CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE,FIZIOLOGIE SI BIOMECANICA A COLOANEI

VERTEBRALE

I.1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situată în partea mediană şi

posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol, fiind axul de susţinere al corpului,
protejând măduva spinării şi participând la executarea diferitelor mişcări ale
trunchiului şi capului.
(fig. I.1)

7 Vertebre cervicale

12 Vertebre toracice

5 Vertebre lombare

Sacru
Coccis

Fig. I.1. Coloana vertebrală

Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:

1. Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt în număr de 7 şi se notează de
la C1 la C7; împreună formează coloana cervicală.
2. Vertebrele toracice răspund toracelui; ele sunt în număr de 12 (se notează de
la T1 la T12) formând împreună coloana toracică.

6
 3. Vertebrele lombare răspund regiunii lombare (peretele posterior al
abdomenului); ele sunt în număr de 5 (se notează de la L1 la L5) şi împreună
formează coloana lombară.
Vertebrele coloanei cervicale, toracice şi lombare sunt oase mobile şi
independente; ele se mai numesc din această cauză vertebre adevărate.
4. Vertebrele sacrate în număr de 5 (se notează de la S1 la S5) - şi vertebrele
coccigiene - în număr de 4-5 (se notează de la Co1 la C05) răspund pelvisului. Ele se
sudează dând naştere la două oase: sacrul, respective coccigele. Fiind oase sudate
între ele se mai numesc vertebre false.
Vertebrele adevărate sunt constituite după un tip comun; toate au, prin urmare,
anumite caractere generale. Vertebrele prezintă însă și modificări regionale, din cauza
raporturilor anatomice diferite, cât și a diferențelor funcționale. Aceste modificări
formează caracterele regionale ale vertebrelor. Unele vertebre prezintă particularități
anatomice care le deosebesc chiar și în cadrul regiunii din care fac parte, formând
caracterele speciale ale vertebrelor.
Caracterele generale ale vertebrelor adevărate
O vertebră adevărată are două părți: una anterioară, reprezentând un segment de
cilindru plin, numit „corpul vertebrei”; alta posterioară reprezentând arcul vertebrei.
(Fig. I.2)
Arcul vertebrei este legat de corpul vertebrei prin două mici punți numite „pediculii
arcului vertebral”

7
 Fig. I.2. Vertebra
Elementele unei vertebre sunt: corpul, arcul și pediculii arcului delimitează
gaura vertebrei.
1. Corpul vertebrei este porțiunea cea mai voluminoasa a vertebrei. El prezintă
două două fețe: una superioară și alta inferioară, precum și o circumferință.
Circumferința are o porțiune anterioară ce se întinde între cei doi pediculi ai arcului
vertebral și o porțiune posterioară care privește gaura vertebrei, formând astfel
peretele anterior al acesteia.
2. Arcul vertebral formează perete posterior al găurii vertebrale și este alcătuit
din mai multe elemente:
- Două lame vertebrale, ce se întind de la pediculi la procesul spinos. Fiecare lamă
prezintă: fața anterioară ce privește spre gaura vertebrei; fața posterioară acoperită de
mușchi; două margini: una superioară, alta inferioară; o extremitate medială ce se
unește cu cea de partea opusă; o extremitate laterală ce se întinde pâna la masivul osos
format de pedicul, procesul transversar și procesele articulare;

8
- Procesul spinos ce se prelungește înapoi, pornind de la locul de unire a celor două
lame vertebrale. Procesul spinos are o bază, un vârf, două fețe laterale, o margine
superioară și alta inferioară;
- Procesul transversar este reprezentat de doua proeminențe: una dreaptă și alta
stângă, ce pleacă de pe părțile laterale ale arcului vertebral. Prezintă o bază, un vârf, o
față anterioară și alta posterioară, o margine superioară și alta inferioară.
- Procesele articulare, în număr de patru, se grupează în două superioare și două
inferioare. Procesele superioare al unei vertebre se articulează cu procesele articulare
inferioare ale vertebrei superioare.
3. Pediculul vertebral este reprezentat de cele două punți care unesc
extremitatea fiecărui arc vertebral cu corpul vertebrei. Pediculii au câte o margine
inferioară mai scobită și alta superioara mai puțin scobită. Prin suprapunerea a două
vertebre între aceste margini scobite, se delimitează gaura intervertebrală.
4. Gaura vertebrală este formată înainte de corpul vertebrei, înapoi de arcul
vertebral, iar pe lateral de către pediculii vertebrali. Din suprapunerea tuturor găurilor
vertebralem ia naștere canalul vertebral.
Vertebrele false sunt în număr de nouă sau zece; ele se sudează formând două
oase: sacrul şi coccigele.
Sacrul este un os median şi nepereche situat în continuarea coloanei lombare,
deasupra coccigelui şi înfipt ca o pană între cele două oase iliace (Fig. I.3).

Pe scheletul articulat este oblic îndreptat de sus în jos şi dinainte înapoi, astfel
că baza lui formează cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu
(Promontorium) de o mare importanţă obstetricală şi antropologică. Privit pe un os
izolat se vede că sacrul are extremitatea superioară mai voluminoasă decât cea
inferioară, având forma unei piramide; în plus el este recurbat înainte. Este format
prin sudarea a cinci vertebre sacrate. Osul sacru al adultului prezintă, în general,

9
diferenţe sexuale (evidente): la bărbat este mai lung, mai îngust şi mai curbat anterior
decât la femeie.

Fig. I.3. Sacrul

Coccigele este format prin sudarea a patru vertebre coccigiene {Vertebrae
coccygeae I-IV). Se află situat în continuarea sacrului şi este format din unirea celor
patru sau cinci vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median şi nepereche,
prezentând de studiat două feţe, o bază, un vârf şi două margini.
Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale
Coloana vertebrală nu este rectilinie. Prezintă două feluri de curburi: în plan
sagital şi în plan frontal.
1. Curburile în plan sagital. Sunt orientate fie cu convexitatea înainte, când se
numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze (Fig. I.4). La
coloana vertebrală aceste curburi sunt în număr de patru:
a) curbura cervicală cu convexitatea înainte;
b) curbura toracică - cu convexitatea înapoi;
10
c) curbura lombară - cu convexitatea înainte;
d) curbura sacro-coccigiană - cu convexitatea înapoi.

În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu

convexitatea înapoi. La nou-născut, coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacrat,
ce separă cifoza cervicotoracică de cea sacrococcigiană. Lordoza cervicală apare în
lunile 3-5; este rezultatul ridicării capului de către sugar. Lordoza lombară apare în
jurul vârstei de 2 ani şi se datorează staţiunii vertical şi locomoţiei.

Curbură cervicală

Curbură toracală

Curbură lombară

Fig. I.4. Curburile coloanei vertebrale în

plan sagital

2. Curburile în plan frontal Sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital. În
mod obişnuit întâlnim:
a) curbura cervicală - cu convexitatea la stânga;
b) curbura toracică cu convexitatea la dreapta;
11
c) curbura lombară – cu convexitatea la stânga.
Curbura toracică este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai
dezvoltaţi la membrul superior drept; celelalte două curburi sunt compensatorii, având
scopul de a restabili echilibrul corporal. La „stângaci", curburile în plan frontal sunt
îndreptate în sens invers.
Mușchii regiunii posterioare a trunchiului și ai cefei
Din punct de vedere al formei și a situației lor, mușchii acestei regiuni sunt de două
feluri:
 Mușchi superficiali, care leagă membrul superior de coloana vertebrală(Fig.
I.5)
 Mușchi profunzi, proprii ai coloanei vertebrale(Fig. I.5)

Fig.I.5 Mușchii posteriori ai trunchiului

12
 Din prima categorie de muşchi distingem în primul rând pe cei ce leagă coloana
vertebrală de scapulă, cu localizare în regiunea spino-toracică; ei sunt următorii:
muşchiul trapez, muşchii romboizi mare şi mic şi muşchiul ridicător al scapulei. în al
doilea rând distingem muşchii vertebro-humerali cu localizare lombară, cum este
muşchiul dorsalul mare.
Mușchii planului I - mușchiul Trapez și mușchiul Latissim.
 Mușchiul Trapez are o forma triunghiulară, cu baza la coloana vertebrală și
vârful la humerus. Împreună cu cel de pe partea opusă ocupă regiunea cefei și
partea superioară a spatelui. Când ia punct fix pe coloană ridică umărul, când ia
punct fix pe centura scapulară fibrele superioare înclina capul pe partea
respective, iar cele inferioare contribuie la căţărare.
 Mușchiul Latissim sau Dorsal Mare, este cel mai lat mușchi al corpului, cu o
formă triunghiulară și este situat în partea posteroinferioară a trunchiului.
Mușchii planului II - este format din următorii 5 mușchi:
 Mușchiul Ridicător al scapulei sau Unghiular este situat pe părțile laterale ale
cefei, care răspunde înainte fosei supraclaviculare. Ridică scapula când ia
punct fix pe coloana, iar când ia punct fix pe scapulă înclină coloana de acceaşi
parte .
 Mușchiul Romboid este așezat pe peretele posterior al toracelui. Apropie
scapula de coloană.
 Mușchiul Dințat posterior și superior - este un muşchi multi-articular,
spinocostal, plan, subţire, de formă romboidala, situat cranial, în planul
intermediar al muşchilor spatelui. Este interconectat cu m. Serratus posterior
inferior prin fascia interdentată. Ridică coastele, fiind inspirator
 Mușchiul Dințat posterior și inferior este un muşchi multi-articular,
spinocostal, plan, subţire, de formă romboidala, care aparţine planului
intermediar al muşchilor spatelui. Coboară coastele, fiind expirator

13
  Mușchiul Splenius este un muşchi multi-articular, spinotransversomastoidian,
multifascicular, cilindric, alungit, situate în planul intermediar superficial al m.
erector spinae. În contracţie bilateral sunt extensori ai capului. În contracţie
unilateral înclină capul de aceeaşi parte.
Mușchii planului III – Planul al III-lea al muşchilor spatelui este format, de o
parte şi de alta, de un complex muscular numit muşchiul erector al coloanei
vertebrale. Lui i se adaugă muşchiul spinal. În partea inferioară erectorul coloanei este
nedivizat şi poartă numele de masa comună. În regiunea lombară aceasta se împarte în
două coloane diferite, pe care le putem considera muşchi aparte. Aceştia sunt
iliocostalul şi lungul şanţurilor vertebrale (longissimul). Muşchii componenţi ai
acestui plan leagă bazinul de torace şi de coloana vertebrală, apoi segmentele coloanei
vertebrale între ele şi coloana cu craniul.
 Masa comună este cuprinsă într-o lojă osteofibroasă, formată de scheletul
regiunii sacrolombare şi de fascia toracolombară
> Mușchiul Iliocostal pleacă din masa comună și merge în sus încrucișând
succesiv toate coastele, până ce ajunge în regiunea cervicală.
> Mușchiul Longissimus sau Lungul dorsal este situat de-a lungul
șanțurilorvertebrale, medial de mușchiul iliocostal.
 Mușchiul Spinal cu localizarea cea mai medială este greu de izolat și
identificat, fasciculele lui fiind amestecate cu cele ale mușchiului Longissim
toracal.
Mușchii planului IV – Planul IV este format din fascicule musculare care se
întind de la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos suprajacent, fiind
din această cauză considerate ca făcând parte dintr-un singur complex muscular,
numit Mușchiul Transverospinal. Acest proces muscular îl împărțim în trei grupări,
cunoscute sub numele de mușchii: semispinal, multifizi și rotatori.
 Mușchiul Semispinal ocupă planul cel mai superficial, are fascicule ce sar peste
4 vertebre între punctul de origine și cel de inserție.
14
  Mușchii Multifizi formează o coloană musculară cu aceeași direcție ca și a
precedentului, care umple șanțurile vertebrale de la sacru până la axis.
 Mușchii Rotatori ocupa planul cel mai profund al mușchiului transversospinal
acoperit de multifizi.
Mușchii Planului V – Planul V este cel mai profund, care acoperă în parte
scheletul osteofibros axial. După inserții, acești mușchi au fost grupați în: mușchi
interspinoși, intertransversari, rotatori ai capului și ridicători ai coastelor.
 Mușchii Interspinoși sunt perechi de fascicule musculare dispuse pe părți
laterale ale ligamentelor interspinoase, ce unesc două procese spinoase vecine.
Prezenți în zona de mobilitate maximă a coloanei vertebrale, ei se împart în
mușchi interspinoși cervicali și mușchi interspinoși lombari.
 Mușchii Intertransversari sunt mușchi mici ce leaga procesele transverse între
ele și dezvoltați în special în regiunile vertebrale cu cea mai mare mobilitate de
lateralitate, adică în regiunea cervicală și lombară.
 Mușchii Rotatori ai capului sunt în număr de patru, situați în partea cea mai
profundă și superioară a cefei. Ei sunt marele și micul drept posterior al
capului, oblicul superior și inferior al capului.
 Mușchii Sacrococcigieni sunt în număr de doi: unul ventral și altul dorsal. Ei se
întind de la sacru la coccige, fiind niște mușchi atrofiați.
Mușchii motori ai coloanei vertebrale sunt: dreptul abdominal, oblicul extern,
oblicul
intern, iliopsoasul, sternocleidomastoidianul, scalenii şi lungul gâtului.
Articulatiile coloanei vertebrale
Piesele componente ale coloanei vertebrale sunt unite între ele cu ajutorul
diferitelor ligamente. În același timp, coloana vertebrală este unită în sus cu capul,
înainte cu coastele, iar în jos, pe ambele laturi cu oasele coxale.

15
 Vertebrele adevărate se articulează între ele prin corpurile lor și prin procesele
articulare. În același timp, ele se unesc la distanță prin procesele spinoase, lamele
vertebrale și procesele transverse.
Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite
simfize (Symphysis intervertebralis).
Suprafeţele articulare sunt reprezentate prin feţele superioare şi inferioare ale
corpurilor vertebrale. Deoarece aceste feţe sunt uşor excavate, cele două suprafeţe
adiacente delimitează între ele un spaţiu eliptic.
Depresiunea feţelor articulare este atenuată prin prezenţa unei lame fine de
cartilaj hialin, care le acoperă.

Fig.1.6 Ligamente vertebrale, vedere laterală

Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele vertebrale
longitudinale, anterior şi posterior. Articulaţiile unco-vertebrale sunt formate prin
unirea proceselor unciforme ale vertebrelor cervicale III-VII cu şanţurile
corespunzătoare de pe corpul vertebrelor imediat superioare. Ele sunt articulaţii plane.
Ca mijloace de legătură au câte o membrană fibroasă tapetată de o membrană
sinovială. Permit uşoare mişcări de alunecare.

16
 Articulaţiile proceselor articulare (Articulationes zygapophysiales). Cele din
regiunea cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, pe când cele din regiunea lombară,
trohoide. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin. Ca
mijloace de unire se descriu: o membrană fibroasă ce se insera pe periferia
suprafeţelor articulare. Membranele articulaţiilor din regiunea cervicală sunt mai laxe
şi mai subţiri, spre deosebire de cele din regiunea toracică şi lombară, mai îngroşate.
Fiecare membrană este tapetată pe partea interioară de un strat sinovial.
Unirea lamelor vertebrale se realizează cu ajutorul ligamentelor galbene. Rolul
ligamentelor galbene este multiplu: prin elasticitatea lor contribuie la readucerea
coloanei în poziţia ei normală, după ce a fost flectată; împiedică flexiunea exagerată
sau bruscă a coloanei vertebrale. Prin aceasta discurile intervertebrale sunt protejate
contra leziunilor; contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale.
Unirea proceselor spinoase se realizează prin două feluri de ligamente:
Ligamentele interspinoase {Ligg. interspinaliă) si 2) Ligamentul supraspinos (Ligg.
supraspinale)
Unirea proceselor transverse. La aceasta contribuie o serie de formaţiuni
fibroase numite ligament intertransversare.

I.2 BIOMECANICA ORGANULUI AXIAL

Coloana vertebrală combină rezistenţa cu flexibilitatea, permiţând o protecţie

maximă a măduvei spinării în condiţiile unei restricţii minime a mobilităţii.

Se poate considera că în structura coloanei vertebrale functionează două

subansamble :

 „coloana „corpurilor vertebrale şi a discurilor intervertebrale, situată anterior,

cu rol de suport pasiv.(Fig. II.1.a)

17
 „coloana” arcurilor vertebrale, situată posterior, cu rol de suport pentru
musculatura activă paraspinală.(Fig. II.1.c)

Fig.II.1 Coloana vertebrala: a) vedere anterioara, b) vedere laterala, c) vedere

posterioara

Particularităţi ale „coloanei” corpurilor vertebrale

a. Geometrie individualizată fiecărei vertebre dictată de poziţia pe care o ocupă
b. Masa osoasă este reprezentată prin 35% corticala si 65% os spongios, ceea ce îi
asigură rezistenţa mecanică la:

 compresiunea statică dată de greutatea segmentelor corporale suprajacente

18
  compresie dinamică a musculaturii de echilibrare
c. Corpurile vertebrale sunt legate syncodrotic intre ele prin intermediul discului
intervertebral şi a ligamentelor longitudinal anterior şi longitudinal posterior.

Coloana arcurilor vertebrale are forma unei bolte agivale, realizată prin
suprapunerea metamerică a pediculilor şi lamelor vertebrale cu cele şapte procese
vertebrale. Perechile de procese articulare superioare şi inferioare realizează
articulaţiile zygapofizare (diartroze planiforme, prevăzute cu capsula articulară şi
ligamente situate la distanţă), solidarizând prin contiguitate elementele acestei
“coloane”. Geometria suprafeţelor şi structura aparatului fibroelastic al acestor
articulaţii (ligamente galbene, supraspinos, interspinos, intertravers) creează axe şi
determină direcţia, sensul şi amplitudinea mişcărilor impuse de contracţia muşchilor
paravertebrali sau de solicitările mecanice externe. Ele sunt transmise prin intermediul
pediculilor la coloana anterioară, realizând echilibrul intrinsec şi extrinsec al coloanei
vertebrale , necesar în postura şi locomotia corpului uman.

Functia curburilor coloanei vertebrale

Curburile exercită o funcţie dublă: creşterea rezistenţei coloanei - aceasta este

de 10 ori mai puternică decât dacă ar fi dreapta şi favorizează statica organismului
descompunând forţele transmise asupra coloanei vertebrale. (Fig. II.1.b)

Stabilitatea coloanei vertebrale

a. Stabilitatea intrinsecă este dată de presiunea intradiscală, articulaţii, ligamente

şi capsulă

b. Stabilitatea extrinsecă este dată de musculatură, presiunea intraabdominală,

fascia toracolombară.

Stabilitatea intrinsecă. Presiunea intradiscală este mai mică în ortostatism decât

în poziţie şezândă deoarece în poziţie şezândă, curbura lordotică lombară se
19
aplatizează îndepărtându-se de centrul de greutate . Articulaţiile, ligamentele şi
capsula, orientarea articulaţiilor ghidează şi limitează gradul de mişcare.

Stabilitatea extrinsecă : Muşchii sunt foarte importanţi deoarece acţionează în

toate direcţiile. Presiunea intraabdominală, prin creşterea sa, oferă sprijinul extern
pentru stabilitate prin scăderea încărcării lombosacrate. Acest mecanism poate
acţiona doar cateva secunde, astfel se descarcă forţele de forfecare ale discului cu 5-
30%.

Cinematica coloanei vertebrale

Mobilitatea depinde de:

1. Elementele pasive: structurile osoase, procese osoase , discuri intervertebrale,

ligamente
2. Elementele active: muşchii

Miscarile coloanei vertebrale

Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrală prezintă
mișcări complexe rezultate din micromișcările cumulate ale tuturor articulațiilor
intervertebrale: flexie – extensie, înclinare laterală, rotația, și ca o rezultantă a
acestora – circumducția.
Flexia şi extensia. Mişcările de flexie – extensie sunt posibile datorită
capacităţii discului intervertebral de a fi destins sau comprimat cu 20% din înălţimea
sa. Aceste mişcări sunt ghidate de procesele apofizare şi limitate de capsula şi
ligament. Primele 50-60 grade de flexie au loc în coloana vertebrala, o flexie
suplimentară realizându-se cu înclinarea bazinului spre anterior.(Fig. II.2)

20
 Fig.II.2. Flexia coloanei vertebrale

Musculatura care realizează flexia coloanei vertebrale este reprezentată de:

sternocleidomastoidian, drept anterior al capului, mic drept anterior al capului, lungul
gâtului, drept abdominal, marele si mic oblic abdominal, transversal abdominal,
psoas-iliac.

Musculatura extensoare a coloanei vertebrale este reprezentată de: spleniusul

capului şi al gâtului, marele şi micul complex, marele şi micul drept posterior al
gâtului, sistemul transverso-spinalilor, sacrospinalul. Flexia este iniţiată de muşchii
abdominali şi de segmentul vertebral al muşchiului psoas major.

Rotația este maximă în regiunea cervicală. (Fig. II.3) Coloana dorsală se rotește
puțin și numai dacă se înclină lateral, în coloana lombară mișcarea de răsucire se
execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când
coloana este flectată, mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă,
deoarece condilii vertebrelor sunt așezați vertical în articulații și opresc mișcarea; din
aceeași cauză, în flexie nu se poate face nici înclinarea laterală a segmentului lombar.

21
 Fig. II.3. Rotaţia coloanei cervicale

La rotaţia trunchiului, muşchii spatelui sunt activi în ambele părţi ale coloanei,
cu o contracţie ipsilaterală a muşchilor spinotransverşi (splenius al gâtului, splenius al
capului, oblic inferior al capului) şi cu o contracţie controlaterală a muşchilor
transversospinali (semispinal, multifizi şi rotatori). Muschii abdomenului sunt, de
asemenea, activi. Muşchiul ipsilateral oblic intern și muschiul controlateral oblic
extern, se contractă.

Înclinarea laterală are o amplitudine totală mai mică decât în cazul mişcării de
flexie-extensie, datorată, în primul rând, articulaţiilor apofizare. Aceste mişcări sunt
ghidate de procesele apofizare şi limitate de capsulă şi ligament. (fig. II.4).

22
 Fig. II.4. Înclinarea laterală a coloanei

Musculatura care realizează mişcarea de înclinare laterală este reprezentată de:

sternocleidomastoidian, musculature cefei, marele si miculoblic al abdomenului,
pătratul lombar, psoas-iliacul, intertransversalii. Mişcarea este limitată de ligamentele
din jumătatea opusă sesnsului ei.

Rolul cutiei toracice în respiraţie. Respiraţia se realizează în doi timpi:

inspiraţie şi expiraţie cu pauză (apnee) între cei doi timpi. Cavitatea toracică trebuie
să prezinte un oarecare grad de mobilitate pentru a permite efectuarea ritmică a celor
doi timpi respiratori. Cum coloana vertebrală şi sternul sunt rigide, mobilitatea
cavităţii toracice rămâne legată de gradul de mobilitate al coastelor. Prin articulaţiile
de care dispun atât la extremităţile vertebrale, cât şi la cele sternale, coastele pot
efectua mişcări de ridicare(unghiul costo-vertebral se măreşte) şi coborâre(unghiul se
micşorează). Dispoziţia anatomică a articulţiilor toracelui nu permite însă efectuarea
unor simple mişcări de ridicare şi coborîre ale coastelor. Odata cu ridicarea se execută
23
şi o mişcare de proiectare anterioară, de îndepărtare lateral şi de rotaţie a fiecărei
coaste.

Timpul inspirator beneficiază astfel de o mărire a dimensiunilor cavităţii

toracice în toate sensurile. Mişcarea de coborâre a coastelor constă în revenirea la
poziţia de plecare.

Mişcările coastelor sunt însoţite de mobilizarea pasivă a sternului care este

puternic ataşat de coaste. Când acestea se ridică şi se proiecteză înainte, sternul suferă
o deplasare asemănătoare.

Muşchii inspiratori sunt reprezentaţi de: diafragm, masa muşchilor scaleni,

supracostalii, marele şi micul pectoral, marele şi micul dinţat.

Musculatura expiratorie este format din: marele drept abdominal, marele şi

micul oblic abdominal, transversal abdominal, marele si micul dinţat.

24
 CAPITOLUL II

SPONDILITA ANCHILOZANTA

II. 1. Definţie şi generalităţi

Spondilita anchilozanta este o boala inflamatoare cronica care afecteaza

predominant coloana vertebrala, procesul inflamator debutand frecvent la nivelul
articulatilor sacroiliace si progresand ascendent. Boala evolueaza spre fibroza,
osificare si anchiloza a coloanei vertebrale, proces reflectat in denumirea greceasca a
bolii: "spondilos" =vertebra si "anchilos" =stramb.

Suferinta mai este cunoscuta sub numele de: boala Marie Strumpel,
pelvispondilita anchilozanta, spondilartrita anchilozanta si spondilita anchilopoetica.
Stadializarea spondilitei anchilozante

Stadiu Criterii
l
0 Modificări minore( „de impresie”) ale articulaţiilor sacroiliace
1 Leziuni suspecte la nivelul articulaţiilor sacroiliace
2 Leziuni sacroiliace certe
3 Modificările stadiului 2 asociate cu altele tipice la nivelul coloanei
vertebrale (vertebrală,sindesmofite,sinostoză certă a articulaţiilor
interapofizare)
4 Anchiloză sacroiliacă

Stadiul I

Această boală cunoaşte o evoluţie de cele mai multe ori îndelungată şi

specialiştii au căzut deacord asupra apatru stadii de evoluşie, apreciindu-se
funcţionalitatea coloanei din punct de vedere articular şi muscular.În spondilita
anchilozantă obiectivele se subordonează stadiilor de evoluţie.

În stadiul unu de evoluţie activitatea coloanei este cvasifuncţională.Practic,dacă

boala este depistată din acest stadiu, celelalte stadii se vor instala foarte
tarziu,pacientul având o viaţă absolut normală.Din punct de vedere kinetic ne vom
25
propune în perioadele de puseu o poziţionare a corpului corectă(pat tare cu o pernă
mică sub ceafă) şi apoi de îndată ce se retrage la faza subacută şi cronică exerciţii de
forţă şi mobilitate în toate axele şi planurile anatomo – fiziologice.

Respiraţia va fi intens întrebuinţată, o dată pentru o bună oxigenare în cadrul

efortului apoi pentru obţinerea unui ritm de lucru optim.Foarte important este ca să
preântâmpinăm pierderea mobilităşii în articulaţiile costo-vertebrale.Pacientul trebuie
conştientizat de efectele bolii în stadiile avansate, de însuşirea igienei zilnice şi a
necesităţii efectuării unui program zilnic cu exerciţii cu exerciţii simple şi eficiente

Stadiul II şi III

Stadiile doi şi trei au ca evoluţienpăstrarea şi recâştigarea mobilităţii coloanei,

dacă este posibili revenirea la starea de mobilitate avută înainte de ultimul puseu.Este
importantă păstrarea mobilitpţii la articulaţiile sus menţionate, mai ales a celor costo-
vertebrale.O anchiloză parţială în aceste articulaţii duce la diminuarea expansiunii
toracice în inspiraţie şi expiraţie, ceea ce este grav pentru ventilaţia pulmonară cu
toate consecinţele.

Stadiul IV

Stadiul patru pretinde conservarea cât mai bună a mobilităţii restante în

segmentele afectate şi o preocuparea majoră pentru mobilitatea coloanei în segmentul
cervical.Umerii şi şoldurile, fiind afectate şi ele, kinetoterapia va pune accent deosebit
şi pe păstrarea mobilităţii articulare şi a forţei musculare la nivelul acestor zone
anatomice.Practic,stadiul patru de evoluţie clinică poate fi bine tolerat de pacient dacă
din punc de vedere funcţional pacientul ramâne în stadiul trei.

II. 2. Etiopatogenie
Incidenta bolii in populatie variaza in jur de 1%, fiind mai frecventa la barbati decat la
femei. Predominanta maladiei la barbati (tineri) este de mult recunoscuta.

Ereditatea

In etiologia bolii factorii genetici joaca un rol H.L.A.-B27 fiiind intalnit la 90-95%
dintre pacienti.S-a aratat ca incidenta bolii printre rudele celor cu spondilita
anchilozanta este de 22.6 ori mai mare decat in loturile de referinta, iar intr-un studiu
asemanator, se apreciaza ca maladia ar fi de 30 de ori mai frecventa printre rudele

26
consanguine al spondiliticilor. S-a mai remarcat cresterea frecventei bolii in familile
ce prezinta o femeie bolnava de spondilita anchilozanta.

Factori infectiosi

Alaturi de factorii genetici, un rol important se acorda factorilor de mediu,

respectiv infectiilor. Initial s-a acordat importanta infectiilor genito-urinare, iar mai
apoi s-a discutat implicarea Klebsellei Pneumoniae. Agentul infectios a fost
identificat la 70% dintre pacientii cu spondilita anchilozanta in perioada activa de
boala si numai 20% dintre cei in faza inactiva, incidenta agentului infectios pe locul
martor fiind de 16%.

Alti factori etiopatogenici

In absenta unei etiologi sigure, in aparitia si evolutia spondilitei anchilozante au

fost implicati numerosi factori.

Traumatismele coloanei vertebrale, chiar minore neinsemnate, expunerile repetate

sau prelungite la frig si umezeala, au fost evidentiate anamnetic la un procent insmnat
din cazuri. Observatiile clinice precise arata ca acestea pot interveni ca factori
favorizanti, precipitanti sau de redesteptare a bolii dar nu li se pot atribui un rol
determinant evident.

Oricum, in precizarea ei individualizarea tratamentului la un spondilitic este

absolut necesar sa investigam eventuala existenta a unor factori exogeni posibila
implicare in aparitia si agravarea suferintei si saupra carora putem interveni terapeutic
si recuperator.

Anatomie patologica

Leziunile patologice reflecta un proces inflamator cronic caracterizat initial prin

hipervascularizatie si infiltrare cu limfocite, plsmocite, macrofage. Leziunile
inflamatoare mentnate au tendinta de vindecare prin fibroza si osificae.

Sunt afectate articulatiile coloanei vrtebrale, atit cele sinoviale diartrodiale

(interapofizare si costovertebrale), cat si cele cartilaginoase nesinoviale
(intervertregrale, manubriosternala, simfiza pubiana). Articulatia sacroiliaca afectata
precoce, poseda atat caracterele articulatiei cartilaginoase, cat si ale celei sinoviale.
Articulatiile periferice (sold, umar, genunchi) sunt ineresate mai rar ca cele vetebrale.

Leziunile anatomopatologice sunt de trei tipuri;

27
a. inflamatoare;

b. neinflamatoare ( osificare, fibroze);

c. depunei de amiloid.

In functie de stadiul evolutiv si forma clinica, aceste trei tipuri de leziuni se vor
combina in grade variate caracteristice fiecarui bolnav. In plus, o parte din bolnavi,
prezinta leziuni ale unor organe interne care complica atat diagnosticul cat si
aprecierea evolutiva.

II.3. Criterii de sustinere a diagnosticului de laborator

a) Examenul clinic semnat subiectiv si obiectiv

b) Examene clinice radiologice si de laborator.

Penru spondilita anchilozanta, la debut, s-au formulat unele criteri de diagnosticare

devenite clasice:

- rahialgia nocturna lombara, dorsala sau cervicala;

- durere in fese uni- sau bilaterala;

- prinderea toracelui in procesul inflamator cu limotarea expansiunii respiratori;

- localizari periferice de tip inflamator;

- redoare lombara sau cervicala;

- osificari paravertebrale;

- artrite interapofizare;

- V.S.H.accelerata;

- evolutie in pusee, cel putin un puseu dureros;

- apartenenta la grupul HLA-B27.

Examenul clinic

Odata ce diagnosticul a fost stabilit examenul clinic al bolnavului trece pe primul

plan in cea ce priveste precizarea formei clinice si gradul afectarii din punct de vedere
functional al segmentelor prinse de procesul inflamator cronic. Tot prin examenul
28
clinic obtinem informatii in cea ce priveste ritmul evolutiei bolii si, impreuna cu
datele furnizate de examenele paraclinice, posibilitatea de a aprecia eficacitatea
mijloacelor terapeutice aplicate.

Examenul cluinic al bolnavului de spondilita anchilozanta presupune:

-examenul clinic generap pe aparate si sisteme;

-examenul coloaneivertebrale in ansanblu si pe segmente, ca si a articulatiilor

umerilor, soldului si articulatiile peruiferice;

-stabilirea restului functional (adica a segmentelor neafectate, care trebuie mentinute

si tonificate cu ajutorul mijloacelor terapeutice si de profilaxie de care dispunem);

-inregistrarea dinamica, in fisa de dispensarizare a bolnavului de spondilita

anchilozanta, a datelor de bilant osteoarticular si muscular, atat pentru segmentele
afectate, cat si pentru cele libere, pentru a surprinde primele semne de extindere a
bolii.

Aceste date vor fi comparate cu cele considerate normale de statica si dinamica

osteoarticulara si vor fi raportate la situatia concreta a pacientului (conditi de viata si
munca, activitate profesionala cu specificul ei, deprinderi etc.).

II.4. Investigatii paraclinice

Examenul Radiologic

In cazul suspectarii unei spondilite anchilozante, trebuie executat la nivelul coloanei

si articulatilor sacroiliace.

Tabloul radiologic al leziunilor spondilitei anchilozante ale articulatilor periferice

seamana foarte mult cu leziunile din artrita reumatoida dar evolutia lor difera: in
spondilita anchilozanta artritele sunt nondistructive si osifiante.

Examenul de laborator

Cea mai valorioasa proba de laborator este viteza de sedimentare a hematiilor

(V.S.H.).

La 80% din bolnavi V.S.H. este crescut cu valori osciland intre 20-100 mm/h. Nu
exista relatie intre valorile V.S.H. si vechimea bolii, dar accelarea ei arata, de cele mai
multe ori, o faza de activitate a bolii.
29
 In 15-20% din cazuri, V.S.H. este normala, desi clinic pot fi uneori semne de
evolutie.

La 23% din cazuri s-au intalnit valori pana la 10.5 gr la mie hemoglobina.

Numarul leucocitelor se situeaza, in majoritatea cazurilor intre limitele normale.

Urocultura a fost sterila la 87.5% si a evidentiat prezenta colibacilului la12.5%.

II.5. Evolutia bolii

Boala are o evolutie indelungata cu exarcerbari si remisiuni spontane sau

terapeutice Cu cat debutul bolii este mai precoce cu atat evolutia este mai severa. 15%
dintre bolnavii cu spondilita debutanta la varsta de 15-16 ani vor necesita in urmatoii
15 ani de proteza totala de sold. Prezenta manifestarilor extraarticulare ca irita acuta,
amiloidaza secundara sau o evolutie rezistenta la tratament intuneca prognosticul
bolii.

Prognosticul bolii

Prognosticul functional, cu exceptia formelor rapid si sever invalidante, este, de

asemenea, bun ca si capacitatea de munca pe care va trebuii sa o pastram atat cat este
posibil si sa incurajam bolnavii sa nu abandoneze munca. Uneori, se poate pune
problema reorientarii profesionale.

In general, evolutia si prognosticul spondilitei anchilozante sunt in functie de

precocitatea diagnosticului si tratamentului.

II.6. Tratament
Obiectivele terapiei

Principalele obiective ale terapiei(depinzând de etapa evolutivă) sunt:

1) Ameliorarea durerii
2) Combaterea procesului inflamator
3) Combaterea contracturii
4) Prevenirea deformărilor şi anchilozelor şi periferice, cu menţinerea unei posturi
corecte a coloanei şi menţinerea funcţiilor articulaţiilor centurilor.
5) Menţinerea unei bune ventilaţii toracice.
6) Corectarea şi recuperarea unor deformări şi anchiloze.

30
Obiectivele kinetoterapiei:

- Corectarea/Menţinerea aliniamentului corec al corpului;

- Refacerea/menţinerea supleţii articulare;
- Refacerea/Menţinerea tonusului muscular paravertebral;
- Menţinerea amplitudinii mişcărilor respiratorii

Tratament profilactic

Sunt recomandate metode de profilaxie secundara, prin evitarea pozitiilor vicioase,

gimnastica respiratorie, evitrea staticii prelungite si mersul pe teren accidentat.

Sportul recomandat este inoul: spate, bras, fluture . Se mai pot executa exercitii de
fitness in limita posibilitatilor.

Tratament igieno- dietetic

Caracterul cronic al bolii, modificarile degenerative articulare si atrofiile musculare,

anemia etc., sunt elemente clinice care orienteaza regimul alimentar al
spondilartriticului.

Este necesar un aport caloric suficient, dar cu o proportie crescuta de proteine

animale, in scopul diminuarii tulburarilor distrofice si anemiei. De asemenea, regimul
va inclusde suplimentari de vitamine, in special vitamina C dar si a vitaminelor din
grupul B, si a vitaminelor A si D.

Prezenta anemiei impune, in plus, o alimentatie bogata in fier.

Mai este recomandat un regim alimentar moderat hiposodat.

Mai este necesar un regim de protectie a mucoasei gastrice, cu evitarea alcoolului,

condimentelor, supelor de carmne, dulciurilor concentrate etc. (deci a tuturor
alimentelor care cresc secretia gastrica) si administrarea preventiva a laptelui si
derivatilor nefermentati. Se indica, de asemenea aplicarea unui sistem de mese mici,
repetate cel putin in perioada administrarii unor medicamnente ca antiinflamatoarele
nesteroidiene.

Tratament medicamentos

Rcunoscuta:substante antiinflamatoare nesteroidiene. In al doilea rand se utilizeaza

glucocortizonii.

31
 Medicamentatia folosita in spondilita anchilozanta se dozeaza dipa cum urmeaza:

Antiinflamatoare nesteroidiene:

- Acidul acetilsolicilic;

- Indometacin;

- Talmetin;

- Suldinac;

- Zomeripac;

- Fenilbutazona;

- Oxifenilbutazona;

- Ibuprofen;

- Fenoprofen Ca;

- Pirprofen;

- Naproxen;

- Meclofenamat de Na;

- Acid nefenomic;

- Diclofenac;

- Felden.

In spondilita anchilozanta utilizarea acestor substante constituie baza terapiei

medicamentoase,.

Alte medicamente utilizate in conditi oarecum speciale in spondilita include

glucocortizonii.

Tratament ortopedic

Tratamentul ortopedic este indicat pentru corectarea unor mari diformitati care se
instaleaza, cu tot tratamentul medicamentos si balneo-fizoical corect aplicate.

32
 Cand pozitiile fiziologice nu pot fi controlate si corectate cu ajutorul posturilor sau
cand durerile si contracturile musculare sunt mari si nu diminueaza sub tratament pot
fi indicate corsete rigide de gips. Pentru a forta corectarea cifozei dorsale,uneori se
introduc bucati de fetru intre corset si stern. Pentru prevenirea si corectarea flexiei
coloanei cervicale cat si proiectiei anterioare a capului se adaoga corsetului un
support pentru barbie, care mentine privirea bolnavului inainte si extensia coloanei
cervicale.

Tot ca masuri ortopedice pot fi indicate cadre sau paturi de hiperextensie.

Indicatiile uneia sau alteia dintre posibilitatile oferite de ortopedie se va face in

functie de starea clinica a bolnavului si de felul cum raspunde la tratamente, avand
totdeauna in vedere faptul ca anchiloza coloanei si a altor articulatii afectate in
spondilita, este de dorit sa se faca in pozitii fiziologice cu pastrarea axelor,
functionale, de miscare.

Tratament chirurgical

Tratamentul chirurgical in spondilita anchilozanta este rezervat unor cazuri speciale

atunci cand afectarea articulatiilor periferice este de o agresivitate intensa sau cand
deformarile si anchilozele sunt atat de pronuntate, incat fac dificila sau imposibila
activitatea de autoservitre a bolnavului.

- Sinovectomia, de preferet timpurie;

- Osteotomiile vertebrale sunt indicate celor cu deformare fixa si mare a coloanei

in flexie;

- Artrodeza unei articulati mari;

- Endoprotezele, daca indicatia pentru endoproteza se pune relativ usor in cazul

pacientilor de 60-70 ani, in cazul tinerilor nu se poate opta de la inceput pentru
endoproteza ca solutie definitiva.

Principiile si obiectivele tratamentului B.F.K.T.

Tratamentul prin hidrotermoterapie

Termoterapia este o procedura de baza in cadrul terapiei fizicale a spondilitei

anchilozante. Importanta ei consta din:

-ca procedura care precede si pregateste kinetoterapia si

33
-ca procedura in sine, producatoare de hiperemie, cand urmarim aceasta.

Aplicatile de caldura se impart in:

-aplicatii generale de caldura si

-aplicatii locale de caldura.

Aplicatile generale de caldura se impart in aplicatii umede si uscate.

Din cele umede fac parte baile, impachetarile generale cu namol si baile cu aburi.

Baile calde

Baile calde, in functie de temperatura apei, sunt considerate urmatoarele:

-la temperatura de indiferenta (360 C);

-calde (370 C);

-hiperterme (38-390 C);

-intenshiperterme (400 C).

In spondilita anchilozantasunt indicate, mai ales, baile hiperterme, cand urmarim

efectele circulatorii si spasmolitice, miorelaxante in vederea pregatirii pentru
kinetoterapie si baile intens hiperterme de 400 C si peste, atunci cand dorim sa
interceptam mecanismele imunologice cu scopul modularii lor.

Baile de 380 C timp de 10 minute sunt foarte potrivite inainte de o sedinta de

kinetoterapie.

In baile de 400 C si peste fluxul termic este foarte intens. Termoreceptorii sunt
puternic excitati, se produce reflexul termocirculator, care va declansa vazodilatatia
brusca periferica, cea ce va solicita circulatia sistematica.

Efectul antiinflamator si antiinfectios se explica atat prin actiunea directa pe

germenele incriminat, cunoscandu-se sensibilitatea diferitilor germeni la valori variate
de temperatura inalta, cat si prin vazodilatatie si cresterea debitului circulator.

Vom evita termoterapia generala la bolnavii tratati, cu afectiuni asociate,

cardiovasculare sau respiratorii, la care vom prefera o termoterapie generala blanda
sau locala.

34
 Pentru efectul miorelaxant sunt incluse aplicatile umede de caldura decat cele
uscate.

Bolnavilor de spondilita li se pot indica baile hiperterme atat in stationare cat si in

dispensare, policlinici, sanatorii balneare sau la domiciliu dupa urmatoarea tehnica:
Corpul imersionat pana la gat in cada cu apa calda la 350C. Comprese umede reci pe
frunte, termometru sub limba aparat de tensiune landemana. La 3-5 minute din
momentul imersiei se creste temperatura apei cu 10 C si, apoi, la fiecare 1-3 minute se
sreste cu 10 C prin adaous de apa calda, pana la 38.50 C-39.50-400 C temperatura
sublinguala si 41-450 C temperatura apei din baie. Dupa ce am atis temperatura
centrala dorita, bolnavul ramane in baie inca 10-20 minute.

In timpul procedurii se urmareste pulsul, care creste cu 10-20 batai pe minut,

pentru fiecare grad de temperatura centrala. Se va urmari, de asemenea raportul dintre
puls si respiratie.

Pentru a mentine efectul de incalzire se recomanda, dupa baie, impachetarea uscata

completa 40-50 minute, cu comprese pe frunte, controland pulsul si tensiunea in
continuare.

Procedura poate fi urmata si de masaj sedativ sau spalare cu dus rece la 200 C -20
secunde.

Alta procedura de hidroterapie generala, mai putin folosita este baia cu namol
integral (cu namol sapropelic sau cu namol de turba). Deoarece namolul are
termoconductibilitate mai mica decat apa, transferul de caldura spre tegument este
mai lent. De acea, la baile de namol se folosesc temperaturi mai mari, pana la 46-470
C fata de 44-450 C in baile cu apa.

Mai des folosite in statiuni balneare sunt baile cu namol diluat (5-10 Kg./vana) la
37-390 C la 20 de minute, sau baile cu sare (2-4 Kg/vana) sau apa sarata de Ghiol 37-
390 C, 15-20 minute.

Impachetarea generala cu namol cald necesita 25-35 Kg namol la cel putin 420 C, cu
care se face o ungere pe partile expuse ale corpului, in strat gros de 2-3 cm. Cu cat
namolul este mai vascos, se poate folosi la temperaturi mai mari, pana la 500 C.

Atat in timpul baii cat si impachetarii cu namol, se va pune compresa umeda rece
pe frunte, care protejeaza, crescand termoliza.

35
 Baia de abur

In baia de abur completa, vaporii de apa au temperatura de 500 C sau putin peste.

Baia de abur se poate face in camera cu abur, dulap cu abur sau in instalatii
improvizate.

In 15 minute se elibereaza deficitul caloric, dupa care, la fiecare 15 minute

temperatura centrala creste cu 10 C, aceasta ajungand la 39-39.50 dupa 25-30 minute
de baie.

Dupa baia de aburi, se recomanda o procedura de racire(o fuziune completa, baie

de imersiein cada sau bazin, dus general rece), pentru a reface tonusul vascularsi a
indeparta transpiratia.

Dintre procedurile uscate de termoterapie generala, bolnavilor de spondilita le pot

fi indicate: baia de lumina generala, sauna si baia de nisip.

Baia de lumina generala

Este o procedura termoterapeutica intensa, datorita actiunii directe asupra

tegumentelor a razelor inflarosii si vizibile din spectrul electromagnetic.

Este o baie de aer cald. Caldura este data de 20-25 de becuti de 100-wati. Aerul din
baia de lumina se incalzeste la 60-800 C.

Baia generala de lumina se suporta bine, in prima faza, pentru ca aerul este uscat.
Dupa 20 de minute, in faza a doua a baii de lumina, termoliza nu mai este eficienta,
transpiratia stagneaza si curge, procedura se suporta greu. Se pune compresa umeda
pe frunte, termometrul sub limba. Procedura poate fi urmata de impachetare umeda
completa 20-30 minute sau spalare completa la 220 C dus sau afuziune fulger. O baie
generala de lumina de 15 minute este o pregatire foarte buna pentru kinetoterapie. Ea
poate preceda si unele proceduri de electroterapie indicata in spondilita.

Sauna

Se executa intr-o camera cu pereti din lemn de pin. Temperatura aerului se ridica la
80-1000 C, dar umiditatea aerului este foarte mica.

Este bine suportata chiar de cei cu infarct in antecedente. In timpul procedurii se

poate arunca peste piatra incinsa 1-2 litri de apa, care se evapora instantaneu, si da
senzatia unui jet de caldura pe piele. Se poate face si flagerare cu nuiele foarte
36
elastice, care elibereaza histamina, marind vazodilatatia. Dupa aceasta supraincalzire,
urmeaza imersia intr-un bazin mic, cu apa rece sau un dus foarte rece sau imersia in
piscina terapeutica.

Baia completa de nisip

Este indicata la cei cu spondilita in timpul curei de litoral. Se poate face pe plaja
marii sau cu nisip fin, cuartos, incalzit artificial la 40-500 C. Pacientul se aseaza
dezbracat pe nisip, apoi va fi acoperit cu un strat de nisip, gros de 10-12 cm.
Compresa umeda rece pe frunte.

Durata 20-30 minute. Dupa procedura urmeaza spalare completa sau baie in mare.

Aplicatiile locale de caldura ca si cele generale pot fi umede sau uscate.

Dintre aplicatiile locale de caldura se pot recomanda:

Baia ascendenta la extermitati

Se gface in cazi speciale pentru maini si picioare. La inceput apa are temperatura
de 350 C si in decurs de 6 minute se creste pana la 40-440 C. Dupa atingerea acestei
temperaturi procedura se continua inca 20-450minute. Este indicata, mai ales,
bolnavilor de spondilita care au si tulburari de circulatie periferica. Daca restul
corpului este izolat termic (acoperit) si sudoarea nu se poate evapora suficient, aportul
de caldura poate avea efect hiperemiant.

Impachetarea cu parafina

Aplicata corect, este cea mai buna procedura de termoterapie locala. Parafina are
temperatura de topire de 50-600 C si termoconductibilitatea mai mica decat a apei.
Corect, parafina, se aplica lichida sau semilichida prin pensulare, baie sau turanand-o
intr-un manson in jurul articulatiei.

Impachetarea cu parafina va fi urmata de spalarea regiunii la 20

220 C.

Cataplasme-impachetari locale cu namol

La 44-460 C in strat de 2-4 cm., pe o durata de 25-35 minute, realizeaza o

termoterapie mai intensa. Se aplica in regiunea dorsala a trunchiului pe centuri si pe

37
membre, partile de corp pe care nu sa aplicat namolul fiind acoperite. Urmeaza sud de
curatire.

Aplicatiile locale de caldura uscata:

Baia de lumina partiala

Poate fi indicata c preincalzire inainte de kinetoterapie. Daca durata este mai mare
de20 minute si restul corpului este acoperit, poate avea efect iperemiant. Este urmata
de spalare la 220 C sau dus general, scurt. Se pot prescrie de 1-3 ori pe zi cate 15-20
minute.

Termopatul

Este indicat cand urmarim un flix termic moderat si de durata. Caldura este cedaaq
de cele 3-4 pungi cu lichid termopexic incalzit la 70-800 C, care, in primele 30
minute, cedeaza multa caldura cu efect miorelaxant si de profunzime.

Tratamentul prin electroterapie

Foloseste curentul electric sub diferite aspecte in scop terapeutic.

Este o metoda pasiva, in general usor de suportat. In cazul spondilitei anchilozante,

electroterapia poate fi inclusa intre alte tratamente in cadrul unei cure balneare.

Curentul de joasa frecventa

Dintre curentii de joasa frcventa (0-100 Hz) indicati ca: galvanizari, ionizari,
stimuli de joasa frecventa (sinusoidali, neofaradic, rectangular, triunghiular,
progresiv, exponential, diadinamic), in tratamentul spondilitei putem folosi
ionogalvanizarile si curentii diadinamici.

Folosirea curentului galvanic este cea mai veche dintre metodele de electroterapie.
Oricare ar fi metodologia de aplicare, efectele vasculare sunt pe primul plan, crescand
debitul cutanat circulant cu 500%, iar pe cel muscular cu 300%.

La locul de aplicare al electrozilor se produc fenomene fizico-chimice, care

modifica excitabilitatea, si conductibilitatea tesuturilor astfel: la anod

scade excitabilitatea si creste diferenta de potential, la catod prin depolarizare creste

excitabilitatea, scade diferenta de potential.

38
 Durata unei sedinte este de 15-20 de minute iar ritmul de aplicare poate fi in
functie de starea clinica, de 2-3 ori pe zi, zilnic sau la 2-4 zile. Numarul total de 10-15
sedinte se poate repeta dupa 2saptamani-3luni.

Vom avea grija ca, pe durata tratamentului bolnavul sa adopte o postura relaxanta.
In cazul spondilitei, acest aspect este foarte important, intrucat, pe durata unei
galvanizari pacientul poate face concomitent si tratamentul postural, in functie de
regiunea de tratat.

Oricare ar fi amplasamentul electrozilor, vom tine seama, mereu, ca anodul este

electrodul analgetic si de obicei, va avea o suprafata mai mica. Electrodul indirect -
catodul va avea o suprafata mai mare; situat distal de anod, va rezulta un curent
descendent sedativ, situat proximal, va rezulta un curent ascendent proximal.

Baile galvanice (patru celulare) pot fi, deasemenea, recomandate bolnavilor de

spondilita anchilozanta, mai ales celor cu forme periferice, cand sunt afectate
articulatiile mici ale extremitatilor.

Folosind efectele de polarizare si modificare a permeabilitatii tisulare ale curentului

galvanic, putem introduce, prin tegument substante farmacologice active. Procedura
este o ionogalvanizare sau, mai simplu o ionizare. IN cazul afectiunilor articulare
cronice, inflamatorii sau degenerative, ionoforeza este mult utilizata. Intre alte
avantaje ale metodei, fata de administrarea parenterala a medicamentelor, amintim ca,
prihn ionoforeza, putem delimita precis zona de tratat in functie de marimea si functia
electrozilor avand posibilitatea de a introduce local doze relativ mari de substanta
farmacologica activa ca ioni, deci ca forma electrochimica, care intra imediat in
reactie.

Dar datorita ionilor paraziti de la suprafata tegumentelor, cantitatea de substanta

activa care patrunde se r5educe. De aceea, este necesar ca solutia anodica sau catodica
sa contina de cel putin 20 de ori mai multi ioni activi de introdus.

Dupa ce curatim tegumentul, aplicam electrodul prin intermediul invelisului

hidrofil imbibat cu solutia medicamentoasa la care se adauga 4-5 ml din solutia de
protectie. Trecerea unor substante prin tegument este foarte mica sau nu patrunde
deloc(butazolidina); altele (antibioticele) nu se introduc prin ionofaza pentru ca sunt
foarte alergizante. Se folosesc substante cu actiune antiinflamatorie, antialgica, care
sunt indicate in tratamentul spodilitei.

39
 Practic putem face ionizarile cu aceeasi aparatura si accesorii ca pentru galvanizari.
Deosebirea consta in accea ca in loc de a imbiba stratul hidrofil

cu apa sau cu ser fiziologic caldut, vom folosi una din solutile medicamentoase.

Curentii diadinamici sunt curenti sinusoidali redresati. Au 3 efecte principale:

- de stimulare a motricitatii, sensibilitatii si troficitatii;

- efect de inhibitie prin blocaj catodic al durerii al tonusului muscular crescut in

starile spastice;

- efect de obijnuinta, cea ce inseamna, de fapt, inhibitia, anularea primelor doua

efecte.

Ritmul de aplicare al sedintelor poate fi, dupa starea clinica a bolnavului de 2-3 ori
pe zi sau o sedinta la 2-3 zile.

Cand urmarim, efectul analgetic, este bine sa sistam procedura dupa 6-8 sedinte,
pentru ca, uneori, continuand aplicarea ei, durerile se pot exacerba.

Campuri magnetici de joasa frecventa

Magnetodiafluxul este denumirea aparatului care genereaza campuri magnetice de

joasa frecventa folosite in scop terapeutic.

Aparatul poate furniza 3 forme de camp magnetic (continu, intrerupt ritmic si

intrerupt aritmic).

Seria de tratament cuprinde 10-12 sedinte si se recomanda 3-5 serii pe an. Vom
avea grja ca bobinele sa fie orientate cu nordul spre cap si sudul spre picioare iar
pacientul cu capul spre nord.

Curenti frecventa medie

Cuprinde domeniul intre 1000-100000 Hz.

In electroterapie se folosesc frecvente intre 4000-5000 Hz.si frecventa de 1000 de

Hz.

Cand in spondilita sunt afectate si alte articulatii (periferice) putem indica media
frecventa sub media curentilor interferentieri, avand grija sa aplicam electrozi in mod
corespunzator, incat cele doua circuite sa se interfereze in zona de tratat.
40
 Intensitatea trabuie sa fie crescuta si redusa progresiv, la inceputul si sfarsitul
procedurii. Durata sedintelor este de 15-20 minute cand folosim electrozi placa si 10
munue cand folosim electrozi ventuza. Numarul sedintelor este variabil dupa scopul
propus si starea clinica a pacientului. Se pot face zilnic sau la doua zile.

Pentru a mari efectul de profunzime al procedurii (in general a tuturor procedurilor

de electroterapie ) este bine ca aceasta sa fie precedata fie de masaj, fie de parafina
sau baie de lumina.

Ultrasunete

Undele ultrasonore sunt oscilati mecanice ale materiei cu frecventa mai mare decat
a sunetelor percepute de urechea omului. Este o energie mecanica obtinuta din energie
electrica. Oscilatiile care sunt imprimate tesuturilor realizeaza un micromasaj.

Ca tehnica de tratament exista doua modalitati de aplicare: directa sau indirecta

prin intermediul apei sau cu oglinda reflectorizanta.

In aplicarea directa, cu capul de tratament in contact cu tegumentul si uniform

apasat, vom face miscari longitudinale si circulare. Pielea se unge cu ulei de parafina.
Dar, pentru ca ultrasunetul mareste permeabilitatea de membrana se pot introduce
substante medicamentoase care cresc actiunea fibrinolitica.

Eficienta ultrasunetelor este mai mare daca este facuta dupa masaj sau parafina.

Tratamentul prin masaj

Sub diferite forme (manual, uscat sau umed masajul face parte din "triada" caldura-
miscare-masaj sau masaj miscare caldura, in afectiunile aparatului locomotor.

Masajul este o prelucrare metodica a partilor moi ale corpului in scop fiziologic sau
curativo-profilactic.

Masajul are efecte locale si generale.

A. Efectele locale sunt:

-actiune sedativa asupra durerilor de tip nevralgic, muscular si articular;

-actiune hiperemianta locala de imbunatatire a circulatiei locale, care se manifesta

prin incalzirea si inrosirea tegumentului asupra carora se exercita masajul;

41
-inlaturarea lichidelor interstitiale de staza, cu accelerarea proceselor resorbtiei in
regiunea masata.

Efectele generale sunt:

- stimularea fuunctiilor aparatului respirator;

- stimularea fuunctiilor aparatului circulator;

- cresterea metabolismului bazal;

- efecte favorabile asupra starii generale a organismului prin imbunatatirea

somnului si sedarea durerilor musculare.

Masajul este compus din manevre principale si manevre secundare.

Manevrele principale sunt: neteziri si vibratii (manevre sedative); framantat,

frictiune si tapotament (manevre tonefiante).

Descrierea anatomica a regiunilor cervico-dorso lombare.

Scheletul zonei este alcatuit din: coloana vertebrala, centura scapulohumerala, cutia
toracica si centura pelviana.

Coloana vertebrala este alcatuita din 32-33 vertebre, impartita in cinci zone:

- zona cervicala alcatuita din 7 vertebre;

- zona dorsala alcatuita din 12 vertebre;

- zona lombara alcatuita din 5 vertebre;

- zona sacrala formata din 5 vertebre sudate;

- zona coccigiana alcatuita din 4-5 vertebre sudate.

Centura scapulohumerala are scheletul format din: omuplat (scapula), clavicula

(situata anterior), acromeon.

Cutia toracica este alcatuita din 12 perechi de coaste legate posterior de coloana
vertebrala dorsala, si anterior se articuleaza cu osul stern.

Centura pelviana este alcatuita din oasele coxale (ilion, ischion), posterior se
articuleaza cu coloana vertebrala iar anterior cu osul pubis.

42
 Masa musculara a zonelor este alcatuita din: trapez, sterno-cleido-mastoidian, marii
dorsali, romboizi, rotunzi (mare, mic si pronator), dintati, patratul lombar, muschii
fesieri.

Tehnica masajului

Avand in vedere ca pacientul cu spondilita anchilozanta prezita dureri se efectueaza

un masaj sedativ. Masajul se executa pe regiunile: cervicala, dorsala, lombara si in
articulatiile periferice. Inaintea masajului se poate executa o procedura de incalzire
pentru relaxarea musculaturii.

Bolnavul este asezat in decubit ventral si se incepe procedura cu neteziri, pe zona

dorso-lombara, de la plica fesiera cu palmele intinse, se merge ascendent pe
paravertebrali si pe interiorul zonei pana la partea superioare a zonei dorsale si se
opreste in jurul umerilor.

Se mai pot executa neteziri tot cu palmele intinse si pe partea exterioara a

corpului si se incheie la vertebra cervicala C7. Procedure se mai poate continua cu
frictiuni combinate cu vibratii, numai daca se poate si in perioadele de acalmie. Dupa
acea se executa netezirile de intrerupere pe directile aratate mai sus si cu aceeasi
tehnica. Urmeaza vibratiile pe toata suprafata musculara, se executa cu mana intinsa
si articulatia carpiana relaxata. Procedura se incheie cu toate tipurile de netezire ca la
inceputul sedintei. Pe regiunea fesiera fiind o zona cu musculatura foarte dezvoltata
se pot executa si usoare framantari combinate cu vibratii si geluiri pe toata suprafata
musculara. Inaintea procedurii de masaj se poate administra un supozitor cu
indometacin pentru calmarea durerilor lombare i o executie mai aprofundata in zona
respectiva.

Dupa terminarea masajului in zonele respective, pacientul este ridicat in sezut

pentru a i se putea executa masajul in zona cervicala. Se executa tot un masaj sedativ
dar pe alte directii. Framantarile se incep de la gaura occipitala si se coboara in jos
pana la C7 si apoi se inconjoara umerii pana la acromion. O alta rforma de netezire
este cand mainile maseurului se muleaza pe gatul pacientului. O alta forma este cu
degetele Index si medius pe langa coloana vertebrala, se coboara de la gaura
occipitala pana la C7.

Masajul in articulatile periferice se executa cu neteziri cu partea cubitala sau cu

policele in articulatie si se pot face usoare framantari combinate cu vibratii. Masajul

43
la o articulatie se executa dupa ce in prealabil a fost facuta o incalzira a regiunii
superioare si inferioare articulatiei.

Masajul poate fi precedat de kinetoterapie.

zonei este alcatuit din: coloana vertebrala, centura scapulohumerala, cutia toracica si
centura pelviana.

Centura scapulohumerala are scheletul format din: omuplat (scapula), clavicula

(situata anterior), acromeon.

Cutia toracica este alcatuita din 12 perechi de coaste legate posterior de coloana
vertebrala dorsala, si anterior se articuleaza cu osul stern.

Centura pelviana este alcatuita din oasele coxale (ilion, ischion), posterior se
articuleaza cu coloana vertebrala iar anterior cu osul pubis.

Masa musculara a zonelor este alcatuita din: trapez, sterno-cleido-mastoidian, marii

dorsali, romboizi, rotunzi (mare, mic si pronator), dintati, patratul lombar, muschii
fesieri.

Mobilizarea articulatiilor

Obiectivul fundamental al terapiei spondilitei este mentinerea mobilitatii

segmentelor neafectate si imbunatatirea acesteia, atunci cand este diminuata datorita
proceselor inflamatorii-osifiante. Acest obiectiv se realizeaza in primul rand prin
miscare. Pentru a avea rezultatele dorite kinetoterapia trebuie instituita precoce,
individualizata, adaptata la forma clinica si stadiul evolutiv al fiecarui pacient in parte
si continua.

Este bine ca sedintele individuale de kinetoterapie sa fie precedate de practica unei

tehnici de relaxare ca si a unor exercitii de gimnastica respiratorie.

Pacientul se va aseza pe salteaua de gimnastica intro pozitie potrivita exercitiului

de executat. Dupa relaxarea si exercitile de gimnastica respiratorie prealabila,
efectuate in decubit dorsal vom incerca adoptarea pozitiei sezand pe saltea cu
trunchiul flectat in forma de secera, cerand bolnavului ca, dupa inspiratii adanci sa
mareasca flexia trunchiului. In felul acesta urmarim largirea spatilor intercostale
cunoscut fiind ca cutia toracica a unui spondilitic este fixata in expir.

44
 Din pozitia sezand pe taburet sau din ortostatism, bolnavul va executa flexiuni
laterale ale trunchiului pentru antrenarea la miscare a intregii coloane vertebrelor.

Dupa aceste exercitii pregatitoare vom indica miscarile potrivite

fiecarui bolnav alegand corespunzator baza de pornire si "modelul activ" Miscarile

trebuie ca, prin accentuarea rotatiilor, a flexiunilor laterale si a retroflexilor coloanei
vertebrale, sa serveasca la mentinerea mobilitatii acesteia. Pentru fortificarea
musculaturii extensoare si destinderea musculaturii flexoare a coloanei vertebrale,
respectiv pentru a evita atrofiile si contracturile musculare, prezente in spondilita, se
recomanda exercitiile "in lant" care sa antreneze intreg corpul si extremitatile.

Dupa executarea individuala a exercitilor, se trece, in etapa urmatoare, la

kinetoterapie in grup. Pe cat posibil, grupele vor fi alcatuite din pacienti cu forme
clinice asemanatoare.

Sedintele vor avea loc, la inceput, zilnic, timp de 2-3 saptamana, apoi 2-3 ori pe
saptamana in sala de gimnastica (a sanatoriului sau policlinicii), eventual, in bazine
pentru kinetoterapie.

II.7. Terapia ocupationala

Reprezinta forme prelungite si specializate de kinetoterapie intre ele existand unele

deosebiri de nuanta.

Terapia ocupationala foloseste intregi serii de aparate si instalatii in scopul

imbunatatiri de efectuare a unor munci sau a deprinderii unor jocuri distractive.

Ttratamentul balneologic

Pe langa programul terapeutic deschis se vor adauga in statiunile de profil:

-Bai cu ape minerale,

-Bai cu ape termale,

-Bai cu plante si sare,

-Bai cu namol.

Mediul ambiant ca si iesirea din mediul obisnuit va grabi pacientului vindecarea si

corectia starii psihice.

45
 Se recomanda statiunile: Ocna Mures, Slanic-Moldova, Caciulata, Calimanesti,
Baile Felix, Baile 1Mai, Baile Herculane, Vatra Dornei, Eforie Nord, Techirghiol,
Mangalia Amara, Sovata.

46
 CAPITOLUL III

PROGRAM ORIENTATIV

47