DEPARTAMENTUL UNIVERSITATA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL LIMBA ROMANĂ,

LINGVISTICĂ GENERALĂ ȘI LIMBI CLASICE

A realizat: Blînda Paula

Studenta an. II
Specialitatea:Limba și Literatura Română
Coordonator: Susanu Aleona

Chișinău,2018
1.Viața și activitatea poetului Grigore Vieru.

2. Lista poeziilor alese.

3.Analiza generală a textelor poetice scrise de Grigore Vieru.

4.Teme,simboluri,motive,mesajul poeziilor marelui poet-

Grigore Vieru.

5.Concluzii.

6.Opinii proprii cu referită la fiece poezie a poetului.

 „Viața și Activitatea poetului Grigore Vieru”

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererîta, județul interbelic Hotin, Regatul Româ niei - d.
18 ianuarie 2009, Chișină u) a fost un poet româ n din Republica Moldova. În 1993 a fost
ales membru corespondent al Academiei Româ ne.
Grigore Vieru s-a nă scut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și
Eudochia Vieru, nă scută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950,
după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.
În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii,
Alarma, apreciată de critica literară . În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă ”
din Chișină u, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită
revista pentru copii „Scînteia Leninistă ”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînă rul leninist",
actualmente "Florile Dalbe" .
La 8 iunie 1960 se că să torește cu Raisa Nacu, profesoară de limba româ nă și latină și se
angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii
Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea
Moldovenească ”.

A fost un oaspete des al „Că suței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie
celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.
Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice
Numele tă u, cu o prefață de Ion Druță . Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai
originală apariție poetică . În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile
universitare de literatură națională contemporană . Trei poeme din volum sunt intitulate:
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâ ncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și
Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică .
În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din Româ nia, îi face
o invitație oficială din partea societă ții Uniunii, că reia poetul îi dă curs. Vizitează
Transilvania, însoțit de poetul Radu Câ rneci. În 1977, iară și la invitația Uniunii Scriitorilor
din Româ nia vizitează , împreună cu soția, mai multe orașe din Româ nia: București,
Constanța, Cluj-Napoca, Iași.

În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii

pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

Grigore Vieru, Ion Vatamanu și Serafim Saka în anii '70.

La sfâ rșitul anilor '80, Grigore Vieru se gă sește în prima linie a Mișcă rii de Eliberare
Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv câ ntecele pe versurile sale) avâ nd un mare
rol în deșteptarea conștiinței naționale a româ nilor din Basarabia. Vieru este unul dintre
fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducă torii
Marii Adună ri Naționale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a
Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba româ nă ca limbă oficială și trecerea la
grafia latină .
Pe 16 ianuarie 2009 Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la
Spitalul de Urgență din Chișină u. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu
politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală , traumatism toracic
închis, contuzia cordului și a plă mâ nilor și contuzia organelor abdominale, avâ nd șanse
minime de supraviețuire.[2] Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie,
ora 01:30 pe traseul R-3 Chișină u–Hîncești–Cimișlia–Basarabeasca.[3] La volanul
autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova și director
adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chișină u, aflat într-o stare mai ușoară .
Grigore Vieru a fost înmormâ ntat pe 20 ianuarie 2009 la Chișină u, în cimitirul central din
strada Armeană . La înmormâ ntare au asistat câ teva zeci de mii de oameni, diviziile lui
Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol. Chișină ul nu mai
cunoscuse funeralii de asemenea proporții de la înmormâ ntarea soților Doina și Ion Aldea
Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la
ora 10:00 întreaga republică ținâ nd un moment de reculegere.

Opera
1957 - Alarma (versuri pentru copii)
1958 - Muzicuțe (versuri pentru copii)
1961 - Fă t-Frumos curcubeul și Bună ziua, fulgilor! la editura „Cartea Moldovenească ”
1963 - Mulțumim pentru pace (versuri) și Fă gurași' (versuri, povestiri și câ ntece).
1964 - Revista „Nistru” publică poemul Legă mâ nt, dedicat poetului nepereche Mihai
Eminescu.
1965 - Versuri pentru cititorii de toate vâ rstele, prefațat de Ion Druță pentru care i se
acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii și tineret
(1967).
1967 - Poezii de seama voastră (editura „Lumina”)
1968 - Bă rbații Moldovei, cu o dedicație pentru „naționalistul” Nicolae Testimițeanu
(revista „Nistru”). Întregul tiraj este oprit, dedicația scoasă .
1969 - Duminica cuvintelor la editura „Lumina” cu ilustrații de Igor Vieru, o carte mult
îndră gită de preșcolari, care a devenit prezentă în orice gră diniță de copii.
Cămăşile În limba ta

A fost ră zboi. În aceeaşi limbă

Ecoul lui Toata lumea plâ nge,
Şi-acum mai este viu. În aceeaşi limbă
Că mă şi mai vechi, mai noi – Râ de un pă mâ nt,
Amară amintire de la fiu. Ci doar în limba ta
De-atâ tea ori fiind Durerea poţi s-o mâ ngâ i,
Pe la izvor spă late, Iar bucuria
S-a ros de-acum uzorul S-o preschimbi în câ nt.
Şi, alb, bumbacul
S-a ră rit în spate În limba ta
Şi nu le-a îmbră cat de mult Ţi-e dor de mama,
Feciorul. Şi vinul e mai vin,
Că mă şi mai vechi, mai noi – Şi prâ nzul e mai prâ nz.
A fost ră zboi. Şi doar în limba ta
Ci maica lui Poţi râ de singur,
De ani prea lungi de-a râ ndul Şi doar în limba ta
Tot vine la izvoare: Te poţi opri din plâ ns.
Ea şi gâ ndul.
Şi iar luâ nd că mă şile în poală , Iar câ nd nu poţi
De cum ajunge sâ mbă ta, Nici plâ nge şi nici râ de,
Le spală . Câ nd nu poţi mâ ngâ ia
Că ci mâ ine Şi nici câ nta,
Fac bă ieţii horă -n sat, Cu-al tă u pă mâ nt,
Şi fete multe-s: Cu cerul tă u în faţă ,
Câ te-n flori albine. Tu taci atunce
Cu ce se-mbracă , bunul, Tot în limba ta.
Dacă vine?

Făptura mamei

Uşoară , maică , uşoară ,

C-ai putea să mergi că lcâ nd
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pă mâ nt!

În priviri c-un fel de teamă ,

Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă ,
Steaua ştie ce gâ ndeşti.
Pădure, verde pădure

Draga i-a fugit cu altul.

S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pă durea toată ,
Însă n-a gă sit-o, nu.

El a smuls pă durea toată

Şi s-o are începu.
Şi-a arat pă durea toată …
Însă n-a gă sit-o, nu.

Semă na pă durea toată ,

Din grâ u azime-a gă tit
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul pră vă lit.

Şi-o corabie-şi cioplise

Şi-n amurgul greu, de stâ nci,
A plecat pe mă ri, s-o uite,
Clă tinat de ape-adâ nci.

A plecat pe mă ri, s-o uite,

Dar sub lună , dar sub stea,
Ră să rea la loc pă durea,
Iar corabia-nfrunzea.

Legământ

Ştiu: câ ndva, la miez de noapte,

Ori la ră să rit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra că rţii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.

S-o lă saţi aşa deschisă ,

Ca bă iatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dâ nşii

Al stră vechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Analiza poeziei “Făptura mamei” de G.Vieru

Poezia de două strofe “Fă ptura mamei” reprezintă o chintesență lirico-filozofică a mai
tuturor poeziilor lui Grigore Vieru ce evocă chipul mamei și maternitatea.
”Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru, unul din cei mai
renumiţi poeţi basarabeni.

Pentru toți, mama este simbolul adă postului, că ldurii, dragostei și hranei, chiar și pentru
Grigore Vieru, care o venera nespus. ”Fă ptura mamei” reprezintă un arhetip, un izvoar de
inspirație pentru poet. Ră zboiul l-a lipsit de tată l să u, astfel de mic copil, fiind întreținut de
mama sa, care lucra din noapte în noapte pentru a-și hrani pruncul cu o bucată de
mamaligă rece. Acest zbucium din copilă rie, neliniștea privind lipsa unui din pă rinți, și
că utarea permanentă de surse pentru existență , l-au facut pe scriitor să publice această
poezie.

Opera, alcatuită din doua strofe, are cuvintul-cheie ”mama”, fiind tema poeziei. La citirea
sau audierea textului, vedem imaginar acea femeie harnică , ușoară , neliniștită , despre care
ne vorbeste Gr. Vieru.
Faptura mamei are pentru Grigore Vieru o proiecție cosmică :

“Ușoară maică ușoară ,

C-ai putea să mergi calcâ nd

Pe semințele ce zboară

Între ceruri și pă mâ nt.”

Autorul a preferat forma vocativului”maică ”, prin care face o trimitere și impune o paralelă
între mama și Maica Domnului, asociâ nd-o cu ceva divin. Rima încrucișată feminină , apoi
masculină și piciorul de vers bisilabic, dispun de muzicalitate. La nivelul fonetic, sunetul “s”
din cuvintele ”uşoară ”şi abundenţa de vocale deschise, ne ajută auditiv să întreză rim zborul
sfâ nt al mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pă mâ nt, între cele lumeşti şi cele Dumnezeieşti.
Paralelele accentuează puritatea, gloria, soarta şi profeţia mamei.

”Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pă mâ nt” reprezintă raze de lumină , care artistic
vorbind, unesc cele două lumi: cosmosul și pă mâ ntul. Semințele ar putea reprezenta și
ideile, pe care mama le să dește în sufletul copilului: semințe de bunatate, credință ,
sinceritate, care urmează să dea roade. Tot ”semințele” simbolizează și urmasii, neamul,
generațiile ză mislite de Mama-Biserică , de la care creștinii au primit viață și har.

Mama tră ieşte între cer şi pă mâ nt, adică mereu în mintea lui. În poezia lui Vieru simbolul
mamei are aceeaşi ambivalenta ca şi în cele ale mă rii şi pă mâ ntului: viaţa şi moartea sunt
corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pâ ntecul mamei; moartea înseamnă
reîntoarcerea în pă mâ nt. Mama este simbolul adă postului, că ldurii, dragostei şi hranei care
pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc.
În versurile ”Iarba știe cum te cheamă ” desprindem ideea că precum iarba își are ră dă cinile
afundate în pă mâ nt, așa și mama are ră dă cini în neamul ei, de la care ne transmite obiceiuri
și tradiții. Iarba mai e și simbolul eternită ții, transpus asupra oamenilor ar fi o contopire cu
natura intru dă inuire. Trecerea spre astral e continuată în versul ”Steaua știe ce gâ ndești” -
de unde află m că mama e un arhetip cu conotații divine, fapt confirmat biblic - Să ascultați
de mama și tată l vostru, ce reprezintă o constantă existențială , totodată , marcâ nd întreaga
soartă a omului pe pă mâ nt.

Toate aceste argumente ne duc la gâ ndul că trebuie s-o iubim pe mama şi s-o ră splă tim cu
aceeaşi grijă , dragoste, ce ne-o oferă ea nouă şi pe care o merită din plin.

În această poezie grigore vieru o elogiază pe mama sa, și o numește maică comparînd-o cu
maica domnului. Prin această comparație el transmite că mama este sfîntă , deoarece mama
sa trecuse prin multe chinuri și suferințe pentru a-l crește. Dar de asemenea el
menționează "între ceruri și pă mînt", iar asta reamintește că mama totuși este o ființă
pă mîntească . 

Analiza poeziei “În limba ta” de G.Vieru

Apa vie a lirei sale izvoră ște din dulcea doină româ nească din nestră mutata admirație față
de Eminescu-cel-Nepereche, precum și din relația tulbură toare mama-grai-patrie. De altfel,
întreaga sa creație stă sub semnul dragostei. Motivul mamei, risipit cu pioșenie atâ t de
generos în toate volumele, se îndreapta spre simbolul Patriei - Româ nia.

"Identitatea Mamă -Patrie își gă sește "stâ lpul" de la cap, vorba lui Brâ ncuși, în imperiul plin
de dor al limbii, pe care copilul o învață de la mama sa, iar mama sa o știe de la neamul ei,
de la patria ei - este desigur vorba de Limba româ na de cinstirea limbii în care ți-e dor",
nota Fă nuș Bailesteanu în monografia sa.

Poezia "În limba ta" face parte din volumul "Steaua de vineri ", apă rut in 1978, fiind insă
reprodusă și în alte culegeri. Fiecare cuvâ nt devine aici poetic, se transformă în vers, iar
versul devine câ ntec fă ră sfâ rșit închinat celei mai prețioase și durabile comori cu care
poporul nostru a fost înzestrat- limba româ nă -, poemul, plin de încâ ntație, s-a raspâ ndit
repede și prin talentul menestrelului oltean, Tudor Gheorghe.
Grija autorului pentru destinul limbii, pentru pă strarea ei nealterată devine o sacră și
permanentă datorie."Nici un grai nu e mai mare decâ t Patria nici un grai nu este mai mic
decâ t isteria Patriei", constată el.

Limba maternă exprimă glasul conștiinței naționale, că ci graiul nostru stră moșesc, "cu ochi
umezi de dor și de istorie" este ființa nepieritoare a poporului nostru, în existența sa
spirituală .
"În limba ta" se constituie într-o înlă nțuire de simboluri caracteristice stilului lui Gr. Vieru,
viziunii sale artistice generale. "Ră dă cina de foc", (poemul este reluat si în volumul cu acest
titlu), limba devine o problemă a identită ții nationale de "grai și suflet" cu frații de peste
Prut.
În versurile sale, poetul nu rostește numele limbii atat de dragi lui și, considerâ nd că nu se
poate ca cineva să nu-l cunoască , pare decis să ocolească , astfel, un truism.
Numai prin limba aceasta, a ta, cititorulule, și în care ți se adresează poetul, numai prin
acest grai îți poti spune dorul, nesfâ rșitul dor, sentiment specific româ nesc: "În limba ta ți-e
dor de mama". Ființa adorată simbol central al creației lui Vieru, mama, nu putea lipsi nici
din această poezie, relația mamă -grai fiind evidentă .

Tautologiile "vinul e mai vin" și "prâ nzul e mai prâ nz", ală turi de construcția unor
comparative de superioritate pentru substantivele "vin" și "prâ nz" devin procedee artistice
de înaltă forță - expresivă .

Antiteza creată prin verbele a râ de și a plînge apare într-o reluare deloc gratuitaă în fiecare
strofă sublimâ nd sentimentul de profund și nedezmințit respect fața de acest "șirag de
piatră rară ".
Durerea, mangâ ierea, câ ntecul, bucuria - toate se regă sesc în graiul nostru dulce. Ș i dacă
dintr-o cauză oarecare, aceste minunate stă ri sufletesti nu-și pot gă si expresia în cuvinte,
soluția vorbei nerostite se va afla, cu demnitate, "tot în limba ta":

"Iar cand nu poti

Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atunce
Tot in limba ta".

Verbul a putea îmbră ca forma negativa a prezentului, pers. a II-a, singular, din rațiunea
intă ririi depline a afirmației rostite în ultimele doua versuri. Adjectivul posesiv, însoțind
substantivele ce definesc universul româ nesc, cerul și pamâ ntul ("Cu-al tau pamant cu
cerul tau"...) converg spre unitatea de nezdruncinat dintre locuitorul acestor plaiuri și
"duminica sa fara sfarsit", care este limba romana.
Împerecherea cuvintelor "limba ta" se transformă și ea în repetiție, deloc supă ră toare, ce
revine în primele strofe ca un lait-motiv.

Finalul devine concluzie de suflet: câ ntecul, ca și tă cerea, se ză mislesc "Tot în limba ta".
Inlă nțuite printr-un sensibil ritm interior, cuvintele ce curg în trei strofe de câ te 8 versuri
libere, se convertesc într-o antologica odă a limbii româ ne, a bucuriei și nă dejdii de a
ră mâ ne veșnicii stă pâ ni ai acestei lumini, revă rsate cu dă rnicie peste "moșia" noastră .
O poiezie precum în limba ta se prezintă ca o credință a scriitorului- cetă țean ce-a așezat
mereu mai presus de propria ființă idealurile neamului, celebrînd, în versuri înfiorate de
patos , limba româ nă , limba în care a pă timit, a scris și a iubit.
 Comentariu literar al poeziei ,,Cămășile” de Grigore Vieru

Capodoperă a liricii lui Grigore Vieru este considerată , pe drept cuvâ nt și poezia
"Că mă șile". Apă rută în volumul "Numele tă u" (1968), ea este receptata ca un strigă t de
durere, dar și de alarmă împotriva ră zboiului nedrept, împotriva morții.
Creația se circumscrie în tema preferată a autorului, ce ar putea forma un voluminos ciclu,
al Mamei.
În cele trei strofe inegale ca numă r de versuri, mama este simbolul dorului și al speranței
româ nești, devenite scut de apă rare împotriva orică rei dezlă nțuiri inumane.
Poetul resimte ră nile ră zboiului pustiitor, pentru că lui însuși anii fragezi i-au fost marcați
de absența tată lui, ucis pe front. În conștiința sa, "soarele este cel din urmă ră nit al celui de
al doilea ră zboi mondial, pe care l-a vă zut "ridicâ ndu-se deasupra jalei înlă crimate a
milioanelor de oameni și de copii". Poezia "Că mă șile" transmite durerea, jalea neostoită a
mamei nemâ ngâ iate. Motivul cheie il constituie ră zboiul - acest flagel care l-a secerat și pe
feciorul drag al acestei femei. Pentru mama îndurerată , timpul pare a nu mai fi alcă tuit din
trecut prezent și viitor. Totul se contopește într-un singur moment cel actual, al așteptă rii
fă ră margini. Viitorul pe care ea și l-ar dori ră mâ ne o stare de spirit vag conturată .
Primul vers, reluat apoi la mijlocul poeziei, este construit dintr-o propoziție simplă ,
succintă deci, în care verbul inițial "a fost" ar pă rea să ne conducă spre un basm cu un Fă t-
Frumos, și cu o zâ nă bună . Dar substantivul "ră zboi" pe care cade dur accentul, generează
imediat o atmosferă de gravitate.

Legă tura peste timp cu cei că zuți - de regulă tineri - pe câ mpul de luptă , este realizată de
poet prin ceea ce se mai pă streaza în lada amintirilor amare: "că mași vechi, mai noi".
Autorul dă , astfel, evenimentului evocat un fior duios de intimitate familială
Să ptamâ nă de saptamâ nă , sâ mbă tă de sâ mbă tă aceste simple că mă și de bumbac sunt
mereu și mereu spă late la izvorul ce-și adună firul și din lacrimile nesecate ale mă icuței.

"De ani prea lungi de-a râ ndul", mama, trimisă de dor și nă dejde, cu că mă șile "în poală ", își
îndreaptă pașii spre limpezile unde ale izvorului natal, imaginate ca o fermecată apă vie ce
poate reda viața celor tineri, buni și drepți. Cu toate că "De câ t au fost, ah,
La izvor spă late S-a ros acum uzorul și alb, bumbacul
S-a ră rit în spate", cu toate că n-au mai fost îmbracate de multa vreme, mama simte că
straiele feciorului ei trebuie să fie, în fiecare moment curate. Rabdarea i se altoiește pe o
statornică speranță de aceea nu se lasă pradă disperă rii.
Ca o adevă rată Penelopă mama care a urzit câ ndva pâ nza că mă șilor, își gă sește rațiunea
existenței doar în ideea reîntoarcem baiatului sau printre feciorii care nu au mai ramas in
sat. Doar gâ ndul înflorit ca într-o duminică la horă , țl va putea revedea veselindu-se cu
ceilalți tineri, o mai ține încă în viață
"Că ci mâ ine
Fac bă ieții horă -n sat
și fete multe-s
Câ te-n flori albine"
Mersul ei saptamanal la izvor se transformă într-un ritual, adă pat de o deznă dă jnuită
nă dejde, iar acțiunea ei nu este altceva decâ t un ecou al dorului.
Imaginea "Câ te-n flori albine", însoțind constatarea "fete multe-s" are forța generalizatoare,
durerea, că și speranța mamei, fiind nu doar una particulară , ci a întregii existențe umane și
naturale.

Poetul realizează un paradox: conștiința clară a dispariției celui drag merge ală turi de
pregă tirea întâ mpiă arii celui dispă rut, dar așteptat.

Această situație-l imită emoționează profund, că ci mama nu este nici resemnată , nici
învinsă . Ea reprezintă senină tatea și optimismul omului din popor: "și-atunci
Baiatul ei cel drag baiat Cu ce se-mbraca, bunul, Dacă vine?"
Microuniversul creat prin spațiul restrâ ns al unui sat ră mas fă ră flă că i, fă ră viitor deci,
capă tă valoare general-umană omul trebuie să se inalțe, pentru a reuși să se împotrivească ,
deasupra tuturor viasitudinilor, tuturor tragediilor. Ș i mama dovedeste o astfel de tă rie.

Simplitatea cuceritoare a versurilor scurte și clare, rostirea unui adevă r dureros cu o mare
economie de cuvinte și folosind rare podoabe.
Regionalismele "uzor", "maică ", apoziția "bunul", tautologia 'bă iatul ei cel drag bă iat", ca și
întrebarea fă ră ră spuns din final conferă poeziei un ton de gravă meditație, susținut de o
delicată evocare lirică .
Semnificațiile întregii creații lirice a lui Gr. Vieru stră bat barierele impuse de granițe statale
nefiresti, că ci "Acest poet nă scut de miresmele și durerile pă mâ ntului să u, așezat - după o
vorbă cunoscută - în calea ră utaților, nu se rușinează să -și poarte tragedia și iubirea pe
față ".

Comentariul poeziei “Pădure Verde Pădure” de G.Vieru

Un alt poem din acelaşi volum de o tensiune sentimentală specifică şi un dramatism inerent
este şi Pă dure, verde pă dure, în care scenariul ritualic al textului poetic capă tă proporţii
decisive şi nu lasă loc eventual unui monolog interior al eului liric. Paradoxul este că
opţiunile pentru gestaţie în detrimentul confesiunii lirice creează un impact expresiv
neaşteptat de puternic, în mă sură să transmită nealterată dinamica afectivită ţii şi
impulsurile interioare nestă pâ nite ale că ută rii iubirii, eul liric fiind în acest context o
instanţă rezonatoare a manifestă rilor lumii, cel care înregistrează reperele fiinţei lumii.
Mă rcile afective din acest poem sunt pretutindeni: de la interjecţii (vocala româ nească „u”
conturează o durere adâ nc interiorizată a personajului liric, iar prelungirea ei potenţează şi
mai mult suferinţa) pâ nă la inversiuni epitetice care amplifică imaginile poetice – „pă durea
toată ” (repetată de patru ori) poartă o expresivitate incomparabilă faţă de „toată pă durea”,
versul epiforic „Însă n-a gă sit-o, nu”, epitetul dublu „amurgul greu, de stâ nci” etc.
În pofida cultivă rii şi dezvoltă rii unei semantici a închiderii, a disperă rii, a durită ţii şi
ză dă rniciei, poemul (totuşi!) dezvă luie „natura naturii”, cum intuia câ ndva Nichita
Stă nescu, o natură a veşnicei regeneră ri şi, în fond, o lipsă de moarte a dragostei,
fragilitatea firii umane în faţa forţei naturii. Liviu Damian spunea despre poezia lui Grigore
Vieru urmă toarele: „Grigore Vieru are o metaforă numai a lui: o planetă pe jumă tate
ră să rită de după zarea pă mâ ntului. Clară , palpabilă , reală , misterioasă şi aproape”. Am
crede că poetul Liviu Damian a intuit natura duală a poeziei lui Grigore Vieru: pe de o parte,
concretă , palpabilă şi aproape, pe de altă parte, misterioasă , pentru că simbolurile acestei
poezii sunt mereu pline de taine şi potenţe nebă nuite. În pofida disperă rii umane
exprimate la nivelul de suprafaţă a limbajului poetic, se sugerează în substratul semantic
faptul că principiile naturii ră mâ n într-un echilibru propriu de nezdruncinat. În poziţii
distinctive, definitorii pentru fiinţa umană şi fiinţa naturii sunt cele două axe temporale:
una a îndâ rjirii, tumultuoasă , ră vă şitoare, o axă a timpului cascadic şi alta a curgerii într-un
ritm insensibil, magic echilibrant, indiferent, o axă a timpului natural regenerant, aproape
latent, imanent. (Din intuirea celei de-a doua axe ră sare atitudinea eului liric în creaţia
poetică viereană , care re-integrează sensul lumii prin creaţie.) O poetică a temporalită ţii
acestei poezii este, prin urmare, o poetică totalizatoare pentru semantismul perenită ţii
valorilor cosmice. Astfel, abordarea uniaspectuală (a temporalită ţii) a poeziei din studiul
întreprins se îndreaptă spre concluzii globalizatoare prin etapizarea temeinică a
interpretă rii de la micro- la macrocontext.
Uitarea la care recurge personajul liric înseamnă o integrare inconştientă în ritmul cronic
natural şi, implicit, o integrare a eului, a instanţei individuale, în organismul fiinţial al
lumii / naturii.
Cele două tipuri de temporalitate sunt marcate gramatical prin cele două forme ale
trecutului verbal din ultima strofă : perfectul compus „a plecat” desemnâ nd axa timpului
afectiv, uman, caracterizat prin concreteţe şi finitudine, şi imperfectele „ră să rea”,
„înfrunzea”, care desemnează lentoarea, infinirea, imperturbabilitatea şi implacabilitatea:
„A plecat pe mă ri, s-o uite. / Dar sub lună , dar sub stea, / Ră să rea la loc pă durea, / Iar
corabia-nfrunzea”. Acest raport temporal este reluat mai tâ rziu în titlul volumului Acum şi
în veac în care acum este, de la sine înţeles, un prezent al concreteţii şi al palpabilită ţii, pe
câ nd în veac nu este nici trecut, nici viitor, ci un timp originar esenţial, ireperabil în
prezent, decâ t în mod rudimentar, prin anumite simboluri, este un timp dinspre care se
reiterează valorile sanctificate ale umanită ţii şi un viitor autentic spre care acestea se
îndreaptă întru dă inuire şi pentru a zidi în veşnicie fiinţa care le-a creat în spiritul
divinită ţii.

Cometariul poeziei “Legământ “de G.Vieru

Poezia lui G. Vieru realizează un contact liric de mare emotivitate cu existența omului
contemporan in toată frumusețea, mă reția și dramatismul ei. Întreaga creație a poetului e
stră bă tută de multă lumină și omenie, de un cuceritor lirism. Toate acestea o fac să aibă un
ecou dintre cele mai viasi in inima cititorului.

Una din extraordinarele sale poezii este ”Legă mâ nt” închinată marelui poet româ n din
toate timpurile Mihai Eminescu. Ea a fost publicată in 1964 in revista ”Nistru”. Aparține
genului liric.

In poezia ”Legă mâ nt” G. Vieru ne-a amintit că nu suntem singuri. Este o confesiune sinceră ,
o rugă minte cuviincioasă , un testament spiritual propus urmașilor, o contopire totală cu
zestrea spirituală . In fiecare strofă simțim cinstire nemă rginită exprimată lui Eminescu prin
versuri simple cu textul unui testament care nu admite nici metafora, nici ambiguitatea.
Poezia abordează tema unei mă rturii sincere, iar ideea este dorința lui de a lă sa deschis
cartea (testamentul) urmașilor să i. Ea se axează pe cîteva motive: motivul mortții
inevitabile (prima strofă ), motivul generațiilor ”Ca bă iatul meu ori fata/ Să citească mai
departe”, motivul testametnului (a patra strofă ), motivul pă rinți-copii ”Ca bă iatul meu ori
fata/ Să citească mai departe/ ce n-a reușit nici tata”, motivul codrului ”Așezați-mi-o ca
pernă / Cu toți codrii ei in zbucium”. Laitmotivul este ”cartea” (că rții sale; mijlocul ei; s-o
lă sați deschisă ; așezați-mi-o).
Poezia este alcă tuită din două pă rți. Prima parte este ”Ș tiu” care exprimă atitudinea eroului
liric, iar a doua parte este restul poeziei care include valoarea testamentală ; accentul cade
pe două verbe la modul indicativ, viitor (stinge-mi-s-or, am s-ajung), pe verbe la modul
conjunctiv (să nu inchideți, să lă sați, să citească ) și unul la imperativ (așezați-mi-o). Ele scot
in evidență dorința-testament a eului liric. Imaginile artistice sunt prezente și ele: vizuale
(la miez de noapte, la ră să rit de Soare, că rții Sale, codri); dinamice (am s-ajung, să nu
inchideți, s-o lă sați așa deschisă , așezați-mi-o); auditive (Iar de n-au s-auză dînșii/ Al
stră vechii slove bucium). Elemetnele prozodice sunt: strofa care este catren; este scrisă in
picior metric – troheie. Din pucnt de vedere dispozitiv rima tinde spre a fi incrucișată , iar
din punct de vedere metric rima este masculină . Din figurile de stil iși fac aparența
metonimiile ”Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra că rții Sale”, ”Ci să nu inchideți cartea/
Ca pe recile-mi pleoape” și metafora ”Așezați-mi-o ca pernă / Cu toții codrii ei in zbucium”.

In poezia „Legă mînt” eroul liric întreține un adevă rat cult al că rții lui Eminescu, sub
constelația spirituală a că rui iși recunoaște statutul plenipotențiar de poet: ”Știu: cîndva, la
miez de noapte, / Ori la ră să rit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra că riții
Sale”. Sintagmele ”ră să rit de Soare” și ”miez de nopate” sugerează efortul neintrerupt al
marelui peot M. Eminescu de cugetare și tră ire completă . Sintagma ” Stinge-mi-s-or ochii
mie” sugerează viața, iar ”cartea Sa” simbolizează viziune, creație artistică , cod de legi și
norme etice.

In strofa a treia poetul iși exprimă datoria sfintă de a cinsti și a cunoaște oferta marelui
poet național M. Eminescu; el dorește ca după dispariția lui, ”cartea” să ră mină deschisă
pentru ca urmașii să -i continue efortul de cunoaștere și să -l împlinească ”Ca bă iatul meu ori
fata/ Să citească mai departe/ ce n-a reușit nici tata”. Dacă urmașii nu vor reuși să ințeleagă
sensurile adînci ale operei, poetul dorește să i se așeze cartea acestuia la că pă tîi, pentru a-i
simți și după moarte clocotul: ”Iar de n-au s-auză dînșii/ Al stră vechii slove bucium,/
Așezați-mi-o ca pernă / Cu toți codrii ei in zbucium”. Expresia ”codrii in zbucium” semnifică
clocotul național, pe care Eminescu l-a surprins excelent in opera sa.

”Legă mînt” este o revă rsare firească a sentimentelor sacre nă scute in inima poetului
contemporan de creația înaintașului, dublată de dorința de a-i lă sa copiilor lui dragsotea
sacră pentru ”poetul nepereche” M. Eminescu.
Deci în fine pot menționa că temele cele mai abordate ale marelui poet
renumit Grigore Vieru sunt:
-Mama
-Patria
-Ars Poetica
-Ră zboiul
-Natura
-Creația
-Limba

Multe dintre poeziile sale s-au nă scut din dragostea sa fierbine pentru tot ce
este româ nesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legă mâ nt”,
dedicată „dască lului” să u de Limbă româ nă : „Ştiu: câ ndva, în miez de noapte,/
Ori la ră să rit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra că rţii
sale(…) // S-o lă să m aşa deschisă ,/ Ca bă iatul meu ori fata / Să citească mai
departe / Ce n-a dovedi nici tata”.
Mâ nat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie
poetică la întrebarea: ce e Patria, fă ră mă car să amintească acest cuvâ nt,
apelâ nd la fenomenele naturii: „Piatra este pâ ine caldă . / Vâ ntul ă sta e vin
domnesc./ Şi pelinul – busuioc să lbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâ inea /
Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gâ ndul”.
În acest fel, dorul de Mamă , de satul natal, de izvor, de porumb, de pâ inea
coaptă în cuptorul copilă riei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de
Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va
ră mâ ne Poetului chiar dacă se va întâ mpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-
a ră mas Patria”) este patria cea mare, e Româ nia, pe care o visează el. Pentru
ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”.

Vieru ră mâ ne mereu în imaginația fiecarei ființe umane ca un poet al

sufletului ci nu al lumii exterioare,al ochiurilor cunoașterii și al veșniciei ce
s-a nă scut la sat.