Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
14 iulie 2019
Reversiunea spre religie.
Pentru mine, anul acesta, a debutat ca un an religios, vrând astfel a confirma una
din previziunile făcute la început de secol privind religiozitatea secolului, sau
inexistența acestuia.
Trecuseră zilele de efervescentă petrecere a sărbătorilor de iarnă, se încheiaseră
colindele ce nu ne tulburaseră în nici un fel liniștea domiciliară și strâmtoarea
portmoneului, depășisem elegant bucuria petrecerii revelionului, urmărind cu pasiune
toate programele TV ce difuzau muzică populară, butonate în cascadă de Dida, care
monopolizase ca întotdeauna telecomanda.
De altfel, ea folosind un termen elegant, are neconformul obicei de a schimba
programul pe care îl urmărești cu mai mult sau mai puțin interes, indiferent de locul de
unde o faci, mizând pe comuniunea de interes și atractivitate, a persoanelor din mediul
înconjurător, cu propriile ei doleanțe. Refuză să accepte că pe nimeni nu interesează
acțiunile pe care le întreprinde, durerile pe care le are, pe care le destăinuie repetat
celor ce o ascultă sau nu în amănunt.
Revenind la sărbătorile de iarnă, am trecut cu aceiași platitudine și peste focurile
de artificii la nivel local precum și cele din orizontul orășenesc al Năvodariului, ce nu
reușiseră a declanșa fervența bulelor din sticla de vin spumant, rămasă intactă pe masa
din ,,dining room’’.
Ne aflăm deci în data de 6 ianuarie, a anului de grație 2019 dc ( după Cristos )
sau era noastră, în accepțiunea ateilor.
Nu pot trece mai departe, fără cîteva comentarii legate de anul abia început. De
ceva timp, suntem bombardați cu concepte din tradiția , sau contemporaneitatea
poporului chinez, motivate poate de tradiția milenară a acestuia, la care se adaugă
neîndoielnic, marile lor descoperiri, construcții, dezvoltare contemporană. Alăturați la
toate astea, populația Chinei de aproximativ 1,4 miliarde de locuitori, reprezentând
18,1 % din populația lumii. Noi cei 0,26 %, este firesc să acceptăm în mai mare sau
mică măsură, conceptele majoritarilor ( China și India dau 35,2 % din populația
lumii).
Invadați de produse ,,made in China” au început astfel, să ne ,,guverneze’’
normele feng shui în amenajarea interioară, yng - yang în viața sexuală, arta războiului
si principiile fundamentale în afaceri inițiate de generalul chinez Sun Tzu în urmă cu
2500 de ani. Privim, practicăm și ,,olimpizăm’’ sporturi cu origini asiatice, cunoscute
doar de o mână de oameni.
În acest context, la început de an, mă pune dracul, dracul nostru tradițional,
creștin, nu cel budist, hinduist , jainist , sikhist, să cercetez, după consultarea
horoscopului european, horoscopul chinezesc, pentru a mă plia la previziunile la nivel
planetar.
Din momentul în care am luat decizia, mă implementez în fața tastaturii,
deschid cartea de căpătâi a umanității de la 1998, Google, și...... stupoare, confuzie,
uimire totală.
Anul 2019 este un an ambiguu, după cum urmează:
- https://www.csid.ro ,, Anul Porcului: horoscop chinezesc 2019”. Potrivit
zodiacului chinezesc, anul 2019 este anul Porcului şi, aşa cum o spune tradiţia, este
anul în care ghinionul bate la uşă, iar problemele şi pericolele pândesc la orice
colţ ........
- http://www.zodiacul-chinezesc.ro ,, 2019 - Anul mistrețului de pământ ’’. În
acest an trebuie sa fim precauti in privinta modului in care ne cheltuim banii, caci
putem fi tentati sa cheltuim mai mult decat trebuie, in special ca sa le facem pe plac
altora. Avem tendinta sa ne implicam in acte caritabile.........
Acum, nu știu dacă în china, porcul (înteleg domestic ), și mistrețul de pământ
sunt o singură specie cu două denumiri, dacă este o greșeală de traducere a termenilor,
sau, un act voit menit să inoculeze incertitudinea, teama, cu scopul nedeclarat al
controlului turmei de drept credincioși.
Sunt smuls din acest imperiu al confuziei, deși porcul e porc oricum i-ai zice,
de Jason Derulo și al său Wiggle, setat ca sonerie de apel, a vechiului meu Samsung
Galaxy 7. Las porcii în grija 中国猪 Zhōngguó zhū (textual ,,porcarilor
chinezi” ), și privesc ecranul telefonului care afișează ,,Nicu Gorgovan” zis Gogu ,
vecinul meu cel ne-dus la biserică. Cu toate astea, îmi propune, fiind Boboteaza, să
mergem la biserica la care suntem arondați, să luăm aghiazmă. Stabilim ora 11, ca să
prindem sfîrșitul slujbei. Ca pe toți păcătoșii nu ne interesează predica ci cele două ,
trei sticle de apă sfințită.
Am să fac un scurt expozeu despre sărbătoarea bobotezei.
Boboteaza (Botezul Domnului) este sărbătorită pe 6 ianuarie şi, împreună cu
ziua Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuit pe 7 ianuarie, marchează finalul perioadei de
12 zile a sărbătorilor de iarnă, care încep în Ajunul Crăciunului. Ziua de 6
ianuarie reprezintă o sărbătoare importantă atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru
cei catolici.
Biblia îl menționează pe Ioan Botezătorul, considerat de creștini ca
înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care ar fi propovăduit venirea acestuia, îndemnând
pe iudei la pocăință. Îmbrăcămintea pustnicului Ioan era foarte simplă, făcută din
blană de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului și se hrănea cu
lăcuste și miere sălbatică. Icoanele au păstrat de-a lungul timpului această imagine,
înfățișându-ni-l pe Botezător cu părul și barba lungi. Considerându-l proroc, locuitorii
din Ierusalim și din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele
și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.
Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și spovedească păcatele și să se
pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în
tradiția creștină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Despre „cel ce va veni după
el”, Ioan spunea că acela este mult mai mare și mai puternic decât el.
Evanghelia relatează că și Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan,
care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce spăla păcatul lumii”.
Conform acestei relatări, ieșind din apa Iordanului, Iisus ar fi spus „cerurile s-au
deschis și duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind
peste el. Și glas din ceruri zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am
binevoit” (Matei, 3: 16-17).
De Bobotează şi de Sfântul Ioan, în funcţie de fiecare zonă a ţării, se colindă, se
fac farmece, se prezice viitorul în noul an, fetele pun busuioc sub pernă ca sa îşi viseze
ursitul, iar bărbaţii se întrec înot pentru a scoate crucea aruncată de preot în apă.
La ora stabilită, Gogu, se urcă în mașină. Este curățel îmbrăcat, deși nu cred că a
făcut și baie. Merge vorba că nu folosește apa, nici la baie nici la băut. Ajungel la
biserică. Curtea plină de enoriași., de toate stările. Pe o platformă în prelungirea
pridvorului , șase butoaie de plastic albastru, cu robinete la partea inferioară, umplute
cu apă ce așteaptă liniștită sfințirea.
Nu cred că există credincios creştin care să nu fi auzit sau să nu ştie ce este apa
sfinţită. Mai mult, din diverse motive, mulţi oameni par să fi devenit « pătimaşi » şi,
frecvent, putem să vedem la televizor sau la faţa locului, în curţile manăstirilor sau
bisericilor, de sărbători, mare înghesuiala la apa sfinţită, până la a se uita sensul şi
semnificaţia ritualurilor religioase, precum şi atitudinea firească de smerenie, în astfel
de împrejurări.
Aşadar, ştim, cu siguranţă, ce înseamnă apa sfinţită, dar mulţi nu cunosc forma
corectă a termenului sinonim. Agheazma, aghiazma sau agheasma ? Conform
DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române), singura
formă corectă este agheasma (din slavonescul agiazma şi grecescul aghiasma),
denumind atât apa sfinţită de preot, cât şi slujba religioasă oficiata pentru sfinţirea
apei. Agheasma mare este slujba ţinută pentru sfinţirea apei de Bobotează,
iar Agheasma mică este slujba de sfinţire a apei care se ţine la început de lună sau în
alte zile din an, ori de câte ori este nevoie.
De jur împrejurul platformei câteva zeci de enoriași înfofoliți cu ce aveau pe
acasă, așteptând miracolul sfințirii. Pe platformă, doi preoți în țoale de gală, îsoțiți de
dascălii lor, și de cred, consilierii parohiali. Ăștia din urmă cu aere de ctitori de
așezăminte religioase, ba chiar unii dintre ei, vor a fi, asemenea însoțitorilor lui Isus.
Preoții unul tânăr, celălalt mai vârstnic, rostesc fraze fără înțeles, pe care le
repetă de câte două, trei ori, deși , sau poate tocmai pentru că, nimeni nu le ascultă.
Propovăduiesc alternativ, repetitiv, cu automatisme acompaniate vocal de cei doi
dascăli.
Pe timpul pauzei oferite de cântarea celui mai în vârstă, cel tânăr glumește în
barbă, cu dascălul său. Unul din enoriașii importanți, îi acompaniază, mizând pe
apropierea de slujitorul cu atestat, pentru dobândirea iertării și a liniștii eterne. Ceilalți,
discută mai mult sau mai puțin șoptit diverse.
Gogu, își suge dinții, rânjinduși amalgamul plombelor, către babele din jur,
asupra cărora, mă îndeamnă să-mi îndrept și eu cuvioasa atenție. Toți, amorțiți de
adierea subțire a celor câteva grade negative, așteaptă finalul cu gândul la căldura de
acasă.
Preoții, nu au nici o grabă, deși, nu par mai înțoliți ca noi. Încălziți de focul
sacru al credinței, ori mai degrabă de licorile destinate împărtășaniei, au dat cred mai
mult de cinci ture, făcând semnul crucii cu o cruce metalică în fiecare butoi. Am
picioarele înghețate. Am venit în pantofi, fără ,,balerini”, așa că m-a apucat un tremur
lejer, și o dorință nestăpânită de a vedea ceremonialul sfârșit. Preoții nu au nici o
grabă. Au început repetarea procedurilor făcute cu crucea de metal, acum cu un buchet
mare de busuioc. Ori apa se încăpățânează să se sfințescă, ori au sarcină de la cel de
sus, să-i chinuie pe drept credincioși, spre întărirea credinței.
După încă cinci ture de făcut semnul crucii plimbând legătura de busuioc prin
apă, ceremonialul se încheie cu trei cruci mari ,desenate în cele patru zări, de mâinile
înroșite de apa înghețată din butoaiele azurii. Gloata, penetrată de duhul sfânt, se
bulucește spre butoaiele de apă. Sticle de plastic, divers etichetate, caută avid
robinetele izbăvitoare.
Luat de val, dau din coate spre iertarea promisă de posesia agheasmei mari.
Gogu, imploră ajutorul meu, în umplerea recipientelor proprii, în calitatea mea de
beneficiar al unei poziții favorabile în raport cu unul din butoaie, poziție oferită de
bunul dumnezeu, în misiunea sacră de creștinare a ateului ce sunt. Enoriașii, se împing
unii pe alții, mai mult sau mai puțin discret, scăpând printre dinți ,expresii
anatemizante. Mișcarea browniană dezlănțuită, seamănă cu valurile iscate de hula de
fund, încununate de spuma aghiasmei iertătoare de păcate, și atot-vindecătoare.
Din dorința de a părăsi cât mai repede răceala locului de cult, umplu sticlele lu’
Gogu, mai rezolv un moș și două babe, prost poziționate în ierarhia credinței, și în
final reușesc să mă retrag glorios , având și propriile-mi recipiente pline cu lichidul
izbăvitor.
Ajung acasă dornic să mă pătrund de cele 22 º C setate pe dispozitivul de
ambient al centralei. Recuperez parțial căldura cedată practicării creștinismului, timp
în care constat, că ceremonia nu fusese atinsă de harul sfânt. Preoții și cu atât mai mult
sau mai puțin credincioșii, participaseră la parodierea unui proces religios, desuet, în
care nu mai crede nimeni.
Și totuși, România ocupă primul loc într-un top al celor mai religioase țări din
Europa. Studiul a fost făcut în 34 de state de pe continent. Un studiu făcut de Centrul
de Cercetare Pew (Statele Unite ale Americii) în 34 de țări europene arată că România
ocupă primul loc la capitolul „religiozitate”. Un procent de 55% dintre români se
declară „extrem de religioși”. La polul opus, sunt țări ca Estonia (7%), Danemarca
(8%) sau Cehia (8%). „Europenii sunt, în general, mai puțin religioși decât cei din
alte părți ale lumii. Dar, în Europa, există uneori diferențe semnificative în ceea ce
privește nivelurile angajamentului religios”, arată analiștii centrului american. Ca
profil al credinței, românii spun că religia este foarte importantă în viața lor (50%), se
roagă zilnic (44%) și cred în Dumnezeu fără nicio îndoială (64%). „Există multe
modalități de a defini ce înseamnă să fii religios: frecventarea serviciului religios,
frecventa rugăciunii, credința în Dumnezeu și importanța religioasă în viața cuiva”,
spun analiștii americani. Studiul arată că oamenii din statele din Europa Centrală şi de
Est sunt mai predispuși decât vest-europenii să fie „foarte religioși”. Alături de
România, în topul țărilor se află Armenia (51%), Georgia (50%), Grecia (49%).
Republica Moldova ocupă locul cinci, cu un procent de 47% al populației care se
declară extrem de religioasă.
„Jumătate sau mai mulți dintre adulții din Armenia, Bosnia, Georgia, Grecia și
România spun că religia este foarte importantă în viața lor, față de aproximativ unu
din zece adulți din Franța, Germania, Marea Britanie și alte câteva țări din Europa de
Vest”, se mai arată în studiul centrului american.
Se spune că religiozitatea unei națiuni se află într-un raport de inversă
proporționalitate cu gradul de cultură al cetățenilor săi.
Ce se poate spune despre gradul de educație al neamului nostru? De fapt al
poporului de pe teritoriul românesc indiferent de naționalitate?
Datele statistice pentru 2018, relevă faptul că , 42% dintre copiii români de 15
ani sunt analfabeți funcțional. Acest lucru înseamnă că deși pot citi, ei nu reușesc să
folosească informația dobândită pentru a rezolva probleme de zi-cu-zi. De exemplu,
nu pot înțelege instrucțiunile dintr-un manual sau nu pot alege ruta optimă de
deplasare, folosind o hartă.
Din păcate nu există date privind fenomenul la nivel de populație totală. Cifra
analfabeților funcționali ar îngrozi orice persoană cu oarece minte funcțională. Este
suficient să urmărim pe internet, interviurile gen ,,Vox Populi” luate unor oameni de la
sate, cu nivel de educație precară, dar cu aere de docți, care nu știu ce se întâmplă cu
soarele noaptea și cu luna ziua, nu îsi pot explica eclipsele de soare, și câte altele. Îi
privim amuzați de neștiința lor....Ei speră în rezolvarea problemelor lor existențiale de
către ,,stat”, perceput ca o entitate fizică, cu mai multe capete- primar, președinte al
țării, prim ministru- care trebuie să le rezolve cumva problemele, într-un orizont de
timp neprecizat.
Cu toții sunt însă, declarativ, creștini practicanți, atașați dogmelor religioase
despre care nu au habar. Pentru ei, semnificațiile sărbătorilor religioase, sunt explicate
de propriile stomacuri. Astfel, Crăciunul înseamnă pentru creștinii ortodocși, tăierea
porcului, iar paștele, tăierea mielului. Și ca un corolar, al acestei stări de fapt, conform
unui sondaj realizat de IRES, românii care spun că au un sfânt pe care-l „venerează”
l-au indicat pe Arsenie Boca drept favorit, deşi acesta nici nu a fost proclamat sfânt de
către Biserica Ortodoxă Română. Iisus Hristos apare abia pe locul al treilea în
preferinţele credincioşilor.
Cu toții au citit biblia, dar, mulți dintre ei nu pot face asocierea ,, Maica
Domnului” cu ,, Sfânta Maria”. Despre faptele apostolilor, ale sfinților înregimentați
în calendarul creștin ortodox, ce să mai vorbim.... de altfel nici foarte mulți dintre
preoți, nu au sesizat diferența dintre Vechiul și Noul Testament. Aproape toți clericii
și dogmele, evidențiază câteva diferențe, ce constau în modul în care Dumnezeu şi-a
administrat harul Său, mai mult sau mai puțin semnificative:
1. În Vechiul Testament, Dumnezeu a întors gândurile poporului Său spre
moştenirea sa cerească promiţându-i binecuvântări pământeşti o anticipare a celor
cereşti. Acum, de îndată ce El ne-a dat Evanghelia, putem aştepta binecuvântările
cereşti fără să avem nevoie de o imagine, de reprezentare pământească a acestora.
2. Vechiul Testament conţine tipuri şi figuri ale unor lucruri care vor urma.
Simbolul jertfei de la templu a fost împlinit când Cristos Însuşi a murit ca şi
Miel de jertfă. Toate jertfele din vechime erau o imagine a morţii lui Cristos.
Deci diferenţa este aceasta: în Vechiul Testament avem de-a face cu tipuri şi
simboluri, dar în Noul Testament acestea sunt împlinite. În Noul Testament noi
nu mai avem de-a face cu simboluri, ci cu realităţi.
3. În Vechiul Testament Legea a fost scrisă pe pietre. Ea era impersonală şi
imposibil de respectat. În Noul Testament Legea devine personală, scrisă în noi
de însuşi Domnul. Şi Domnul este Cel care ne dă harul s-o împlinim (vezi
Ieremia 31:31-34): "Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor;
şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa
pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: "Cunoaşte pe Domnul!", ci toţi mă vor
cunoaşte" (v.33-34).
4. Vechiul Testament este un legământ (un acord) al robiei, dar Noul Testament
este unul al libertăţii. Pavel ne spune acest lucru în Romani 8:15: "Şi voi n-aţi
primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere...".
Legea produce teamă în conştiinţa omului, dar în Noul Testament Evanghelia
eliberează conştiinţa şi umple inima cu bucurie.
5. Înainte de venirea lui Cristos în trup, Domnul s-a ocupat numai de o singură
naţiune pe care a ales-o. În Deut. 10:15 Moise explica acest lucru poporului lui
Israel: "Şi numai de părinţii tăi s-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei,
pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi".
( https://www.faclia.ro/index.php?dispatch=pages.view&page_id=63 06.09.2019)
Eu și lanțul trofic
Faceți-mi un hatâr. Întrebați ce este lanțul trofic, pe oricare din cunoștințele
voastre. Probabil, mai mult de 75%, nu vor răspunde la întrebare dar, vor evidenția
prezența omului, ca specie, în vârful lanțului trofic. M-am aflat până de curând în
rândul celor 75 %.
Scăpat de povara timpului, reușesc din ce în ce mai des, să-mi îndrept gândurile
aiurea. Privind o coloană de furnici ce cărau fragmente de frunze spre cămările
viitoarei ierni din imperiul furnicilor, mi-a trecut prin minte, că este posibil, ca
furnicile, să se afle în vârful lanțului trofic, și nu omul. Extinzând perspectiva, am
adăugat furnicilor albinele, scorpionii, scarabeii, sau oricare din cele cam un milion de
specii de insecte, cunoscute pe glob. Trăim în era insectelor, aceste nevertebrate cu
corpul segmentat ce constituie cel mai mare grup de animale de pe glob, depășind
numărul tuturor celorlalte specii de animale.
Cu prima ocazie, am căutat date despre lanțul trofic, definit ca un șir care
enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui anumit
ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al
lanțului său trofic. (Wikipedia)
Simplist, faptul că noi nu constituim hrana vreunei alte specii, ne-a făcut să ne
atribuim calitatea de ,,buricul pământului”. Simplist și greșit. Oamenii, se mănâncă
între ei, sunt mâncați de cei peste o mie de paraziti intestinali pe care îi găzduiesc , și
organismele saprofage ce așteaptă să îi devoreze la primul stop cardiac.
Să nu uităm însă, că suntem specia care deși declarată vârful lanțului trofic, a
tolerat canibalismul, în ,,leagănul civilizației” Europa, până la începutul secolului
trecut. Două cărţi publicate recent susţin că fenomenul de canibalism a fost prezent pe
continentul european până la începutul anilor 1900, scrie Daily Mail.
Prima carte, intitulată ’’Medicinal Cannibalism in Early Modern English
Literature and Culture’’, este scrisă de Louise Noble, profesor la University of New
England, Australia. Conform acesteia, mulţi europeni, de la membri ai caselor regale
până la oameni de ştiinţă, apelau în secolul trecut la remedii care conţineau oase,
grăsime sau sânge uman, în încercarea de a-şi trata diverse boli, de la dureri de cap la
epilepsie.
Chiar dacă ştiinţa îşi punea din ce în ce mai mult amprenta asupra medicinei,
oamenii continuau să fie superstiţioşi şi să creadă că dacă mănâncă o parte din
organismul altcuiva vor reuşi să se vindece de o anumită boală. De exemplu, ei
credeau că o durere de cap poate fi tratată cu o poţiune care să conţină craniu uman
zdrobit sau că dacă vor bea sânge de la o altă persoană, îşi vor vindeca propriile boli
de sânge.
Cealaltă carte, intitulată ’’Mummies, Cannibals and Vampires: The History of
Corpse Medicine from the Renaissance to the Victorians’’, scrisă de lectorul
universitar Richard Sugg, susţine aceeaşi idee ca şi prima carte. Potrivit lui Sugg,
întrebarea care se punea în acele vremuri nu era dacă trebuie să mănânci carne de om,
ci, mai exact, din ce parte a corpului uman doreşti să fie carnea.
Sugg povesteşte că un doctor din secolul XVII, Thomas Willis, care cerceta
bolile ce afectau creierul, crease o băutură specială, care conţinea craniu uman zdrobit
şi ciocolată. Willis spunea că băutura sa vindecă epilepsia şi sângerările nazale.
În aceeaşi perioadă, medicinii germani foloseau grăsimea umană pentru a crea
medicamente care ar fi vindecat guta sau o foloseau pe post de bandaj pentru diferite
răni.
Despre sângele proaspăt se credea că are proprietăţi revitalizante. Fizicianul
german Paracelsus credea, în secolul XVI, că sângele este bun de băut. De asemenea,
Sugg a descoperit o reţetă din Franţa anului 1679, care îi învăţa pe oameni cum să facă
marmeladă cu ajutorul sângelui.
Unele documente atestă că în 1847, un englez a fost sfătuit de un medic să
amestece craniul zdrobit al unei femei tinere cu melasă (un tip de sirop obţinut din
sfecla sau trestia de zahăr) şi conţinutul să i-l dea fiicei lui, care suferea de epilepsie.
Un ultim caz cunoscut de canibalism s-a petrecut în Germania, în anul 1908,
când un prizonier dintr-un penitenciar a fost forţat să bea sânge uman.
Recent vameşii din Coreea de Sud au descoperit peste 17.000 de pastile umplute
cu praf obţinut din rămăşiţe de copii, provenite din China, despre care chinezii cred că
pot vindeca orice boală.
Iată însă, că omul, considerat ultima verigă în lanţul trofic, se situează, de fapt,
la acelaşi nivel cu hamsia şi cu mult sub nivelul unui prădător ca ursul polar, au
constatat cercetătorii francezi.
Echipa de cercetători francezi de la Institutul de cercetare pentru exploatarea
mărilor (IFREMER), Institutul de cercetare pentru dezvoltare (IRD) şi Institutul
agronomic Agrocampus a ajuns la această concluzie calculând pentru prima oară
„nivelul trofic“ al omului, un indice care determină poziţia unei specii în lanţul trofic.
„Este adevărat că nu se află nimeni deasupra omului“, în orice caz nimeni care să îl
mănânce, a declarat Sylvain Bonhommeau, principalul autor al studiului, publicat în
Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), dar nu este nici
superprădătorul prezentat de comunitatea ştiinţifică, cel puţin în termenii alimentaţiei.
Nivelul trofic al unei specii este stabilit în funcţie de regimul său alimentar. Plantele,
care sunt primele producătoare de materie organică, aparţin primului nivel trofic, iar
erbivorele se află la al doilea nivel. Carnivorele, prădătorii care se hrănesc cu animale
erbivore, ţintesc spre nivelul superior. Nivelul trofic reprezintă aşadar „numărul de
specii intermediare între producătorii primari şi prădătorii lor", au precizat IFREMER
şi IRD într-un comunicat. Utilizând datele furnizate de Organizaţia pentru Alimentaţie
şi Agricultură (FAO), privitoare la consumul uman între 1961-2009, cercetătorii au
definit un nivel trofic de 2,2 pentru oameni, adică apropiat de cel al hamsiei şi al
porcului. Prădători superiori, cum ar fi ursul polar şi orca, pot atinge un indice de 5,5.
Datele de mai sus, nu au fost în măsură să-mi gâdile amorul propriu, sau să-mi
trezească entuziasmul.
Privind furnicile, aveam eu o bănuială, că nu suntem ,,cei aleși” dar, nici pe
aceiași treaptă cu hamsia sau porcul nu mă credeam a mă situa. Este adevărat, am
văzut mulți porci și hamsii în viață. Pe unii i-am mâncat , de alții am fost mâncat.
Indiferent de poziția în piramida trofică a cercetătorilor, pot spune că am fost și
am rămas, fără îndoială OM .
16/08/2019
Toamna
A venit toamna.. Una nouă... a șaptezecișiuna .... deci o toamnă nouă. Se simte
în răcoarea dimineții, în culoarea de miere a razelor de soare, în scurtarea timpului
între răsărit și apus...
Apropo, ați observat că majoritatea oamenilor sunt mai interesați de răsărit
comparativ cu apusul? Asta referindu-ne la fenomenele cosmice nu la poziția
geografică pe care nefericit le deținem ca națiune.
Răsăritul și apusul soarelui sunt evenimente zilnice, dar foarte frumoase și
fascinante de observat dintr-un punct de vedere. Când vezi răsăritul soarelui și apusul
soarelui în fotografii, este adesea dificil să spui care dintre ele este fotografiat. Asta
din cauza asemănărilor în culorile cerului în aceste perioade. Cu toate acestea, există
diferențe subtile între răsăritul soarelui și apusul soarelui, care se bazează pe luminile
observate în cer în aceste vremuri. Pentru unuii, apusurile de soare par să aibă un cer
mai puternic decât răsăritul soarelui.
Știm cu toții că soarele se ridică dinspre est și se scufundă sau se fixează în vest
asta indiferent de locul observației. Știm, de asemenea, că răsăritul soarelui are loc
foarte devreme dimineața, în timp ce apusul soarelui are loc în timpul serii. În timp ce
cerul este întunecat înainte de răsărit și devine strălucitor după el, cerul devine
întunecat după apusul soarelui. Pentru unii, este dificil să sesizeze orice diferență între
un răsărit de soare și un apus de soare în fotografii, dar cerul este mai roșu în timpul
apusului soarelui.
Și mai este ceva.... Subconștientul, asociază răsăritul soarelui, cu renașterea, cu
viața cu raiul, iar apusul cu opusul acestora, respectiv moartea, iadul.....
Privesc pe fereastra din stânga mea, singura fereastră a spațiului numit
bombastic birou, unde, elucubrativa mea gîndire se materializează în prezentele
cuvinte. Printre acoperișurile vecine, mi se înfățișează zilnic, apusul roșiatic al soarelui
din ziua ce tocmai a trecut.....
02/09/2019
Anomalii
Apa plată este la acelaşi preţ cu berea;
Brânza e mai scumpă decât carnea ;
Carnea de pui este mai ieftină decât ciupercile;
Nucile noastre mai scumpe decât nuca de cocos;
Laptele simplu mai scump decât laptele bătut.
Portocalele mai ieftine decât merele;
Cărţile sunt mai ieftine decât revistele;
Biscuiţii cu ciocolată sunt mai scumpi decât ciocolata;
Muzica bună e mai ieftină decât muzica proastă.; Măslinele umplute cu gogoşar sunt
mai ieftine decât măslinele umplute cu propriul sâmbure;
Ceasurile mici sunt mai scumpe decât ceasurile mari;
Hârtia nescrisă (A4) este mai scumpă decât hârtia gata tipărită;
Cartusele la imprimanta , sunt mai scumpe ca o imprimanta noua;
Vinul este mai ieftin decât strugurii;
Pixul cu mină este mai ieftin decât mina de pix fără pix;
Şi se mai presupune că omul este o fiinţă raţională...
Şi ca o încununare... :
Oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi care, pentru a
supravieţui, se „vând” ieftin.
Întâmplări
-După o oră:
El a terminat de cântat şi s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a
aplaudat...
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni
muzicieni ai lumii. El a interpretat câteva din cele mai dificile piese scrise vreodată, pe
o vioară estimată la $3,5 milioane. Cu câteva zile înainte, umpluse o sală de concerte
din Boston.Valoarea medie a biletelor $100.
Goana dupa bani si putere , au estompat pornirile umane spre lucruri subtile si
au dezvoltat niste oameni ... dezumanizati, care nu mai stiu sa mai traiasca, sa
iubeasca, sa asculte, sa empatizeze, care au uitat sa-si acorde timp pentru ei insisi, sa-
si inteleaga fiinta interioara. Totul se face in viteza. Inevitabil spre moarte... Si
singuratate. Si-atunci de ce ne grabim mereu , mereu ?
Fiindcă rezultatul ... se vede :
Nonvaloarea stăpâneşte astăzi lumea!
08 sept. 2019
Excurs despre timp
“Ce este timpul? Daca nu sunt intrebat, stiu. Daca sunt intrebat, nu stiu.”
În mod traditional, timpul e vazut ca fiind măsurarea distanței dintre
evenimente. El e compus din trecut, prezent și viitor. Trecutul e considerat ca fiind
ceva deja întâmplat și nu poate fi schimbat. Viitorul, in schimb, e considerat ca fiind
disponibil unei multitudini de posibilitati. Măsurăm timpul folosind multe unități,
unele bazate pe evenimente reale (rotația Pământului, în jurul Soarelui), altele sunt
arbitrare.
Conștientizăm evenimentele dintr-un punct de vedere personal și presupunem
că așa e peste tot. Adevărul este că nu toți oamenii percep timpul în același mod, stare
susținută și de Teoria Relativitatii apartinând fizicianului Albert Einstein. La inceput
a existat sub forma a 2 teorii: Teoria Speciala a Relativitatii a aparut in 1905 și afirmă
că viteza de “curgere” a timpului nu este aceeași în tot Universul – depinde de
observator (adică este relativă). Unii oameni percep “curgerea” timpului altfel decât
alți oameni. De exemplu, pe măsura ce îmbătrânim, procesăm mai puține informații pe
secundă despre mediul înconjurător, și percepem trecerea timpului, ca fiind mai rapidă
Conteaza mult perceptia personala asupra timpului. Timpul este asa cum il vede
fiecare, dar este si asa cum nu-l vede, dar il vad altii. Gratie timpului, orice si totul are
o identitate, adica prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e etern, noi trecem prin el.
Vine o vreme când meditezi profund la trecerea timpului. Şi pui în balanţă doi
termeni: devreme şi târziu. Încerci să defineşti timpul şi constaţi că este cea mai grea
definiţie. Te poţi defini ca fiinţă sau poţi defini viaţa folosind expresia timpului, dar
profunzimea semnificaţiei lui este nemărginită. Aşa cum este şi el. Timpul stă în
nimeni, timpul stă în toate. El este neputinţa şi neajunsul nostru. Iubire, dor, speranţă,
amintire, credinţă, regret, voinţă, durere, chemare şi dorinţă. Timpul stă în ceruri,
timpul stă în mare. De aceea nu simțim trecerea timpului când privim orizontul la
malul mării sau, ne pierdem privirile în albastrul infinit al cerului. Trebuie doar să
strângi în braţe clipa înţelegând că timpul ne uneşte şi tot el ne desparte.
Prezentul, îmi pare mai dur față de vremurile trecute..
Nu mai avem timp de visare… Altădată oamenii aveau timpul să viseze și să
amâne. Acum visătorul și cel care amână ies din ritm.
Nu mai avem timp de speranță… Suntem o lume care a uitat arta de a
spera. Din acest motiv, se-ntinde tristetea peste gândurile și chipurile noastre. Nu mai
avem timp de reculegere, trebuie să ne aruncăm in vârtej.
Nu mai avem timp pentru noi înșine…Blazați, apatici și reci, trăim toți cu
inchipuiri de tot felul privind viața noastră, viața lumii.
Cel mai bun sfat e cel pe care l-am primit si eu mai demult:
Simplifică-ți viața! Astfel îți vei simplifica și timpul! Evită curse contra-
cronometru. Poți ajunge primul, dar cu ce preț ? Ce activitate îți face cu adevărat
plăcere? Fă-ți timp doar pentru ea. Poți părea egoist, dar nu vei mai fi stresat și vei
oferi celor din jur o față mai luminoasă.
Psihiatrul American IRVIN YALOM stabilea o dihotomie a timpului în tratatul
său de Psihoterapie existențială, și anume: nevoia de activitate este specifică spiritului
occidental, în opoziție cu aplecarea spre simplitate și contemplație a orientalilor. Noi,
românii, suntem cam la porțile orientului…Cum zicea Pleșu, nu suntem nici așa, nici
altminteri…
Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată, spunea memorabil Octavian
Paler. Să știi să orânduiești timpul înseamnă să nu transformi niciodată mai târziu în
prea târziu. Dar când e timpul potrivit? Când e devreme şi când e târziu?
Omul este călător prin timp, dar și timpul călătorește prin om. Există ceasuri
care ne arată adevărata valoare a timpului. Ceasurile noastre lăuntrice. Ele măsoară
numai trăirile noastre. Sentimentele şi emoţiile. Intensitatea cu care atingem fiecare
clipă. Aceasta este măsura vieţii. Timpul se măsoară prin dragoste şi cunoaştere. Doar
aşa putem învăţa să trăim. Dacă nu măsurăm timpul cu inima, atunci ne rezumăm la o
simplă existenţă. Devreme şi târziu sunt doi termeni pe care doar inima noastră îi
înţelege cu adevărat fiindcă numai lăuntric poţi realiza cum se scurge timpul. El nu are
limite în adâncurile tale, însă are limite în faţa ta.
Trecutul, prezentul şi viitorul sunt fragmente din viaţă în funcţie de cum ne
raportăm la timp.
Toate la timpul lor se spune... Dar oare când este timpul lor? De multe ori nu
mai avem răbdare şi riscăm. Ne aruncăm devreme pe drumuri pe care nu suntem încă
pregătiţi să le exploatăm. Dar o facem pentru că suntem nerăbdători în faţa timpului.
Pentru că vrem să grăbim bucuriile şi satisfacţiile vieţii ştiind că avem doar o singură
viaţă. Şi nu e deloc greşit să rişti şi să lupţi pentru împlinire. Evident e vorba de un risc
raţional şi de a cântări cu atenţie situaţia în care te afli. Mulţi riscă fiind inconştienţi de
urmări şi atunci situaţia este destul de tristă.
Consider că e mai bine să rişti decât să rămâi un simplu spectator la trecerea
timpului. Viaţa nu înseamnă să aştepţi împlinirea. Ea nu va veni odată cu răsăritul
soarelui. Va veni în timp prin efortul şi lupta ta de a-ţi construi un drum luminos.
Câteodată realizăm că am trecut nepăsători prin timp. Că nu am avut curajul să
riscăm şi să profităm de clipa care ni s-a oferit. Că ne-am cheltuit timpul într-un mod
trist. Că nu am cerut iertare anumitor persoane dragi, nu am iertat sau nu am luptat mai
mult pentru ceea ce ne doream, că şansele au trecut şi nu vom mai avea ocazia să ne
întâlnim cu ele. Atunci înseamnă că este târziu. Şi se nasc regretele. Atunci înţelegem
dureroasa semnificaţie a termenului ireversibil. Aceasta defineşte timpul şi neputinţa
noastră în faţa lui.
Când pierdem pentru totdeauna persoane dragi, atunci termenul târziu se
îmbracă într-o suferinţă fără margini. Rememorăm clipele petrecute lângă cei care nu
mai sunt şi tot ceea ce le-am oferit. Şi strângem la piept doar amintirile privind în
urmă cu durere. Dar durerea devine şi mai puternică dacă avem regrete. Dacă ştim că
puteam petrece mai mult timp alături de ei. Dacă simţim că puteam să le dăruim mai
multă înţelegere şi iubire. Întotdeauna trebuie să profiți de cei dragi până nu e prea
târziu. Acest prea târziu este cumplit de dureros. Nu amânaţi, nu speraţi că timpul ne
aşteaptă sau se înduplecă de noi.
Trăiesc de la moartea tatei cu regretul că nu i-am îndeplinit o dorință banală
care, îmi era oarecum la îndemană. Îmi amintesc că după ce mi-am achiziționat prima
mașină, tata a venit la Tulcea cu nu știu ce ocazie. Nu venea des, ci doar când credea
că experiența lui era indispensabilă cine știe cărei ctitorii în prăpăditul nostru
apartament. După recepția lucrărilor, l-am dus la Constanța cu mașina mea... Pe drum
la in moment dat, mi-a spus oarecum rugător ,,Poate o dată, dacă ai timp, mă duci și pe
mine la Drânceni, să văd ce mai este pe acolo...” Plecase de tânăr din localitatea
natală. Nu am avut timp,să fac un drum de 500 de kilometri, deși a mai trăit circa 25
de ani, și am schimbat vreo 3 mașini....
Tragedia vieţii este că îmbătrânim prea devreme şi devenim înţelepţi prea târziu,
afirma Benjamin Franklin. Iată cum putem compara aici cei doi termeni care definesc
timpul. Înţelepciunea este un rezultat al timpului. Al experienţelor pe care viaţa le
scrie în noi. Şi de regulă ne întâlnim cu ea mai târziu decât ne-am fi dorit. Când
suntem la răscruce şi nu ştim ce drum să alegem, medităm adesea: Unde eşti, tu,
înţelepciune? Considerăm că îmbătrânim devreme deoarece timpul ne pare insuficient
pentru a ne semna misiunea şi a ne trăi viaţa. Târziu este atunci când nu mai putem
repara greşelile făcute şi nici recupera timpul care a trecut şi pe care poate nu am ştiut
să îl preţuim. Târziu înseamnă căinţă şi suferinţă.
Trăieşte ca şi când răsăritul de soare pe care îl priveşti ar anunţa apusul vieţii.
Profită de moment şi transformă-l într-o amintire memorabilă. Iubeşte mai mult. Din
toată inima. Riscă, implică-te şi luptă pentru sentimentele tale până nu e prea târziu.
Nu e niciodată devreme să fii fericit, dar cu siguranţă ajungi la un prag al timpului
când e prea târziu.
Fiecare zi are aceeaşi durată, însă nu şi aceeaşi intensitate. Depinde de noi cum
atingem fiecare clipă ca ea să aibă o strălucire aparte. Să nu fie devreme, dar, mai cu
seamă să nu fie târziu. Cântăreşte cu mare atenţie clipele şi înţelege care este valoarea
lor. Scrie o poveste deosebită cu cerneala timpului şi las-o să devină eternitate.
Pentru mine, constat ca percepția timpului este foarte legată de vârstă. Când
eram copil, sigur, noțiunea de timp îmi era străină, ziua era o joacă, o aventură și o
explorare continuă de dimineața până seara. Este adevărat că seara, ne aduna pe la
casele noastre, dar nu era decât o pauză. Totul continua a doua zi. Atunci timpul era
infinit.
Mai apoi s-au schimbat lucrurile si timpul a căpătat alte valențe. In adolescentă
a apărut senzația că timpul trece foarte greu când ma plictiseam, în orele de la scoală
care nu-mi plăceau, sau că zboară atunci când aveam ceva interesant de făcut și mai
ales cînd mă grăbeam undeva ...
Acum ,timpul nu mai înseamnă mare lucru... În fiecare din noi există doi
oameni: unul pe care îl vedem şi altul pe care nu-l vedem. Primul este omul fizic şi
social, cel de-al doilea, al esenţelor.
Omul se măsoară cu lumea în sens material, Pentru cei din afară cine eşti tu?
Eşti un obiect, o umbră şi nici atât: o cifră, o abstracţiune, două sunete individuale
indicând un obiect, o oportunitate în cel mai bun caz. Un om care trăieşte numai pe
plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate,
într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Trăind exterior fiecare dintre noi ne punem la
dispoziţia acestui exterior. În acest fel nu mai putem dispune de o forţă ordonatoare şi
nici nu putem găsi puncte de sprijin durabile care să dea stabilitate şi unitate fiinţei
noastre morale.
Pierderea statutului utilitar, o dată cu înaintarea în vârstă, oferă posibilitatea
explorării interioare a esențelor. Din păcate, timpul, nu-ți mai este aliat în această
explorare introspectivă, pierderea firească a simțurilor făcând să ne irosim inutili și
triști, contemplând apusurile, cu speranța lipsită de conținut a unui nou răsărit.
11 sept.2019
Extincția
29.sept.2019
Introspecție cu afinități
25 oct.2019
Iar 2
Am primit recent pe Facebook un mesaj ce cuprinde părerea unui român stabilit
în Olanda. Mi sa părut interesant. Băiatul își intitulează scrierea ,, Ce am avut
și ce am pierdut ’’. Am s-o citez în integralitatea ei. Zice:
,,Ce aiurea e mâncarea în Olanda și în tot vestul. Numai Italia se salvează. În
rest numai carton ca și ăla din care se confecționează cofrajele de ouă. Pământul e și
el vai de el steaua lui. Tot ce au vesticii este din furat. Au furat colonii și teritorii. De
ce au colonii ? Pentru că sau dus peste alții la furat, că acasă nu aveau nimic.
Noi românii aveam de toate. Am stat pe locul nostru. Atunci și acum ca
tâmpiții și proștii,ca să ne jefuiască străinii.
Ce e istoria?
O poveste cu tâlhari și criminali aia e este. De la războiul din Troia la
războiul din Golf. Același rahat. Expediții de jaf.
Acum câteva sute de ani vesticii lipsiți de resurse, trebuiau să meargă pe mare la
furat. Dădeau oglinzi și luau aur. Azi ne trimit nouă rahaturile industriei lor și noi
trebuie să plătim brandurile, cu resursele noastre naturale.
Cum sună de pildă ,,Cârnații de Turingia’’? O mizerie insipidă de altfel.
Dintru-un porc românesc nu poți face așa ceva nici din greșeală. Nici un amărât
de cartof pai nu le iese. Acolo zici că sunt peleți. De ciolanul afumat nici nu au auzit.
Ca urmare fasolea lor insipida oricum, devine inutilizabilă.
Așa că mi-am făcut o listă cu ce trebuie adus din România în vestul cel civilizat
-niște zeci de kilograme de cartofi,
- 200 de kg burtă de vită ;
-200 de kg de ciolane afumate;
- saci de mere
-ceapă;
- oală kukta de presiune;
- morcovi ;
- cutii de brânză neaoșă, net peste orice au ăștia;
- 30 de bucă i de brânză Homorod
-500 de metri liniari de cârnați;
- un braș de salam de Sibiu;
- o canistră de țuică de prune ;
-50 de table de slănină, și mai văd eu. Și îmi bag ...... în dietele lor de figuranți
de hoți, de zgârciti care ambalează fiecare cartof pai în parte, îi dau o denumire
pompoasă și de fapt e net inferior celor care se aruncau în spatele aprozarelor lui Ceau
escu.
Dar nu, nu civilizații sunt proști. Românii sunt proști. Au vrut o țară ca afară.
Ca afară o să fie.
Băi mototoliilor, fosta armata română cânta: ,,Nu vom ceda o palmă de pământ
chiar
de vom intra în mormânt’’. E cel mai bun pământ din lume. De aceea își rescriu
istoria toți vecinii noștri. Ca să pună laba pe el. Și nu numai vecinii. Care parteneriat
strategic care prieteni. Aiurea. Totul este o goană după resurse.
Vine pămpălăul ăla de Charles și își pune ceapa aici, face dulcețuri din fructe
Adevărate. Vrăjeală. Apropierea de resurse și noi metode persuasive de intrare
în posesia lor. Vezi doamne, este descendentul lui Vlad Țepeș. De ce nu al lui Bucur
ciobanul?
Fosta monarhie, aia de a abdicat pe la pa’șapte, e prezentă și ea la furat,
retrocedări, subvenție de la buget, etc. Merită subvenție, că ne-au lăsat pe mâna
rușilor.
Și românii ciotcă la șaorma cu de toate. Stau cu mâna la cosor și ochii’n
televizor.
Păi măi teritoriul acesta este absolut vital.
Cică ,,laptele din alpi’’. Un pișat. Vorbe, reclamă.
Imperiul Roman a invadat Dacia pentru că se dusese vestea că în Dacia curge
lapte și miere, iar vesela e din aur .
România Există ca țintă fixă pentru orice altă țară sau concern multinațional
Nu există prieteni în jocul profiturilor la nivel mondial. Vacă de muls atât și nimic
altceva, nimic mai mult. Mai mult țara e locuită de proști ușor de păcălit și manevrat.
Să fiu un popor săracă într-o ară ca România ......În mod cert, ai ceea ce meriți.
De ce, m-a întrebat un marinar, deși are ieșire la mare România, nu a însemnat
mare lucru în istoria navigatorilor și a vaselor de tot soiul . În afară de pânzarul
moldovenesc, alte corăbii românești el nu știa. Nu galere nu caravelle , galioane.
Nu brickuri, nu freegate, goelet,e baleniere crucișătoare sau cuirasate nu
portavioane etc .
Nimic în afară de bărci de pescuit și plute pe Bistrița.
Caravelele portugheze și spaniole au mers la furat până în America. Vikingii au
tras la ramele drakarelor mânați de foame tot până în America. În 1722 Olandezii au
descoperit insula Paștelui și au sărbătorit asta, măcelărind populația. Evident primii
invadatori planetari sunt englezii, după care vin spaniolii, portughezii, francezii,
turcii ... toți cei care aveau flote. Istoria i-a înregistrat ca descoperitori dar,
descoperirile au fost doar inerente în goana lor lacomă după bogățiile lumii. În
realitate mergeau la furat. Toată istoria navală, este un concurs pentru supremație și
descoperirea de noi rute comerciale. Mul și-au frânt gâtul. Olandezi au fost printre cei
mai temerari. Au forțat Novaia Zemlea (Nova Zembla cum spun ei pierzând navele și
întorcându-se acasă doar 5% după ani și ani pe o rută reușită doar peste 200 de ani de
către un spărgător de gheață atomic.
Dracii de englezi înhățat 60% din uscat la un moment dat. Și asta a durat până
în urmă cu 3-4 decenii. Foamea și lăcomia.
Mergeau la furat și spaniolii, nu pentru a face pe buni samariteni, chiar dacă-și
cărau
și preoții misionari după ei.
Românii aveau de toate, de aceea nu se omorau cu navigația. Neamurile care nu
aveau ieșire la mare și nici mâncare, dădeau buzna la vecini. Am intrat noi peste
careva? Niciodată pentru că aveam de toate! Acum s-a rezolvat. Nu mai avem. Așa
că niște milioane de români și-au la lumea în cap și sunt ba la muncă, ba la furat, ba
la ucis prin Afganistan în cârdășie cu alți hoți sau înrolați în Legiunea Străină.
Mecanismul jafului este simplu. Orice neam care întrepătrunde alt neam vine la
furat. Toți hoții au aceeași vrăjeală, ca englezii in India: cică aduc civilizația. Aiurea.
Au venit să fure. La noi indiferent că au fost habsburgii și apoi austroungarii,
care mai sunt încă, că au fost turcii, sau grecii din fanar că au fost nemții și pe urmă
rușii, aceeași situație. Toți au venit la furat. Până și bulgarii au venit la ciupeală pe
aici. De-a lungul istoriei, dintre vecini numai sârbii, au avut cele trebuiață așa că
măcar ei ne-au lăsat dracului în pace ’’.
Venind spre contemporaneitate, constatăm că , aparențele s-au schimbat.
Cuceririle se fac în numele apărării democrației, a lichidării anumitor tipuri de
armament, al cărui drept de deținere și-l arogă doar agresorii.
Există și metode de agresiune pe care îmi permit să le cataloghez ,, cu mănuși”.
Este vorba de alianțe, mai mult s-au mai puțin strategice, în care agresorul stabilește
regulile, și agresatul le acceptă și plătește cu resurse naturale, sau cash, mai mult
decât face.
Viitorul generatiilor actuale este decelat în flacoanele de Chanel 5 ale
membrilor masoni sau, nu ale diferitelor societăți mai mult sau mai puțin secrete.
Restul lumii, își ,,rupe oasele” pe pe altarul monitoarelor multinaționalelor,
împingând la cărucioarele pline de E-uri ale supermarketurilor, sau pierduți tâmp cu
ohii în ecranele smarturilor de sute de euro, absorbind cu nesaț, elucubrațiile curvelor
cu pedigree siliconat.
O lume a consumerismului, prost fardată, bazată pe suplimente alimentare, false
leacuri tradiționale, lipsită de fundamentul oricărei minimale culturi, sprijinită pe
bunuri ,,made in China” de calitate îndoielnică, sprijinindu-se în căutările căilor sale
viitoare pe discursuri motivaționale false ale unor falși înțelepți
13 nov.2019
CONFUZE
15 mar.2020
Iată că după patru luni, simt din nou imboldul de a relua mărturisirile
memorialistico-ontologice. Au fost patru luni extrem de consistente, în sensul
multitudinii de evenimente de care am avut parte la această trecere de la un an la altul.
Spre sfârșitul anului trecut am avut probleme cu inima. Oboseam foarte repede,
și aveam dureri în omoplatul stâng, la efort și când mă expuneam la temperaturi
scăzute. Găsisem însă leacul. O tabletă de nitroglicerină sub limbă, și situația revenea
la normal.cu timpul însă, aceste crize au devenit din ce în ce mai frecvente.
Nitroglicerina se simțea din ce în ce mai bine în cavitatea mea bucală, astfel încât
ajunsesem la două tablete pe seară. M-am cam luat de gânduri și, pentru că mai aveam
de chițibușărit la o machetă de corabie, am zis să mă duc la o consultație. Nu mai
vizitasem un cardiolog de peste doi ani. Continuasem cu tratamentul prescris de
dr.Stănescu de la Tulcea, pe care, cu ajutorul internetului îl ajustasem consistent
renunțând la statine , care ,,atacă ficatul” și la aspacardin. Abia ceva mai târziu, am
aflat că renunțarea la statine este mai dăunătoare decât consumul, favorizând
depunerea ateroamelor pe artere.
Analizând factorii defavorizanți, decid să consult un cardiolog. Constat că nu
cunosc nici unul, așa că apelez la cunoștințele masonice și totodată ,,frățești ” ale
consaqvinului meu frate. Acesta îmi recomandă soția unui ,,confrate” și, mă
programează pentru consultație. El deși mai mic, cunoștea în amănunt procedurile,
prin care trecuse vu ceva timp înainte.
Așadar, mă prezint doamnei doctor, cu dosarul medical, pe care îl răsfoiește cu
total dezinteres. După cateva cuvinte privind manifestările cordiale, ( a se citi ale
inimii) mă plachează pentru o ecografie. Mă îmbrac, preiau cu grație un pomelnic cu
denumiri mai mult sau mai puțin sofisticate de analize, o rețetă minusculă, și invitația
la data de ... ora .... la camera... în spitalul județean pentru un ,,test de efort”. Achit cu
grație modestul onorariu de 300 lei. Cu zâmbetul pe buze și rânjetul în suflet ,
muțumesc condescendent și, mă retrag.
În ziua următoare, mă prezint la camera... în spital la ora convenită. Tradiția
româneaască se manifestă plenar, doctorița întârzie o oră , nu se scuză, și trec la testul
e efort. În fapt o cursă pe o bandă rulantă, cu monitorizarea parametrilor de
funcționare a cordului. După aproximativ 15 minute, abandonez cursa, cu dreri în zona
inimii și a omoplatului stâng. Sunt admonestat că am abandonat. Motivez gestul prin
durerea acută, respirând șuierător – sacadat. Specialista este surprinsă de lipsa de
reacție a aparaturii la durerea pacientului. Stabilim să fac analizele, pe care să le
transmit prin maill, urmând ca pe aceiași cale să primesc medicația. Procedura se
încheie fără tarifare, astfel încât ne despărțim cordial.
A doua zi, vineri, mă prezint la un centru medical dedicat probelor de laborator.
Prezint pomelnicul, o domnișoară tastează câteva minute și zâmbitoare mă taxează cu
260 lei. Rânjetul sufletesc se extinde apelând din plin la catalogul bisericii ortodoxe.
Cei 40 de ani de muncă plus șase de pensie în care am plătit o contribuție consistentă
la sistemul de sănătate, sunt ZERO.
Descarc rezultatele analizelor de pe siteul prestatorului , le trimit specialistei în
bătăi cordiale și aștept un semn de la specialista în corduri. Nimic o zi, două, trei. Mă
iau de gânduri și un la cabinet. Asistenta spune că nu a primit nimic pe mail. Îmi
exprim stupoarea și solicit un tête-à-tête. Primesc încuviințarea și o nouă programare.
Trec peste amănunte, cu menșiunea că primesc dagnosticul de angină pectorală și
recomandarea de a efectua o coronarografie.
Câteva zile, oscilez între a accepta indicațiile sau a refuza. Constat că la
expedierea maillului cu rezultatele, aveam domeniul ,, .to” în loc de ,, . ro”. De aceea
nu ajunsese la doctoriță
Având în vedere situația actuală, paranoidă, am fost inspirat să creez aceast ă
lucrare - 90cm / 150cm - ”Lumina văzută” - povestea lucurirlor pe care le vedem în
bula noastră lipsită de resurse
Naționalism și patriotism
Mitropolia era compusă din vechea eparhie de Alba Iulia și Făgăraș, ridicată de
acum înainte la rangul de arhiepiscopie, cu sediul la Făgăraș, din episcopia greco-
catolică de Oradea, precum și din două noi episcopii, înființate atunci: cea de Gherla și
cea de Lugoj. Documentele papale sunt importante pentru că ele trasau și granițele de
vest ale mitropoliei greco-catolice. Aceste granițe coincid aproape perfect cu cele
stabilite la finalul Primului Război Mondial și restabilitate la finalul Celui de-al Doilea
Război Mondial. Practic, decizia Vaticanului din 1853 a contat decisiv în faptul că, în
cadrul Conferinței de Pace de după Primul Război Mondial, marile puteri au decis să
atribuie României orașe precum Oradea, Satu Mare și Aradul.
Însă documentele papale mai sunt importante și dintr-un alt motiv. Pentru prima
oară, un lider mondial, Papa Pius al IX-lea, recunoștea existența națiunii române, pe
care o numea ca atare, nu plebs sau natio valahica, așa cum era denumită în
documentele internaționale de până atunci. În epocă, existența unei națiuni române era
încă subiect de controversă, pentru că românii trăiau sub dominația a trei imperii: cel
otoman, cel rus și cel austriac, iar unii încercau să promoveze ideea că moldovenii, de
exemplu, ar fi o națiune diferită de cea românească. Acest tip de discurs este încă
promovat în unele medii, cu referire la românii din Basarabia, cei din Valea Timocului
sau la cei din comunitățile de aromâni, meglenoromâni sau istroromâni.
Restabilirea autonomiei bisericii unite a românilor ardeleni a fost o modalitate
prin care împăratul Franz Jozef a răsplătit loialitatea românilor în timpul Revoluției de
la 1848. La 11 ani după restabilirea mitropoliei greco-catolice din Transilvania era
restabilită și mitropolia ortodoxă, iar românii erau scoși de sub dependența față de
patriarhia sârbească de la Karlowitz.