesc

Pasivi, spuşi, leneşi, extrem de fatalişti şi superstiţioşi. Aşa au fost priviţi

românii în trecut de istoricii şi sociologii care au poposit pe pământ românesc şi care
au analizat firea românilor, lăsând mărturii scrise. Majoritatea istoricilor străini au
punctat calităţile negative ale naţiei considerată una occidentală, dar cu apucături
orientale. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Preferinţele sexuale bolnave ale lui Hitler,
scoase la lumină de rapor... Bunătăţile de altădată: reţetele-unicat ale celor mai
delicioase prepa... Istorici ieşeni despre anunţul că Regele Mihai se retrage: „Decizia
ac... Un neam de supuşi, modeşti, resemnaţi până la laşitate, deloc harnici, dar foarte
inteligenţi. Aşa au fost văzuţi românii în trecut de istoricii străini care s-au aplecat
asupra analizei caracterului poporului român. Timiditatea, paralizia voinţei, frica şi
lipsa de curaj erau trăsăturile de caracter care stăpâneau sufletul românilor în secolele
trecute. Aproape toţi străinii care au vizitat ţările româneşti au fost izbiţi de de
însuşirile negative ale caracterului naţiei române. ”Ce le pasă care este numele
stăpânului lor? Ceea ce ştiu ei este că trebuie să muncească, să plătească, să sufere şi
să tacă. Românii moştenesc din tată-n fiu o resemnare mută care se schimbă în apatie
şi această apatie este susţinută încă de neştiinţa lor”, era părerea francezului Xavier
Marmier, călător prin ţările române. ”Înfăţişarea lor robustă, curajoasă, contrastează
în mod bătător cu imbecilitatea lor reală, căci sunt umiliţi din pricina sclaviei şi au
dobândit chiar şi credinţa că sunt slabi. În locul bărbăţiei demne ce constituia
carcaterul roman nu mai păstrează decât o îndărătnicie de a refuza ceea ce ştiu bine că
va fi obţinut şi încăpăţânarea de a sustrage ceea ce nu îndrăznesc să apere”, scria
englezul Thomas Thornton despre naţia română aşa cum era văzută ea la începutul
veacului trecut. ”Tirania a făcut pe români timizi şi josnici” Cercetorii străini care
au analizat ţările române în veacul trecut au pus timiditatea şi lipsa de iniţiativă a
românilor pe seama tiraniei la care poporul a fost supus secole întregi. ” Tirania a
făcut pe români timizi şi josnici”, era constatarea contelui de Salaberry, vizitator al
Ţării Româneşti în 1820. Aceeaşi opinie a fost împărăşită şi se francezul Charles
Pertusier : ”Nu găseşti la români, oricare ar fi treapta lor socială, nicio energie, nici
cea mai slabă scântee de însuşiri războinice, prin urmare, nimic care să te autorizeze a
promite destine înalte acestei naţii”. Nesiguranţa şi neîncrederea erau considerate de
străini bolile neamului românesc. Scriitorul francez Saint Marc Girardin constata în
1839: ”Adevărata boală a Principatelor este neîncrederea şi nesiguranţa, teama de ele
însele, întotdeauna supuse puterilor străine, întotdeauna atârnătoare de alţii, ele nu
aşteaptă nimic de la sforţările proprii”. Indolenţi şi leneşi Leneşi, indolenţi şi
neîndemânatici, sunt alte trăsături de caracter negative descoperite de istoricii şi
sociologii străini. „Obiceiul ordinii şi al muncii nu poate să le fie familiar căci nu e
decât o jumătate de secol de când au fost împroprietăriţi şi în şărbie, când alţii trag
profit din osteneala lui, omu n-are de ce să-şi rupă oasele”, constata în 1850, istoricul
francez Auguste de Gerando. Lenea ţăranului român era pusă pe seama mizeriei
fizice, a degradării şi a slăbiciunii fizice şi morale. ”În bordee vegetează nişte fiinţe în
aşa hal degradate din pricina mizeriei că nici nu par a mai aparţine umanităţii”,
concluzionează şi istoricul Eduard Antoine Thuvenel Trăsăturile negative ale
neamului românesc au fost recunoscute şi de sociologul român Dumitru Drăghicescu
care a făcut o radiografie a caracterului românilor în cartea ” Din psihologia poporului
român”, apărută în 1907. În carte sunt adunate rezultatele propriilor cercetări, dar şi
constatările istoricilor străini. ”Strămoşii noştrii loviţi puternic şi mereu învinşi
pierdură cu timpul depinderea de a mai ataca, se domoliră şi începură să evite luptele,
căutând numai să reziste defensiv sau să se plece. De aici moleşirea voinţei, alterarea
caracterului şi a spiritului de neatârnare, frica şi supunerea”, explică sociologul în
cartea din 1907. Reputatul sociolog găsea explicaţii pentru defectele românilor în
istoria zbuciumată a neamului. Lungile şi desele războaie, luptele pierdute de români
de-a lungul istoriei, perioadele de asuprire şi cucerire de către turci sau tătari şi-au
lăsat adânc amprenta asupra caracterului românilor şi au transfomat naţia română.
”Viaţa neregulată la care fură reduşi ţăranii din cauza războaielor nesfârşite şi a
deselor năvăliri turceşti şi tătărăşti se resfrânse puternic asupra caracterului şi voinţei
românilor. Voinţa lor aprinsă pierdu din tenacitate şi deveni schimbătoare şi
nestatornică. Violenţa caracterului slăbi. Spiritul de prevedere şi regularitate fură mult
ştirbite de condiţiile anarhice şi de mişcările sociale şi politice devenite cu neputinţă
de prevăzut. Curajul, îndrăzneala luară loc unei obişnuinţe înrădăcinate de a se pleca,
de a se încovoia şi de a se şterge cât mai mult înaintea străinilor”, mai scria Dimitrie
Drăghicescu. Inteligenţa ţinută în loc de lene Sociologul recunoştea că românii au o
inteligenţă superioară, peste cea a altor popoare. Din cauza lenei şi a trândăviei însă,
românii au rămas pe loc, în vreme ce alţii au progresat. ”Românii fiind întotdeauna
dotaţi cu o inteligenţă superioară, dar ţinută în loc, paralizată de o lenevie impusă de
împrejurările nefericite ale istoriei şi de o trândăvie pe care au respirat-o din atmosfera
morală a Orientului au criticat în toţi timpii pe oameni şi activitatea lor, fără să fi făcut
sforţări a îndrepta ceea ce criticau”, mai notează în cartea lui Drăghicescu.
Superstiţioşi şi fatalişti fără pereche Niciun alt neam nu s-a lăsat condus de superstiţii
şi fatalism ca neamul românesc. Este tot concluzia sociologului român care în 1907
constata că pentru români voinţa lui Dumnezeu este mai presus decât orice altă
credinţă sau raţiune. ”Cum, după mintea lor, boala vine de la Dumnezeu este zadarnic
să alergi la doctor sau la spiţerie. Ea trebuie să treacă cum a venit, adică după după
voinţa lui Dumnezeu. Orice ai face s-o goneşti este fără de folos”, explică sociologul
Drăghicescu. Românii nu făceau un pas în viaţa socială fără o sumedenie de de
obiceiuri considerate ciudate şi absurde. Descântecele, vrăjile, facerile şi desfacerile
erau constante ale credinţei românilor. ”Înspăimântător este numărul sărbătorilor
superstiţioase, păgâneşti. În afară de sărbătorile legale, se ţin în toată ţara, diferind
după localităţi, 140 de sărbători din cele 365 de zile ale anului. Şi acestea sub numele
şi pretextele cele mai ciudate şi asburde: logodna păsărilor, nunta şoarecilor, Marţea
ciorilor, Lunea viermilor, Foca, Miercurea Strâmbă”, mai constata sociologul
Drăghicescu.

Citeste mai mult: adev.ro/pbci29