vizualiza structura internă a stelei.

[35] Modelarea
computațională este de asemenea folosită ca instrument
pentru a testa compatibilitatea modelelor teoretice ale
straturilor sale mai profunde cu observațiile.

Structură[modificare | modificare sursă]
Nucleu[modificare | modificare sursă]

Structura internă a Soarelui

Articol principal: Nucleu solar.
Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până
la aproximativ 20-25% din raza solară. [36] Are o densitate de
până la 150 g/cm3 [37][38] (de aproximativ 150 de orimai mare
decât densitatea apei) și o temperatură de aproximativ 15
milioane de grade Kelvin.[38] În schimb, temperatura
suprafeței Soarelui este de aproximativ 5.800 K. Analiza
recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză de
rotație mai rapidă în nucleu decât în zona de radiație de
deasupra.[36] De-a lungul vieții Soarelui, energia a fost
produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de bază printr-o
serie de reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton);
acest proces transformă hidrogenul în heliu.[39] Doar 0,8%
din energia generată de Soare provine dintr-o altă secvență
de reacții de fuziune numită ciclul CNO, deși se
preconizează că această proporție va crește pe măsură ce
Soarele va îmbătrâni.[40]
Nucleul este singura regiune din Soare care produce o
cantitate apreciabilă de energie termică prin fuziune; 99%
din putere este generată în 24% din raza Soarelui, iar la o
distanță de 30% față de centru, fuziunea s-a oprit aproape
în întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură
transferată din nucleu către exterior.[41][42]
Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W)
energie, [2] ceea ce corespunde la 9,192 × 1010 megatone
TNT pe secundă. Această energie este echivalentă cu 4,26
milioane tone.
Rata de fuziune în nucleu este într-o stare de echilibru: o
rată ușor mai mare de fuziune ar determina nucleul să se
încălzească mai mult și să se extindă ușor în ciuda presiunii
straturilor exterioare, iar acest lucru ar reduce rata de
fuziune, corectând perturbarea; iar rată ușor mai mică ar
face ca nucleul să se răcească și să se contracte ușor, care
ar duce la creșteea ratei de fuziune și revenirea la viteza
actuală.[43][44]
Zona radiativă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zonă radiativă.
În straturile aflate la mai mult de 25% din raza solară
plecând din centrul Soarelui, practic nu există o
transformare nucleară a elementelor și generarea de
căldură, ci doar conducerea căldurii din nucleu, motiv
pentru care se utilizează termenul înveliș în raport cu
aceste straturi.[45] Materia solară este suficient de fierbinte și
densă pentru a permite transferul de căldură din centru spre
exterior prin radiații termice.[45]
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși
temperatura din această zonă scade pe măsură ce distanța
de nucleu crește (de la aproximativ 7.000.000 K la
2.000.000 K), gradientul de temperatură este mai mic decât
gradientul adiabatic plasmatic, nepermițând apariția
convecției.[38] Transferul de energie are loc prin
interacțiunea radiațiilor de căldură cu particulele care
formează plasma; ionii de hidrogen și heliu emit fotoni care
parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi reabsorbți de
alți ioni.[45] În zona radială, densitatea scade de 100 de ori,
de la 20 g/cm3 la 0,2 g/cm3.[45]
Tahoclina[modificare | modificare sursă]
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un
strat de tranziție numit tahoclină. Aceasta este o regiune în
care mișcarea de rotație generală a Soarelui (rotație
diferențială datorită naturii gazoase) și convecție produc un
câmp de viteze care forțează plasma să se scurgă printre
liniile de forță ale câmpului magnetic local.[46] Acestă trecere
între cele două regimuri distincte de rotație este destul de
bruscă și se produce la baza zonei convective. Estimarea
grosimii acestui strat variază între 0,016-0,038 raze solare.
În prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din
acest strat generează câmpul magnetic al Soarelui. [38]
Zona convectivă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zona convectivă.
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze
solare (500.000 km) până aproape de suprafață. În acest
strat, plasma solară nu este suficient de densă sau suficient
de caldă pentru a transfera energia termică a interiorului
spre exterior prin radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient
de opacă. În schimb, densitatea plasmei este suficient de
mică pentru a permite curenților convectivi să dezvolte și să
mute energia Soarelui în exterior spre suprafața sa.
Materialul încălzit în tahoclină ridică căldura pe care nu o
poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i
reduce densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se
dezvoltă o mișcare ordonată a masei în celulele termice
care transportă cea mai mare parte a căldurii spre exterior,
până la fotosferă. Când materia se răcește difuziv și radiat
chiar sub suprafața fotosferică, densitatea acesteia crește și
se scufundă până la baza zonei de convecție, unde din nou
ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și ciclul
convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura scade la
5700 K și densitatea la 0,2 g/m3 (aproximativ 1/6000
densitate de aer la nivelul mării).[38]
Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de
convecție formează o urmă pe suprafața Soarelui, oferindu-i
un aspect granular numit granulație solară la cea mai mică
scară și supergranulație la scări mai mari.
Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului
solar creează o acțiune dinamică „la scară mică” care
generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli nordici
și sudici împrăștiați pe întreaga suprafață a Soarelui.
Coloanele de materie fierbinte ale Soarelui sunt celule
Bénard și iau forma prismelor hexagonale.[47]
Fotosfera[modificare | modificare sursă]

Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar

trebui să o aibă un corp absolut negru de aceeași dimensiune pentru ca
puterea radiată să fie aceeași.
Articol principal: Fotosferă.
Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de
Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)

Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber,

este fotosfera. În acest strat, cei mai mulți fotoni părăsesc
Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui
și devin radiații solare, lumina solară. Fotosfera are o
grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat
este o mică parte din raza stelei, fenomene importante apar
în ea, iar proprietățile materiei pe care o construiește se
schimbă semnificativ. În acest strat temperatura scade de la
7.610 la 4465 K. Deoarece partea superioară a fotosferei
este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui
apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un
fenomen cunoscut sub numele de întunecarea marginii.
[48]
 Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp
absolut negru care radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de
absorbție atomică din straturile diluate de deasupra
fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~
1023 m−3 (aproximativ 0,37% din numărul de particule pe
volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică
fotosfera este puțin mai transparentă decât aerul curat de
pe Pământ). Acest strat nu este complet ionizat - gradul de
ionizare este de aproximativ 3%, lăsând aproape tot
hidrogenul în formă atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-
au descoperit câteva linii de absorbție care nu
corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe
Pământ. În 1868, Norman Lockyer a emis ipoteza că aceste
linii de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-
a numit heliu, după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci
și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ. [50]
Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.
 În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu
ochiul liber, în scurta perioadă de totalitate.

Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite

colectiv atmosfera solară.[48] Există cinci zone principale în
afara fotosferei: stratul de temperatură
minimă, cromosfera, regiunea de
tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi pot fi
observate cu telescoape care operează în întreagul spectru
electromagnetic de la unde radio, lumina vizibilă până la
razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură
minimă care se extinde până la cca 500 km deasupra
fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K.
[48]
 Această parte a Soarelui este suficient de rece pentru a
permite existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul
de carbon și apa, care pot fi detectate prin spectrele lor de
absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai
fierbinți decât suprafața Soarelui.[48] Motivul nu este bine
înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea
suficientă energie pentru încălzirea coroanei. [52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de
aproximativ 2.000 km grosime în spectrul căruia domină
liniile de emisie și absorbție.[48] Se numește cromosferă din
grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”,
deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la
începutul și la sfârșitul eclipselor solare totale.
[45]
 Temperatura cromosferei crește treptat odată cu
altitudinea, până la aproximativ 20.000 K în partea
superioară a stratulu.[48] În partea superioară a cromosferei,
heliul devine parțial ionizat.[53]
Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă
constau în filamente fine. Fotografia realizată de Telescopul Optic Solar
la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.

Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire

(aproximativ 200 km), în care temperatura crește brusc de
la aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară la
aproape 1.000.000 Kelvin.[54] Creșterea temperaturii este
facilitată de ionizarea completă a heliului în regiunea de
tranziție, ceea ce reduce semnificativ răcirea prin radiație a
plasmei.[53] Stratul de tranziție nu are loc la o altitudine strict
definită, ci este mai degrabă un fel de „halo” în jurul
manifestărilor activității cromosferice, cum ar
fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare
haotică.[45] De pe suprafața Pământului este dificil de
observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din
spațiu prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme. [55]
Coroana este următorul strat al atmosferei Soarelui.
Coroana joasă, aproape de suprafața Soarelui, are o
densitate a particulelor în jur de 1015 m−3 până la 1016 m−3.
[53]
 Temperatura medie a coroanei și a vântului solar este de
aproximativ 1.000.000–2.000.000 K; în cele mai calde
regiuni este de 8.000.000–20.000.000 K.[54] Deși nu există
încă o teorie completă care să explice temperatura
coroanei, cel puțin o parte din căldura sa este generată de
reconectarea magnetică. [54][56] Coroana este atmosfera
extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât
volumul conținut în fotosferă. Fluxul de plasmă de pe
suprafața exterioară a coroanei, care se propagă aleatoriu
și mai departe de Soare în spațiul interplanetar, este
numit vânt solar.[56]
Heliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a
atmosferei Soarelui - este plină cu plasma vântului solar.
Limita sa internă este definită de zona în care fluxul vântului
solar devine mai rapid decât viteza undelor Alfvén, [57] la
aproximativ 20 de raze solare (0,1 au). Turbulența și forțele
dinamice din heliosferă nu pot afecta forma coroanei solare
din interior, deoarece informațiile (deformările) pot circula
doar cu viteza undelor Alfvén. Vântul solar călătorește
continuu prin heliosferă,[58][59] formând câmpul magnetic al
Soarelui într-o formă spiralată,[56] până când ajunge la
heliopauză, la peste 50 au de Soare. În decembrie 2004,
sonda Voyager 1 a trecut printr-un front de șoc care se
crede că face parte din heliopauză.[60] La sfârșitul anului
2012, Voyager 1 a înregistrat o creștere marcantă a
coliziunilor cu raze cosmice și o scădere accentuată a
particulelor cu energie mai mică din vântul solar, ceea ce a
sugerat că sonda a trecut de heliopauză și a intrat în mediul
interstelar.[61]
Heliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului
Solar și orbitele obiectelor centurii Kuiper precum Pluto.
Heliopauza stabilește limita influenței Soarelui, dincolo de
care se extinde mediul interstelar . Câmpul gravitațional al
Soarelui domină asupra unei zone mai mari,
menținând norul Oort și extinzându-se cu mult peste limita
heliosferei.[62]

Activitate magnetică[modificare | modificare
sursă]
Vezi și: Câmp magnetic stelar și Pată solară.

Un desen cu pete solare în Cronicile lui John de Worcester, 1128. [63]

Soarele este o stea magnetică activă, are un câmp

magnetic puternic și în schimbare, care variază de la an la
an și schimbă polaritatea în jurul unui maxim de unsprezece
ani.[17][64][65] Câmpul magnetic al Soarelui provoacă
numeroase efecte, care sunt numite colectiv activitate
solară, inclusiv pete pe suprafața Soarelui, erupții solare și
variații ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală,
cât și fluxurile de mare viteză ale vântului solar transportă
plasmă și câmp magnetic spre exterior, în Sistemul Solar.
[66]
 Impactul activității solare pe Terra este manifestat,
printre altele, în apariția aurorelor la latitudini temperate și
înalte, întreruperea comunicațiilor radio și a energiei
electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol
important în formarea și evoluția Sistemului Solar.
Petele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă
unde convecția este inhibată de un câmp magnetic
puternic, reducând transferul de căldură din interiorul
fierbinte la suprafață. Ca urmare, petele solare sunt ușor
mai reci decât fotosfera înconjurătoare, astfel încât par
întunecate. Numărul de pete vizibile pe Soare nu este
constant, se schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub
numele de ciclu solar. La un minim solar obișnuit, petele
sunt greu vizibile, uneori deloc, iar cele care apar apar la
latitudini heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar
progresează spre maximul său, numărul de pete solare
crește iar ele tind să se formeze mai aproape de ecuatorul
solar, fenomen cunoscut sub numele de legea lui Spörer.
Petele solare apar de obicei în perechi cu polaritate
magnetică opusă. Cele mai mari pete solare pot avea zeci
de mii de kilometri în diametru.[67]

Filament întunecat și proeminențe strălucitoare, 2 iulie 2011

Ciclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale,

cât și asupra climei Pământului, deoarece luminozitatea
Soarelui este direct legată de activitatea magnetică.
[68]
 Minimele activității solare par a fi corelate cu temperaturi
mai scăzute pe Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi
se corelează cu perioadele mai calde. Se pare că în secolul
al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet câțiva ani. În
această epocă, cunoscută sub denumirea de Minimul lui
Maunder sau Mica eră glaciară, Europa a cunoscut
temperaturi excepțional de scăzute.[69] O teorie recentă
susține că instabilitățile magnetice din nucleul Soarelui
provoacă fluctuații în perioade de 41.000 sau 100.000 de
ani. Acestea pot oferi o explicație pentru glaciațiuni ca
alternativă la ciclurile Milankovic.[70][71]
Toată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la
temperaturi ridicate. Datorită acestui lucru, Soarele se
poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25 de zile)
decât la latitudini heliografice mai mari (aproximativ 35 de
zile lângă poli). Rotația diferențială a Soarelui determină o
răsucire a liniilor câmpului său magnetic, creând bucle ale
câmpului magnetic care se ridică de la suprafața Soarelui și
provoacă pete solare și protuberanțe. Această mișcare
conduce dinamul solar și ciclul de 11 ani al activității solare.
[72][73]

Câmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele

însuși. Plasma solară de vânt transportă un câmp magnetic
în spațiul interplanetar, formând ceea ce se numește câmp
magnetic interplanetar.[56] Într-o aproximare cunoscută sub
numele de magnetohidrodinamică ideală, particulele de
plasmă se mișcă numai de-a lungul liniilor câmpului
magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre
exterior întinde în exterior câmpul magnetic interplanetar,
forțându-l într-o structură aproximativ radială. Deoarece
câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli
diferiți, cu vectorul de inducție îndreptat spre soare sau
invers, în planul ecuatorial al soarelui există un strat limită
subțire de-a lungul căruia curge un curent slab. [56] La o
distanță mai mare, rotația Soarelui transformă câmpul
magnetic și acest strat în forma unei spirale a lui Arhimede,
creând o structură numită spirală Parker.[56] Câmpul
magnetic interplanetar este mult mai puternic decât
componenta dipol a câmpului magnetic solar, care pe
suprafața fotosferei are o inducție de 50 până la 400 μT și
scade cu inversul cubului distanței de la Soare la
aproximativ 0,1 nT pe orbita Pământului. Conform
observațiilor sondelor spațiale, câmpul magnetic
interplanetar de lângă Pământ are o valoare de 5 nT.
[74]
 Diferența este cauzată de câmpurile magnetice generate
de curenții electrici care curg în plasma care înconjoară
Soarele.

Etapele evoluției[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Geneza și evoluția Sistemului
Solar și Evoluția stelelor.
Soarele este astăzi aproximativ la jumătatea celei mai
stabile părți din viața sa. Ea nu s-a schimbat dramatic de
peste 4 miliarde de ani,[a] și va rămâne destul de stabilă
pentru mai mult de cinci miliarde de ani. Totuși, după ce
fuziunea de hidrogen din nucleul său se va opri, Soarele va
suferi modificări dramatice, atât intern, cât și extern.
Formare[modificare | modificare sursă]
Soarele s-a format în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de
ani ca urmare a prăbușirii unei părți dintr-un nor
molecular uriaș format în mare parte din hidrogen și heliu și
care a dat naștere probabil la multe alte stele. [75] Această
vârstă este estimată folosind modele computerizate de
evoluție stelară și prin nucleocosmoincronologie.
[11]
 Rezultatul este în concordanță cu datarea radiometrică a
celui mai vechi material din Sistemul Solar, cu o vechime de
4,567 miliarde de ani.[76][77]
Cercetările asupra meteoriților au scos la iveală urme de
izotop fiică stabil, derivați din descompunerea izotopilor cu
viață scurtă, cum ar fi fier-60 care poate fi format natural
numai prin explozia stelelor de scurtă durată. Aceasta
indică faptul că una sau mai multe supernove trebuie să fi
explodat în apropierea locului unde s-a născut Soarele.
O undă de șoc provenită dintr-o supernovă din apropiere ar
fi declanșat formarea Soarelui prin comprimarea materiei în
cadrul norului molecular și determinând anumite regiuni să
se prăbușească sub propria lor gravitație.[78] Principiul
conservării momentului_cinetic a determinat rotirea mai
rapidă a fragmentului de nor care s-a prăbușit. Cea mai
mare parte a masei s-a concentrat în centru, formând
o protostea, în timp ce restul s-a aplatizat, formând un disc
protoplanetar, din care s-au format ulterior planetele și alți
sateliți ai Soarelui. Compresia materiei din nucleul
protostelei a generat cantități mari de căldură, care s-a
mărit pe măsură ce gazul s-a accelerat pe discul
înconjurător, până la reacțiile de fuziune din centru. La 10
milioane de ani după ce norul a început să se prăbușească,
s-a născut Soarele, o stea cu un diametru de aproximativ
1,33 ori mai mare decât azi și o temperatură de suprafață
de 4500 K. Vântul solar intens a îndepărtat resturile
nebuloasei solare.[79][80] După aproximativ 17 milioane de
ani, Soarele a atins echilibrul hidrostatic și s-a alăturat
stelelor din secvența principală, începând cea mai lungă
etapă din evoluția sa.[79]
Secvența principală[modificare | modificare sursă]

Evoluția luminozității Soarelui, a razei și a temperaturii eficiente în

comparație cu Soarele actual. După Ribas (2010)[81]

Soarele este aproape la jumătatea etapei sale de stea

din secvența principală, timp în care reacțiile nucleare de
fuziune din nucleul său fuzionează hidrogenul în heliu. În
fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie
sunt transformate în energie în nucleul Soarelui,
producând neutrino și radiații solare. În acest ritm, Soarele
a transformat până acum de aproximativ 100 de ori masa
Pământului în energie, aproximativ 0,03% din masa totală a
Soarelui. Soarele va petrece în total aproximativ 10 miliarde
de ani ca stea din secvența principală.[82]
Secvența principală este cea mai lungă și mai stabilă
perioadă din viața Soarelui, dar, această perioadă
evoluează. Modificările apar în principal ca răspuns la
modificarea concentrației componentelor cauzată de
conversia hidrogenului în heliu. Soarele se află în echilibru
hidrostatic, în care presiunea internă echilibrează presiunea
straturilor exterioare ale stelei. Într-o stea de mărimea
Soarelui, în acest stadiu al vieții sale, presiunea este
cauzată în principal de particule de plasmă. Materia
nucleului se comportă ca un gaz perfect, presiunea depinde
de temperatură și de numărul de particule pe unitate de
volum. Conversia hidrogenului în heliu cvadruplică numărul
de particule din nucleu. Aceasta, la rândul său, crește
densitatea nucleului și eliberează energie gravitațională, din
care jumătate este emisă la exterior și jumătate crește
temperatura nucleului (Teorema virialului).
Temperatura mai ridicată a nucleului și o emisie mai mare
de energie fac ca straturile exterioare să se extindă ușor, iar
steaua devine mai strălucitoare. Pe plan intern, schimbările
din Soare sunt mai semnificative, dar efectele lor nu sunt
foarte vizibile din exterior, atât timp cât steaua arde în
continuare hidrogenul din nucleu. [83]
Soarele devine treptat mai fierbinte în timpul său în
secvența principală, nucleul se micșorează, permițând
straturilor exterioare ale Soarelui să se apropie mai mult de
centru și să experimenteze o forță gravitațională mai
puternică, conform legii pătratului invers. Această forță mai
puternică crește presiunea asupra nucleului, care este
contrabalansată de o creștere treptată a vitezei la care se
produce fuziunea. Acest proces se accelerează pe măsură
ce nucleul devine treptat mai dens. Se estimează că
Soarele a devenit cu 30% mai luminos în ultimii 4,5 miliarde
de ani.[84] În prezent, crește în luminozitate cu aproximativ
1% la fiecare 100 de milioane de ani.[85]
După epuizarea nucleului de
hidrogen[modificare | modificare sursă]
Mărimea Soarelui actual (acum în secvența principală) în comparație cu
dimensiunea estimată în timpul fazei sale de gigantă roșie din viitor

Soarele nu are suficientă masă pentru a exploda ca

supernovă. În schimb, va ieși din secvența principală în
aproximativ 5 miliarde de ani și va începe să se transforme
într-o gigantă roșie.[86][87] Ca gigantă roșie, Soarele va crește
atât de mare încât va cuprinde Mercur, Venus și,
probabil, Pământul.[87][88]
Chiar înainte de a deveni o gigantă roșie, luminozitatea
Soarelui se va dubla aproape, iar Pământul va primi la fel
de multă lumină solară cât primește astăzi Venus. Odată ce
nucleul de hidrogen va fi epuizat în 5,4 miliarde de ani,
Soarele se va extinde într-o fază subgiantă și se va dubla
lent în dimensiuni în aproximativ jumătate de miliard de ani.
Se va extinde apoi mai rapid în aproximativ o jumătate de
miliard de ani până va fi de peste două sute de ori mai mare
decât astăzi și de câteva mii de ori mai luminos. Apoi va
începe faza de gigantă roșie în care Soarele va sta în jur de
un miliard de ani și va pierde aproximativ o treime din masa
sa.[87]

Compoziție chimică[modificare | modificare sursă]

 Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea
Soarelui sau mai mici

Soarele este compus în principal din două elementele

chimice: hidrogen și heliu; acestea reprezintă 74,9% și
23,8% din masa Soarelui.[89] Toate elementele mai grele,
numite metale în astronomie, reprezintă 1,33% din
masă: oxigen (aproximativ 1% din
masă), carbon (0,3%), neon (0,2%) și fier (0,2%).[90]
Compoziția chimică originală a Soarelui a fost moștenită
din mediul interstelar din care s-a format. Inițial ar fi conținut
aproximativ 71,1% hidrogen, 27,4% heliu și 1,5% elemente
mai grele.[89] Hidrogenul și cea mai mare parte a heliului din
Soare ar fi fost produse de nucleosinteza Big Bang în
primele 20 de minute ale Universului, iar elementele mai
grele au fost produse de nucleosinteza stelară în generații
de stele care și-au completat evoluția stelară și au răspândit
materia în mediul interstelar înainte de formarea Soarelui. [91]
De la formarea Soarelui, procesul principal de fuziune a
implicat fuziunea hidrogenului în heliu. În ultimii 4,6 miliarde
de ani, cantitatea de heliu s-a schimbat treptat. În interiorul
nucleului, proporția de heliu a crescut de la aproximativ
24% la aproximativ 60% din cauza fuziunii, iar o parte din
heliu și elementele grele s-au așezat din fotosferă spre
centrul Soarelui din cauza gravitației. În actuala fotosferă
fracția de heliu este redusă, iar metalicitatea este de doar
84% din ceea ce a fost în faza protostelară (înainte de a
începe fuziunea nucleară în nucleu). În viitor, heliul va
continua să se acumuleze în nucleu, iar în aproximativ 5
miliarde de ani această acumulare treptată va determina
Soarele să părăsească secvența principală și să devină
o gigantă roșie.[92]
Compoziția chimică a fotosferei este considerată în mod
normal reprezentativă pentru compoziția Sistemului Solar
primordial.[93] Conținutul elementelor grele solare este
măsurat prin spectroscopia fotosferei Soarelui și comparat
cu compoziția meteoritilor, care nu au fost niciodată încălziți
până la punctul lor de topire.[19] Se crede că acești meteoriți
păstrează compoziția Soarelui protostelar și, prin urmare,
nu sunt afectați de scufundarea elementelor mai grele. [19]
În anii ’70, multe cercetări s-au concentrat pe abundența
elementelor din grupul de fier din Soare.[94][95] Deși s-au
făcut cercetări semnificative, până în 1978 a fost dificil să
se determine abundența unor elemente din grupul fierului
(de exemplu cobalt și mangan) prin spectrografie din cauza
structurilor lor hiperfine.[94] În 1978, a fost determinat
conținutul de atomi ionizați individual din elementele
grupului de fier.[94]

Mișcare și amplasare[modificare | modificare
sursă]

O hartă a Căii Lactee care arată poziția Soarelui

Soarele se află aproape de marginea interioară a Brațului

Orion a Căii Lactee, în cadrul Norului Interstelar Local sau
a Centurii Gould, la o distanță de 7,5-8,5 kpc (25.000-
28.000 de ani lumină) de Centrul Galactic.[96][97][98][99][100]
[101]
 Soarele este inclus în Bula Locală, un spațiu cu gaz
fierbinte diluat, creat probabil de rămășița supernovei
Geminga,[102] sau multiplele supernove din subgrupul B1 al
grupului Pleiadelor.[103] Distanța dintre brațul local și
următorul braț, Brațul Perseu, este de aproximativ 6.500 de
ani-lumină.[104] Soarele, și deci Sistemul Solar, se găsește în
ceea ce oamenii de știință numesc zonă locuibilă galactică.
Apexul solar este direcția pe care Soarele se deplasează în
raport cu alte stele din apropiere. Această mișcare este
spre un punct din constelația Hercule, lângă steaua Vega.
Într-o distanță de 32,6 ani-lumină de Soare există 315 stele
cunoscute în 227 sisteme, inclusiv 163 stele singure. Se
estimează că încă 130 de sisteme din acest interval nu au
fost încă identificate. Într-o distanță de până la 81,5 ani-
lumină pot exista până la 7.500 de stele, dintre care
aproximativ 2.600 sunt cunoscute. Numărul de obiecte
substelare din volumul respectiv este de așteptat să fie
comparabil cu numărul de stele.[105] Din cele 50 de sisteme
stelare cele mai apropiate în interiorul unui interval de 17
ani-lumină de Pământ (cel mai apropiat fiind pitica
roșie Proxima Centauri la aproximativ 4,2 ani-lumină),
Soarele se clasează pe locul patru după masa sa. [106]
Orbita în Calea Lactee[modificare | modificare sursă]
Soarele orbitează centrul Căii Lactee și se deplasează în
prezent în direcția constelației Lebăda. Un model simplu al
mișcării unei stele în galaxie are coordonatele
galactice X, Y și Z ca:
unde U, V și W sunt vitezele respective în raport
cu standardul local de repaus, A și B sunt
constante Oort,  este viteza unghiulară a rotației
galactice pentru standardul local de repaus,  este
„frecvența epiciclică”, iar ν este frecvența de
oscilație verticală.[107] Pentru Soare, valorile
actuale ale U, V și W sunt estimate ca  km/s, iar
estimările pentru celelalte
constante A = 15,5 km/s/kpc, B = −12,2 km/s/kpc
, κ = 37 km/s/kpc, și ν=74 km/s/kpc.
Luăm X(0) și Y(0) ca fiind zero și Z(0) estimat a fi
17 parseci.[108] Acest model implică faptul că
Soarele circulă în jurul unui punct care se învârte
în jurul galaxiei. Perioada de circulație a Soarelui
în jurul punctului este , care, folosind echivalența
cu care un parsec este egală cu 1 km/s de 0,978
milioane de ani, ajunge la 166 milioane de ani,
mai scurt decât timpul necesar pentru a merge în
jurul galaxiei. În coordonatele (X, Y) Soarele
descrie o elipsă în jurul punctului, a cărei
lungime în direcția Y este
și a cărui lățime în direcția X este
Raportul dintre lungimea și lățimea
acestei elipse, același pentru toate stelele
din vecinătatea noastră, este  Punctul în
mișcare este în prezent la
Oscilația în direcția Z ia Soarele
deasupra planului galactic și
aceeași distanță sub el, cu o
perioadă de  sau 83 de
milioane de ani, aproximativ
2,7 ori pe orbită.[109] Deși  este
de 222 milioane de ani,
valoarea lui  în punctul în care
circulă Soarele se află
care corespunde cu 235 de
milioane de ani și acesta
este timpul necesar pentru
a orbita o dată galaxia. Alte
stele cu aceeași valoare
a  au nevoie de aceeași
perioadă de timp pentru a
ocoli galaxia ca Soarele și
astfel să rămână în
aceeași vecinătate
generală ca Soarele.
Orbita Soarelui în jurul Căii
Lactee este probabil
aproximativ eliptică, cu
adăugarea de perturbații
din brațele spiralate ale
galaxiei și distribuția de
masă neuniformă în Calea
Lactee. S-a susținut că
trecerea Soarelui prin
brațele în spirală cu
densitate mai mare
coincide adesea
cu extincțiile în masă pe
Pământ, probabil din cauza
evenimentelor de impact
crescute.[110]
 Mișcarea baricenterului
Sistemului Solar în 1945–1995

Turul complet al Centrului

galactic (anul galactic)
durează aproximativ 225-
250 milioane de ani,
[111]
 astfel încât se crede că
până în prezent Soarele a
finalizat 20-25 de orbite.
Viteza orbitală a Sistemului
Solar în jurul centrului Căii
Lactee este de aproximativ
251 km/s.[112] Cu această
viteză, Sistemul Solar are
nevoie de aproximativ
1.190 de ani pentru a
parcurge o distanță de 1 an
lumină sau 7 zile pentru a
călători 1 AU.
Calea Lactee se
deplasează în raport
cu radiația cosmică de
fond (CMB) în direcția
constelației Hidra cu o
viteză de 550 km/s, iar
viteza rezultată a Soarelui
în raport cu CMB este de
aproximativ 370 km/s în
direcția Cupei sau a Leului.
[113]
Mișcarea în Sistemul
Solar[modificare | modific
are sursă]
Mișcarea Soarelui față de
centrul de masă al
Sistemului Solar este
foarte complexă datorită
perturbațiilor planetare.
Când Jupiter și Saturn (cel
e două planete cu cea mai
mare masă) sunt de
aceeași parte a Soarelui,
centrul de greutate al
Sistemului Solar este
dincolo de suprafața
Soarelui; atunci când sunt
pe laturi opuse ale stelei și
alte planete sunt pe
orbitele lor, baricentrul
poate fi foarte aproape de
centrul Soarelui.[114] La
fiecare 179 de ani (de nouă
ori perioada sinodică a lui
Jupiter și Saturn), modelul
se repetă mai mult sau mai
puțin, dar rotit cu
aproximativ 24°.[115]

Probleme
teoretice[modificare | 
modificare sursă]

O hartă a întregii suprafețe a

Soarelui, realizată de sondele
STEREO și SDO

Încălzirea
coroanei[modificare | mo
dificare sursă]
Articol principal: Coroană
solară.
Suprafața vizibilă a
Soarelui (fotosfera) are o
temperatură de aproximativ
6.000 K, în timp ce
temperatura coroanei
ajunge la 1.000.000-
2.000.000 K.
[54]
 Temperatura ridicată a
coronei arată că este
încălzită cu altceva decât
conducerea directă a
căldurii din fotosferă.[56]
Se crede că energia
necesară pentru încălzirea
coroanei este asigurată de
mișcarea turbulentă din
zona de convecție de sub
fotosferă și au fost propuse
două mecanisme principale
pentru a explica încălzirea
coronală.[54] Primul este
încălzirea prin unde, în
care undele sonore,
gravitaționale sau
magnetohidrodinamice
sunt produse de turbulența
din zona de convecție.
[54]
 Aceste unde se
deplasează și se disipă în
coroană, eliberând energie
în gaz sub formă de
căldură.[116] Al doilea
mecanism este încălzirea
printr-un câmp magnetic:
energia magnetică este
acumulată continuu prin
mișcarea fotosferei și
eliberată prin reconectare
magnetică sub formă de
raze solare mari și o
mulțime de evenimente
similare, dar mai mici.[117]
În prezent, nu este clar
dacă undele sunt un
mecanism eficient de
încălzire. Toate undele, cu
excepția undelor Alfvén, s-
au dovedit a se disipa sau
a se refracta înainte de a
ajunge la coroană.[118] În
plus, undele Alfvén nu se
disipează cu ușurință în
coroană. Prin urmare,
cercetarea actuală s-a
orientat către mecanisme
de încălzire prin arderi cu
intensitate bruscă.[54]
Problema Soarelui
slab
timpuriu[modificare | mo
dificare sursă]
Articol principal: Paradoxul
Soarelui slab timpuriu.
Modelele teoretice ale
dezvoltării Soarelui
sugerează că acum 3,8
până la 2,5 miliarde de ani,
în timpul eonului Arhaic,
Soarele avea o
luminozitate de doar
aproximativ 75% din cea
din prezent. O astfel de
stea slabă nu ar fi fost
capabilă să susțină apa
lichidă pe suprafața
Pământului și, astfel, viața
nu ar fi trebuit să se
dezvolte. Cu toate acestea,
registrul geologic
demonstrează că Pământul
a rămas la o temperatură
destul de constantă de-a
lungul istoriei sale și că
tânărul Pământ a fost ceva
mai cald decât în prezent.
O teorie în rândul
oamenilor de știință este că
atmosfera tânărului
Pământ conținea cantități
mult mai mari de gaze cu
efect de seră (cum ar
fi dioxidul de
carbon, metanul) decât
astăzi, care au prins
suficientă căldură pentru a
compensa cantitatea mai
mică de energia solară
care ajungea pe planetă.
[119]

Cu toate acestea,
examinarea sedimentelor
din Arhaic pare
incompatibilă cu ipoteza
unor concentrații mari de
seră. În schimb, intervalul
de temperatură moderat
poate fi explicat printr-
un albedo de suprafață mai
scăzut. Acest lucru ar fi
dus la o absorbție crescută
a energiei solare,
compensând astfel puterea
redusă de energie solară.
[120]

Istoricul
observațiilor[modific
are | modificare sursă]
Efectul enorm al Soarelui
pe Pământ a fost
recunoscut încă din
timpurile preistorice, iar
Soarele a fost considerat în
unele culturi ca o zeitate.
În
Antichitate[modificare | 
modificare sursă]

Carul din Trundholm tras de

un cal este o sculptură despre
care e crede că era o ilustrare
a unei zeități solare
din mitologia
norvegiană din epoca
bronzului.
Soarele a fost un obiect de
venerație în multe culturi
de-a lungul istoriei umane.
În cea mai de bază
înțelegere, Soarele este un
disc luminos pe cer, a cărui
prezență deasupra
orizontului creează zi și a
cărui lipsă provoacă
noapte. În multe culturi
preistorice și antice,
Soarele era considerat un
zeu sau un fenomen
supranatural. Cultul
Soarelui a fost centrul vieții
religioase a mai multor
civilizații, cum ar fi Egiptul
antic, Imperiul Inca din
America de Sud și aztecii a
ceea ce este astăzi Mexic.
În unele religii, cum ar
fi hinduismul, Soarele este
încă considerat un zeu.
[121]
 În preistorie, oamenii
au creat numeroase
monumente pentru a
observa fenomene legate
de Soare; de
exemplu, megaliții au fost
folosiți pentru a marca cu
precizie solstițiile de vară
sau de iarnă (astfel de
megaliți se găsesc în
Nabta Playa, Egipt;
Mnajdra, Malta
și Stonehenge, Anglia);
Newgrange, un munte
construit de oameni
preistorici în Irlanda, a fost
conceput pentru a
identifica cu exactitate ziua
solstițiului de iarnă;
piramida lui El Castillo la
Chichén Itzá din Mexico a
fost construită astfel încât,
în timpul echinocțiului de
primăvară și toamnă,
umbrele de pe pereții
piramidei să ia forma unor
șerpi înfiorători.[122]
Vechii egipteni l-au
înfățișat pe zeul Ra ca fiind
condus prin cer într-o
barcă solară, însoțit de zei
mai mici,[123] iar la greci,
zeul Helios, personificarea
Soarelui, era purtat de un
car tras de cai de foc.
[124]
 Din timpul domniei
împăratului
roman Elagabalus, ziua de
naștere a Soarelui a fost
sărbătorită ca Sol
Invictus (literalmente
„Soare neînvins”), la scurt
timp după solstițiul de
iarnă, care ar fi putut fi un
antecedent al Crăciunului.
[125]
 În fiecare an, Soarele
părea că se mișcă pe
fundalul stelelor fixe de-a
lungul eclipticii, prin
semnele zodiacului; din
acest motiv, astronomii
greci au recunoscut că
aceasta este una dintre
cele șapte planete (greacă
πλανήτες, planetes,
înseamnă „rătăcitor”);
denumirea zilelor
săptămânilor după cele
șapte planete datează
din epoca romană.[126][127][128]
Dezvoltarea
înțelegerii
științifice[modificare | m
odificare sursă]

Sol (Soare) ilustrat în

cartea Liber astronomie de
Guido Bonatti din 1550
La începutul primului
mileniu î.Hr., astronomii
babilonieni au observat că
mișcarea Soarelui de-a
lungul eclipticii nu este
uniformă, deși nu știau de
ce; astăzi se știe că acest
lucru se datorează mișcării
Pământului într-o orbită
eliptică în jurul Soarelui,
Pământul mișcându-se mai
repede atunci când este
mai aproape de Soare la
periheliu și mai lent când
este mai departe, la afeliu.
[129]

Unul dintre primii oameni

care a oferit o explicație
științifică sau filosofică
pentru Soare a fost filosoful
grec Anaxagoras. El l-a
considerat o bilă gigantică
de metal arzător, chiar mai
mare decât țara
Peloponnesului și că Luna
reflecta lumina Soarelui.
[130]
 Întrucât acest lucru era
în mod clar contrar
descrierii religioase a
Soarelui drept carul zeului
Helios, el ar fi fost închis
pentru predicarea ereziei și
condamnat la exil[131] sau la
moarte, deși ulterior a fost
eliberat datorită intervenției
lui Pericle. Eratostene a
estimat distanța dintre
Pământ și Soare în secolul
al III-lea î.Hr. drept „stadii
numeroase 400 și 80000”,
a cărui traducere este
ambiguă, implicând fie
4.080.000
de stadii (755.000 km), fie
804.000.000 de stadii (148
la 153 milioane de
kilometri); ultima valoare
fiind aproximativ corectă. În
secolul I d.Hr., Ptolemeu a
estimat distanța ca fiind de
1.210 ori mai mare decât
raza Pământului,
aproximativ 7,71 milioane
de kilometri.[132]
Teoria conform căreia
Soarele este centrul în jurul
căruia orbitează planetele
a fost propusă pentru
prima dată de
grecul Aristarh din
Samos în secolul al III-lea
î.Hr., iar ulterior a fost
adoptat de Seleucus din
Seleucia (vezi Heliocentris
m). Această viziune a fost
dezvoltată într-un model
matematic mai detaliat al
unui sistem heliocentric din
secolul al XVI-lea de
către Nicolaus Copernicus.
Observațiile petelor
solare au fost înregistrate
în timpul dinastiei Han (206
î.Hr. - 220 d.Hr.) de către
astronomii chinezi, care au
păstrat înregistrări ale
acestor observații timp de
secole. Averroes a oferit și
o descriere a petelor solare
în secolul al XII-lea.
[133]
 Inventarea telescopului 
la începutul secolului al
XVII-lea a permis
observarea detaliată a
petelor solare de
către Thomas
Harriot, Galileo Galilei și
alți astronomi. Galileo a
emis ipoteza că petele
solare se găseau pe
suprafața Soarelui și nu
erau obiecte mici care
treceau între Pământ și
Soare.[134]
În Evul
Mediu, astronomia s-a
dezvoltat în țările
musulmane. Al-Battani a
descoperit că direcția
apogeului Soarelui se
schimbă.[135] (În termeni
moderni heliocentrici, acest
lucru este cauzat de o
mișcare treptată a afeliului
orbitei Pământului). Ibn
Yunus a observat mai mult
de 10.000 de măsurători
pentru poziția Soarelui timp
de mai mulți ani folosind
un astrolab mare.[136]
Dintr-o observație a
tranzitului planetei Venus
în 1032, astronomul și
polimatul persan Ibn
Sina (Avicenna) a ajuns la
concluzia că Venus este
mai aproape de Pământ
decât de Soare.[137] În
1672, Giovanni
Cassini și Jean Richer au
determinat distanța față
de Marte și au putut astfel
să calculeze distanța până
la Soare.
În 1666, Isaac Newton a
observat lumina Soarelui
folosind o prismă și a
arătat că este alcătuită din
mai multe culori.[138] În
1800, William Herschel a
descoperit infraroșu -
radiații în afara părții roșii a
spectrului luminii solare.[139]

Isaac Newton executând

experimentul său crucial cu
 prisma în dormitorul său din
Woolsthorpe Manor.

În secolul al XIX-lea, s-au

înregistrat progrese mari în
studiile spectroscopice ale
Soarelui; Joseph von
Fraunhofer a înregistrat
peste 600 de linii de
absorbție în spectrul solar;
cele mai puternice sunt
încă numite linii
Fraunhofer. În primii ani ai
erei științifice moderne,
sursa de energie a
Soarelui a fost un mare
mister. Lord Kelvin a
sugerat că Soarele este un
corp lichid care se răcește
treptat, care radiază
căldura internă.[140] Kelvin
și Hermann von
Helmholtz au propus un
mecanism de contractare
gravitațională pentru a
explica producția de
energie, dar estimarea de
vârstă rezultată a Soarelui
a fost de doar 20 de
milioane de ani, prea
scurtă pentru durata de cel
puțin 300 de milioane de
ani sugerată de unele
descoperiri geologice ale
acelor timpuri.[140][141] În
1890, Joseph Lockyer,
care a descoperit heliu în
spectrul solar, a propus o
ipoteză meteoritică pentru
formarea și evoluția
Soarelui.[142]
Până în 1904 nu a fost
oferită o soluție
documentată. Ernest
Rutherford a sugerat că
puterea radiației solare
poate fi susținută de surse
interne de căldură și a
sugerat degradarea
radioactivă ca sursă.[143] Un
indiciu esențial cu privire la
sursa de energie solară a
fost adus de lucrările
lui Albert Einstein, care a
arătat echivalența masei și
a energiei în
relația E = mc2.[144] În 1920,
Sir Arthur Eddington a
emis ipoteza că presiunile
și temperaturile din nucleul
Soarelui ar putea produce
o reacție de fuziune
nucleară care conectează
protonii de hidrogen în
nucleele de heliu, ceea ce
duce la eliberarea de
energie asociată cu un
deficit de masă al nucleului
de heliu.[145] Preponderența
hidrogenului în Soare a
fost confirmată în 1925
de Cecilia Payne folosind
teoria ionizării dezvoltată
de Meghnad Saha.
Conceptul teoretic al
fuziunii a fost dezvoltat în
anii 1930 de
astrofizicienii Subrahmany
an Chandrasekhar și Hans
Bethe. Hans Bethe a
calculat detaliile celor două
reacții nucleare
producătoare de energie
care alimentează Soarele.
[146][147]
 În 1957, a fost
publicată o lucrare
colectivă intitulată „Sinteza
elementelor în stele”
(autori: Margaret
Burbidge, Geoffrey
Burbidge, William
Fowler și Fred Hoyle), care
a demonstrat convingător
că majoritatea elementelor
din Univers au fost formate
în procese de fuziune în
stele, unele precum
Soarele.[148]
Misiunile spațiului
solar[modificare | modific
are sursă]

Lumina solară care a generat

o mare furtună geomagnetică,
13 martie 2012, ora 18.29
UTC
Flacără din clasa X1.1 în
partea inferioară dreapta a
Soarelui, pe 6 iulie 2012,
atingând un vârf la 19:08.

Primii sateliți destinați

observării Soarelui au fost
sondele americane
ale Programului Pioneer:
Pioneer 6, 7, 8 și 9 care au
fost lansate între 1959 și
1968. Aceste sonde au
orbitat Soarele de la o
distanță similară cu cea a
Pământului și au făcut
primele măsurători
detaliate ale vântului solar
și ale câmpului magnetic
solar. Pioneer 9 a
funcționat o perioadă
deosebit de lungă,
transmitând date până în
mai 1983.[149][150] În anii ’70,
două nave spațiale Helios
și Apollo Telescope
Mount a lui Skylab au
furnizat oamenilor de
știință date semnificative
noi despre vântul solar și
coroana solară. Sondele
Helios 1 și 2, care au fost
rodul cooperării americano-
germane, au studiat vântul
solar de pe orbita al cărui
periheion se încadra pe
orbita lui Mercur.[151] Stația
spațială Skylab, lansată de
NASA în 1973, a inclus un
modul de observare solar
numit Apollo Telescope
Mount care a fost operat
de astronauți rezidenți în
stație.[55] Skylab a oferit
informații despre stratul de
tranziție al atmosferei
solare și a înregistrat
emisiile ultraviolete din
coroana solară.[55] Printre
descoperiri s-au inclus
primele observații ale
ejectărilor de masă
coronală și ale găurilor
coronale, care sunt
cunoscute în prezent ca
fiind strâns legate de vântul
solar.[151]

Gaura coronală pe Soare

formează semnul întrebării (22
decembrie 2017)

În 1980, NASA a lansat

misiunea Solar Maximum.
Acest satelit a fost
proiectat pentru a observa
raze gamma, raze X și
raze UV în erupțiile
solare din timpul activității
solare ridicate. La doar
câteva luni de la începutul
misiunii, o eroare a
electronicelor a determinat
satelitul să intre în regim
de așteptare și nu a
funcționat în următorii trei
ani. În 1984,
naveta Challenger a
interceptat satelitul și l-a
reparat, după care satelitul
a revenit pe orbita
Pământului. Solar
Maximum Mission a
finalizat aproximativ
240.000 de fotografii ale
coroanei înainte de a intra
în atmosfera Terrei în iunie
1989.[152]
Lansat în 1991, satelitul
japonez Yohkoh („Rază de
soare”) a observat sclipiri
solare la lungimile de undă
ale razelor X. Datele
misiunii au permis
oamenilor de știință să
identifice mai multe tipuri
diferite de sclipiri și să
demonstreze că coroana
este mult mai dinamică
decât se credea anterior.
Yohkoh a observat un
întreg ciclu solar, dar a
intrat în regim de așteptare
când o eclipsă inelară din
2001 l-a determinat să
piardă controlul asupra
poziției Soarelui. Satelitul a
fost distrus prin reintrarea
în atmosferă în 2005. [153]
Una dintre cele mai
importante misiuni solare
până în prezent a
fost Observatorul Solar și
Heliosferic, construit în
comun de Agenția Spațială
Europeană și NASA și
lansat la 2 decembrie
1995.[55] Planificat inițial să
îndeplinească o misiune de
doi ani, aceasta a fost
extinsă până în 2012[154] și
apoi până în 2016. Sonda
a fost plasată în Punctul
Lagrange L1 între Pământ
și Soare și a monitorizat
constant Soarele la mai
multe lungimi de undă.
[55]
 Pe lângă observarea
directă a Soarelui, a dus și
la descoperirea a unui
număr mare de comete, în
principal comete mici care
au fost distruse când au
trecut pe lângă Soare.
[155]
 Observatorul SOHO s-a
dovedit a fi atât de util încât
în februarie
2010 Observatorul
Dinamicii Solare (SDO) a
fost trimis să continue
misiunea.[156]

O proeminență solară erupe în

august 2012, capturată de
SDO

Toate aceste sonde au

observat Soarele din planul
ecliptic, care permite
observații detaliate doar în
regiunea ecuatorială.
Sonda spațială Ulysses a
fost lansată în 1990 pentru
a studia regiunile polare
ale Soarelui. Mai întâi a
călătorit la Jupiter, astfel
încât asistența
gravitațională a planetei
să-i permită ieșirea cu mult
deasupra planului eclipticii.
În mod neașteptat, sonda a
fost la locul și timpul potrivit
pentru a observa
coliziunea Cometei
Shoemaker-Levy
9 cu Jupiter în 1994.
Când Ulysses se afla pe
orbita planificată, a început
să observe vântul solar și
forța câmpului magnetic la
latitudini heliografice mari,
descoperind că vântul solar
din latitudini înalte
călătorește cu aproximativ
750 km/s, mai lent decât se
aștepta și că undele
magnetice mari emise din
latitudinile heliografice mari
împrăștie razele cosmice
galactice.[157]
Conținutul de elemente din
fotosferă este bine
cunoscut datorită studiilor
spectroscopice, dar
compoziția din interiorul
Soarelui este cunoscută
mult mai puțin. O misiune
de retur cu mostre de vânt
solar, Genesis, a fost
proiectată pentru a permite
astronomilor să măsoare
direct compoziția
materialului solar.
[158]
 Genesis s-a întors pe
Pământ în 2004, dar
parașuta sondei nu s-a
deschis în timpul zborului
prin atmosferă și landerul
s-a prăbușit. În ciuda
deteriorărilor grave, unele
probe au fost recuperate
din capsula spartă și sunt
analizate.[159]
Misiunea STEREO (Solar
Terrestrial Relations
Observatory) a fost lansată
în octombrie 2006. Două
sonde spațiale identice au
fost lansate pe orbite, unde
o sondă se află înaintea
Terrei, iar cealaltă o
urmărește, în spatele
Terrei. Aceasta permite
imagini stereoscopice ale
Soarelui și fenomenelor
solare, cum ar fi ejectiile
coronale de masă. [160][161]
Sonda spațială Parker a
fost lansată în 2018 și
urmează să efectueze
observații în interiorul
coroanei solare pentru a
explica mecanismele de
încălzire a coroanei și
accelerarea vântului solar.
Se va apropia de Soare la
o distanță minimă de 2,3
milioane de kilometri în
2025.[162] În februarie
2020, ESA în cooperare
cu NASA au lansat
sonda Solar Orbiter pentru
a investiga modul în care
Soarele creează și
controlează
comportamentul
heliosferei. Misiunea este
planificată să dureze 7 ani.
Organizația indiană de
cercetare spațială a
programat lansarea unui
satelit de 100 kg,
denumit Aditya-L1 pentru
sfârșitul anului 2020.
Principalul instrument va fi
un coronagraf pentru
studierea dinamicii
coroanei solare.[163]

Observații și
efecte[modificare | modif
icare sursă]
 Soarele, văzut de pe orbita
joasă a Pământului, cu vedere
la Stația Spațială
Internațională. Această lumină
solară nu este filtrată de
atmosfera inferioară, care
blochează o mare parte a
spectrului solar.

Lumina Soarelui poate

provoca durere atunci când
o privești cu ochiul liber;
dacă se face pentru o
perioadă scurtă de timp și
cu ochii pe jumătate
închiși, nu este periculos
pentru ochii normali.[164]
[165]
 Privirea directă a
Soarelui provoacă orbire
parțială temporară. În
timpul acestei acțiuni,
aproximativ 4 miliwati de
lumină lovesc retina,
încălzind-o ușor, ceea ce
poate provoca deteriorarea
ochilor.[166][167] Expunerea la
ultraviolete determină
îngălbenirea treptată a
lentilelor oculare de-a
lungul anilor și contribuie la
formarea cataractei, dar
aceasta depinde de
expunerea generală la
radiațiile solare UV și nu
dacă privim direct la Soare.
[168]
 Vizionarea de lungă
durată a Soarelui direct cu
ochiul liber poate provoca
leziuni provocate de radiații
solare la nivelul retinei
după aproximativ 100 de
secunde, în special în
condițiile în care lumina UV
de la Soare este intensă și
bine focalizată.[169]
[170]
 Efectele sunt mai
puternice dacă soarele
este aproape de zenit sau
observat la altitudini mari;
de asemenea, ochii tineri și
implanturile de lentile (în
special din generațiile mai
vechi) nu filtrează lumina
ultravioletă la fel de eficient
ca ochii îmbătrâniți în mod
natural.

Raze solare

Vizualizarea Soarelui prin

instrumente optice care
concentrează lumina, cum
ar fi binoclul fără un filtru
adecvat care blochează
radiațiile UV și întunecă
semnificativ lumina
Soarelui, poate duce la
deteriorarea permanentă a
retinei.[171] Pentru
observație, utilizați filtre
special concepute. Unele
filtre improvizate care
permit trecerea razelor
ultraviolete sau infraroșii
pot deteriora ochiul la
niveluri de luminozitate
ridicate.[172] Binoclul fără
filtre poate furniza energie
de sute de ori mai mult
decât atunci când privești
direct Soarele, și poate
provoca daune imediate.
Chiar și o scurtă privire a
Soarelui, la prânz, printr-un
telescop fără filtru, poate
provoca leziuni
permanente ale ochilor.[173]

Răsărit

Apus

Eclipsele solare parțiale
sunt periculoase pentru
observatori, pentru că
pupila ochiului nu este
adaptată la contrastul
vizual neobișnuit de mare:
pupila se dilată sau se
îngustează în funcție de
cantitatea totală de lumină
din câmpul vizual, nu de
luminozitatea celui mai
strălucitor obiect. În timpul
eclipselor parțiale, cea mai
mare parte a luminii solare
este blocată de Luna care
trece în fața Soarelui, dar
părțile expuse ale
fotosferei au aceeași
luminozitate ca în timpul
unei zile normale. Atunci
când cantitatea totală de
lumină este redusă, pupila
se extinde de la ~2 mm la
~6 mm, iar fiecare celulă
retiniană expusă la lumina
soarelui primește de până
la zece ori mai multă
lumină decât atunci când
privește Soarele care nu
este eclipsat.[174] Pericolul
este insidios pentru
observatorii
neexperimentați și pentru
copii, deoarece nu există
percepția durerii: nu este
imediat evident că vederea
cuiva este distrusă.
În timpul răsăritului și
apusului, lumina solară
este atenuată, iar Soarele
este uneori suficient de
slab pentru a fi privit
confortabil cu ochiul liber
sau în siguranță cu
utilizarea instrumentelor
optice (cu condiția să nu
existe riscul de
luminozitate bruscă, de
exemplu, printr-o pauză
între nori).[175] Ceața, praful
din atmosferă și umiditatea
ridicată contribuie la
atenuarea luminii.[176]
La scurt timp după apusul
Soarelui sau înainte de
răsărit, poate apărea
un fenomen optic rar,
cunoscut sub denumirea
de rază verde. Flashul este
cauzat de lumina Soarelui
care vine chiar sub orizont,
fiind curbată (de obicei prin
inversarea temperaturii)
către observator. Lumina
de lungimi de undă mai
scurte (violet, albastru,
verde) este curbată mai
mult decât cea a lungimilor
de undă mai lungi (galben,
portocaliu, roșu), dar
lumina violetă și albastră
este este mai difuză,
lăsând lumină care este
percepută drept verde.[177]
Lumina ultravioletă de la
Soare are
proprietăți antiseptice și
poate fi folosită pentru
igienizarea uneltelor și a
apei. De asemenea,
provoacă arsuri solare și
are alte efecte biologice,
cum ar fi producerea
de vitamina
D și bronzarea solară. Este
cauza principală
a cancerului de piele.
Lumina ultravioletă este
puternic atenuată de stratul
de ozon al atmosferei
Pământului, astfel încât
cantitatea de UV variază
foarte mult cu latitudinea și
a fost parțial responsabilă
pentru multe adaptări
biologice, inclusiv variații
ale culorii pielii umane în
diferite regiuni ale
Pământului.[178]

Note[modificare | modific
are sursă]

1. ^ a b All numbers in
this article are short
scale. One billion is
109, or
1,000,000,000.
2. ^ Comunitățile din
izvoarele termale
trăiesc atât de
adânc sub mare
încât nu au acces la
lumina soarelui.
Bacteriile folosesc
în schimb compuși
de sulf ca sursă de
energie, prin
chimiosinteză.

Referințe[modificare | 
modificare sursă]

1. ^ Pitjeva, E. V.;
Standish, E. M.
(2009). „Proposals
for the masses of
the three largest
asteroids, the
Moon–Earth mass
 ratio and the
Astronomical
Unit”. Celestial
Mechanics and
Dynamical
Astronomy(în
engleză). 103 (4):
365–372. do
i:10.1007/s10569-
009-9203-8. ISSN 
1572-9478.
2. ^ a b c d e f g h i j k l m n 
o
 Williams, D.R. (1
iulie 2013). „Sun
Fact Sheet”. NASA
Goddard Space
Flight Center.
Arhivat
din originalla 15
iulie 2010. Accesat
în 12 august 2013.
3. ^ Zombeck, Martin
V.
(1990). Handbook
of Space
Astronomy and
Astrophysics 2nd
edition. Cambridge
University Press.
4. ^ Asplund, M.;
Grevesse, N.;
Sauval, A.J.
(2006). „The new
solar abundances –
Part I: the
observations”  (PDF). 
Communications in
Asteroseismology. 
147: 76–
79. Bibcode:2006C
oAst.147...76A. doi:
10.1553/cia147s76.
5. ^ „Eclipse 99:
Frequently Asked
Questions”. NASA.
Arhivat
din original la 27
mai 2010. Accesat
în 24 octombrie
2010.
6. ^ Hinshaw, G.; et
al. (2009). „Five-
year Wilkinson
Microwave
Anisotropy Probe
observations: data
processing, sky
maps, and basic
results”. The
Astrophysical
Journal Supplement
Series. 180 (2):
225–245. arXi
v:0803.0732  . Bib
code:2009ApJS..18
0..225H. doi:10.108
8/0067-
0049/180/2/225.
7. ^ Davoust,
Emmanuel. "A
hundred years of
 science at the Pic
du Midi
Observatory".
arXiv:astro-
ph/9707201
8. ^ Emilio, Marcelo;
Kuhn, Jeff R.; Bush,
Rock I.; Scholl,
Isabelle F. (2012),
„Measuring the
Solar Radius from
Space during the
2003 and 2006
Mercury
Transits”, The
Astrophysical
Journal, 750 (2):
135, arXiv:1203.48
98  , Bibcode:201
2ApJ...750..135E, d
oi:10.1088/0004-
637X/750/2/135
9. ^ a b c d e f g h i j k l „S
olar System
Exploration:
Planets: Sun: Facts
& Figures”. NASA.
Arhivat
din original la 2
ianuarie 2008.
10. ^ Ko, M. (1999).
Elert, G.,
ed. „Density of the
Sun”. The Physics
Factbook.
11. ^ a b c Bonanno, A.;
Schlattl, H.;
Paternò, L. (2002).
„The age of the Sun
and the relativistic
corrections in the
EOS”. Astronomy
and
Astrophysics. 390 (
3): 1115–
1118. arXiv:astro-
ph/0204331  . Bib
code:2002A&A...39
0.1115B. doi:10.10
51/0004-
6361:20020749.
12. ^ Connelly, JN;
Bizzarro, M; Krot,
AN; Nordlund, Å;
Wielandt, D;
Ivanova, MA (2
noiembrie 2012).
„The Absolute
Chronology and
Thermal Processing
of Solids in the
Solar
Protoplanetary
Disk”. Science. 338 
(6107): 651–
655. Bibcode:2012
Sci...338..651C. doi
:10.1126/science.1
226919. PMID 231
18187.(înregistrare
solicitată)
13. ^ a b Seidelmann,
P.K.; et al.
(2000). „Report Of
The IAU/IAG
Working Group On
Cartographic
Coordinates And
Rotational
Elements Of The
Planets And
Satellites: 2000”.
Accesat în 22
martie 2006.
14. ^ „The Sun's Vital
Statistics”. Stanford
Solar Center.
Accesat în 29 iulie
2008. Citing Eddy,
J. (1979). A New
Sun: The Solar
Results From
Skylab. NASA.
p. 37. NASA SP-
402.
15. ^ „How Round is
the Sun?”. NASA. 2
octombrie 2008.
Accesat în 7 martie
2011.
16. ^ „First Ever
STEREO Images of
the Entire Sun”.
NASA. 6 februarie
2011. Accesat în 7
martie 2011.
17. ^ a b Charbonneau,
P. (2014). „Solar
Dynamo
Theory”  (PDF). Ann
ual Review of
Astronomy and
Astrophysics. 52:
251–290. Bibcod
e:2014ARA&A..52..
251C. doi:10.1146/
annurev-astro-
081913-040012.
18. ^ Woolfson, M.
(2000). „The origin
and evolution of the
solar
system”  (PDF). Astr
onomy &
Geophysics. 41 (1):
12. Bibcode:2000A
&G....41a..12W. doi
:10.1046/j.1468-
4004.2000.00012.x.
19. ^ a b c Basu, S.;
Antia, H.M. (2008).
„Helioseismology
and Solar
Abundances”. Phys
ics
Reports. 457 (5–6):
217–283. arXi
v:0711.4590  . Bib
code:2008PhR...45
7..217B. doi:10.101
6/j.physrep.2007.12
.002.
20. ^ Connelly, James
N.; Bizzarro, Martin;
Krot, Alexander N.;
Nordlund, Åke;
Wielandt, Daniel;
Ivanova, Marina A.
(2 noiembrie 2012).
„The Absolute
Chronology and
Thermal Processing
of Solids in the
Solar
Protoplanetary
Disk”. Science. 338 
(6107): 651–
655. Bibcode:2012
Sci...338..651C. doi
:10.1126/science.1
226919. PMID 231
18187.
21. ^ Than, K.
(2006). „Astronome
rs Had it Wrong:
Most Stars are
Single”.
Space.com.
Accesat în 1 august
2007.
22. ^ Lada, C.J. (2006).
„Stellar multiplicity
and the initial mass
function: Most stars
are
single”. Astrophysic
al Journal
Letters. 640 (1):
L63–L66. arXi
v:astro-ph/0601375 
. Bibcode:2006Ap
J...640L..63L. doi:1
0.1086/503158.
23. ^ a b Zeilik, M.A.;
Gregory, S.A.
(1998). Introductory
Astronomy &
Astrophysics (ed.
4th). Saunders
College Publishing.
p. 322. ISBN 978-
0-03-006228-5.
24. ^ Falk, S.W.;
Lattmer, J.M.;
Margolis, S.H.
(1977). „Are
supernovae
sources of presolar
grains?”. Nature. 2
70 (5639): 700–
701. Bibcode:1977
Natur.270..700F. d
oi:10.1038/270700a
0.
25. ^ Burton, W.B.
(1986). „Stellar
parameters”. Space
Science
Reviews. 43 (3–4):
244–250. do
i:10.1007/BF00190
626.
26. ^ Bessell, M.S.;
Castelli, F.; Plez, B.
(1998). „Model
atmospheres
broad-band colors,
bolometric
corrections and
temperature
calibrations for O–
M
stars”. Astronomy
and
Astrophysics. 333:
231–250. Bibcod
e:1998A&A...333..2
31B.
27. ^ „Equinoxes,
Solstices,
Perihelion, and
Aphelion, 2000–
2020”. US Naval
Observatory. 31
ianuarie 2008.
Accesat în 17 iulie
2009.
28. ^ Simon, A.
(2001). The Real
Science Behind the
X-Files  : Microbes,
meteorites, and
mutants. Simon &
Schuster. pp. 25–
27. ISBN 978-0-
684-85618-6.
29. ^ Beer, J.;
McCracken, K.; von
Steiger, R.
(2012). Cosmogeni
c Radionuclides:
Theory and
Applications in the
Terrestrial and
Space
Environments.
Springer
Science+Business
Media.
p. 41. ISBN 978-3-
642-14651-0.
30. ^ Phillips, K.J.H.
(1995). Guide to
the Sun. Cambridge
University Press.
p. 73. ISBN 978-0-
521-39788-9.
31. ^ Godier, S.;
Rozelot, J.-P.
(2000). „The solar
oblateness and its
relationship with the
structure of the
tachocline and of
the Sun's
subsurface”  (PDF). 
Astronomy and
Astrophysics. 355:
365–374. Bibcod
e:2000A&A...355..3
65G. Arhivat
din original  (PDF) la 
10 mai 2011.
 Accesat în 22
februarie 2006.
32. ^ Jones, G. (16
august 2012). „Sun
is the most perfect
sphere ever
observed in
nature”. The
Guardian. Accesat
în 19 august 2013.
33. ^ Schutz, B.F.
(2003). Gravity
from the ground up.
Cambridge
University Press.
pp. 98–99. ISBN 9
78-0-521-45506-0.
34. ^ Phillips, K.J.H.
(1995). Guide to
the Sun. Cambridge
University Press.
pp. 78–79. ISBN 9
78-0-521-39788-9.
35. ^ Phillips 1995, p.
58–67.
36. ^ a b García, R.; et
al.
(2007). „Tracking
solar gravity
modes: the
dynamics of the
solar
core”. Science. 316 
(5831): 1591–
1593. Bibcode:200
7Sci...316.1591G. 
doi:10.1126/science
.1140598. PMID 17
478682.
37. ^ Basu, S.; et al.
(2009). „Fresh
insights on the
structure of the
solar core”. The
Astrophysical
Journal. 699 (2):
1403–1417. arXi
v:0905.0651  . Bib
code:2009ApJ...699
.1403B. doi:10.108
8/0004-
637X/699/2/1403.
38. ^ a b c d e „NASA/Mar
shall Solar
Physics”. Marshall
Space Flight
Center. 18 ianuarie
2007. Accesat
în 11 iulie 2009.
39. ^ Broggini, C.
(2003). Physics in
Collision,
Proceedings of the
XXIII International
Conference:
Nuclear Processes
at Solar Energy.
XXIII Physics in
Collisions
Conference.
 Zeuthen, Germany.
p. 21. arXiv:astro-
ph/0308537  . Bib
code:2003phco.con
f...21B.
40. ^ Goupil, M.J.;
Lebreton, Y.;
Marques, J.P.;
Samadi, R.; Baudin,
F. (2011). „Open
issues in probing
interiors of solar-
like oscillating main
sequence stars 1.
From the Sun to
nearly
suns”. Journal of
Physics:
Conference
Series. 271 (1):
012031. arXiv:1102
.0247  . Bibcode:2
011JPhCS.271a20
31G. doi:10.1088/1
742-
6596/271/1/012031.
41. ^ Phillips, K.J.H.
(1995). Guide to
the Sun. Cambridge
University Press.
pp. 47–53. ISBN 9
78-0-521-39788-9.
42. ^ Zirker, J.B.
(2002). Journey
from the Center of
the Sun. Princeton
University Press.
pp. 15–34. ISBN 9
78-0-691-05781-1.
43. ^ Haubold, H.J.;
Mathai, A.M.
(1994). „Solar
Nuclear Energy
Generation & The
Chlorine Solar
Neutrino
Experiment”. AIP
Conference
Proceedings. 320 (
1994): 102–
116. arXiv:astro-
ph/9405040  . Bib
code:1995AIPC..32
0..102H. doi:10.106
3/1.47009.
44. ^ Myers, S.T. (18
februarie
1999). „Lecture 11
– Stellar Structure I:
Hydrostatic
Equilibrium”. Introd
uction to
Astrophysics II.
Accesat în 15 iulie
2009.
45. ^ a b c d e f „Sun”. Wo
rld Book at NASA.
NASA. Arhivat
din original la 10
mai 2013. Accesat
 în 10 octombrie
2012.
46. ^ Tobias, S.M.
(2005). „The solar
tachocline:
Formation, stability
and its role in the
solar dynamo”. În
A.M. Soward; et
al. Fluid Dynamics
and Dynamos in
Astrophysics and
Geophysics. CRC
Press. pp. 193–
235. ISBN 978-0-
8493-3355-2.
47. ^ Mullan, D.J
(2000). „Solar
Physics: From the
Deep Interior to the
Hot Corona”. În
Page, D.; Hirsch,
J.G. From the Sun
to the Great
Attractor. Springer
Science+Business
Media.
p. 22. ISBN 978-3-
540-41064-5.
48. ^ a b c d e f g Abhyank
ar, K.D. (1977). „A
Survey of the Solar
Atmospheric
Models”. Bulletin of
the Astronomical
Society of India. 5:
40–44. Bibcod
e:1977BASI....5...4
0A.
49. ^ Rast, M.;
Nordlund, Å.; Stein,
R.; Toomre, J.
(1993). „Ionization
Effects in Three-
Dimensional Solar
Granulation
Simulations”. The
Astrophysical
Journal
Letters. 408 (1):
L53–L56. Bibcod
e:1993ApJ...408L..
53R. doi:10.1086/1
86829.
50. ^ Parnel,
C. „Discovery of
Helium”. University
of St Andrews.
Accesat în 22
martie 2006.
51. ^ Solanki, S.K.;
Livingston, W.;
Ayres, T.
(1994). „New Light
on the Heart of
Darkness of the
Solar
Chromosphere”  (PD
F). Science. 263(51
43): 64–
66. Bibcode:1994S
ci...263...64S. doi:1
 0.1126/science.263
.5143.64. PMID 17
748350.
52. ^ De Pontieu, B.; et
al. (2007).
„Chromospheric
Alfvénic Waves
Strong Enough to
Power the Solar
Wind”. Science. 31
8 (5856): 1574–
1577. Bibcode:200
7Sci...318.1574D. d
oi:10.1126/science.
1151747. PMID 18
063784.
53. ^ a b c Hansteen,
V.H.; Leer, E.;
Holzer, T.E. (1997).
„The role of helium
in the outer solar
atmosphere”. The
Astrophysical
Journal. 482 (1):
498–509. Bibcod
e:1997ApJ...482..4
98H. doi:10.1086/3
04111.
54. ^ a b c d e f g Erdèlyi,
R.; Ballai, I. (2007).
„Heating of the
solar and stellar
coronae: a
review”. Astron.
Nachr. 328 (8):
726–733. Bibcod
e:2007AN....328..72
6E. doi:10.1002/as
na.200710803.
55. ^ a b c d e Dwivedi,
B.N. (2006). „Our
ultraviolet
Sun”  (PDF). Current
Science. 91 (5):
587–595.
56. ^ a b c d e f g Russell,
C.T. (2001). „Solar
wind and
interplanetary
magnetic filed: A
tutorial”  (PDF). În
Song, Paul; Singer,
Howard J.; Siscoe,
George L. Space
Weather
(Geophysical
Monograph).
American
Geophysical Union.
pp. 73–88. ISBN 9
78-0-87590-984-4.
57. ^ A.G, Emslie; J.A.,
Miller
(2003). „Particle
Acceleration”. În
Dwivedi,
B.N. Dynamic Sun.
Cambridge
University Press.
p. 275. ISBN 978-
0-521-81057-9.
58. ^ „A Star with two
North
Poles”. Science @
NASA. NASA. 22
aprilie 2003. Arhivat
din original la 18
iulie 2009.
59. ^ Riley, P.; Linker,
J.A.; Mikić, Z.
(2002). „Modeling
the heliospheric
current sheet: Solar
cycle
variations”  (PDF). Jo
urnal of
Geophysical
Research. 107 (A7)
: SSH 8–
1. Bibcode:2002JG
RA..107.1136R. doi
:10.1029/2001JA00
0299. CiteID 1136.
Arhivat
din original(PDF) la 
14 august 2009.
60. ^ „The Distortion of
the Heliosphere:
Our Interstellar
Magnetic
Compass”. Europe
an Space
Agency. 2005.
Accesat în 22
martie 2006.
61. ^ Anderson, Rupert
W. (2015). The
Cosmic
Compendium:
Interstellar Travel.
pp. 163–164. ISBN 
978-1-329-02202-7.
62. ^ „How Do We
Know When
Voyager Reaches
Interstellar
Space?”. Jet
Propulsion
Laboratory. 2013.
Accesat în 25 mai
2014.
63. ^ John of
Worcester
(1128). The
Chronicle of John of
Worcester (ed. MS
157). Corpus Christi
College, Oxford:
John of Worcester.
p. 380.
64. ^ Zirker, J.B.
(2002). Journey
from the Center of
the Sun. Princeton
University Press.
pp. 119–120. ISBN 
978-0-691-05781-1.
65. ^ Lang, Kenneth R.
(2008). The Sun
from Space.
Springer-Verlag.
 p. 75. ISBN 978-3-
540-76952-1.
66. ^ Zirker, J.B.
(2002). Journey
from the Center of
the Sun. Princeton
University Press.
pp. 120–127. ISBN 
978-0-691-05781-1.
67. ^ „The Largest
Sunspot in Ten
Years”. Goddard
Space Flight
Center. 30 martie
2001. Arhivat
din original la 23
august 2007.
Accesat în 10 iulie
2009.
68. ^ Willson, R.C.
„The Sun's
luminosity over a
complete solar
cycle”. Nature.
69. ^ Lean, J.;
Skumanich, A.;
White, O.
(1992). „Estimating
the Sun's radiative
output during the
Maunder
Minimum”. Geophy
sical Research
Letters. 19 (15):
1591–1594. Bibcod
e:1992GeoRL..19.1
591L. doi:10.1029/
92GL01578.
70. ^ Ehrlich, R. „Solar
Resonant Diffusion
Waves as a Driver
of Terrestrial
Climate Change”.
Journal of
Atmospheric and
Solar-Terrestrial
Physics. Bibcode:2
007JASTP..69..759
E. doi:10.1016/j.jast
p.2007.01.005.
71. ^ Clark, S. „Sun's
fickle heart may
leave us cold”. New
Scientist. doi:10.10
16/S0262-
4079(07)60196-1.
Accesat în 27
octombrie 2008.
72. ^ „Sun flips
magnetic
field”. CNN. 16
februarie 2001.
Accesat în 11 iulie
2009.
73. ^ Phillips, T. (15
februarie
2001). „The Sun
Does a Flip”.
NASA. Arhivat
din original la 12
 mai 2009. Accesat
în 11 iulie 2009.
74. ^ Wang, Y.-M.;
Sheeley, N.R.
(2003). „Modeling
the Sun's Large-
Scale Magnetic
Field during the
Maunder
Minimum”  (PDF). Th
e Astrophysical
Journal. 591 (2):
1248–1256. Bibcod
e:2003ApJ...591.12
48W. doi:10.1086/3
75449.
75. ^ Zirker, Jack B.
(2002). Journey
from the Center of
the Sun. Princeton
University Press.
pp. 7–8. ISBN 978-
0-691-05781-1.
76. ^ Amelin, Y.; Krot,
A.; Hutcheon, I.;
Ulyanov, A. (2002).
„Lead isotopic ages
of chondrules and
calcium-aluminum-
rich
inclusions”. Scienc
e. 297 (5587):
1678–1683. Bibcod
e:2002Sci...297.167
8A. doi:10.1126/sci
ence.1073950. PMI
D 12215641.
77. ^ Baker, J.;
Bizzarro, M.; Wittig,
N.; Connelly, J.;
Haack, H. (2005).
„Early planetesimal
melting from an age
of 4.5662 Gyr for
differentiated
meteorites”. Nature
. 436 (7054):
1127–1131. Bibcod
e:2005Natur.436.11
27B. doi:10.1038/n
ature03882. PMID 
16121173.
78. ^ Williams, J.
(2010). „The
astrophysical
environment of the
solar
birthplace”. Contem
porary
Physics. 51 (5):
381–396. arXi
v:1008.2973  . Bib
code:2010ConPh..5
1..381W. CiteSeer
X 10.1.1.740.2876 
. doi:10.1080/001
07511003764725.
79. ^ a b c „Stellar
Evolution I – Solar
Type Stars”.
University of
 California, San
Diego Center for
Astrophysics &
Space Sciences.
Accesat în 28
martie 2014.
80. ^ a b „On the
disruption of a
protoplanetary disk
nebula by a T Tauri
like solar wind”.
Astronomy and
Astrophysics.
81. ^ Ribas, Ignasi
(februarie 2010).
„Proceedings of the
IAU Symposium
264 'Solar and
Stellar Variability –
Impact on Earth
and Planets': The
Sun and stars as
the primary energy
input in planetary
atmospheres”. Proc
eedings of the
International
Astronomical
Union. 264: 3–
18. arXiv:0911.487
2  . Bibcode:2010I
AUS..264....3R. doi
:10.1017/S1743921
309992298.
82. ^ Goldsmith, D.;
Owen, T.
(2001). The search
for life in the
universe. University
Science Books.
p. 96. ISBN 978-1-
891389-16-0.
83. ^ a b „The Sun: Life
and Times on the
Main
Sequence”  (PDF).
Mike Guidry.
Accesat în 28
martie 2014.
84. ^ „The Sun's
Evolution”.
85. ^ „Earth Won't Die
as Soon as
Thought”. 22
ianuarie 2014.
86. ^ Nola Taylor
Redd. „Red Giant
Stars: Facts,
Definition & the
Future of the
Sun”. space.com.
Accesat în 20
februarie 2016.
87. ^ a b c Schröder, K.-
P.; Connon Smith,
R. (2008). „Distant
future of the Sun
and Earth
revisited”. Monthly
Notices of the
 Royal Astronomical
Society. 386 (1):
155–163. arXi
v:0801.4031  . Bib
code:2008MNRAS.
386..155S. doi:10.1
111/j.1365-
2966.2008.13022.x.
88. ^ Boothroyd, A.I.;
Sackmann, I.‐J.
(1999). „The CNO
Isotopes: Deep
Circulation in Red
Giants and First
and Second
Dredge‐up”. The
Astrophysical
Journal. 510 (1):
232–250. arXi
v:astro-ph/9512121 
. Bibcode:1999Ap
J...510..232B. doi:1
0.1086/306546.
89. ^ a b Lodders,
Katharina (10 iulie
2003). „Solar
System
Abundances and
Condensation
Temperatures of
the
Elements”  (PDF). Th
e Astrophysical
Journal. 591 (2):
1220–1247. Bibcod
e:2003ApJ...591.12
20L. doi:10.1086/3
75492. Arhivat
din original  (PDF) la 
7 noiembrie 2015.
Accesat în 1
septembrie 2015.
Lodders, K.
(2003). „Abundanc
es and
Condensation
Temperatures of
the
Elements”  (PDF). M
eteoritics &
Planetary
Science. 38 (suppl)
:
5272. Bibcode:200
3M&PSA..38.5272L
.
90. ^ Hansen, C.J.;
Kawaler, S.A.;
Trimble, V.
(2004). Stellar
Interiors: Physical
Principles,
Structure, and
Evolution (ed. 2nd).
Springer Science.
pp. 19–20. ISBN 9
78-0-387-20089-7.
91. ^ Hansen, C.J.;
Kawaler, S.A.;
Trimble, V.
(2004). Stellar
Interiors: Physical
 Principles,
Structure, and
Evolution (ed. 2nd).
Springer Science.
pp. 77–78. ISBN 9
78-0-387-20089-7.
92. ^ Iben, I Jnr (1965)
"Stellar Evolution. II.
The Evolution of a 3
M_{sun} Star from
the Main Sequence
Through Core
Helium Burning".
(Astrophysical
Journal, vol. 142, p.
1447)
93. ^ Aller, L.H. (1968).
„The chemical
composition of the
Sun and the solar
system”. Proceedin
gs of the
Astronomical
Society of
Australia. 1 (4):
133. Bibcode:1968
PASAu...1..133A. d
oi:10.1017/S13233
58000011048.
94. ^ a b c Biemont, E.
(1978).
„Abundances of
singly ionized
elements of the iron
group in the
Sun”. Monthly
Notices of the
Royal Astronomical
Society. 184 (4):
683–694. Bibcod
e:1978MNRAS.184.
.683B. doi:10.1093/
mnras/184.4.683.
95. ^ Ross and Aller
1976, Withbroe
1976, Hauge and
Engvold 1977, cited
in Biemont 1978.
96. ^ Our Local
Galactic
Neighborhood,
NASA Arhivat în 7
noiembrie 2015,
la Wayback
Machine.
97. ^ „Into the
Interstellar
Void”. Centauri
Dreams.
98. ^ Reid, M.J. (1993).
„The distance to the
center of the
Galaxy”. Annual
Review of
Astronomy and
Astrophysics. 31 (1
): 345–
372. Bibcode:1993
ARA&A..31..345R. 
doi:10.1146/annure
 v.aa.31.090193.002
021.
99. ^ Eisenhauer, F.; et
al. (2003). „A
Geometric
Determination of
the Distance to the
Galactic
Center”. Astrophysi
cal
Journal. 597 (2):
L121–L124. arXi
v:astro-ph/0306220 
. Bibcode:2003Ap
J...597L.121E. doi:
10.1086/380188.
100. ^ Horrobin, M.;
et al. (2004). „First
results from SPIFFI.
I: The Galactic
Center”  (PDF). Astro
nomische
Nachrichten. 325 (
2): 120–
123. Bibcode:2004
AN....325...88H. doi
:10.1002/asna.2003
10181.
101. ^ Eisenhauer,
F.; et al. (2005).
„SINFONI in the
Galactic Center:
Young Stars and
Infrared Flares in
the Central Light-
Month”. Astrophysi
cal
Journal. 628 (1):
246–259. arXi
v:astro-ph/0502129 
. Bibcode:2005Ap
J...628..246E. doi:1
0.1086/430667.
102. ^ Gehrels, Neil;
Chen, Wan;
Mereghetti, S. (25
februarie 1993).
„The Geminga
supernova as a
possible cause of
the local interstellar
bubble”. Nature. 36
1 (6414): 706–
707. Bibcode:1993
Natur.361..704B. d
oi:10.1038/361704a
0.
103. ^ Berghoefer,
T.W.;
Breitschwerdt, D. (1
iulie 2002). „The
origin of the young
stellar population in
the solar
neighborhood – a
link to the formation
of the Local
Bubble?”. Astrono
my &
Astrophysics. 390 (
1): 299–
 306. arXiv:astro-
ph/0205128  . Bib
code:2002A&A...39
0..299B. doi:10.105
1/0004-
6361:20020627.
104. ^ English, J.
(2000). „Exposing
the Stuff Between
the Stars”. Hubble
News Desk.
Accesat în 10 mai
2007.
105. ^ Scholz, R.-D.;
Ibata, R.; Irwin, M.;
Lehmann, I.;
Salvato, M.;
Schweitzer, A.
(ianuarie
2002), „New nearby
stars among bright
APM high proper
motion
stars”  (PDF), Monthl
y Notices of the
Royal Astronomical
Society, 329 (1):
109–114, Bibcod
e:2002MNRAS.329.
.109S, doi:10.1046/
j.1365-
8711.2002.04945.x
106. ^ Adams, F.C.;
Graves, G.;
Laughlin, G.J.M.
(2004). „Red
Dwarfs and the End
of the Main
Sequence”  (PDF). R
evista Mexicana de
Astronomía y
Astrofísica. 22: 46–
49. Bibcode:2004R
MxAC..22...46A.
Arhivat
din original  (PDF) la 
26 iulie 2011.
107. ^ B. Fuchs; et al.
(2006). „The search
for the origin of the
Local Bubble
redivivus”. MNRAS. 
373 (3): 993–
1003. arXiv:astro-
ph/0609227  . Bib
code:2006MNRAS.
373..993F. doi:10.1
111/j.1365-
2966.2006.11044.x.
108. ^ Bobylev,
Vadim V. (2010).
„Searching for Stars
Closely
Encountering with
the Solar
System”. Astronom
y Letters. 36 (3):
220–226. arXi
v:1003.2160  . Bib
code:2010AstL...36.
.220B. doi:10.1134/
 S10637737100300
60.
109. ^ Moore, Patrick;
Rees, Robin
(2014). Patrick
Moore's Data Book
of Astronomy.
Cambridge:
Cambridge
University
Press. ISBN 978-1-
139-49522-6.
110. ^ Gillman, M.;
Erenler, H.
(2008). „The
galactic cycle of
extinction”(PDF). Int
ernational Journal
of
Astrobiology. 7 (1):
17–26. Bibcod
e:2008IJAsB...7...1
7G. doi:10.1017/S1
473550408004047.
111. ^ Leong, S.
(2002). „Period of
the Sun's Orbit
around the Galaxy
(Cosmic
Year)”. The Physics
Factbook. Accesat
în 10 mai 2007.
112. ^ Croswell, K.
(2008). „Milky Way
keeps tight grip on
its neighbor”. New
Scientist. 199 (266
9):
8. doi:10.1016/S02
62-4079(08)62026-
6.
113. ^ Kogut, A.; et
al. (1993). „Dipole
Anisotropy in the
COBE Differential
Microwave
Radiometers First-
Year Sky
Maps”. Astrophysic
al
Journal. 419 (1993)
: 1. arXiv:astro-
ph/9312056  . Bib
code:1993ApJ...419
....1K. doi:10.1086/
173453.
114. ^ See Figure 5
and reference
in Valentina
Zharkova; et al. (24
d.Hr.). „Oscillations
of the baseline of
solar magnetic field
and solar irradiance
on a millennial
timescale”. Scientifi
c
Reports. 9. arXiv:2
002.06550  . doi:1
0.1038/s41598-
019-45584-3.
115. ^ Paul Jose
(1965). „Sun's
Motion and
Sunspots”  (PDF). Th
e Astronomical
Journal: 193–
200. The value of
24° comes from
(360)(15 J − 6 S)/(S 
− J), where S and J
are the peiods of
Saturn and Jupiter
respectively.
116. ^ Alfvén, H.
(1947). „Magneto-
hydrodynamic
waves, and the
heating of the solar
corona”. Monthly
Notices of the
Royal Astronomical
Society. 107 (2):
211–219. Bibcod
e:1947MNRAS.107.
.211A. doi:10.1093/
mnras/107.2.211.
117. ^ Parker, E.N.
(1988). „Nanoflares
and the solar X-ray
corona”. Astrophysi
cal
Journal. 330 (1):
474. Bibcode:1988
ApJ...330..474P. do
i:10.1086/166485.
118. ^ Sturrock, P.A.;
Uchida, Y. (1981).
„Coronal heating by
stochastic magnetic
pumping”. Astrophy
sical
Journal. 246 (1):
331. Bibcode:1981
ApJ...246..331S. do
i:10.1086/158926.
119. ^ Kasting, J.F.;
Ackerman, T.P.
(1986). „Climatic
Consequences of
Very High Carbon
Dioxide Levels in
the Earth's Early
Atmosphere”. Scien
ce. 234 (4782):
1383–1385. do
i:10.1126/science.1
1539665. PMID 11
539665.
120. ^ Rosing, Minik
T.; Bird, Dennis K.;
Sleep, Norman H.;
Bjerrum, Christian
J. (1 aprilie 2010).
„No climate
paradox under the
faint early
Sun”. Nature. 464 (
7289): 744–
747. Bibcode:2010
Natur.464..744R. d
oi:10.1038/nature08
 955. PMID 203607
39.
121. ^ Anirudha
Behari Saran, Gaya
Pandey: Sun
Worship in India: A
Study of Deo Sun-
Shrine. Northern
Book Centre, 1992,
s. 248. ISBN 81-
7211-030-8.
122. ^ Giulio Magli:
Mysteries and
Discoveries of
Archaeoastronomy:
From Giza to Easter
Island. Springer
Science & Business
Media, 2009, s.
456. ISBN 0-387-
76566-2.
123. ^ Jan Assman:
Egyptian Solar
Religion. Routledge,
2012, s. 256. ISBN
1-136-15906-1.
124. ^ Zygmunt
Kubiak: Mitologia
Greków i Rzymian.
Otwarte,
2012. ISBN 83-240-
2040-3.
125. ^ Boże
Narodzenie
pierwszych
chrześcijan (pol.).
Polskie Radio,
2013-12-25. [dostęp
2014-09-29].
126. ^ „Planet”.
Oxford Dictionaries.
decembrie 2007.
Accesat în 22
martie 2015.
127. ^ Goldstein,
Bernard R. (1997).
„Saving the
phenomena : the
background to
Ptolemy's planetary
theory”. Journal for
the History of
Astronomy. 28 (1):
1–12. Bibcod
e:1997JHA....28....1
G. doi:10.1177/002
182869702800101.
128. ^ Ptolemy;
Toomer, G.J.
(1998). Ptolemy's
Almagest.
Princeton University
Press. ISBN 978-0-
691-00260-6.
129. ^ Leverington,
David
(2003). Babylon to
Voyager and
beyond: a history of
planetary
 astronomy.
Cambridge
University Press.
pp. 6–7. ISBN 978-
0-521-80840-8.
130. ^ Sider, D.
(1973).
„Anaxagoras on the
Size of the
Sun”. Classical
Philology. 68 (2):
128–129. do
i:10.1086/365951.
131. ^ Lemons 2018,
pag. 31.
132. ^ Goldstein, B.R.
(1967). „The Arabic
Version of
Ptolemy's Planetary
Hypotheses”. Trans
actions of the
American
Philosophical
Society. 57(4): 9–
12. doi:10.2307/10
06040.
133. ^ Ead, Hamed
A. Averroes As A
Physician.
University of Cairo.
134. ^ „Galileo Galilei
(1564–1642)”. BBC.
Accesat în 22
martie 2006.
135. ^ A short History
of scientific ideas to
1900, C. Singer,
Oxford University
Press, 1959, p. 151.
136. ^ The Arabian
Science, C. Ronan,
pp. 201–244 in The
Cambridge
Illustrated History of
the World's
Science, Cambridge
University Press,
1983; at pp. 213–
214.
137. ^ Goldstein,
Bernard R. (martie
1972). „Theory and
Observation in
Medieval
Astronomy”. Isis. 6
3 (1): 39–47
[44]. doi:10.1086/3
50839.
138. ^ „Sir Isaac
Newton (1643–
1727)”. BBC.
Accesat în 22
martie 2006.
139. ^ „Herschel
Discovers Infrared
Light”. Cool
Cosmos. Arhivat
din original la 25
februarie 2012.
 Accesat în 22
martie 2006.
140. ^ a b Thomson,
W. (1862). „On the
Age of the Sun's
Heat”. Macmillan's
Magazine. 5: 388–
393.
141. ^ Stacey, Frank
D. (2000). „Kelvin's
age of the Earth
paradox
revisited”. Journal
of Geophysical
Research. 105 (B6)
: 13155–
13158. Bibcode:20
00JGR...10513155
S. doi:10.1029/200
0JB900028.
142. ^ Lockyer, J.N.
(1890). „The
meteoritic
hypothesis; a
statement of the
results of a
spectroscopic
inquiry into the
origin of cosmical
systems”. London
and New
York. Bibcode:1890
mhsr.book.....L.
143. ^ Darden, L.
(1998). „The Nature
of Scientific
Inquiry”.
144. ^ Hawking,
S.W. (2001). The
Universe in a
Nutshell. Bantam
Books. ISBN 978-
0-553-80202-3.
145. ^ „Studying the
stars, testing
relativity: Sir Arthur
Eddington”. Space
Science. European
Space
Agency. 2005.
Accesat în 1 august
2007.
146. ^ Bethe, H.;
Critchfield, C.
(1938). „On the
Formation of
Deuterons by
Proton
Combination”. Phys
ical
Review. 54 (10):
862. Bibcode:1938
PhRv...54Q.862B. 
doi:10.1103/PhysR
ev.54.862.2.
147. ^ Bethe, H.
(1939). „Energy
Production in
Stars”  (PDF). Physic
al Review. 55 (1):
434–456. Bibcod
 e:1939PhRv...55..4
34B. doi:10.1103/P
hysRev.55.434.
148. ^ Burbidge,
E.M.; Burbidge,
G.R.; Fowler, W.A.;
Hoyle, F.
(1957). „Synthesis
of the Elements in
Stars”  (PDF). Revie
ws of Modern
Physics. 29 (4):
547–650. Bibcod
e:1957RvMP...29..5
47B. doi:10.1103/R
evModPhys.29.547.
149. ^ Wade, M.
(2008). „Pioneer 6-
7-8-9-E”.
[Encyclopedia
Astronautica.
Arhivat
din original la 22
aprilie 2006.
Accesat în 22
martie 2006.
150. ^ „Solar System
Exploration:
Missions: By
Target: Our Solar
System: Past:
Pioneer 9”. NASA.
Arhivat
din original la 2
aprilie 2012.
Accesat în 30
octombrie
2010. NASA
maintained contact
with Pioneer 9 until
May 1983
151. ^ a b Burlaga,
L.F.
(2001). „Magnetic
Fields and plasmas
in the inner
heliosphere: Helios
results”. Planetary
and Space
Science. 49 (14–
15): 1619–
1627. Bibcode:200
1P&SS...49.1619B. 
doi:10.1016/S0032-
0633(01)00098-8.
152. ^ Burkepile, C.J.
(1998). „Solar
Maximum Mission
Overview”. Arhivat
din original la 5
aprilie 2006.
Accesat în 22
martie 2006.
153. ^ „Result of Re-
entry of the Solar X-
ray Observatory
"Yohkoh" (SOLAR-
A) to the Earth's
Atmosphere”.
Japan Aerospace
Exploration
Agency. 2005.
 Accesat în 22
martie 2006.
154. ^ „Mission
extensions
approved for
science
missions”. ESA
Science and
Technology. 7
octombrie 2009.
Accesat în 16
februarie 2010.
155. ^ „Sungrazing
Comets”. Large
Angle and
Spectrometric
Coronagraph.
Accesat în 19
martie 2009.
156. ^ „NASA
Successfully
Launches a New
Eye on the
Sun”. NASA Press
Release
Archives. 11
februarie 2010.
Accesat în 16
februarie 2010.
157. ^ JPL/California
Institute of
Technology
(2005). „Ulysses:
Primary Mission
Results”. NASA.
Arhivat
din original la 6
ianuarie 2006.
Accesat în 22
martie 2006.
158. ^ Calaway, M.J.;
Stansbery, Eileen
K.; Keller, Lindsay
P. (2009). „Genesis
capturing the Sun:
Solar wind
irradiation at
Lagrange
1”. Nuclear
Instruments and
Methods in Physics
Research
B. 267 (7): 1101–
1108. Bibcode:200
9NIMPB.267.1101C
. doi:10.1016/j.nimb
.2009.01.132.
159. ^ M.J. Calaway,
Eileen K.
Stansbery, Lindsay
P. Keller. Genesis
capturing the Sun:
Solar wind
irradiation at
Lagrange 1.
„Nuclear
Instruments and
Methods in Physics
Research B”. 267
(7), s. 1101, 2009.
DOI:
10.1016/j.nimb.200
 9.01.132. Bibcode:
2009NIMPB.267.11
01C.
160. ^ „STEREO
Spacecraft &
Instruments”. NAS
A Missions. 8
martie 2006.
Accesat în 30 mai
2006.
161. ^ Howard, R.A.;
Moses, J.D.;
Socker, D.G.; Dere,
K.P.; Cook, J.W.
(2002). „Sun Earth
Connection Coronal
and Heliospheric
Investigation
(SECCHI)”  (PDF). A
dvances in Space
Research. 29 (12):
2017–2026. Bibcod
e:2008SSRv..136...
67H. doi:10.1007/s
11214-008-9341-4.
162. ^ Meghan
Bartels. „Our sun
will never look the
same again thanks
to two solar probes
and one giant
telescope”.
Space.com.
Accesat în 9 martie
2020.
163. ^ „Aditya L-1:
After Chandrayaan
2, ISRO to pursue
India's first mission
to the Sun in 2020”.
164. ^ White, T.J.;
Mainster, M.A.;
Wilson, P.W.; Tips,
J.H. (1971).
„Chorioretinal
temperature
increases from
solar
observation”. Bulleti
n of Mathematical
Biophysics. 33 (1):
1–17. do
i:10.1007/BF02476
660.
165. ^ Tso, M.O.M.;
La Piana, F.G.
(1975). „The
Human Fovea After
Sungazing”. Transa
ctions of the
American Academy
of Ophthalmology
and
Otolaryngology. 79 
(6): OP788–
95. PMID 1209815.
166. ^ Hope-Ross,
M.W.; Mahon, GJ;
Gardiner, TA;
Archer, DB (1993).
„Ultrastructural
 findings in solar
retinopathy”. Eye. 7 
(4): 29–
33. doi:10.1038/eye
.1993.7. PMID 832
5420.
167. ^ Schatz, H.;
Mendelblatt, F.
(1973). „Solar
Retinopathy from
Sun-Gazing Under
Influence of
LSD”. British
Journal of
Ophthalmology. 57 
(4): 270–
273. doi:10.1136/bj
o.57.4.270. PMC 1
214879  . PMID 4
707624.
168. ^ Chou, B.R.
(2005). „Eye Safety
During Solar
Eclipses”. "While
environmental
exposure to UV
radiation is known
to contribute to the
accelerated aging
of the outer layers
of the eye and the
development of
cataracts, the
concern over
improper viewing of
the Sun during an
eclipse is for the
development of
"eclipse blindness"
or retinal burns."
169. ^ Ham, W.T. Jr.;
Mueller, H.A.;
Sliney, D.H. (1976).
„Retinal sensitivity
to damage from
short wavelength
light”. Nature. 260 (
5547): 153–
155. Bibcode:1976
Natur.260..153H. d
oi:10.1038/260153a
0. PMID 815821.
170. ^ Ham, W.T. Jr.;
Mueller, H.A.;
Ruffolo, J.J. Jr.;
Guerry, D. III
(1980). „Solar
Retinopathy as a
function of
Wavelength: its
Significance for
Protective
Eyewear”. În
Williams, T.P.;
Baker, B.N. The
Effects of Constant
Light on Visual
Processes. Plenum
Press. pp. 319–
346. ISBN 978-0-
306-40328-6.
171. ^ J.C.D. Marsh.
Observing the Sun
in Safety. „Journal
of the British
Astronomical
Association”. 92 (6),
s. 257, 1982.
Bibcode:
1982JBAA...92..257
172. ^ Kardos, T.
(2003). Earth
science. J.W.
Walch.
p. 87. ISBN 978-0-
8251-4500-1.
173. ^ Macdonald,
Lee (2012). „2.
Equipment for
Observing the
Sun”. How to
Observe the Sun
Safely. Patrick
Moore's Practical
Astronomy Series.
New York: Springer
Science + Business
Media.
p. 17. doi:10.1007/
978-1-4614-3825-
0_2. ISBN 978-1-
4614-3824-3. NEV
ER LOOK
DIRECTLY AT THE
SUN THROUGH
ANY FORM OF
OPTICAL
EQUIPMENT,
EVEN FOR AN
INSTANT. A brief
glimpse of the Sun
through a telescope
is enough to cause
permanent eye
damage, or even
blindness. Even
looking at the Sun
with the naked eye
for more than a
second or two is not
safe. Do not
assume that it is
safe to look at the
Sun through a filter,
no matter how dark
the filter appears to
be.
174. ^ Espenak, Fred
(26 aprilie
1996). „Eye Safety
During Solar
Eclipses”. NASA.
175. ^ Haber, Jorg;
Magnor, Marcus;
Seidel, Hans-Peter
(2005). „Physically
based Simulation of
Twilight
Phenomena”. ACM
Transactions on
Graphics. 24 (4):
1353–1373. do
i:10.1145/1095878.
1095884.
 176. ^ Piggin, I.G.
(1972). „Diurnal
asymmetries in
global
radiation”. Springer. 
20 (1): 41–
48. Bibcode:1972A
MGBB..20...41P. d
oi:10.1007/BF0224
3313.
177. ^ „The Green
Flash”. BBC.
Arhivat
din original la 16
decembrie 2008.
Accesat în 10
august 2008.
178. ^ Barsh, G.S.
(2003). „What
Controls Variation
in Human Skin
Color?”. PLoS
Biology. 1 (1):
e7. doi:10.1371/jou
rnal.pbio.0000027. 
PMC 212702  . P
MID 14551921.

Legături
externe[modificare | mo
dificare sursă]
Puteți găsi mai multe informații
despre Sun prin căutarea în proiectele
similare ale Wikipediei, grupate sub
denumirea generică de „proiecte surori”:

Definiții și traduceri în
Wikționar

Imagini și media la Commons

Citate la Wikicitat

Texte sursă la Wikisursă

Manuale la Wikimanuale

Resurse de studiu la
Wikiversitate

 Nasa SOHO
(Solar and
Heliospheric
Observatory)
satellite
  National Solar
Observatory
 Astronomy Cast:
The Sun
 A collection of
spectacular
images of the
Sun from various
institutions (The
Boston Globe)
 Satellite
observations of
solar luminosity
 Sun|Trek, an
educational
website about
the Sun
 The Swedish 1-
meter Solar
Telescope, SST
 An animated
explanation of
the structure of
the
Sun (Universitat
ea din
Glamorgan)
 Animation – The
Future of the
Sun
 Solar Conveyor
Belt Speeds
Up – NASA –
imagini
 NASA 5-year
timelapse video
of the Sun
 Sun in Ultra High
Definition NASA
11 ianuarie 2015

Vezi
și[modificare | modificare
sursă]

 Helioseismologie
 Stea
  Constantă solară
 Reacție în lanț
proton–proton
 Sistemul Solar
 18 Scorpii
 Pitică galbenă
 Eclipsă
 Lista celor mai
strălucitoare
stele
 Astronomie
solară
 Halou
 Afeliu
 Periheliu
 Paradoxul
Soarelui slab
timpuriu
 Radiație solară

v • d • m

v • d • m

v • d • m

 Portal
Sistemul Solar
 GND: 4055562-8
 
 LCCN: sh85130462
 
 NARA: 10046626
 
 NDL: 00616878
Categorii: 
 Soare
 Stele
 Stele pitice
 Stele de tip spectral
GV
 Discuri
circumstelare
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 English
 Español
 Français
 Magyar
  Русский
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 243
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 noiembrie 2020, ora
14:06.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu
atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistics