Istoria Medicinii Legale

Medicina și legea au fost legate de cele mai vechi timpuri. Legăturile care le-au unificat au
fost religia, superstiția și magia. Funcțiile medicului și juristului au fost unite în preot,
intermedierea dintre Dumnezeu și om. În civilizațiile timpurii, codurile juridice primitive,
doctrinele religioase și preceptele sociale erau deseori intricate, iar legile cu conținut medical
erau adesea găsite în contextul lor. Curțile ecleziastice și legea canonică erau preocupate de
multe lucruri legate nu numai de chestiuni religioase, de asemenea, de medicina - de exemplu,
impotența, sterilitatea, sarcina, avortul, perioada de gestație și abaterile sexuale.
Cea mai veche dintre aceste înregistrări scrise, Codul lui Hammurabi, include legislația
referitoare la practica medicinei, care datează din anul sec. XVIII î.Hr. A acoperit tema culpei
medicale și a stabilit pentru prima dată conceptul de răspundere civilă și penală pentru îngrijirea
medicală necorespunzătoare și neglijentă. Pedepsele au variat de la compensația financiara până
la tăierea mâinii chirurgului. Codul analizeaza diverse boli ale unui sclav care ar invalida un
contract de vanzare-cumparare. De asemenea, au fost incluse referiri la incest, adulter și viol iar
texte exprese obligau la efectuarea unor constatări în caz de moarte violentă sau vătămări
corporale.

Chinezii au publicat informații despre otrăvuri, inclusiv arsenic și opium în anii 3000 î.H.
În Persia antică, plagile au fost clasificate in șapte clase, variind de la leziuni simple la cele
tanatogeneratoare.

În Egiptul antic, faptele medicului au fost reglementate prin lege. Plagile injunghiate au
fost diferențiate în secolul al XVII-lea î.Hr. Egiptenii aveau o cunoaștere aprofundată a
otrăvurilor. Există dovezi că preoții au făcut determinări cu privire la cauza morții și dacă aceasta
era naturală sau nu. Există un papirus, găsit în Egipt datând din vremurile pre-creștine, în care un
ofițer medical din Alexandria a prezentat un raport despre o sinucidere despre care au existat
unele suspiciuni de crimă.
În Grecia antică contribuţii la dezvoltarea elementelor medicinei legale au avut-o
Hippocrates referitor la avort, graviditate, gravitatea leziunilor corporale si Herophil care facea
autopsii fiind printre ultimii care a recurs la aceasta metoda de studiu. Ulterior practica
necropsiilor a incetat, corpul uman fiind considerat sacru pana in perioada renasterii cand

1
autopsiile au fost reluate. Codul juridic din Grecia antică (circa 460 î.Hr.) a fost foarte elaborat.
În plus, a fost un moment de mari progrese în medicină. Deși nu există dovezi clare ale folosirii
cunoștințelor medicale in stabilirea dovezilor în instanțele judecătorești, se știe că Hippocrates și
alții au analizat o serie aspecte cu veritabile implicatii medico-legale. Acestea au inclus decesul
in functie de localizarea plagilor, durata medie a sarcinii, viabilitatea copiilor născuți înainte de
termen și alte aspecte.
La Roma, în anii 600 î.H. a fost adoptată o lege care impunea ca o femeie care a murit în
timpul nasterii să fie imediat "deschisă" pentru a salva copilul (operatia cezariana, Cezar fiind, se
pare, nascut astfel). Anchetatorii crimelor au fost aleși de cetățeni.
Romanii rezolvau, în legi speciale, inclusiv probleme medico-legale. Amintim: Lex
Aquilia privind responsabilitatea medicului, Lex Pompeea privind intoxicaţiile, Lex Scantinia
privind perversiunile sexuale. Nu poare fi uitata activitatea deosebită a medicului Antistus care a
examinat corpul lui Iulius Cezar dupa asasinat în 44 î.H., afirmând că din cele 23 de plăgi doar
una era letală. Galenus studiază elementele simulării şi diferenţele între plămânul respirat şi cel
nerespirat al nou-născuţilor iar în Codul lui Iustinian se reglementează rolul medicilor în
procesul de judecată. Acesta a aparut la Roma între 529 și 564 d.Hr. si a inclus în dispozițiile
sale un precept care indică faptul că un expert medical nu ar oferi avantaj dacă ar fi pur și simplu
considerat un martor obișnuit, pentru o parte sau alta. Codul, cu multă înțelepciune, a afirmat că
funcția unui astfel de expert a fost într-adevăr să asiste judecătorul prin interpretare și opinie
imparțială, pe baza cunoștințelor sale de specialitate.
În secolul al V-lea, când popoarele germane și slavice slave au cucerit Europa de Vest, au
instituit un sistem de despăgubire pentru a înlocui sistemul primitiv de vendetă personală.
Persoana responsabilă de vătămare va plăti o sumă părții vătămate sau, în caz de deces, rudelor
sale. Deoarece plata a variat odată cu gravitatea vatamarii, a fost important să se clasifice rănile
într-un cod și să se solicite experților medicali să depună mărturie cu privire la gravitatea
acestora. În codurile vizigotice și bavareze se menționează rănirea femeilor însărcinate, a
copilului in utero, otrăvirea deținuților și sancțiunile medicilor neglijenți în cazul în care
pacientul a decedat.
Carol cel Mare, in sec. VIII-IX, a încercat să dea unitate legilor imperiului. A fost
recunoscută necesitatea prezentării tuturor probelor relevante în justitie. Au existat articole care
discută intervenția directă a medicilor și instrucțiunile judecătorilor de a căuta toate dovezile

2
medicale relevante, în special în cazurile care implică probleme de răni, infanticid, sinucidere,
viol, bestialitate și divorț pe motiv de impotență.
Curtile cu juri ale Ierusalimului, în 1100, prevedeau ca instanțele să ordone examinări
medicale. În caz de ucidere, cadavrul trebuia să fie examinat și elaborat un raport cu privire la
ceea ce fusese găsit, localizarea leziunilor și mecanismul probabil care le-a provocat.
În Italia, în 1249, Hugo de Lucca și-a depus jurământul ca expert medicolegal.
Rapoartele medicale din acest moment arată că au fost efectuate autopsii pentru a determina
cauza morții. Papa Innocent al III-lea, în 1209, a prevăzut numirea de medici în instanțele
judecătorești pentru determinarea rănilor.
De asemenea, a existat o abordare a problemelor medico-legale în Orientul Îndepărtat. În
China, în perioada 1236-1247, a fost elaborata o carte intitulata "Hsi Yuan Lu" (Cum se spală
nedreptatea) scrisa de Sun-Tzi care descrie procedurile care trebuie urmate în investigarea
deceselor suspecte. Lucrarea impune examinatorului medical să efectueze o examinare
aprofundată și sistematică a fiecărui cadavru, oricât de neplăcuta ar fi starea acestuia. Cartea
discută dificultățile cauzate de descompunere și chiar sfătuia examinatorul cu privire la
problemele asociate cu leziunile postmortem fiind descrise: autopsia, diferenţierea
traumatismelor mortale de cele nemortale, asfixiile, moartea subită, moartea survenită în
tratamentele cu acupunctură. Capitole au fost dedicate rănilor cauzate de lovituri de pumn și
deceselor cauzate de strangulare sau înec. Au fost discutate mijloace pentru a face distincția între
corpurile persoanelor înecate și cele aruncate în apă după moarte, precum și diferențele dintre
arsurile ante și postmortem. De asemenea, examinatorul a avertizat că nimic din anchetă nu ar
trebui considerat ca fiind neimportant. Având în vedere epoca sa, acest volum a fost uimitor de
aprofundat.
În 1530 împăratul german Charles V Carol al V-lea a publicat și proclamat Constitutio
Criminalis Carolinae care a precizat clar în secțiunile sale că trebuie obținută o mărturie din
partea unui medic expert pentru îndrumarea judecătorilor în cazuri de ucidere, rănire, otrăvire,
spanzurare, înec, infanticid, avort și alte circumstanțe care implică vătămarea persoanei.
In 1575 Ambroise Pare publica "Des rapports et des moyens d'embaumer les corps
morts", prima carte de medicina legala aparuta in Europa. Adresindu-se medicilor, el le arata
dificultatile profesiunii medicale si le recomanda sa fie obiectivi si "sa nu prezinte plagile mari
ca mici si nici cele mici ca mari prin favoare sau altfel, pentru ca juratii (judecatorii) se consulta

3
si judeca adesea dupa cum li se raporteaza". Mai scrie "Moartea in urma ranilor sau impotentei
sau pierderea vreunui membru".

De asemenea, Franța a avut un debut timpuriu în rândul națiunilor europene în

elaborarea unui sistem medico-legal. Din 1570 până în 1692, Franța a adoptat legi care, ca și cele
din Germania, au favorizat dezvoltarea medicinei judiciare ca disciplină academică. Ulterior
cabinetele medico-legale au devenit corupte, iar progresul în medicina legală a regresat, de fapt,
până după revoluția franceză din următorul secol.
Între timp, în Italia, un medic numit Fortunato Fedele a publicat în 1602 un volum
destul de cuprinzător privind medicina legală intitulat De Relationes Medicorum. Un alt italian,
Paola Zacchia, un medic papal, a publicat imensa lucrare Quaestiones Medico-Legales (1621-
1635), care a umbrit rapid munca lui Fedele fiind considrat unul dintre parintii medicinei legale.
Cartea lui Zacchia discută în detaliu problemele legate de vârstă, legitimitate, sarcină, deces în
timpul nașterii, asemănarea copiilor cu părinții, demență, otrăvire, impotență, boli simulate, viol,
mutilare și chestiuni legate de sănătatea publică. Lucrarea are deficiențe care pot fi explicate cu
ușurință de epoca în care a fost scrisă; de exemplu, cunoștințele despre anatomie și fiziologie
erau vagi și uneori eronate. Cartea conține de asemenea secțiuni despre diferitele metode de
tortură existente și are o secțiune care tratează minuni. În ciuda acestor deficiențe, a fost un
volum important și influent. Medicina legală nu a fost tratată ca fiind doar o investigatie
teoretică. În cele din urmă a fost adusa în sala de judecată.
De exemplu, în 1667, Schwammerdamm, în Germania, a susținut că plămânii unui nou-
născut ar pluti în apă dacă copilul ar fi respirat. În 1681, medicul german Schreger a folosit acest
test în mod legal și a obținut achitarea unei fete care a fost acuzată de uciderea copilului ei
nelegitim.
Medicina legală a început să fie promovată în cercurile educaționale. În 1650,
Michiaelis, în Germania, a ținut prelegeri cu privire la medicina legală. Germania, de fapt, a
înființat prima clinică medico-legal recunoscuta la Viena în jurul anului 1830 și a doua în Berlin
în 1833.
Franța și-a înființat prima clinică în 1840. Franța a prevăzut, de asemenea, din 1803, că
judecătorii numesc experți medicali care trebuie să fie absolvenți în medicină și trebuie să fi
urmat un curs (anterior această cerință a fost îndeplinită prin participarea la una sau mai multe
prelegeri) și au trecut un examen în medicina legală. Franța și-a înființat prima Catedră de

4
Medicină Legală în 1794 iar Marea Britanie, în 1803, la Universitatea din Edinburgh. În 1876, în
toate universitatile britanice aveau catedre de medicina legala.
Aceste recunoașteri academice au fost adesea umbrite de speculatii cu caracter mistic.
Dezvoltarea medicinei legale a fost mult timp controversata din punct de vedere academic și
împotriva curentului intelectual al vremurilor. De exemplu, în perioada 1620-1720, un subiect
serios de conversație în cercurile medicale și medico-legale a fost dacă o femeie ar putea fi
insamantata de diavol sau într-un vis. De fapt, într-un caz, judecătorii francezi au legitimat in
fapt un copil in situatia în care soțul a fost separat timp de patru ani de mamă, pe motiv că tatal
și-a dat paternitatea intr-un vis. Până în 1726, sa aflat că, în prezența ucigașului, rănile victimei
"si-ar deschide gura înghețată și ar sângera din nou." Instanțele ar accepta mărturia experților
medicali cu privire la această sângerare miraculoasă a cadavrului. Oasele de animale
dezmembrate ar servi la condamnarea oamenilor de crimă. Cele mai înalte autorități medico-
legale au susținut credința în fantome, vrăjitoare și în posesia diavolului. Ei s-au unit cu clerul
până în 1752, denunțând pe toți necredincioșii în aceste precepte ca eretici și atei. Autoritățile au
recomandat, de asemenea, persecutarea, înecarea și arderea a mii dintre cei nebuni, deoarece ei
erau, la urma urmei, "taciuni ai iadului" care au fost "mutați și seduși de instigarea diavolului".
Până la Revoluţia franceză din 1789, cadrul procedural penal nu era favorabil dezvoltării
expertizelor medicale (dezbaterile erau adesea secrete, acuzatul fiind lipsit de apărare, iar
mărturia inculpatului, considerată „regina probelor” era adesea smulsă prin tortură etc.). În
secolul al XIX-lea procedura judiciară încetează să mai fie secretă şi devine publică, şi de aceea
opiniilor experţilor li se solicită o cât mai mare rigoare, imparţialitate, cinste şi probitate
ştiinţifică. Dezvoltarea unei categorii de specialişti medicali specializaţi (medicină legală) a
exercitat la rîndul ei o influenţă reciprocă asupra dezvoltării concepţiilor de drept şi procedură
juridică (spre exemplu, alienatul mintal, nebunul - scapă de rigorile justiţiei, pruncuciderea
ajunge să beneficieze de o pedeapsă mai blândă decât omorul, anomaliile sexuale beneficiază de
o interpretarea mai justă) şi asupra îmbogăţirii şi diversificării probelor ştiinţifice utilizate în
cauze judiciare (de exemplu în stabilirea cauzei morţii, a identităţii persoanei, a filiaţiei, a
elucidării mecanismelor diverselor vătămări şi crime).
În învăţămîntul medical, medicina legală apare mai întâi ca o disciplină secundară,
predată în cadrul altor catedre (precum anatomie patologică, igienă, toxicologie, psihiatrie) şi
numeroşi medici, cu alt profil de bază au adus contribuţii esenţiale în dezvoltarea medicinei

5
legale. Iată câteva exemple: la Paris, Mateo Joseph Orfila (1787-1853), apoi Alphonse Devergie
(1798-1879) au fost concomitent profesori de chimie, respectiv de dermatologie şi de medicină
legală. Auguste Ambroise Tardieu (1818-1879) a fost patolog, igienist şi medic legist cu
preocupări de psihiatrie judiciară. Alexandre Lacassagne (1843-1924) şi Paul Camille Brouardel
(1837-1906) - acesta din urmă fiind mentorul lui Mina Minovici - s-au ocupat de asemenea şi de
probleme de igienă şi de medicină legală. Astfel, medicul legist ajunge să aibă o vocaţie
complexă, îmbrăţişând un fel de enciclopedism medical, o gândire holistică - unică printre
ramurile medicinei.
În ţările germane, pe lângă legăturile medicinei legale cu igiena, se consolidează
orientarea anatomică şi morfopatologică; se editează cărţi de diagnostic pe cadavru - în 1858 de
către berlinezul Johann Ludwig Casper (1796-1864) şi cunoscutul atlas de medicină legală
publicat la Viena în 1878 de Eduard von Hofmann (1837-1897). Această orientare a fost
continuată de Albin Haberda (1868-1933) la Viena, de Fritz Strassmann (1858-1940) la Berlin şi
alţii.
În Statele Unite, primul profesor de medicină legală a fost dr. JS Stringham, care a ținut
prelegerile sale la New York începând in jurul anului 1804. În 1813, prima Catedră de
Jurisprudență Medicală a fost înființată de Colegiul Medicilor și Chirurgilor din New York City
și a fost condusa de același dr. Stringham. În 1815, Colegiul Medicilor și Chirurgilor din
Districtul de Vest din New York l-a numit pe Dr. TR Beck ca Profesor la Institutele de Medicină
și Lector pentru Jurisprudența Medicală. Dr. Benjamin Rush subliniaza semnificația relației
dintre lege și medicină la începutul anilor 1800. În calitate de prim chirurg general al națiunii și
semnatar al Declarației de Independență, Rush a înființat medicina legală americană publicand
"Despre studiul juridic medical", pe care l-a prezentat studentilor la medicina de la Universitatea
din Pennsylvania, in Philadelphia în 1811 in cadrul prelegerii despre omucidere, boală mintală și
pedeapsa capitală.

În 1823, Beck a publicat Elementele de Jurisprudență Medicală, care au definit domeniul

medicinii legale timp de aproximativ o jumătate de secol de practică medicală americană. Cele
două volume ale lui Beck au inclus subiecte impresionante, cum ar fi violul, impotența și
sterilitatea, sarcina și nasterea, infanticidul și avortul, legitimitatea, viabilitatea, identificarea,
alienarea mintală, răni, otrăviri, persoane găsite decedate și simulare.

6
 În 1867, la New York a fost infiintata Societatea Medico-Juridică. A fost prima societate
din lume care a fost organizată în scopul promovării principiilor conform cărora un jurist nu
putea fi complet pregatit pentru urmărirea penală sau apărarea unui individ acuzat de omucidere
fără cunoștințe de anatomie și patologie și că nici un medic sau chirurg nu poate fi un martor
credibil, fără cunoasterea legii. Universitatea Harvard a înființat o profesie separată de medicina
legală în 1877.

În România, primele dispoziţii cu caracter medico-legal apar în 1500 în “ Pravila de la

Ieud” respectiv Psaltirea Scheiană, unde este stipulat aportul medicului în procesul de judecată.
Domnia lui Vasile Lupu (1634-1653) a reprezentat o perioada de consolidare a
autoritatii, fapt ce a condus la posibilitatea tiparirii in 1646 a unei carti cu caracter juridic ce s-a
numit “Carte romaneasca de invatatura”, cunoscuta si sub denumirea de “Pravila lui Vasile
Lupu” care, alaturi de pravilele lui Matei Basarab, descriu aprecierea leziunilor în răniri şi
otrăviri, deflorarea şi violul, aberaţiile sexuale, alienaţia mintală, divorţul pentru impotenţă,
perversiune sau nebunie, pruncuciderea în cazul naşterii de malformaţi monstruoşi.
În 1777 este înregistrat primul post de vraci orăşenesc (de poliţie) la Iaşi, remunerat din
veniturile mănăstirii. La 22 iunie 1811 divanul Moldovei hotărăşte ca pe viitor persoanele
otrăvite sau cele decedate prin morţi violente să fie autopsiate de medic. Primul Certificat
Medico-Legal, semnat de medicii Filiti, Darvari şi Caracas, dateaza din anul 1812.
Medicina legală ajunge să devină specialitate de sine stătătoare odată cu înfiinţarea în
anul 1856 de către Carol Davila a Şcolii de Chirurgie devenită ulterior Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. În anul 1865, prin apariţia Codului Penal şi de Instrucţie Criminală a fost
stabilit rolul medicului într-o serie de cauze judiciare.
Gh. Atanasovici a fost primul profesor de medicină legală numit în 1861 la Şcoala
Naţională de Medicină şi Farmacie. Un an mai tîrziu a fost numit medic legist al capitalei şi
membru în consiliul superior. A funcţionat ca profesor până în anul 1867, când a demisionat şi a
fost numit din nou în 1869 până în 1877. Dintre lucrările sale menţionăm “Expertizele medico-
legale”.
În perioada 1867-1868 medicina legală a fost predată de dr. Neculae Negură iar
toxicologia de dr. Dimitrie Sergiu.
În 1879 a fost numit profesor de psihiatrie şi medicină legală Alexandru Şuţu care a cerut
Ministerului de Justiţie să oblige pe medicul legist şef al capitalei să permită studenţilor la

7
medicină să asiste la necropsii. Dintre lucrările sale amintim “Studii medico-legale”, “Lecţie de
deschidere la cursul de medicină legală” şi “Mania morală în raport cu responsabilitatea legală”.
De numele sau se leaga si controversata autopsie a lui Mihai Eminescu, context in care sunt
amintiti si marile personalitati al medicinei romanesti Gheorghe Marinescu si Victor Babes.
În 1890 dr. Mina Minovici ocupă postul de medic şef al capitalei devenind în acelaşi timp
şi asistent al prof. Şuţu la catedra de psihiatrie şi medicină legală. În 1897 este numit profesor
suplinitor la disciplina de medicină legală care devine de sine stătătoare iar în 1899 este
confirmat ca profesor titular.
Morga din Bucureşti avea să fie înfiinţată în 1892 de Mina Minovici (1958-1933). Mina
Minovici a studiat farmacia şi apoi medicina, fiind deosebit de apreciat de Carol Davila. În 1885,
el va pleca pentru specializare în medicină legală la Paris sub îndrumarea profesorului Paul
Brouardel, una din personalităţile marcante ale medicinei legale europene de la sfârşitul secolului
trecut, orientându-se încă de la început către probleme de medicină legală şi toxicologie. Printre
marile personalităţi pe care le-a cunoscut s-a numărat şi Louis Pasteur în laboratorul căruia a şi
lucrat o perioadă de timp.
Teza sa de doctorat în medicină şi chirurgie, susţinută la Paris in 1888, trata o problemă
importantă în cadrul medicinei legale şi anume moartea subită în urma traumatismelor
abdominale şi laringeale: Étude medico-legale sur la mort subite à la suite de coups sur
l’abdomen et le larynx.
După susţinerea tezei, Mina Minovici se specializează în medicină legală lucrând ca
asistent al profesorului Paul Brouardel şi studiind totodată recentele achiziţii din toxicologie cu
profesorul Jules Ogier. Din această perioadă datează un important studiu asupra alcaloizilor
cadaverici şi iniţiază un memoriu privind reformarea învăţămîntului şi a practicii medico-legale
din Romania. La întoarcerea în ţară avea să inaugureze primul institut - „Morga oraşului” la 20
decembrie 1892, în prezenţa Ministrului Justiţiei de atunci, Alexandru Marghiloman şi a
primarului Pache Protopopescu.
Mina Minovici, a înscris atunci, în 1892. pe frontispiciul holului mare din instituţia creată
de el, de pe strada Căuzaşi, şi demolată de regimul comunist în 1985, dictonul care subliniază
rolul acestei discipline în sistemul judiciar: „MEDICINA DUX AUXILIUMQUE JUSTITIAE”
(medicina este conducătoarea şi ajutorul justiţiei). Prin inaugurarea acestei instituţii în Bucureşti
s-au pus practic bazele ştiinţifice ale activităţii medico-legale moderne din România.

8
 Cu acest prilej, Minovici, în calitatea sa de director al institutului recent înfiinţat, arăta că:
„medicina, această artă de a vindeca, pe lânga partea ei individuală, care asigură omului cel
dintâi şi cel mai principal din toate bunurile, sănătatea, fără de care nimeni nu se poate bucura pe
acest pământ, are şi o parte socială. Ea se ocupă prin igienă de sănătatea fizică şi morală a
populaţiei şi prin medicină legală de menţinerea raporturilor sociale, de faptele medicale relative
la drepturile şi datoriile cetăţenilor ce formează societatea. Medicina legală este aşadar chemată a
rezolva probleme de justiţie socială. Traiul în societate implică datorii şi drepturi cu baza cărora
justiţia este însărcinată iar medicina legală aduce justiţiei în acest scop servicii de o imensă
importanţă”.
Din 1898, frontispiciul clădirii, pe care era scris „Morga oraşului” va fi schimbat cu cel
de „Institutul medico-legal”. Mina Minovici a condus institutul până în 1932.
În 1913 au început o serie de lucrări de extindere care a fost întrerupte de primul război
mondial, dar reluate şi finalizate în 1924, institutul cuprinzând săli de expunere şi conservare
frigorifică a cadavrelor aduse la expertiză, săli de autopsie. De asemenea, institutul avea un
laborator foto - incluzând analize de antropologie criminală cu antropometria de tip Bertillon,
laborator de microscopie, toxicologie, anatomie patologică, o instalaţie de experienţe fiziologice,
o instalaţie de radiotelegrafie, un mare amfiteatru şi în mod special muzeul - de o rară bogăţie şi
o amplă bibliotecă de specialitate. Modernitatea acestei instituţii avea să fie subliniată de multe
personalităţi ale medicinei legale internaţionale. Spre exemplu, profesorul Victor Balthazard de
la Paris, odată cu inaugurarea unei noi clădiri a Institutului de Medicină Legală de la Paris din
1924, recunoştea influenţa avută de vizita la Bucureşti în privinţa construcţiei institutului
francez.
Prin decret publicat in „Monitorul Oficial” din 5 martie 1925, Institutul medico-legal
avea să poarte numele profesorului fondator. În ceea ce priveşte învaţământul universitar, în
1897, prin scindarea catedrei de psihiatrie şi medicină legală deţinută de profesorul Alexandru
Şutzu se creează o nouă catedră independentă de medicină legală condusă de acelaşi Mina
Minovici.
Între anii 1928-1930 Mina Minovici avea să publice monumentalul Tratat complet de
medicină legală în 2 volume „rodul meditaţiilor observaţiilor şi experimentării personale în
decursul unei vieţi de om”. Între 1919-1930 Mina Minovici a fost ales de patru ori decan al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi a fost de asemenea primul director al Institutului de

9
Perfecţionare Stomatologică înfiinţat în 1929 la Spitalul Colţea din Bucureşti, instituţie ce a jucat
un rol deosebit în evoluţia stomatologiei româneşti. Profesorul german Ludwig Aschoff (1866-
1942) de la Facultatea de Medicină din Freiburg, profitând de şederea în Bucureşti în timpul
ocupaţiei germane 1916-1918, a luat cu el copii după toate planşele profesorului român
indicându-le apoi, cu probitate ştiinţifică, la prelegerile pe care le-a susţinut în Germania în ceea
ce priveşte provenienţa lor.
De asemenea, acelaşi Victor Balthazard de la Paris se slujea şi el de planşele furnizate de
Mina Minovici, subliniind că adesea se găsesc în aceste planşe, leziuni atipice rar întâlnite în
practica medico-legală şi evident cu mare valoare didactică. În prelungirea acestei clădiri,
Nicolae Minovici (1868-1941), succesorul lui Mina, avea să construiască o nouă sală pentru
autopsii, spaţioasă, dotată cu ferestre mari, mobilată cu patru mese şi dulapuri cu instrumente.
Exista posibilitatea ca acele mese sa fie rotite aşa încât poziţia cadavrului faţă de sursa de lumină
să se schimbe. În apropiere a fost amenajată şi o mare încăpere frigorifică cu rafturi pentru
conservarea prin frig a cadavrelor. Medicina legală - conducătoare şi în acelaşi timp ajutor al
justiţiei, a fost spiritul şi crezul ştiinţific a unei cariere de excepţie a celor doi fraţi Minovici.
Mina Minovici a identificat faptul ca sistemul medico-legal trebuie sa functioneze
complet separate de cel de sanatate publica sau de psihitrie si trebuie organizat la scara nationala
in subordonare teritoriala si stiintifica, de tip piramidal. Iar medicii trebuiau sa fie medici legisti,
specialisti in acest domeniu care sa nu aiba alte probleme de rezolvat in cadrul altor specialitati.
Aceasta structurare l-a condus la ideea redenumirii morgii pe care tocmai o infiintase drept
institut, un adevarat centru national al nou createi retele de medicina legala.

La acel moment (1898), institutul detinea cea mai performanta tehnologie de laborator
din Europa, cu precadere in domeniul toxicologic. Modul sau de organizare a specialitatii si a
retelei de medicina legala a fost importat in toate tarile europene.

Si astazi formatul certificatului medico-legal sau al raportului de expertiza este foarte

asemanator celui imaginat si practicat de catre Mina Minovici.

Directorul primei morgi din Capitală este celebru şi datorită lui Costică, prima mumie
românească. În anul 1908, profesorul a mumificat corpul unui cerşetor. Legenda spune însă că ar
fi fost vorba de primul paznic institutului. În orice caz însă, mumia a fost în atenţia multor
specialişti, deoarece se afla într-un stadiu perfect de conservare chiar și după un secol.

10
 În anul 2003, prof. dr. George Cristian Curcă, directorul I.N.M.L Mina Minovici
Bucureşti, a rezolvat misterul: „În urma multor investigaţii: tomografie computerizată,
endoscopie şi toxiologie... rezultatele au demonstrat prezenţa organelor în interiorul mumiei, în
poziţia lor anatomică normală. Nu s-a găsit decât o incizie: la nivelul coapsei drepte a fost
deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la înbălsămare" (Cătălin Gruia, Prima
mumie românească în National Geographic, nov. 2012).

Un alt frate Minovici, Nicolae, isi leaga numele de infiintarea si evolutia medicinei legale
romanesti.

În anul 1898, Nicolae Minovici a obținut titlul de doctor în medicină, cu lucrarea

„Tatuajele în România", publicată în același an. Această temă era abordată pentru prima oară în
România și așa a rămas până astăzi. Student fiind, a lucrat ca desenator și ca preparator al sălii de
disecție, apoi al clinicii și Institutului de Chirurgie și Ginecologie. În tot timpul studiilor a ocupat
și posturile de preparator, apoi de asistent la Catedra de Histologie.

Și-a continuat studiile la Berlin între 1899-1901, unde a lucrat și la diferite instituții
precum Institutul de Anatomie Patologică și Spitalul „Moabit". A avut contacte cu reputați
speciliaști din domeniul medicinii: profesorii Strassman, Virchow și Lepman din Berlin, precum
și profesorii Paul Garnier, Magnan și Manoeuvrier din Paris.

Întors in România, a înființat în 1906 prima Societate de Salvare din Balcani, care timp
de peste 30 de ani a fost întreținută din veniturile proprii, deși serviciile sale, potrivit legii,
trebuiau asigurate de Primăria Bucureștilor. În 1934 el a creat primul spital cu serviciu
permanent de urgență din România, al doilea din Europa după cel din Moscova. Apoi, în 1936,
Școala Samariteană.

În anul 1904 Nicolae Minovici a publicat lucrarea „Studiu asupra spânzurării”. Este un
studiu unic în domeniul medicinii românești din perioada pionieratului. Rămas fidel pasiunii sale
întâi, doctorul Nicolae Minovici a finalizat în 1905 un alt proiect: Muzeul de Artă Națională
„Prof. Dr. Nicolae Minovici”, în marginea de nord a Bucureștiului.

Clădirea a fost proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinație specială, aceea de

a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcționat din 1906 ca instituție particulară până în 1936,
când a fost donat Primăriei Orașului București.

11
 In 1902 Nicolae Minovici a fost numit medic legist pe lângă parchetul Tribunalului Ilfov
și Subdirector al Institutului medico-legal și profesor de medicină legală la Școala de Științe de
Stat. În același an este însărcinat de Primărie să rezolve problema cerșetoriei și a vagabondajului
în București. În anul 1909 Nicolae Minovici a fost avansat șef de lucrări al Catedrei de Medicină
Legală, iar ulterior "a fost abilitat docent în medicina legală și numit conferențiar pentru această
disciplină la Facultatea de Medicină (1915).

După Primul Război Mondial îl găsim la Universitatea din Cluj, la catedra de medicină
legală (1919) unde, a creat „din nimic” Institutul de Medicină Legală din respectivul oraș.
Începând cu anul 1926 s-a aflat din nou în București, când a preluat funcția de primar al
sectorului III Albastru, care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul
Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă etc.

Mandatul său a fost benefic pentru această parte de oraș, numele său intrând și în
folclorul de mahala: „Minovici dărâmă tot / Minovici e târnăcop!” Astfel străzile au fost periodic
curățate și multe dintre ele pavate, maidanele transformate treptat în parcuri (cum a fost cel din
spatele tribunalului); a fost ridicat un cămin pentru gunoierii și măturătorii sectorului și au fost
construite primele WC-uri subterane din București. El a oferit și burse elevilor silitori din
comuna Băneasa. Se mai păstrează liste din anii 1905 - 1912, cu sute de locuitori din comuna
Băneasa, pe care Nicolae Minovici i-a împrumutat cu bani pentru diverse necazuri: recuperarea
casei, spitalizări sau înlesniri pentru cumpărare de alimente sau lemne pentru iarnă. În 1934 a
fost ales primar de locuitorii satului Băneasa - astăzi cartierul cu același nume - fără să
candideze.

Dar Nicolae Minovici a mai oferit ceva bucureștenilor. Propria sa avere. Casa și colecția
de artă populară, alături de o ferma, pe care le-a donat Primăriei Bucureștilor în 1934.
Economiile sale bănești au fost donate în întregime, către finalul vieții, asociațiilor care se
ocupau de copii abandonați sau orfani.

Începând cu anul 1936 a condus ca președinte Colegiul Medical de Ilfov, iar peste doi
ani, Colegiul Medical pe țară. S-a ocupat frecvent de interzicerea practicării ilegale a „medicinii”
de tot felul de către vraci, moașe și prințese ale magiei negre sau de altă culoare.

12
 De asemenea, tot el a luat măsuri pentru a se închide cabinetele de cosmetică conduse de
persoane fără diplome și pregătire corespunzătoare, dar mai ales împotriva impostorilor care,
„inducând în eroare marele public, îi speculau naivitatea", împiedicându-i să mai țină ședințe de
„magnetism”, „misterele telepatiei” etc. În acest sens a publicat studiul „Pericolul social al
practicării ocultismului”, îndeosebi asupra sănătății mintale.

Intre anii 1936 - 1940 a fost colaborator al nou înființatei Reviste de Medicină Legală.
Abia ieșit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici s-a îmbolnăvit de cancer localizat în
laringe. În ciuda traheotomiei făcută la Viena în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de
dureri până la 26 iunie 1941.

Stefan Minovici, frate al lui Mina si Nicolae, contribuie la înfiinţarea în 1898 a

"Asociatiei generale a corpului farmaceutic din Romania". Stefan infiinteaza "Societatea de
chimie din Romania", devenit organismul oficial al Romaniei in Uniunea Internationala de
chimie pura si aplicata cu sediul la Paris; organism care l-a onorat in 1925 cu functia de
vicepresedinte.

Dupa Nicolae Minovici, Catedra de medicină legală din Cluj a fost condusa de Mihail
Kernbach care a activat ca profesor până în 1951. Cariera universitară a început-o ca preparator
la Catedra de Anatomie Patologică (1919-1921). În 1923 a fost numit șef de lucrări la Catedra de
Medicină Legală a Facultății de Medicină din Cluj, în 1927 devenind conferențiar iar între
anii 1932-1951 fiind profesor. După terminarea războiului a îndeplinit funcții de conducere fiind
decan între anii 1945-1948 și, după reforma învățământului medical din 1948, primul rector al
Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj, demisionând însă în 1950. În paralel cu cariera
universitară, Mihail Kernbach a fost medic legist al județului Cluj din 1930 și director al
Institutului Medico-Legal Cluj între anii 1946-1952. În 1952 a fost transferat la Facultatea de
Medicină din Iași unde a funcționat până în 1964, ocupând pe toată această perioadă și postul de
director al Institutului Medico-Legal din Iași.

Tot la Cluj se cuvine a fi amintit prof. Ioan Quai, seful Catedrei de medicina legala, autor,
alaturi de M. Terbancea, V. Margineanu si Lidia Popa, a unei importante monografii in 3 volume
in anul 1978.

13
 La Catedra de medicină legală a Facultăţii de Drept din Iaşi este numit în 1866 prof. Ion
Ciurea care, în perioada 1882-1891, funcţionează ca profesor de medicină legală la Facultatea de
Medicină fiind urmat apoi de profesorul George Bogdan până în 1930. Din 1919, ca asistent
universitar la catedra de medicină legală activeaza dr. Maria Cicherschi Ropală - prima femeie
medic legist din Europa.

Prin activitatea sa ştiinţifică, didactică şi practică, profesorul George Bogdan a fost

pionierul medicinei legale pe aceste meleaguri. Şi învăţământul practic cunoaşte o înflorire
deosebită. Lucrările practice constau în lucrări de tehnică microscopică, medicină legală,
redactare de rapoarte medico-legale, lucrări microscopice de histopatologie medico-legală,
autopsii medico-legale făcute de studenţi în serii de 3-4 studenţi. Odată cu mărirea localului de
prosectură şi medicină legală şi cu dotarea localului cu noi instalaţii şi instrumente atât de
necesare lucrărilor practice de medicină legală, fapt petrecut în 1934, începe o eră nouă modernă
în afirmarea şi recunoaşterea şi pe plan internaţional a şcolii de medicină legală din cadrul
Universităţii din Iaşi.

Prof. dr. George Bogdan este autorul Cursului de Medicina Legala in 4 volume, prima
lucrare de mare anvergura stiintifica medico-legala romaneasca.

Un nume ilustru al medicinei legale romanesti este Gheorghe Scripcaru care a urmat
cursurile Facultății de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1946-1949) și ale
Facultății de Medicină în perioada 1949 – 1955. S-a specializat în medicină legală și a devenit
profesor la Facultatea de Medicină din Iași, ocupând posturile de șef al catedrei de medicină
legală și director al Institutului de Medicină Legală Iași între anii 1980–1990. A fost, de
asemenea, rector al Institului de Medicină și Farmacie din Iași. Profesorul Scripcaru a scris,
singur sau în colaborare cu alți specialiști, numeroase tratate și monografii de medicină legală,
drept medical, deontologie medicală și bioetică: Criminologie clinică, Patologie medico-legală,
Psihiatrie medico-legală, Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Medicina legală pentru
juriști. Pentru activitatea sa profesorul Scripcaru a fost ales membru emerit al Academiei
Internationale de Medicină Legală și Socială.

Intre 1938-1956 Institutul de Medicina Legala din Bucuresti a fost condus de Theodor
Vasiliu, cu un scurt interimat asigurat de profesorul Mihail Kernbach de la Cluj in 1940.

14
 Fiind student în medicina Theodor Vasiliu a lucrat din 1921, în calitate de bibliotecar la
Institutul Medico-Legal din Bucuresti si mai apoi ca preparator la Facultatea de Medicina, la
Serviciul Cadavrelor in l924 si mai apoi tot ca preparator la Catedra de Medicina Legala din
Bucuresti, începând de la data de 1 Ianuarie 1925.

Din studentie a fost membru al Comitetului Studentilor în medicina din Bucuresti, iar în
activitatea profesionala prof. dr. Theodor Vasiliu s-a ocupat nu numai de latura didactica si de
coordonare a specialitatii ci si de cea de cercetare stiintifica. A fost membru fondator al Societatii
de Grafologie din Romania, membru al comitetului de redactie al revistelor “Spitalul” si
“Romania Medicala”, membru a mai multor societati de specialitate din tara si strainatate, printre
care Societatea de Medicina Legala a Frantei. In anul 1938 a fost decorat din partea Presdintelui
Frantei, cu Legiunea de Onoare a Frantei in gradul de Cavaler.

Inclinarea sa spre cercetarea stiintifica este demonstrata de la începutul activitatii sale

prin teza pentru doctorat in medicina si chirurgie, sustinuta la Facultatea de Medicina din
Bucuresti la in 1926 intitulata “Contributiuni la studiul timusului din punct de vedere medico-
legal”. Aceasta contributie stiintifica a sa este cu atât mai importanta cu cât, în acei ani,
endocrinologia îsi facea primii pasi de afirmare ca o specialitate aparte, de sine statatoare in
cadrul disciplinelor medicale (in 1935 s-a înfiintat în cadrul Spitalului Central din Bucuresti,
primul serviciu de endocrinologie din România sub conducerea prof. dr. C.I. Parhon fiind chiar
primul astfel de serviciu de endocrinologie din lume). In afara articolelor de specialitate din
diverse reviste de specialitate din tara (Spitalul, Romania Medicala, Revista de Obstetrica si
Ginecologie, Revista Miscarea Medicala Romaneasca, Revista de Medicina Legala, Revista
Stiintelor Medicale, Revista Medicina Romana, etc.) sau din strainatate (Annales de Medecine
Legale, Deutsche Zeitschrift fur die gesamte gerichtliche Medizin) este demn a fi relevat un
volum ce reprezinta un studiu statistic, social si medico-legal, tiparit la editura “Socec“ în anul
1939: “Problema sinuciderilor”, un amplu studiu asupra sinuciderilor din Municipiul Bucuresti
pe o perioada de aproape 50 de ani.

Prof. dr. Theodor Vasiliu a participat la rezolvarea medico-legala a diverse cazuri cu

deosebit rasunet in presa sau in politica vremii sau a diverselor probleme de psihiatrie medico-
legala. A participat la unele autopsii în cazuri mai deosebite ca de pilda a uneia din cele trei
victime înpuscate în timpul grevei de la Atelierele Grivita (Februarie 1933), sau la autopsia

15
(expertiza efectuata înpreuna cu prof. dr. Nicolae Minovici) a Presdintelui Consiliului de
Ministri, I. G. Duca, asasinat pe peronul garii Sinaia în anul 1933.

Incepind cu 1957, Institutul de Medicina Legala din Bucuresti a fost condus de profesorul
de anatomie patologica Emil Craciun pentru ca intre 1958-1973 destinele medicinii legale sa fie
incredintate profesorului academician Ion Moraru care va conduce apoi Institutul "Victor
Babes".

Nume ilustru în medicina legală românească, profesorul Ion Moraru este autorul a peste
350 de lucrări publicate în ţară şi străinătate şi a unor lucrări de referinţă în domeniul medicinii
legale şi anatomiei patologice. Amintim “Medicina Legala” publicată în 1967 şi “Tratatul de
anatomie patologică” în 3 volume din anul 1980 alături de “Introducere în genetica moleculară”,
prima lucrare modernă de genetică din România.

A fost absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957)
și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și
morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de
catedră.

A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici și director al Institutului

Victor Babeș, membru titular și vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale. A
reprezentat România la Organizația Mondială a Sănătății ca membru al Comitetului Executiv și
vicepreședinte al acestui comitet.

A fost membru al organizației „International Physicians for the prevention of Nuclear

War” căreia i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (1985). Anterior a fost secretar general
(1964-1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătății (1966-1969); a descris pentru prima
oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Activitatea sa științifică se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări

publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei „Introduceri în genetica moleculară”
(în colaborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de „Medicină legală”
(1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicționar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu,
1981), „Imunopatologie” (1984) și colaborează la volumul „Methods in Enzymology” (New
York, 1983).

16
 Intre anii 1973-1989 conducerea Institutului de Medicina Legala "Mina Minovici" a fost
asigurata de prof. dr. Moise Terbancea, care a fost, totodata si seful catedrei de medicina legala
din cadrul IMF "Carol Davila" Bucuresti. Om de o deosebita valoare profesionala si morala si cu
calitati manageriale de exceptie, profesorul Terbancea a reusit nu numai pastrarea integritatii
retelei de medicina legala din Romania, al carei sef a fost, dar a reusit consolidarea pozitiei de
independenta a sistemului medico-legal in cadrul unui regim politic totalitar de tip comunist. In
1986, cladirea istorica a Institutului, de pe strada Cauzasi, avea sa fie demolata, dupa eforturi
zadarnice de salvare a imobilului, de mare valoare arhitectonica, istorica si sentimentala. La acea
vreme intregul sistem de medicina legala din Romania a fost in pericol de a fi desfiintat, datorita
ignorantei de la acea vreme a sotilor Ceausescu, care nu intelegeau "de ce este nevoie de doctori
de morti". Prin eforturile in primul rand ale prof. Terbancea, medicina legala romaneasca nu
numai ca a supravietuit, dar s-a inceput constructia actualului sediu al Institutului, lucrari care s-
au finalizat in anul 1989, darea in folosinta a cladirii avand loc, din pacate, la cateva luni dupa
incetarea din viata a profesorului Terbancea.

De numele prof. dr. Moise Terbancea se leaga si autopsia controversatei morti a marelui
nostru prozator Marin Preda.

După 1989, prof. dr. Vladimir Beliş este cel care a condus şi îndrumat medicina legală
românească marcand destinul profesional al multor generaţii de medici legişti aflaţi acum în
activitate în întreaga ţară.

Din 1959, activitatea profesionala se va desfasura timp de peste 50 ani in domeniul

învățământului universitar, in cadrul catedrei de Medicina Legala a aceleiaşi facultati, mai intîi
ca preparator universitar intre anii 1959 - 1960, apoi ca asistent universitar in perioada 1960-
1968, sef de lucrări intre 1968 - 1973, in 1967 obtinind titlul de Doctor in Știinte Medicale.

Între 1973-1990 a fost conferenţiar la aceeaşi catedra, iar din 1990 obţine titlul de
Profesor Universitar. De-a lungul unei cariere universitare de peste 50 ani, a contribuit la
formarea a nenumărate promoţii de studenți ai Universităţii de Medicină si Farmacie “Carol
Davila”, ai Facultatii de Drept din Universitatea Bucureşti si ai Academiei de Politie “Al. I.
Cuza”.

17
 A reînfiinţat „Societatea Română de Medicină Legală” în 1992 (după primul pas făcut în
1936 de Prof. Nicolae Minovici) al cărei preşedinte este de la înfiinţare până în prezent, iar în
1993 a reluat publicarea „Revistei Române de Medicină Legală” care actualmente apare sub
titulatura „Romanian Journal of Legal Medicine”, revistă ISI indexată Thomson Reuters al cărei
Editor Emerit este.

In 1995 sub redacţia Prof. Dr. Vladimir Beliş a fost publicat „Tratatul de Medicină
Legală”, lucrare de referinţă pentru medicina legală actuală cu valenţe enciclopedice, fiind prima
lucrare de o asemenea anvergură după „Tratatul de Medicină Legală” al Prof. Mina Minovici din
1930.

In perioada 1989-2001 a îndeplinit funcţia de director al Institutului Naţional de Medicină

Legală „Mina Minovici” Bucureşti, perioadă în care a contribuit în mod direct la perfecţionarea
organizatorică a reţelei naţionale de medicină legală. Din aceasta pozitie a promovat legea
privind organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicina legala din Romania,
lege care guverneaza si in prezent reteaua nationala de medicina legala.

In calitate de preşedinte al Comisiei de Bioetică a Academiei de Ştiinţe Medicale

Române, a militat cu energie şi perseverenţă pentru introducerea în conştiinţa lumii medicale
româneşti a problematicii eticii medicale, constituită recent într-o adevărată specialitate medico-
filozofică, bioetică, devenind în 1998, membru (în calitate de reprezentant al României) al
Comitetului de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei, forum ce numără personalităţi
importante în domeniul bioeticii pe plan european.

Tot în aceeaşi direcţie, în calitate de preşedinte, în cadrul Comisiei de transplant al

Ministerului Sănătăţii a militat activ pentru crearea cadrului etic, legislativ şi organizatoric al
prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe. In aceleaşi coordonate trebuie menţionată de
asemenea activitatea desfăşurată în calitate de preşedinte al Comisiei de Bioetică şi al Comisiei
pentru Medicină Legală a Ministerului Sănătăţii, cât şi ca preşedinte al Comisiei de Disciplină a
Colegiului Medicilor Bucureşti şi apoi ca vicepreşedinte al Colegiului Medicilor din Bucureşti,
având răspunderea timp de 8 ani a Comisiei de Jurisdicţie.

18
 Una dintre cele mai preţioase încununări a eforturilor depuse şi a realizărilor obţinute din
cei peste 40 de ani de activitate, a reprezentat-o Ordinul Naţional „Pentru Merit” în gradul de
Mare Ofiţer, conferit de Preşedintele României la 18 octombrie 2000.

La data de 23.11.2016 Preşedintele României i-a conferit profesorului Vladimir Beliş

Ordinul Naţional „STEAUA ROMÂNIEI” în grad de cavaler.

Activitatea de cercetare s-a materializat în numeroase proiecte de cercetare în care a

deţinut diferite funcţii (director proiect, responsabil sau membru), iar cea de conducător de
doctorat în domeniul Medical – specialitatea medicină legală prin conducerea tezelor de doctorat
a majorităţii medicilor legişti din România, deţinători ai acestui titlu.

In perioada 2001-2016 la conducerea Institutului Național de Medicina Legala “Prof.

Mina Minovici” s-a aflat prof. dr. Dan Dermengiu. Acesta a absolvit Facultatea de Medicină la
Institutul de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti.

Si-a desfasurat activitatea didactică în cadrul UMF Carol Davila, Bucureşti, la Catedra de
medicină legală. Din decembrie 1998 este conferenţiar universitar, din septembrie 2002, şef al
Catedrei de medicină legală, din octombrie 2002, profesor universitar, din iunie 2000, membru în
Consiliul Profesoral al Universităţii de Medicină și Farmacie Carol Davila Bucureşti. A ocupat
pozitia de Visiting Professor la University of Huddersfield, Faculty of Applied Sciences
(octombrie 2003, martie 2007).

A participat la 22 de proiecte de cercetare desfăşurate prin INML Mina Minovici, la 4

dintre ele fiind director de proiect. Lucrări premiate: în 1996 - Lethal Diagnostic Inaccuracies și
An Analytical Study of Sudden Deaths in Bucharest, lucrări premiate de Dept. of Legal
Medicine, Kyoto University, Faculty of Medicine; Homicides and Suicides in Bucharest -
Romania, lucrare premiată cu premiul Young Investigators Award. În 2000 - Sudden Cardiac
Death Due to Multiple Coronary Anomalies - lucrarea a primit premiul Societăţii Germane de
Medicină Legală.

A fost membru în colectivul editorial al American Journal of Forensic Medicine and

Pathology (1997); membru al consiliului ştiinţific al revistei Rechtsmedizin, publicaţia oficială a
Societăţii Germane de Medicină Legală (din februarie 2004); redactor executiv, din 1993, al
Revistei române de medicină legală. A contribuit la reapariţia acesteia în 1993, reluând la cele

19
mai înalte standarde ştiinţifice o tradiţie începută de prof. Alexandru Șutzu, în 1884, cu Revista
de medicină legală și psihiatrie şi mai ales cea a Revistei de medicină legală fondată în 1936 de
Nicolae Minovici.

A obtinut Ordinul Meritul Sanitar în grad de Comandor, conferit de preşedintele

României in 2004.

A fost membru din 1992 (momentul reînfiinţării) al Societăţii Române de Medicină

Legală, din 1995 membru al Consiliului director, preşedinte executiv din 2005; membru
corespondent al Societăţii Germane de Medicină Legală (din 2000); membru al International
Academy of Legal Medicine (din 2000).

Medicina legală din Constanţa şi-a început activitatea în 1925 sub conducerea dr.
Alexandru Radulian, care a făcut parte dintr-o promoţie pregătită de prof. Mina Minovici şi a
efectuat o serie de stagii de pregătire postuniversitară în Franţa. A urmat din 1958 dr. Victor
Iliescu iar din 1963 dr. Paul Negrescu până în 1990 de când activitatea de medicină legală a fost
condusă de dr. Ştefan Botez, cel care a pus bazele Disciplinei de Medicină Legală a Facultăţii de
Medicină din Constanţa.

În perioada Marii Uniri (1918–1940 şi 1941–1944), activitatea medico-legală din

Basarabia se baza pe actele normative şi legislative în vigoare pe teritoriul României. Majoritatea
examinărilor medico-legale ale persoanelor vatamate şi cercetările pe cadavre se efectuau de
către medicii care lucrau în spitalele din localităţile respective şi numai în expertizele complicate
se implicau specialiştii din Iaşi. Cercetările de laborator, inclusiv cele toxicologice, de asemenea,
se efectuau în laboratoarele specializate din Iaşi.

Un nume de referinta al medicinei legale din Republica Moldove este cel al prof. habil.
dr. Gheorghe Baciu care in 1967 susține teza de doctor, iar în 1983 - de doctor habilitat în științe
medicale. Intre anii 1963-1985 și din 1994 activează la catedra medicină legală a USMF
„Nicolae Testemițeanu”. Din 1997 îndeplinește funcția de director al Cetrului de Medicină
Legală din Chișinău iar in perioada 1993-1994 este secretar științific al Secției Științe Medicale
ale Academiei de Științe din Moldova.

Din 2003 Gheorghe Baciu este membru al Academiei Balcanice de Medicină Legală,
autor a crica 500 de lucrări, inclusiv: 25 de cărți, manuale, cursuri, monografii și 12 invenții.

20
 Consideram demn de a fi amintita contributia unui medic legist roman la investigatiile in
legatura cu masacrul din padurea Katin din Rusia.

În Comisia Crucii Roșii Internaționale s-a aflat și dr. Alexandru Birkle, student al lui
Mina Minovici, șef de lucrări la catedra de medicină legală și medic legist al orașului București
și județului Ilfov. Alături de cei 11 experți din diferite țări europene, dr. Birkle constată pe bază
de argumente științifice că, masacrul s-a produs prin împușcare în ceafă, în primăvara anului
1940. De asemenea, Alexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune găsite de
administrația germană a Ucrainei în orașul Vinița. Acesta era pe jumătate polonez, jumătate rus,
numele fiind polonez. Stia din familie limbile poloneză şi rusă şi învăţase şi limba germana.
Aceasta se pare ca a contat în desemnarea lui în comisia internaţională care a studiat masacrul de
la Katyn.

21