Pentru o revistă, vedeți Muzica (revistă).

Euterpe (muza muzicii) într-un mozaic roman din orasul Vichten din Luxemburg. Flautul dublu este
denumit aulos.
Muzica (din gr. mousikē) este arta combinării notelor în succesiune [1] și simultan [2] într-o formă
plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă. [3][4][5]

Cuprins

 1Instrumente muzicale
 2Genuri muzicale
 3Istoria muzicii
 4Educația muzicală
 5Estetică muzicală
 6Notație muzicală
 7Analiză muzicală
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe

Instrumente muzicale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Instrumente muzicale.
Instrumentele muzicale sunt utilizate în interpretarea compozițiilor muzicale și sunt de obicei
clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și
instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele
electronice. Acestea se folosesc pentru a crea muzica, fiind făcute din plastic, sârma, pânza etc.

Genuri muzicale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Genuri muzicale.
Există numeroase clasificări ale genurilor muzicale: vocal și instrumental, sacru și laic, cult și
comercial („de consum”), rock, de origine afro-americană, muzică electronică etc.

Istoria muzicii[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria muzicii.

 Antichitate: s-au păstrat puține exemple de compoziții. Acestea sunt bazate pe moduri.
Instrumentele reprezentative ale Greciei Antice sunt lira (cu care este reprezentat Apollo) și
aulos (vedeți figura). Pitagora (aprox. 570 î.Hr. - 495 î.Hr.) a considerat că esența muzicii
 este dată de rapoarte de numere simple proporționale cu lungimea
coardelor monocordului pentru diferite note.
 Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin și gregorian domină discursul muzical. Leonin, un
compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200
primul cor pe mai multe voci.[6] Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de
exprimare muzicală. [7] Instrumentele muzicale importante au fost orga (inițial portabilă, de
proveniența bizantină) și lăuta (utilizată în muzica laică, de exemplu de trubaduri).
 Renaștere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în feluri din
ce în ce mai complicate. Cântul gregorian stă la baza unei voci, nu a întregii compoziții
polifonice.
 Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică, dar devine tonală (se trece de la moduri la
game). Instrumentele din familia viorii sunt perfecționate și muzica instrumentală se dezvoltă
mult. În tradiția vocală apare opera. Jean-Philippe Rameau (1683-1764) a considerat că
esența muzicii constă în combinarea vibrației coardelor cu o frecvență invers proporțională
cu lungimea acestora.
 Perioada clasică și romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală, dar devine omofonă.
Pianul capătă o importanță deosebită.
 Secolul XX: Noi experiențe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc. La
începutul secolului al XX-lea, Ernst Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica
este în primul rând o senzație psihologică.
În România au fost compuse imnuri la mănăstirea Cozia în secolele al XIV-lea și al XV-lea.
Muzica laică a fost cultivată din secolul al XVII-lea la curțile domnești din București și Iași.
Conservatorul de Muzică și Declamație, cu filiale la București și Iași, a fost înfințat în anul 1864.

Educația muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Educație muzicală.

Estetică muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Estetică muzicală.

Notație muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Notație muzicală.

Analiză muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Analiză muzicală.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Vedeți melodie.
2. ^ Vedeți armonie.
3. ^ Termenul de muzică a fost utilizat uneori pentru a descrie orice aranjament de sunete generate
în mod deliberat sau nu. In general, se presupune însă că sunetele sunt organizate într-un mod
inteligent.
4. ^ Termenul a avut o semnificație mai largă in Grecia Antică. Astfel, toate artele au fost considerate
intr-o oarecare măsură „muzică” (de aceea numele tuturor protectoarelor artelor este de muză). In
antichitatea târzie (Boetius, aprox. 480-524) sunt definite trei feluri de muzică: musica mundana (a
universului, a sferelor cerești), musica humana (armonia sufletului și a trupului, în sens filozofic)
și musica instrumentalis (muzica produsă de instrumente și voce, sens care s-a păstrat astăzi).
5. ^ Muzicologia studiază muzica și manifestările acesteia. Etnomuzicologia studiază aspectul
antropologic sau cultural al muzicii.
6. ^ Corul pe o singură voce a fost utilizat cu mult înainte, de exemplu în teatrul Greciei Antice.
 7. ^ In tradiția ortodoxă s-a păstrat cântul pe o singură voce.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 The Harvard Dictonary of Music, Harvard University Press, ediția a 4-a, 2003.
 The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Macmillan Publishers Ltd., 2001.
 The Oxford Dictonary of Music, Oxford University Press, 2008

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Mică enciclopedie muzicală, Iosif Sava, Luminița Vartolomei, Editura Aius, Craiova, 1997
 Dicționar universal de muzică, Jean Lupu, Editura Litera, 2008 - recenzie
 O istorie a muzicii universale: De la Orfeu la Bach. 1, Ioana Ștefǎnescu, Editura
Fundației Culturale Române, 1995
 O istorie a muzicii universale: Opera romantică de la Rossini la Wagner, Ioana
Ștefănescu, Editura Fundației Culturale Române, 1995

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Creierul muzical, 4 martie 2008, Cecilia Stroe, Descoperă
 Sunete tămăduitoare: terapia prin muzică, 1 iunie 2011, Descoperă
 Oamenii primitivi erau interesati de muzica, 4 iulie 2008, Descoperă
 Efectele muzicii, 5 decembrie 2008, Andreea-Raluca Neagu, Ziarul Lumina