Epidemii care au schimbat lumea

Marile epidemii precum ciuma de la Atena, ciuma bubonică (moartea neagră), aşa-
numita „gripă spaniolă” sau SIDA au schimbat situaţia în lume şi au influenţat cursul
istoriei. Vă prezentăm cele mai negre perioade epidemiologice din istoria omenirii.

Una dintre cele mai cumplite epidemii, care a secerat milioane de oameni este
Variola. Înainte de colonizarea din Lumea Nouă, Americile găzduiau peste 100 de
milioane de oameni. Din secolul al XV-lea, epidemiile au redus acest număr până la
5-10 milioane. Europenii au adus cu sine o mulţime de boli împotriva cărora nativii
nu au avut cum să lupte. De departe pe primul loc în topul mortalităţii a fost variola,
foarte contagioasă şi declanşatoare de febră, dureri şi iritaţii severe. Deşi a fost creat
un vaccin în 1796, epidemia a continuat să se răspândească. Chiar în 1967, virusul
variolei a ucis 2 milioane de oameni, dar după aceea, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii a depus eforturi mari pentru a eradica virusul prin vaccinarea în masă. Şi
într-adevăr, în 1977 s-a înregistrat ultimul caz de variolă contractată în mediul natural.

„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, care a
fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia,
răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile
îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai
era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră
mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pli-
ne cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în
final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri
groaznice.
În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au
trăit pe vremea când „Moartea Neagră” a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul
lumii.
Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În
octombrie, în acel an s-au întors 12 corăbii italiene pe Marea Neagră, debarcând în
portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții
pe moarte. Martorii oculari
nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de
altfel pe orice alt vas. Când vapoarele au ajuns la destinație, șobolanii „călători” s-au
împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii purtători de
bacteria răspunzătoare de boală. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor le-au
transmis ciuma. Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, asigurau un mediu
de viață propice pentru șobolani și purici. Când șobolanii au început să moară din
cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta - oamenii. Astfel,
puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă prin intermediul șobolanilor, au
cauzat moartea a milioane de oameni.
În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a
estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de această boală, fapt
confirmat și de cercetările din prezent.
„Moartea Neagră” s-a retras, dar numai pentru o vreme. În 1361, în 1369, apoi cu
regularitate, a reapărut până la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în
ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ
100.000 de oameni.
Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și
doar în India a făcut 6.000.000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor
vieți omenești.
Bacteria pestei este transmisă de purici și se dezvoltă în tubul digestiv al acestora.
Bogați, săraci, tineri și bătrâni, au murit deopotrivă. Preoții au fost cei mai expuși,
fiindcă s-au ocupat de cei bolnavi. Câteva teritorii însă, ca de exemplu Milano și
împrejurimile, au fost mai puțin afectate.
Fiindcă nu se cunoștea cauza reală a bolii, nu se putea trata. Medicii au utilizat cele
mai comune metode de vindecare, dar nimic nu ajuta. Mulți au apelat la religie,
considerând că Dumnezeu vrea să pedepsească lumea păcătoasă cu această boală.
Faptul că nu se cunoștea originea bolii o făcea și mai misterioasă. Cum era posibil ca
într-un oraș să moară doar o zecime din populație, iar în altul o jumătate? Astăzi știm
deja că existau trei tipuri de pestă (ciumă), care făceau ravagii: paest bubonica (pesta
bubonică) era cea mai frecventă, dar celelalte două erau și mai grave.
Una dintre ele, pesta pulmonară, se dezvolta în cazul în care bacteria pătrundea în
plămâni. Se transmitea pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt.
Dacă cineva era înțepat de un purice purtător, bacteria ajungea în sânge, moartea
survenind în doar câteva ore. Victimele se culcau fără a avea cea mai mică bănuială și
nu se mai trezeau. Această variantă a bolii este cunoscută azi ca pesta septicemică.

Gripa spaniolă este un alt flagel despre care se vorbește mult în aceste zile, fiind
comparată cu pandemia de coronavirus. Gripa spaniolă este un tip de gripă care a
apărut în timpul Primului Război Mondial, fiind, se pare, similară cu gripa aviară de
astăzi. S-a răspândit în multe țări odată cu întoarcerea soldaților de pe front, afectând
în principal tinerii și având o rată de mortalitate ridicată. Virusul a făcut între 50 de
milioane și 100 milioane de victime între 1918 și 1919.
Se crede că a fost una dintre cele mai letale pandemii, după „Moartea neagră”, din
istoria umanității. Multe dintre victime au fost persoane tinere și sănătoase, gripa
spaniolă fiind total diferită de celelalte pandemii care au afectat copii, bătrâni și
persoane cu sănătatea deja slăbită.
Boala a fost observată prima dată în Fort Riley, Kansas, Statele Unite la 11 martie
1918. Aliații din Primul Război Mondial au numit-o „gripă spaniolă” deoarece a
primit mai multă atenție în presa spaniolă decât în restul Europei. Spania nu a fost
implicată în conflict, iar presa nu era cenzurată ca în restul Europei.

Un alt flagel cumplit a fost Malaria. Date privind impactul malariei asupra umanităţii
există încă de acum 4000 de ani în scrierile greceşti, indiene sau chineze. Chiar şi
atunci, oamenii de ştiinţă au făcut legătura cu apele stătute, mediu propice pentru
ţânţarii care contractează microbii de tip Plasmodium şi îi pot transmite oamenilor.
Simptomele includ febră, frisoane, transpiraţie, dureri musculare. Deşi statisticile cu
privire la numărul de victime din epoca antică sunt greu de efectuat, impactul poate fi
dedus examinând rata de îmbolnăvire a celor cu activităţi în zonele afectate: de pildă,
în 1906, SUA a angajat 26.000 de lucrători pentru a construi canalul Panama, dintre
care 21.000 au fost spitalizaţi. În războiul civil american se pare că au murit în jur de
10.000 de oameni, alţi 60.000 de soldaţi au decedat în Africa şi Pacificul de Sud în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După acesta, SUA au luat măsuri folosind
insecticide puternice interzise ulterior. Malaria continuă să reprezinte o problemă
majoră în Africa sub sahariană, unde anual se înregistrează cam 350 de milioane de
cazuri, dintre care un milion fatale.

Tuberculoza a făcut şi ea ravagii de-a lungul istoriei. Textele antice oferă detalii
despre evoluţia simptomelor, iar dovezi ale bolii
s-au depistat inclusiv la mumiile egiptene. Boala se răspândeşte în aer, afectând în
primul rând plămânii, provocând dureri în piept, scădere în greutate, febră, tuse cu
sânge. În Europa, ciuma albă, cum se mai numea, a fost din secolul al XVII-lea
printre cele mai mortale boli, ucigând unul din 7 pacienţi infectaţi.
Nici America colonială nu a evitat problema tuberculozei. În 1944, medicii au ela-
borat un antibiotic cu streptomicină şi progresele ulterioare au temperat fenomenul,
dar nu l-au eradicat. Tuberculoza încă mai ucide în jur de 2 milioane de oameni anual,
revenind în forţă în anii ’90 din cauza unor tulpini rezistente, sărăciei globale şi lipsei
de prevenţie.
Holera a reprezentat până în secolul al XIX-lea un pericol doar în India, dar odată cu
dezvoltarea rutelor comerciale spre China, Japonia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu
şi Europa, boala a călătorit şi ea. Holera este cauzată de o bacterie intestinală numită
Vibrio cholerae şi se răspândeşte îndeosebi prin apa şi hrana contaminate. De cele mai
multe ori, sistemul imunitar poate învinge boala, dar numai dacă pacientul se
hidratează foarte bine. Deşi multă vreme s-a crezut că ştiinţa medicală şi
îmbunătăţirile sanitare au eliminat-o, holera a reapărut în 1961 în Indonezia şi încă
mai pune în pericol vieţi.
SIDA. De la apariţia sa în anii ’80, a omorât 25 de milioane de oameni, iar în prezent
se estimează că 33 de milioane sunt seropozitivi. Virusul HIV, transmisibil prin
fluidele corporale, afectează sistemul imunitar care nu mai face faţă infecţiilor.
Cercetătorii sunt de părere că virusul a trecut de la maimuţe la oameni, la mijlocul
secolului al XX-lea, pe fondul populaţiei numeroase, războaielor, sărăciei. Prostituţia
şi drogurile intravenoase au amplificat fenomenul. Deşi anumite medicamente pot
preveni evoluţia HIV-ului în SIDA, nu există încă un antidot, aşa că educaţia şi
prevenţia rămân cele mai bune arme.
Tifosul a făcut, de asemenea, ravagii. Aglomerările urbane foarte mari cu condiţii
precare sau taberele militare s-au confruntat de-a lungul vremii cu ameninţarea
parazită venită din partea microbului Rickettsia, transmis de păduchi. Febra
războiului, cum i se mai spunea din cauza incidenţei pe câmpul de luptă, a omorât,
combinată cu foametea, 10 milioane de oameni în timpul războiului de 30 de ani din
secolul al XVII-lea. Epidemiile de tifos puteau decide chiar soarta bătăliilor. Când
trupele spaniole au asediat Granada, în 1489, tifosul a redus efectivele militare de la
25.000 la 8.000 şi a trebuit să mai treacă puţin timp până la alungarea maurilor. În
Primul Război Mondial, tifosul a revendicat milioane de victime în Rusia, Polonia şi
România. Simptomele includ nevralgie, pierderea apetitului, febră, frisoane, greaţă,
iar netratată boala duce la pneumonie şi stop cardiac. În părţile dezvoltate ale lumii a
fost însă eradicată.

Și poliomielita se pare că a afectat copiii, de mii de ani încoace. Virusul afectează

sistemul nervos şi se răspândeşte prin apă contaminată sau materii fecale. De obicei,
membrele inferioare au de suferit cel mai mult, dar paralizia se poate extinde şi la
muşchii respiratorii, caz în care boala este fatală. Unul din 200 de cazuri se soldează
cu paralizie. Sistemul imunitar face faţă mai bine în cazul copiilor mici. Oricum,
expunerea la poliomielită vreme de secole, precum şi condiţiile sanitare ameliorate
începând cu secolul al XVIII-lea, au produs şi o îmbunătăţire a apărării organismului.
Prin urmare, boala nu s-a mai răspândit atât de tare, dar expunerea mai scăzută la
vârste fragede a avut şi un efect nefast: contractarea virusului de către din ce în ce mai
mulţi adulţi. A apărut un vaccin în anii ’50, ceea ce a scăzut dramatic rata
îmbolnăvirii şi există şanse ca boala să dispară definitiv întrucât din câte se ştie doar
oamenii sunt purtători ai virusului poliomielitic.