M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane.

Note de curs (mss)

C6. Orașele medievale

Orașele medievale

Din punct de vedere cronologic și istoric, ele aparțin perioadei istorice medievale occidentale,
cuprinsă între Antichitate și timpurile moderne, începând din secolul al V-lea și până în secolul
al XV-lea (simplu spus, o perioadă istorică cuprinsă între anii 500 -1500). Datele istorice mai
concrete, chiar dacă sunt considerate arbitrare și supuse controverselor și dilemelor, sunt
anul 476 (căderea ultimului împărat roman din Occident) și anul 1492 (anul descoperirii
Americii de către Cristofor Columb). Mai exact, anul 395 marchează separarea dintre Imperiul
Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. De asemenea, un alt punct sensibil, cu
consecințe inegalabile în partea orientală a imperiului, este căderea Constantinopolului și
cucerirea lui de către turci în anul 1453.
Configurația spațială a orașelor medievale din spațiul nord-est european s-a datorat, în mare
măsură, schimbărilor sociale și politice, generate de declinul urban și criza economică a
Imperiului Roman din secolul al III-lea - IV-lea d. Hr.
Context politic: Au apărut probleme în Imperiul Roman de Apus, pe fondul crizelor politice.
Dioclețian, ofițer militar din Peninsula Balcanică, a fost proclamat împărat în anul 284. Acesta
a fost capabil să implementeze unele reforme, iar domnia lui (284-305) a marcat sfârșitul
crizei secolului al III-lea și începutul unei perioade de stabilitate, dar și a unei noi direcții în
politica imperială. Pentru o mai bună guvernare și administrare, a extins conceptul de
conducere asociată (tetrarhie sau ”conducere de către patru oameni”), menită să păstreze
integritatea puterii imperiale și exercitarea autorității (Gregory, 2013, 51)1.
Pe fondul luptelor interne din imperiu, a avut loc retragerea lui Dioclețian în 305; Constantin
cel Mare, fiul lui Constaninus I, a reunit imperiul și a devenit împărat în anul 324. A inaugurat
în anul 330 noua capitală la Byzantium, un vechi centru comercial, la intersecția rutelor vitale
care legau Europa de Asia Mică, având o pondere mai mare din perspectiva resurselor
economice, militare și sub aspect spiritual.
Denumit, apoi, Constantinopol, după numele fondatorului său, Constantinopolul era un port la
mare într-o poziție strategică, amplasat pe strâmtoarea Bosfor. Era protejat de fortificații,
transformându-l într-un centru inexpugnabil. Constantinopolul era privit simbolic Noua
Romă (Nhea Rome), fiind edificat pe șapte coline, având 14 unități administrative, bornă

1
În Veneția, la basilica San Marco, se poate admira un grup statuar care reprezenta tetrarhia. Grupul statuar a
fost luat de la Constantinopol în timpul jefuirii orașului în 1204 și integrat în exteriorul catedralei; o bucată ruptă
din original a fost găsită la Istanbul și se află în Muzeul Arheologic din oraș.

1
 M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane. Note de curs (mss)

aurită, propriul forum, propriul senat, preluate după modelul Cetății Eterne, un adevărat
bastion al civilizației romane. Pe de altă parte, în imperiu se afirmau și alte orașe – capitală.
Capitalele romane erau centre politice și militare și care exploatau resurse, bunuri și servicii
din zona rurală cucerită, pe când orașele medievale reprezentau piețe de desfacere pentru
zona înconjurătoare și produceau bunuri artizanale și manufacturate. Orașele din bazinul M.
Mediterane aveau legături mai strânse cu zona rurală, în comparație cu orașele din spațiul
nord-european. Orașele grecești și romane erau de fapt orașe-state, dar romanii separau
părțile centrale ale orașelor de restul teritoriului printr-un zid, delimitându-se în acest fel o
zonă numită pomerium, cu funcție sacră și dedicată zeilor (Nicholas, 1997, 4).2
Un factor important în formarea și extinderea orașelor l-au avut migrațiile, cunoscute în
literatură ca fiind perioada marilor migrații (sec. 3-11), și care s-au derulat în mai multe etape.
Migrațiile au avut loc în valuri succesive, generate de diverse popoare, pe care lumea romană
le cataloga ca fiind popoare barbare. Pe scurt, este vorba despre: triburile germanice (goții,
vandalii, anglii, saxonii); triburile asiatice (hunii, avarii, bulgarii, alanii); migrațiile
maghiarilor, care au intrat în Europa și au ajuns până în Burgundia (sec.10), urmați de
pecenegi și cumani; migrațiile târzii (arabii, vikingii, normanzii, turcii și mongolii);
Migrațiile germanice (sec. 3 - 4) s-au desfășurat dinspre E-V sau NE spre SV. Orașele au fost
devastate de invaziile barbare, dar au fost afectate și de crize economice, de deficiențe în
organizare și administrare. Francii, alamanii, vandalii și burgunzii au atacat și au jefuit orașele
europene, prin atacuri succesive, începând preponderent cu anul 250 d.Hr.
Populațiile care le-au creat probleme romanilor au fost populațiile germanice orientale: goții,
vizigoții, ostrogoții și vandalii, traversând tot estul Europei și oprindu-se la bariera naturală
creată de Dunăre. Partea orientală europeană a fost atacată de popoare de origine iraniană,
sarmații, alanii și goții. Pentru a supraviețui acestor atacuri, orașele au fost întărite prin ziduri
de incintă, preluând forma antică de oppidum, și edificând alte forme urbane de tip castrum,
de burgus, vicus.
Pe fondul decadenţei oraşelor romane europene şi a apariţiei formelor de oraşe de tip închis,
oraşul medieval apare iniţial ca spaţiu închis, cu zone de apărare strict delimitat de zonele
rurale. Zidul oraşului avea valoare de simbol, iar spiritul comunitar era intens. Densitatea
cadrului construit era o caracteristică a oraşului medieval, deoarece cetatea fortificată limita
acest lucru. Teoreticienii urbanismului medieval susţin absenţa cvasitotală a unei planificări
urbane, cu excepţia unor bastide (oraşe fortificate) sau a unor oraşe noi, ordonate în jurul unei
pieţe centrale sau străzi ortogonale.

Activităţile comerciale şi artizanale au jucat un rol primordial în incinta oraşului prin

accentuarea laturii de producţie şi de schimb; micile ateliere făceau parte din casele
locuitorilor integrându-se în viaţa de zi cu zi. Apariţia breslelor pe meserii nu însemna izolare
socială. Existau reguli urbanistice care vizau securitatea (în special, preocupări pentru

2
Nicholas, D. (1997). The Growth of the Medieval City. From Late Antiquity to the Early Fourteenth Century,
Routledge, p.4.

2
 M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane. Note de curs (mss)

apărare împotriva incendiilor – persistau construcţiile din lemn -), decorul (preocupare
pentru ornamente rafinate a caselor individuale), igiena şi serviciile (reglementări privind
gunoaiele menajere şi deşeurile).

Nu putem să nu remarcăm antinomia orașului medieval: pe de o parte, orașul propriu-zis era

o cetate întărită, dar și centrul exploatării unor terenuri agricole fertile; pe de altă parte, era
locul geografic unde s-a format aglomerația – urbs (ca materialitate spațială), și comunitatea
umană înglobată în cetate, numită civitas.
Orașele erau conduse de o nouă clasă socială, care locuiau aici, în bourg-uri (de unde și
denumirea de burghezi), administrau comerțul și producția artizanală. Acest melting-pot al
activităţilor artizanale, comerciale şi al oamenilor a condus în mod evident şi la unele forme
de segregare socială pe orizontală, în raport cu densitatea faţă de stradă (condiţia de „sărac”
era „măsurată”/apreciată şi în funcţie de poziţia sau îndepărtarea faţă de stradă). Oraşul
medieval se identifică în această manieră cu un anumit mod de viaţă şi „poate fi caracterizat,
cu excepţia castelelor, bisericilor, mănăstirilor şi edificiilor prin expresia unei civilizaţii a
colectivităţilor, ca simbol al aspiraţiilor şi conceptelor politice şi sociale ale citadinilor
(Pelletier și Delfante, 1994, 142)3.

În diversele epoci ale Evului Mediu, zidurile reprezentau, așadar, un punct forte pentru orașul
medieval: un oraș este o aglomerație înconjurată de un zid întărit4. Trei pătrimi dintre orașele
europene existente în anul 1500 au apărut în Evul Mediu, orașul medieval nefiind același cu
orașul roman. Pe lângă orașele medievale fortificate, existau deopotrivă și sate fortificate. De
exemplu, menționăm satele fortificate din sudul Franței, în particular din regiunea PACA
(Provence – Alpes - Cöte d'Azur), în prezent, veritabile situri atractive turistice: Èze, Saint-Paul
de Vence, ș.a.; în principal, erau foste burguri fortificate (castrum), structurate în jurul unei
biserici sau mănăstiri.
Noi forme urbane au apărut pe ruinele orașelor antice romane; zidurile întărite și fortificate
au proliferat și s-au extins în zona rurală, prin apariția unor cartiere mărginașe, dincolo de
zidurile fortificate și care purtau denumirea de faubourg - uri.
Din rațiuni defensive (din cauza frecventelor migrații ale popoarelor), orașul medieval
îngloba în zidurile sale locuințele, în timp ce faubourg - urile îndeplineau funcții
administrative și comerciale; pe măsura extinderii orașelor, aceste cartiere de margine au
putut fi incluse în perimetrul urban; de aici, și extinderea orașelor are loc prin includerea
zidurilor de incintă succesive.

3Pelletier J., Delfante, Ch. (1994). Villes et urbanisme dans le monde, Masson, Paris.
4Thierry Dutour afirmă că în Dicționarul Academiei Franceze, din ediția din 1694, figura această definiție pentru
orașul medieval occidental: ”ansamblu de mai multe case dispuse de-a lungul străzilor și închise de ziduri
comune și de șanțuri; această definiție era încă valabilă până în anul 1835”. Dutour, T. (2003) La ville médievale.
Origine et triomphe de l'Europe urbaine, Odile Jabob. Paris, p.24.

3
 M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane. Note de curs (mss)

Specialiștii susțin faptul că denumirea de faubourg este atestată în secolul al XII-lea, și este o
zonă locuită care se găsea, literar, ”fors le bourg” (derivat din franceza veche), adică dincolo,
în exteriorul cetății întărite. De asemenea, termenul însuși este asociat cu expansiunea lineară
a orașelor, în raport cu excesiva sa densificare. Din punctul de vedere al toponimiei și practicii
administrative, se mai păstrează în limbajul curent aceste denumiri în orașele din Franța și
Elveția (de exemplu, în metropola pariziană faubourg -urile: Saint-Honoré, Saint-Denis, Saint-
Antoine, Saint-Germain; în cadrul metropolei Lille, Saint-Maurice, la Bordeaux sau la Nantes,
etc.
În prezent, folosirea curentă a cuvântului este considerată oarecum desuetă întrucât făcea
referire la forme urbane vechi sau la etape istorice de creștere urbană care nu cadrau cu o
anumită condiție și compoziție socială. În plus, unii autori susțin faptul că denumirea veche
de faubourg a fost înlocuită cu noțiunea de banlieue (cartier de periferie, mărginaș)5.

În secolul al VI-lea, peisajul urban se transformă, grație importanței pe care funcția religioasă
o acordă orașelor administrative (biserici, catedrale, bazilici ale cimitirelor, palate
episcopale), întâlnite la Dijon, Langres, Tours.
În Europa, până în secolul al IX-lea, orașul medieval reprezenta sediul puterii locale, era
înainte de toate oraș episcopal; orașele se extind, devin centre comerciale importante (orașele
din Germania, Italia, precum Pavia sau Salerno). În Italia, începând cu secolele 12-13, mai
multe orașe sunt avantajate din punct de vedere economic și politic, mai ales în partea de
nord: Genova, cu privilegii comerciale grație monopolului exercitat în Marea Neagră, începând
cu anul 1261, Milano, Florența și Veneția, considerată ca o mare beneficiară a celei de- a patra
cruciadă (1202-1204).

În Peninsula Iberică, istoricii menționează o serie de orașe, care reprezintă o sinteză a trei
culturi dominante (creștină, evreiască și musulmană). Unele orașe se afirmă pe fondul
mișcării de eliberare spaniole împotriva musulmanilor din sud (Reconquista, începută din
secolul al XII-lea). În partea de sud a Spaniei, problema desemnării unor orașe capitale, pentru
secolele VI-VII, s-a pus doar în cazul unor orașe, precum Toledo, ca centru de putere al
regatului vizigot; se afirmă apoi Cordoba, devenită capitala emiratului și apoi a califatului
dinastiei omeiazilor; Granada, din provincia Andaluzia etc.

În partea de nord, în cadrul micilor regate creștine (Asturia, Castilia, Aragon și Navarra) au
apărut orașe, care urmăreau modelul Romei, precum: Oviedo, Leon, Pamplona; Lisabona (în
regatul portughez); regatul Aragon (în Catalonia, Valencia, Mallorca), cu domeniile sale
extinse și în Italia, prin teritoriile Siciliei, Sardiniei și Neapolelui). Prin urmare, apar capitale
fixe și stabile la Zaragoza, Barcelona, Valencia, Palermo, Cagliari și Napoli.

Mișcările migratorii din secolele X-XIV -lea au jucat un rol major în extinderea orașelor
medievale. Câteva state europene se distingeau prin rate de urbanizare mai semnificative
pentru acea vreme; Italia figura cu o rată de 20-25%, unde 2,5 – 3 milioane de locuitori erau

5 Despre etimologia cuvântului banlieue, a se vedea câteva precizări la secțiunea note.

4
 M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane. Note de curs (mss)

considerați citadini (Bairoch et al. 1988, 254). Aceeași sursă menționează rate de 20% în țări,
precum Belgia (22,4% pentru o populație urbană estimată la 280 000 locuitori, sau Spania
(21,5 %, pentru o populație estimată la 2.290.000 de citadini). Ca urmare a extinderii
teritoriale, noi orașe se formează, cunoscute în mare măsură și sub denumirea de bastide.

6.1. Bastidele

Bastidele sunt considerate orașe noi care s-au format în condiții sociale și politice diferite, cele
mai multe extinzându-se în partea centrală și sud-estică a Europei, începând cu secolele 12-
13. De multe ori, sunt asociate și sunt sinonime cu puterea regală centralizată. Reprezintă
rezultatul unei intervenții voluntare a cărei caracteristică principală este un plan ordonat, în
jurul unei piețe centrale. În esență, bastida este o formă de habitat grupat, rezultat în urma
unei amenajări urbane deliberate, promovate, fie de un domnitor laic sau religios sau de regii
Franței sau Angliei (Bernard, 1985, 354)..

Denumirea provine din limba veche provensală ”bastir”, care înseamnă” a construi”, ”a
edifica”. Mai sunt date și alte variante, derivate din familia de cuvinte: ”bastillon”, ”bastille”,
cu semnificația de fortăreață, castel întărit.

În Franța se disting mai multe bastide: Montauban (1144), Villeneuve-sur-Lot, Villefranche-

de-Rouergue, Cazeres, Montpazier, Aigues-Mortes, La Blaye (înfrățit cu orașul Măcin, j.
Tulcea), Carcassonne. Numai în partea de sud-vest a Franței, sunt repertoriate peste 250 de
bastide, repartizate în 14 departamente, multe dintre ele fiind situri protejate UNESCO.

Drumurile și rutele comerciale vin să joace un rol special în formarea de noi orașe întărite de
tip bastide. Pentru P. Iberică, și în părțile Franței, rutele și drumurile comerciale au avut un
rol important catalizator în apariția unor orașe fortificate, construite după un plan ordonat,
geometrizat. Printre ele, sunt menționate drumurile lui Sf. Iacob de Compostella. Veritabile
căi de circulație în Europa și axe culturale, ele au contribuit, fără îndoială, la extinderea
formelor urbane (era vorba mai degrabă de o renaștere urbană în părțile Europei litorale și
fluviatile din secolele XI-XII, prin acordarea de privilegii și drepturi orășenești).

În acest context, pentru regatul spaniol Aragon, de exemplu, modelul de extindere urbană a
fost dat de un mic burg, de tip castrum, numit Jaca; regele favoriza parcelări în jurul a două
sau mai multe căi de comunicație principale, dispuse în formă de cruce și acorda mai multe
privilegii considerate notabile pentru acea perioadă (facilități fiscale, drepturi de circulație,
scutiri de obligații militare). Era un model juridic pentru a atrage noi populații urbane.
Modelul Jaca a fost transferat apoi și orașelor Navarra și Estella (între anii 1077 – 1084)6.

Astfel, pe flancul sudic al Pireneilor, au apărut mai multe orașe de tip bastide (de exemplu,
Villafranca de Conflent). Orașele fortificate de tip bastide erau considerate modele
caracteristice urbanismului roman, parcela fiind unitatea de bază de la care se aplica

6Berdoulay, V., Bielza de Ory, V. (2000). Pour une relecture de l'urbanisme médiéval : processus transpyrénéens
d'innovation et de diffusion. Sud-Ouest européen, 8, Géographies culturelles, 75-81.

5
 M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane. Note de curs (mss)

amenajarea urbană. Parcelele erau egale, distribuite locuitorilor de rang social egal; acestea
erau amenajate și în funcție de condițiile climatice și de gradul de însorire, cu străzi ortogonale
la drumul principal, dacă drumul principal avea un traseu pe direcția est-vest. Mai târziu, din
rațiuni defensive, au fost adăugate și zidurile întărite și de apărare.

În afara continentului european, se remarcă câteva orașe care îndeplineau funcții comerciale
mai importante: Cairo, Rabat, Kairouan (Tunisia), Ierusalim, Beijing și orașele indiene. Partea
veche a orașului Cairo se numește și Fustat sau Al-Fustat; a fost prima capitală arabă a
Egiptului cucerită de arabi în anul 641. Aici fost construită și prima moschee a ţării şi a Africii;
era cetate întărită în timpul dinastiei omeiazilor (661-750) şi abasidă (750-1050).
Peste ocean, se disting civilizațiile Maya, cu orașe - sanctuar răspândite pe teritoriul Mexicului
(Chichen - Itza), în P. Yucatan, și în nordul Guatemalei (Tikal și Uxmal), situri protejate
UNESCO. În America de Sud, orașe notabile aparțin civilizației Inca (Cuzco, Machu Pichu).
Orașul medieval se identifică la modul general printr-o sinteză de elemente constitutive,
(Ungureanu și Țurcănașu, 2008, 59): elementul feudal, elementul ecleziastic, elementul
burghez.
1. Elementul feudal – defensiv se regăsește în: curtea stăpânitorului feudal, sediile aparatului
administrativ –financiar, militar, și este reflectat în toponimia locală, prin sufixele: bourg,
castle, château, châtel, vár;
2. Elementul ecleziastic este definit de rolul bisericii în viaţa societăţii medievale, prin
constituirea primelor nuclee de urbanizare. Este cazul orașelor: Münster, Würzburg,
Brandenburg (Germania), Sankt – Gallen (Elveția), Solca (j. Suceava);
3. Elementul burghez se regăsește în viața economică a cetății prin comercianţii, mesteşugarii,
zarafii, organizați în bresle.
Târgul Bucureștilor și străzile sale comerciale. Strada Lipscani

Vatra originară a Bucureștilor ar corespunde aproximativ cu suprafața ce înconjura vechea Curte

Domnească. Hotarele curții se cunosc, formate din vechiul curs al apei, care venea ceva mai la
stânga celui de azi, de ulițele corespunzătoare actualelor străzi Șelari și Gabroveni, și de o linie care
mergea în paralel cu actuala stradă Șepcari, la vreo 15 m spre est. Aceasta este partea cea mai veche
a Bucureștilor sâmburele din care a crescut, în cursul veacurilor, capitala de azi. Aici a fost ”târgul
din lăuntru”, cel dintâi centru comercial al orașului, aici prăvăliile sau dughenele negustorilor, aici
ulițele cele mai vechi (Giurescu, 2009, 101).

Axa principală era strada Lipscani, Ulița Mare. Zona centrală a târgului era una mixtă, compactă, cu
funcții rezidențiale și comerciale (prăvălii, hanuri și cafenele).
Prima cafenea cunoscută documentar datează din 1667, proprietatea unui oștean ienicer din garda
palatului împărătesc din Constantinopol (Gion Ionescu, 1899, 690). Toate cafenelele se extind
ulterior în restul oraşului, dar sunt întreținute, în mod special, de negustori turci, armeni şi evrei.

6
 M. Nae (2019). Geografia așezărilor umane. Note de curs (mss)

Istoricii nu știu cu siguranță prin documente când anume primii negustori români au dus mărfurile
din centrul comercial Lipsca, cu anumite mărfuri cunoscute în imaginarul colectiv de atunci ca fiind
mărfuri de Austria sau Saxonia. Celebritatea zonei Lipscani a devenit cunoscută în secolul al XVII-
lea. Conform Potra, în anul 1726, negustorii români au adus marfă de la Lipsca, de unde şi expresia
„a face lipscănie”. Majoritatea lucrărilor despre zona istorică a oraşului subliniază caracterul
comercial al acestuia. Reţinem opinia lui Gh. Potra (1990, 377) care subliniază acest fapt:

Este singura stradă din București, poate, care nu are apartamente de locuit, ci numai prăvălii și
instituții bancare, de la parter până la etajul întâi sau doi. Şi această caracteristică cred că a avut-o
și altădată, acum o sută sau două sute de ani în urmă. E strada negoțului și numai a negoțului; și așa
a fost dintru început și până în prezent.

Axa principală care valorizează cel mai bine semnificaţia istorică a centrului rămâne Str. Lipscani.
Aşa cum Podul Mogoşoaiei, astăzi Calea Victoriei, reprezintă o arteră comercială importantă în
ţesutul urban al oraşului, şi Strada Lipscani ar putea fi văzută ca un fel de „Cale a Victoriei”, dar la
altă scară, raportată la scara centrului istoric. Caracterul istoric şi comercial, amprenta
cosmopolită a zonei au determinat în mare parte şi o dinamică în schimbarea denumirii străzii, pe
anumite porţiuni, de-a lungul timpului.

Cunoscută şi sub denumirea de „Uliţa cea Mare”, în anul 1770, porţiunea dintre Strada Şelari şi
Podul Mogoşoaiei se numea „Şerban Vodă”; în anul 1852, pe planul Borroczyn, se numea
„Lipskani”, numai pe porţiunea străzilor actuale Şelari şi Smârdan, pentru ca spre est să apară cu
denumirea de „Uliţa Marchitani”, iar spre Piaţa Sf. Gheorghe, cu denumirea de „Zarafii”.
Denumirea de „Lipscani” se generalizează, pentru întreaga arteră comercială, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.

Note. Precizări.

Din punct de vedere istoric, termenul de banlieue conține mai multe ambiguități: a) cu semnificații
juridice privind drepturile și îndatoririle locuitorilor din perioada medievală; b) cu semnificații
geografice legate de poziția geografică și prezența centurilor de fortificații; c) cu particularități
simbolice, referitoare la categoriile sociale excluse din punct de vedere social. Hervé Villard - Baron
(2011, 29) susține faptul că prima banlieue, care s-a format în spațiul francez, este strâns legată de
abordările juridice din perioada Evului Mediu.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul corespondent din limba franceză, banlieue, provine din
rădăcina de origine germanică bann, care se raportează atât la sensul public, cât și la cel de
excluziune, și din termenul de leuga (la lieue, ”loc”, în limba franceză), termen utilizat încă din
perioada mai veche gallo-romană7.

7
Villard- Baron, H. (2011), Banlieue, quartier, ghetto: de l' ambiguité des définitions aux représentations, ”ERES,
Nouvelle revue de psychologie”, 2011/2, nr.12, 27-40.