Sunteți pe pagina 1din 2

Al Doilea Război Mondial – cauze, consecințe, învățăminte

Secolul XX mai este numit ”secolul războaielor”, cele mai numeroase, mai singeroase războaie, au loc
anume in secolul XX – Primul si cel de-al Doilea Razboi Mondial. II RM, fara indoiala, ramane un razboi fara
precedent, caci nici un alt razboi pana la el nu a implicat un nr mai mare de state si nu a provocat un nr mai mare
de jertve si pagube, semnificand o lectie dura pentru umanitate.
Al doilea război mondial a început în momentul în care acțiunile agresive ale Germaniei și Japoniei au fost
indreptate deja catre superputerile mondiale Franta, Anglia, SUA, URSS. Deși Partidul Nazist a ajuns la putere în
Germania prin alegeri parlamentare libere, după acest moment a eliminat în scurt timp orice vestigii ale vechiului
sistem democratic german. Popularitatea de care s-au bucurat la început în rândurile germanilor s-a datorat
atitudinii lor de respingere a păcii de la Versailles, (care avea prevederi care plasau Germania sub regimul a
numeroase restricții, comasand-o ca un stat de mana a 2a), anticomunismului ferm ca și promisiunilor de
reinstaurare a stabilității și reconstrucției economice. Naziștii au făcut de asemenea apel la sentimentele identității,
superiorității și drepturilor "îndreptățite" germane, sentimente care aveau să joace un rol determinant în
declanșarea războiului, pentru reîncorporarea teritoriilor pe care le considerau "de drept" ale Germaniei. Italia
devenise un stat totalitarist mai devreme decât Germania, luptand si ea pentru renasterea Imperiului Roman de
candva.
Cauzele declansarii conflagratiei sunt multiple, in general se considera invazia Poloniei de catre Germania la
1 septembrie, atacului japonez asupra Chinei, SUA, Olandei, dar, de fapt, radacinile acestui razboi se trag de mai
demult, inca din Primul Razboi Mondial.
In ansamblu, cauzele războiului mondial vin din tendinta statelor puternic industrializate, dar venite cu
intarziere la masa puterilor modiale, precum Germnaia, Italia, Japonia de a reimpartit lumea, de a-si impune
dominatia lor modiala si o noua ordine modiala de supunere a raselor inferioare de catre cele superioare, ca urmare
a creșterii naționalismului și a militarismului, impartirea sferelor de influienta, pietilor de desfacere, materiilor
prime si colonii.
O alta cauza a servit extinderea comunismului si amintarea europenilor de o revolutie comunista mondiala,
de aceea si Germaniei i-a fost oarecum permis sa se fortifice, pentru a reprezenta o bariera in cale raspandirii
comunismului in Europa. Tot din motove similare, Germania nu a fost atacata de Occident dupa invazia Poloniei,
in speranta ca dupa statul polonez va urma si URSS.
Expanionismul statelor agresoare nu a putut sa nu provoace un razboi de dimensiune mondiala. Hitler dorea
crearea Germaniei Mari si ravnea teritoriile acaparate dupa I RM: coridorul polonez, teritoriul Memel, Provincia
Posen și cea mai mare parte a zonei bine dezvoltată din punct de vedere economic a Sileziei Superioare, statele
baltice, regiunile caronifere Saar, Renania, regiunea sudeta, Alsacia si Lorena. Italia aspira la refacerea unui
Imperiu Roman in Mediteraneana, incorporarea teritoriilor de la Austria, ocuparea Etiopiei. În Asia, Japonia avea
planuri expansioniste ambitioase, alimentate, cel puțin în parte, de prea puținele câștiguri teritoriale obținute la
sfârșitul primei conflagrații mondiale. Ea isi dorea monopolul pe continental asiatic si in Pacific, cateva portiuni
ale Chinei, Rusiei, incorporarea Coreei.
Tratatul de la Versailles nu a fost nici suficient de îngăduitor ca să liniștească Germania, nici suficient de
aspru pentru a împiedica un fost agresor să redevină o putere dominantă pe continent, de aceea el se considera cea
mai importanta cauza, indirecta a razboiului. Acest tratat plasa întreaga vină a declanșării războiului (așa numita
"clauză de vinovăție") în sarcina Germaniei și Austro-Ungariei și pedepseau aspru această responsabilitate, în loc
să stabilească niște înțelegeri care să asigure pacea pe termen lung. Tratatul impunea învinșilor reparații de
război împovărătoare, cedări teritoriale, (ceea ce a dus la migrații masive) și clauze economice care au provocat, în
special economiei germane, pierderi grele și o uriașă hiperinflație. Un alt aspect important al Tratatului a fost acela
că a creat resentimente adânci față de învingătorii din război, care a oferit naziștilor o unealtă propagandistică
extrem de valoroasă.
Declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus
de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința
de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care
urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis
să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat
Germania de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în
ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea
rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret.
Izolaționismul  SUA de după încheierea primului război mondial, la fel, a asigurat teren pentru II RM. SUA
s-au retras din alianțele europene - rămânând astfel fidele doctrinei Monroe, cu modificările ulterioare aduse de
președintele Theodore Roosevelt. Tendințele maselor largi britanice și franceze erau de asemenea izolaționiste. În
legătură cu Cehoslovacia, primul ministru britanic Neville Chamberlain a spus: "Ce oribil, fantastic, este că noi ar
trebui să săpăm tranșee și să ne punem măstile de gaze datorită neînțelegerilpr dintr-o țară îndepărtată, dintre niște
popoare despre care nu știm nimic. Eu sunt un om al păcii din adâncurile sufletului meu."
Urmările celui de-al doilea război mondial au fost resimțite puternic în perioada 1945-1950, dar efetele
conflictului mondial s-au făcut simțite și în deceniile care au urmat. Razboiul a lasat in urma sa o Europa ruinata si
epuizata complet. La sfârșitul războiului, milioane de refugiați din întreaga Europă nu mai aveau niciun fel de
locuință, economia era în criză profundă, iar o bună parte a infrastructurii industriale a continentului era
distrusă. Raidurile executate de Luftwaffe în 1939 asupra orașelor Frampol, Wieluń și Varșovia au instituit
practica bombardării țintelor pur civile.
Regatul Unit s-a aflat la sfârșitul războiului în tabăra învingătorilor, dar economia țării era secătuită de
eforturile de război. Guvernul de coaliție din timpul războiului a fost dizolvat. La primele alegeri parlamentare de
după încheierea războiului, Winston Churchill a fost învins de laburiștii conduși de Clement Attlee. În 1947,
Secretarul de Stat american George Marshall a lansat „Programul European de Refacere” (Planul Marshall), care s-
a desfășurat în anii 1948 - 1952. SUA au alocat 13 miliarde de dolari pentru reconstrucția Europei de Vest.
La sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică ocupase cea mai mare parte a Europei Centrale și Răsăritene și
a Balcanilor. În toate țările ocupate de sovetici, cu excepția Austriei, URSS-ul a acordat un ajutor activ regimurilor
de stânga procomuniste, venite la putere cu ajutorul Armatei Roșii. De asemenea, la sfârșitul războiului, Uniunea
Sovietică a reocupat și încorporat statele baltice.
Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, coordonate de Consiliul Aliat de Control. Zonele
americană, britanică și franceză au fost unite în 1949 pentru a forma Republica Federală Germania, iar zona
sovietică a devenit Republica Democrată Germană. În Germania de vest au fost concepute mai multe planuri
pentru dezvoltare economică și s-a desfășurat o activitate de denazificare, care s-a întins pe mai mulți ani. Milioane
de germani și de polonezi au fost strămutați de pe pământurile natale ca rezultat direct al anexărilor care au avut
loc în Europa Răsăriteană, în conformitate cu înțelegerile stabilite la conferințele de la Ialta și Potsdam. Există
autori care afirmă că între 1 și 2 milioane de germani au pierit în timpul strămutărilor forțate în
vest. Alsacia și Lorena au fost retrocedate Franței, iar regiunea Saar a fost separată de Germania și a format o
uniune economică cu Franța. Austria a fost separată de Germania și a fost divizată în patru zone de ocupație, care
au fost reunite în 1955 pentru a deveni Republica Austria așa cum o știm în zilele noastre.
Japonia a fost ocupată de trupele SUA în alianță cu cele ale Commonwealth până la intrarea în funcțiune a
prevederilor tratatului de pace în 1952. În conformitate cu înțelegerile Conferinței de la Ialta, Uniunea Sovietică a
ocupat și anexat în cele din urmă Insula Sahalin. Au fost înființate „Comisia Orientului Îndepărtat” și „Comisia
Aliată de Control” pentru Japonia, cu funcții similare cu ale Comisiei Aliat de Control pentru Germania. [1] În
timpul ocupației, americanii s-au concentrat pe demilitarizarea națiunii nipone, desființarea industriei militare
japoneze și organizarea unei vieți politice democratice, bazată pe o nouă constituție. Mulți istorici consideră
perioada de ocupație a Japoniei ca fiind una încununată de un mare succes economic și social. Perioada de
ocupație s-a încheiat în 1952, fiind urmată imediat de un boom economic al Japoniei. Coreea a fost împărțită între
URSS și SUA, ceea ce a dus la proclamarea în 1948 a două guverne separate. Sub auspiciile sovietice, partea
nordică a penininsulei și-a proclamat independența ca Republica Populară Democrată Coreeană, în timp ce regimul
anticomunist sud-coreean sprinit de americani și-a proclamat îndependența ca Republica Coreea. Aceste două
regimuri s-au angajat în primul conflict „fierbinte” al războiului rece – Războiul din Coreea (1950-1953). Acest
război a fost prima implicare a armatei americane în acțiuni ofensive după al doilea război moncial și primul test
de funcționare a nou formatei organizații mondiale ONU. Peninsula Coreeană este divizată în continuare și în
zilele noastre.
Teritoriile ocupate până la război de puterile coloniale și-au căpătat treptat independența. Dacă în cazul
unora dintre ele procesul de obținere a independenței a fost unul pașnic, așa cum a fost cazurile Filipinelor în 1946
și a Indiei și Pakistanului în 1947, în cazul altor națiuni acestea au trebuit să ducă lupte sângeroase pentru
eliberare, ca în cazul Vietnamului, care s-a luptat împotriva încercărilor francezilor de recucerire a țării, sau în
cazul Indiilor Răsăritene Olandeze. Japonia reușise să sădească în rândul națiunilor sud-asiatice un sentiment
naționalist, care s-a dezvolatat în special în Filipine, Vietnam și Cambodgia. Perioada postbelică a marcat sfârșitul
caracterului imperialist al marilor puteri europene.
Al doilea război mondial a fost un punct de cotitură în istoria Chinei. Lupta împotriva japonezilor din cel de-
al doilea război mondial a ridicat enorm statutul internațional al Chinei. Guvernul central al lui Chiang Kai-Shek a
reușit să abroge majoritatea tratatelor inechitabile pe care fusese silită China să le semneze de-a lungul ultimului
secol, iar Republica China a devenit unul dintre membrii fondatori ai ONU și membru permanent al Consiliului de
Securitate. China a revendicat Manciuria șiTaiwanul. Activitățile comuniștilor s-au extins foarte mult în zonele în
care luptaseră, ceea ce a făcut ca măsurile administrației centrale să fie greu de aplicat. Distrugerile provocate de
război și hiperinflația au demoralizat populația, iar continuarea războiului civil dintre Kuomintang și comuniști a
aruncat țara în haos. În parte datorită pierderilor grele suferite în al doilea război mondial, în parte datorită
înfrângerilor suferite în fața comuniștilor, Kuomintangul și aparatul de stat al Republicii China s-au retras
în Taiwan în 1949. În China continentală, Partidul Comunist Chinez a proclamat Republica Populară Chineză.

S-ar putea să vă placă și