2.

Reprezentarea reliefului pe hărţile geografice de ansamblu

Relieful este unul din elementele de bază ale cadrului natural. Datorită legăturilor pe care le are cu
clima, solul, hidrografia, reliefului i se acordă o mare importanţă în reprezentarea completă, exactă pe
orice hartă, de aceia trebuie studiat în mod deosebit. Relieful prezintă importanţă pentru circulaţie – prin
accesibilitatea sau inaccesibilitatea pantelor sale, pentru construcţii – prin înclinarea formelor sale, pentru
turism – prin varietatea formelor sale, pentru agricultură etc.
Din toate elementele de conţinut ale hărţii geografice de ansamblu relieful este cel mai greu de
reprezentat atât a varietăţii formelor sale cât şi a desfăşurării lui în spaţiu. Pe hărţile de ansamblu se
reflectă particularităţile generale ale reliefului, contribuind astfel la determinarea formelor principale ale
reliefului, determinarea altitudinilor maxime şi minime. În reprezentarea reliefului trebuie să se ţină
seama de aşa proprietăţi ca comensurabilitatea, plasticitatea şi conformitatea.
Comensurabilitatea dă posibilitatea de a aprecia de pe hartă elementele reliefului (panta,
altitudinea, volumul etc.)
Plasticitatea cere ca reprezentarea să fie în aşa fel realizată încât cititorul cu uşurinţă să
deosebească formele pozitive ale reliefului de cele negative.
Conformitatea pretinde o reprezentarea care să nu deformeze realitatea, ceea ce se poate obţine
printr-o cunoaştere bună a reliefului.
În respectare acestor proprietăţi sau propus diferite metode de reprezentare a reliefului ca metoda
cotelor, curbelor de nivel, semnelor convenţionale, perspectivă, haşurilor, punctelor, umbririi, tentelor
hipsometrice etc.
Metoda perspectivă (fig. 1) este cea mai veche metodă folosită încă din antichitate, dar care nu ş-
ia pierdut importanţa până în prezent, fiind mult perfecţionată. În această metodă a fost reprezentat
relieful pe harta lui D. Cantemir. Aceasta este o metodă intuitivă, fiind folosită pe unele hărţi şcolare.
Metoda indică regiunile mai înalte ale suprafeţei uscatului, dar nu oferă o caracterizare obiectivă a
formelor pantelor, altitudinilor. Ea prezintă la fel atât regiunile muntoase cât şi dealurile, reprezentând
relieful prin desenul în perspectivă. O variantă a acestei metode este acea fiziografică, care este larg
întrebuinţată în hărţile tematice (geomorfologice) pentru reprezentarea diferitor forme şi tipuri de relief.

Fig. 1. Reprezentarea reliefului prin desenul în perspectivă

Metoda haşurilor se bazează pe principiul iluminării verticale, a suprafeţei terestre (fig. 2).
Conform acestui principiu cu cât suprafaţa este mai înclinată cu atât mai puţină lumină primeşte. Pentru
reprezentarea acestui principiu pe hartă Lehman în anul 1799 a propus reprezentarea acestor suprafeţe
(reliefului) prin haşuri – liniuţe scurte. Haşurile sunt liniuţe care au direcţia liniei de cea mai mare pantă.
Pe o suprafaţă plană nu va fi nici o liniuţă. Cu cât panta este mai mare, cu atât mai vor fi mai multe haşuri
şi harta va fi mai întunecată. La o pantă mare haşurile sunt mai multe, mai scurte şi mai îngroşate, spre
deosebire de o pantă mai domoală, unde haşurile sunt mai puţine, mai lungi şi mai subţiri. În acest caz o
suprafaţă plană orizontală primeşte mai multă lumină, pe când o suprafaţă verticală nu primeşte lumină de
loc. Plecând de la aceste considerente Lehman a reprezentat pantele reliefului printr-o umbrire făcută cu
ajutorul unor liniuţe scurte numite haşuri (metoda a fost mai târziu modificată de alţi cartografi). Această
metodă permite reprezentarea plasticităţii reliefului, însă ea încarcă foarte mult harta, nu permite
determinarea altitudinilor, regiunile plane rămân albe, necesită o muncă migăloasă. În prezent haşurile se
folosesc în combinaţie cu alte metode (izohipselor etc.).

1
 Fig. 2. Reprezentarea reliefului prin haşuri

O altă metodă de reprezentare a reliefului, bazată pe principiul iluminării este metoda umbririi
(fig. 3). Metoda constă în a umbri pantele după principiul luminii oblice sau verticale. Umbrirea se face
folosindu-se o singură culoare cafenie sau surie, modificându-i nuanţa. În cadrul iluminării oblice sursa
de lumină se consideră în NV, astfel pantele mai umbrite sunt cele SE. În acest caz formele de relief se
evidenţiază şi mai bine, deoarece umbrirea coincide cu panta mai abruptă. Metoda evidenţiază trăsăturile
caracteristice ale reliefului, direcţia lanţurilor montane. În ultimul timp în metoda umbririi se folosesc mai
multe culori, aceasta contribuie la diferenţierea altitudinilor reliefului.

Fig. 3. Reprezentarea reliefului prin metoda umbriri

Metoda punctelor, elaborată de Eckert, pentru hărţile la scară mică, constă în reprezentarea
reliefului nu prin haşuri, ci prin puncte cu dimensiuni diferite (fig. 4). Această metodă nu simplifică atât
de mult relieful ca metoda hipsometrică, nici nu lasă albe suprafeţele orizontale ca metoda haşurilor.
Trecerea de la o pantă la alta este mai bine redată prin puncte de mărimi diferite. Cu cât panta este mai
abruptă cu atât punctele sunt mai mari. Metoda dată acoperă multe detalii ale hărţii, din care cauză se
foloseşte mai rar, fiind utilizată în reprezentarea reliefului pe hărţile regiunilor de deşert (dune, hamade,
erguri etc.).

Fig. 4. Reprezentarea reliefului prin puncte

Metoda tentelor hipsometrice (fig. 5) , fiind cea mai des folosită în reprezentarea reliefului, se
aseamănă mult cu cea a curbelor de nivel, liniile ce unesc punctele cu aceiaşi altitudine. Pe hărţile de
ansamblu însă aceste izolinii datorită generalizării sunt numite izohipse (de la grecescul izos – egal,
hipsos – înălţime). Pe hărţile topografice echidistanţa izoliniilor este constantă, pe când echidistanţa dintre
izohipse pe hărţile de ansamblu se măreşte odată cu altitudinea. Cu ajutorul izohipselor se pot evidenţia
formele majore ale reliefului. Astfel, izohipsa de 200 m diferenţiază şesurile de înălţimi; cea de 500 m –
diferenţiază înălţimile de podişuri; cea de 1000 m este graniţa superioară a munţilor joşi; cea de 2000 m –
graniţa superioară a munţilor medii. Pentru a da reliefului o plasticitate, spaţiul dintre izohipse se
colorează în culori diferite şi nuanţele lor. Spaţiile dintre izohipse cu aceiaşi culoare formează treptele
reliefului. Colorarea treptelor reliefului se face după principiul intensificării culorii în raport cu creşterea
altitudinii reliefului, imaginându-se scala intensificatoare de colorare a reliefului (verde – câmpii, regiuni
joase mai mult acoperite cu vegetaţie, şesurile se colorează în verde, care devine cu atât mai închis cu cât
altitudinea absolută este mai mică şi invers; galbenă – înălţimi, podişuri; maro – munţi, mai puţin
acoperite cu vegetaţie, stânci oxidate), şi albastru pentru apele care reflectă cerul cu culoarea dată. În
2
cazul regiunilor muntoase acoperite cu zăpadă, gheţari se foloseşte culoarea albă. Metoda hipsometrică ne
dă posibilitatea să obţinem o imagine expresivă, plastică, obiectivă şi precisă a reliefului .

Fig. 5. Reprezentarea reliefului prin tentele hipsometrice

Metoda stereoscopică constă în suprapunerea a două desene în curbe de nivel, colorate unul în
roşu iar celălalt în verde. Privind reprezentarea cu ajutorul unor ochelari cu filtre pentru culorile
respective vom observa cele două desene obţinând efectul stereoscopic. Acest procedeu este numit
procedeul anaglific (fig. 6).

Fig. 6. Reprezentarea reliefului prin procedeul anaglific

Prin efectul plastic pe care îl creează procedeul anaglific este foarte atrăgător şi este folosit în
multe atlase. Metoda se foloseşte în geomorfologie. Perfecţionarea continuă a metodei stereoscopice o va
putea face utilă nu numai pentru reprezentarea reliefului, ci şi pentru reprezentarea unor elemente
meteorologice (curenţii atmosferici la diferite înălţimi), oceanografice (curenţii oceanici la diferite
adâncimi), geologice etc.
Fiecare din metodele enumerate are avantajul sau dezavantajul său în reprezentarea reliefului.
Unora din ele le este caracteristic efectul plasticităţii, altora - cel al comensurabilităţii. Din această cauză
pe hărţile de ansamblu, deseori se foloseşte combinarea acestor metode.