Principii ale analizei cartografice

Prin principii de analiză cartografică a reliefului, înţelegem un ansamblu de norme şi

direcţii de studiu, bazate pe un standard ştiinţific de aplicare, care să permită cunoaşterea formelor
de relief, a relaţiilor existente între acestea, prin intermediul proceselor geomorfologice actuale,
precum şi a condiţiilor de evoluţie şi formare.
Aplicarea oricăruia dintre principii, în procesul analizei cartografice desfăşurate asupra
reliefului, presupune un aspect unitar, care vizează întregul spaţiu al hărţilor. Normele de ghidare
şi gradul de aplicare, pot fi dirijate de: tipul hărţilor, conţinutul acestora, scara reprezentării şi
scopul pe care îl are direcţia de studiu.
Pentru o corectă analiză cartografică prin intermediul principiilor, este necesară şi o bună
aplicare a acestora pe suportul hărţilor şi al schiţelor geomorfologice. O asemenea abordare, cu un
bogat conţinut ştiinţific, trebuie pusă în practică încă de pe parcursul etapelor de elaborare a
hărţilor. Astfel, cartarea pe teren, cartografierea în laborator, proiectarea şi întocmirea hărţii cu
elemente de redactare, trebuie să aibă în vedere paleta complexă de cerinţe pe care le aduc
principiile analizei cartografice. În felul acesta, hărţile ce corespund cerinţelor pe care le au
principiile, pot fi considerate cât mai complete, gradul lor de utilitate fiind cât mai mare şi mai
diferit, legat de varietatea domeniilor ştiinţifice şi aplicate, ce apelează la materialele cartografice
geomorfologice.

Principiile analizei cartografice sunt următoarele:

1). Principiul generalizări
2). Principiul clarităţii în reprezentare
3). Principiul expresivităţii
4). Principiul cantitativ
5). Principiul calitativ
6). Principiul uniformităţii
7). Principiul reprezentării cronologice
8). Principiul redării unitare
9). Principiul distribuţiei teritoriale în reprezentare
10). Principiul priorităţii în reprezentare
11). Principiul selectivităţii
12). Principiul analizei generale
13). Principiul analizei selective (logice)

Principiul generalizării

Analiza carografică a reliefului, presupune reprezentarea pe harta geomorfologică a unei

multitudini de elemente ale reliefului, în funcţie de gradul de complexitate pe care îl are spaţiul
reprezentat. Pentru o bună ilustrare şi corectă reprezentare pe hartă, se recurge la principiul
generalizării. Aplicarea acestuia în domeniul cartografiei, presupune reprezentarea prin semne
convenţionale a spaţiilor unde formele de relief de detaliu au o densitate deosebită sau o
multitudine. Se aleg semne ce reprezintă ansamblul şi nu detaliile, ce pot fi multiple.
Aplicarea acestui principiu presupune ilustrarea cât mai adecvată a caracteristicilor pe care
le are relieful dintr-o unitate de relief. La o primă abordare, ar însemna excluderea unor elemente,
ceea ce nu poate fi adevărat, acest fapt nefiind un obiectiv al generalizării. Practic prin generalizare,
noi alegem semnul convenţional şi dimensiunea acestuia, pentru a fi aplicat asupra unui grup de
elemente cum ar fi procese de tipul: ravenării, torenţialităţii, alunecării etc.
Gradul de generalizare poate fi mare sau unul redus, în funcţie de:
- scara hărţii;
- dimensiunile formelor de relief;
- densitatea microformelor de relief.

Astfel, scara hărţii, are un rol principal în determinarea gradului de generalizare. Scările mari
(de detaliu) au un grad de generalizare redus, pe alocuri chiar acesta nu se aplică. Practic în această
situaţie, pe suportul hărţii este posibil şi este indicat să reprezentăm detaliile reliefului. De exemplu
schiţele de hartă, ce însoţesc hărţile de ansamblu şi explicaţiile studiilor asupra reliefului, au
posibilitatea de a reprezenta în integralitate elementele de detaliu dintr-un spaţiu. Hărţile realizate
la scară mică, recurg la principiul generalizării pentru a putea cuprinde configuraţia reliefului din
spaţiul reprezentat.
Dimensiunile formelor de relief sunt deasemenea determinante în stabilirea generalizării pe
hărţile geomorfologice. Formele mari nu se pot generaliza, decât dacă scara este extrem de mică
(de ex. o hartă de prezentare a reliefului României, la scară 1: 1 500 000, va pierde multe dintre
detalii), iar pe măsură ce dimensiunile componentelor reliefului sunt mai mici, acestea pot fi
generalizate. De exemplu areale cu alunecări de teren, prăbuşiri de stânci, ravenări, crovuri etc.
Pot apărea situaţii în care unicitatea unui element, în cadrul peisajului geomorfologic, să necesite
reprezentarea sa printr-un semn distinct, pentru a scoate în evidenţă prezenţa acestuia (de exemplu
un martor de eroziune).
O densitate prea mare a formelor de relief, cum este cazul microformelor, conduce automat la
generalizarea reprezentării. Dimpotrivă o densitate mică, conduce la un grad de generalizare redus.

Metode de analiză cartografică

Noţiunea de metodă este intens utilizată în geomorfologie şi în geografie, la toate nivelurile
şi ramurile de studiu. Abordările iniţiale ale acestui termen şi introducerea sa în problematica
studiilor efectuate asupra reliefului, s-au făcut odată cu începerea explorărilor asupra mediului
unor teritorii şi continente îndepărtate, în vederea cunoaşterii. Pe parcursul efectării expediţiilor s-
a observat necesitatea sitematizării modului de obţinere a informaţiilor, în urma contactului direct
cu elementele studiate, pentru transpunerea acestora în sisteme şi tipuri recunoscute de
comunitatea academică. În geografie, pe partea studiului reliefului, noţiunea de metodă poate fi
regăsită, în mod constant, începând cu lucrările publicate din secolul al XIX – lea.
În prezent, la nivelul de dezvoltare pe care îl are cercetarea din sec. al XXI – lea, metoda,
este asociată în primul rând cercetării geografice şi geomorfologice. Există veritabile cursuri,
tratate şi direcţii de dezvoltare şi aplicare asupra metodelor.
Definirea termenului de metodă are o anumită complexitate, de unde derivă şi o paletă mai
largă de definiţii. Astfel termenul de metodă provine din limba germană – methode.
Prin metodă, aplicată în geomorfologie şi mai ales pe latura analizei cartografice, înţelegem
un ansamblu de: procedee, reguli, principii şi maniere de lucru, ce se utilizează în cadrul studiilor
specifice.
 Strict în cartografia geomorfologică, metodele pot fi definite ca ansamble de modalităţi
grafice convenţionale de transpunere pe hartă a caracteristicilor mediului geografic.
La nivelul studiilor geomorfologice metodele de cercetare sunt destul de variate, numai în
domeniul analizei cartografice asupra reliefului identificăm următoarele metode:
1. Metoda semnelor convenţionale
2. Metoda arealelor
3. Metoda curbelor de nivel
4. Metoda fondului colorat
5. Metoda izoliniilor
6. Metoda liniilor de mişcare
7. Metoda umbrelor
8. Metoda haşurilor
9. Metoda punctului
10. Metoda cartogramelor
11. Metoda cartodiagramelor
12. Metoda reprezentării spaţiale a reliefului

Metoda semnelor convenţionale

Analizarea conţinutului cartografic al hărţilor geomorfologice, se bazează în mod direct pe

examinarea semnelor convenţionale. Reprezentarea reliefului pe hărţi, prin metoda semnelor
convenţionale, este cel mai des folosită, acestea având cea mai largă utilizare, comparativ cu
celelalte metode de analiză cartografică.
Geomorfologia prin ramura sa - Cartografia geomorfologică – prezintă metode proprii de
reprezentare a formelor de relief, având semne convenţionale specifice, special introduse sau
preluate şi adaptate de la alte domenii precum sunt: topografia, hidrologia, oceanografia etc. Tot
acest complex de semne convenţionale, respectă principiile şi normele de aplicare, existând
elemente convenţionale stabilite pe plan naţional şi internaţional. Practic semnele convenţionale
nu se aleg întâmplător, ele fiind adoptate pe baza unor argumente de ordin cartografic şi
geomorfologic, de către comunitatea academică de specialitate.