ÎNTRODUCERE

Relaţiile economice, tehnico-ştiinţifice, culturale şi de altă natură care

se stabilesc între Republica Moldova şi statele comunităţii internaţionale se
materializează atît prin raporturi juridice între state, ca subiecte de drept
internaţional public, cît şi prin raporturi dintre persoane fizice şi juridice
aparţinînd acestor state. În atare condiţii, activitatea persoanelor fizice şi a
celor juridice se desfăşoară nu numai în cadrul intern al fiecărui stat, ci şi în
cadrul vieţii internaţionale, ceea ce înseamnă naşterea unor raporturi civile,
comerciale, de muncă, de procedură civilă în care părţi sunt persoane fizice
sau juridice şi în care unul sau mai multe elemente sunt “străine”,
“internaţionale” sau “de extranietate”.
Evenimentele din ultimii 10 ani au determinat multiple şi profunde
mutaţii în toate sferele vieţii sociale. Impactul acestora s-a produs, după cum
era şi firesc, şi asupra sistemului de drept, deoarece dreptul nu este altceva
decît “viaţa socială în tiparele normelor juridice”.
În acest context, dreptul privat, în special, a cunoscut o adevărată
efervescenţă, caracterizată prin elaborarea şi adoptarea unor acte normative
menite a crea cadrul legislativ necesar economiei de piaţă. Generalizarea
sistemului economiei de piaţă liberă, bazată în principal pe legea cererii şi
ofertei, constituie o condiţie preliminară de care depinde organizarea şi
desfăşurarea activităţii comerciale într-un cadru firesc. Pasul hotărîtor în
acest sens îl constituie dislocarea rapidă şi definitivă a planificării de
comandă, rigid centralizată care nimiceşte mecanismele normale ale
circuitului de mărfuri, de servicii şi lucrări. În consecinţă, reforma structurilor
economice presupune - cu precădere în sectoarele producţiei şi distribuţiei de
bunuri – o largă privatizare şi o efectivă liberalizare, coroborate cu
proliferarea agenţilor economici, mai ales a celor care sunt persoane juridice.
În conexiune indisolubilă cu tranziţia spre economia de piaţă este
necesară, pe plan juridic, renovarea cadrului legislativ. Procesul de reînoire a

-1-
reglementărilor a şi înregistrat paşi însemnaţi. O serie de acte normative au
fost adoptate şi puse în aplicare în perioada independenţei, reconfigurînd sub
multe aspecte structura economiei naţionale. Au fost adoptate în acest sens,
în decursul ultimilor ani acte normative esenţiale unei bune desfăşurări a
activităţii persoanelor juridice, şi anume: Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe acţiuni; Regulamentul cu privire
la înregistrarea de stat a întreprinderilor; Regulamentul societăţilor economice
din Republica Moldova etc. – acte normative care stabilesc modul de
înfiinţare, funcţionare şi încetare a persoanelor juridice. Ca urmare,
persoanele juridice s-au înmulţit rapid ca număr, diversificîndu-se, însă, ca
formă şi dobîndind un rol important în viaţa economică actuală.
În economia de piaţă, importanţa persoanelor juridice se explică prin
faptul că acestea sunt cel mai adecvat instrument juridic de drenare a
energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, pe lîngă
satisfacerea unor interese personale ale antreprenorilor. În ceea ce priveşte
persoana juridică, aceasta, prin puterea sa de a concentra capitalurile
fragmentate, constituie unul din principalii factori de producţie şi, în acelaşi
timp, de mobilizare a resurselor în vederea realizării unor investiţii de
anvergură, ea fiind destinată, în principiu, realizării marilor afaceri ce necesită
capitaluri însemnate.
Lucrarea de faţă îşi propune drept scop principal cercetarea tuturor
aspectelor problematicii pe care o ridică înfiinţarea şi funcţionarea
persoanelor juridice în dreptul internaţional privat, spre o oferi întreaga
informaţie necesară, inclusiv cea privind particularităţile acestor aspecte.
În dependenţă de acest scop au fost determinate şi următoarele
sarcini:
 de a caracteriza clasificarea şi capacitatea persoanelor juridice în
dreptul internaţional privat;
 de a examina regimul şi condiţia persoanelor juridice străine;

-2-
  de a înainta careva propuneri în vederea perfecţionării instituţiei
persoanei juridice în dreptul internaţional privat.
Lucrarea este concepută ca o sinteză a principiilor fundamentale ale
instituţiei persoanei juridice a dreptului internaţional privat şi, în acelaşi timp,
constituie o încercare de completare a golurilor doctrinare din domeniu,
încercare ce ia în consideraţie realităţile legislative, economice şi sociale
actuale.
Baza empirică a tezei de licenţă o constituie studiile efectuate de către
savanţii din domeniul dreptului internaţional privat din Republica Moldova,
România, Federaţia Rusă şi din unele state europene.
La întocmirea lucrării nominalizate, de asemenea, m-am condus de
reglementările legislative naţionale şi internaţionale care abordează problema
persoanei juridice în dreptul internaţional privat.

-3-
 СAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

1.1. Noţiunea persoanei juridice

Existăm într-o lume a interdependenţelor crescânde (economice,

politice, sociale, ştiinţifice, culturale, ecologice etc.), căreia îi este propriu un
nou tip de mişcare a economiilor naţionale, caracterizat de ideea de
interacţiune; într-o lume în care alături de tradiţionalele ordini juridice
naţională şi mondială, se conturează tot mai îndrăzneţ şi o complexă ordine
juridică comunitară; într-o lume în care conceptul de persoană juridică a
devenit prea sărac pentru a mai putea surprinde realitatea descrisă de
societăţile internaţionale, multinaţionale sau transnaţionale ori de grupurile de
societăţi.
Comerţul internaţional, cooperarea economică, tehnică sau ştiinţifică
interstatală, raporturile politice, culturale ori umanitare ce se desfăşoară în
spaţiul mondial sunt fenomene care se realizează, mai mult ca oricând, prin
intermediul persoanelor juridice, indiferent că este vorba despre un stat sau o
organizaţie internaţională inter sau neguvernamentalâ, despre o societate
comercială de drept intern sau o societate transnaţională, despre o fundaţie
sau un grup de societăţi.
Acestea sunt premisele angajării subiectelor colective de drept în
raporturi juridice cu element de extraneitate tot mai complexe, generatoare de
conflicte de legi tot mai „inedite" .
Pentru rezolvarea acestor conflicte, ca şi pentru clarificarea altor
probleme determinate de marea diversitate a tipurilor de persoane juridice, de
structura lor tot mai complicata, de multiplicarea elementelor de extraneitate
sau de inter ori transnaţionalizarea lor, se dovedeşte necesara o abordare a

-4-
persoanei juridice din perspectiva dreptului internaţional privat, cu mijloacele
şi conceptele specifice acestei ramuri de drept.
Înainte de a aborda problemele conflictuale care pot interveni în
legătură cu persoanele juridice angajate în raporturi cu element de
extraneitate, este important de determinat ce este persoana juridică, care
este fundamentul ei juridic, ce realitate corespunde acestei noţiuni şi cum o
definesc diferitele sisteme de drept1.
Definirea conceptului de persoană juridică este o chestiune de
calificare, în prezenta subsecţiune ne interesează calificarea oferită de legea
română. Această calificare prezintă interes în ipoteza în care legea după care
se determină dacă un colectiv organizat are sau nu calitatea de persoană
juridică (lex causae a calificării) este legea moldovenească.
Persoană juridică este „orice organizaţie care are o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu afectat realizării unui anumit scop în acord cu
interesul obştesc."
în absenţa unei definiţii legale şi plecând de la reglementarea de
principiu a textului mai sus citat, se apreciază că, stricto sensu, persoana
juridică reprezintă un colectiv de oameni care, în condiţiile legii, este titular de
drepturi subiective şi obligaţii civile.
în acest sens, persoana juridită este (alături de persoana fizică)
subiect de drept civil. Potrivit acestei abordări, de persoana fizică şi de
persoana juridică, în calitate de subiecte de drept, nu se poate vorbi decât în
materia dreptului civil, în celelalte ramuri de drept existând subiecte de drept
corespunzătoare. Astfel, persoana fizică din dreptul civil devine cetăţean în
dreptul constituţional, aşa după cum persoana juridică din dreptul civil devine
societate comercială în dreptul comercial.

1
Această problemă face obiect de controversă în jurisprudenţa naţională, ca şi în cea străină, dovadă că
subiectul colectiv de drept este o realitate ce se lasă ci dificultate surprinsă în rigoarea unor tipare juridice.
Există două mari orientări teoretice care încearcă explicarea fundamentului persoanei juridice: cea a
fictivităţii şi cea a realităţii. (pentru detalii a se vedea: Gh. Beleiu. Drept civil român. Bucureşti, 1993, p. 348;
M, Costin. Marile instituţii ale dreptului civil român. Cluj-Napoca, 1982, p. 387.

-5-
 Lato sensu, persoana juridică este colectivul de oameni care,
îndeplinind cerinţele legii, este titular de drepturi subiective şi obligaţii juridice,
în această accepţiune, mai cuprinzătoare şi mai generală (în orice caz, mai
comod de utilizat în practică), conceptul de persoană juridică este împrumutat
şi celorlalte ramuri de drept (privat ori public).
Oricare dintre teorii am îmbrăţişa, trebuie remarcat că, din punctul de
vedere al dreptului internaţional privat, este relevantă doar persoana juridică
angrenată ui raporturi juridice de drept civil (fo sens larg) cu element de
extraneitate, deoarece doar aceste raporturi juridice sunt susceptibile să
genereze probleme conflictuale.
Astfel cum se ştie, materia specifică dreptului internaţional privat este
conflictul de legi, iar existenţa unui asemenea conflict sugerează posibilitatea
aplicării legii străine, în anumite ramuri de drept (cele de drept public: penal,
administrativ, fiscal etc.) conflictele de legi nu sunt, însă, (ca regulă) posibile,
problema aplicării legii străine fiind înlocuită cu aceea a aplicării legii interne
în spaţiu. Prin urmare, în aceste ramuri de drept este respinsă, de principiu,
ideea aplicării legii străine raporturilor juridice cu element internaţional.
Instanţa moldovenească nu poate aplica decât legea naţională, legea străină
fiind exclusiv la îndemâna instanţelor străine.
În aceste materii (de drept public), stabilirea faptului ca legea naţională
(respectiv cea străină) este îndreptăţită să guverneze raportul juridic supus
judecăţii înseamnă, implicit, şi stabilirea faptului că instanţa moldovenească
(respectiv cea străină) are competenţa soluţionării cauzei. De aceea se mai
spune că, în cazul ramurilor de drept public, competenţa legislativă coincide
cu competenţa jurisdicţională2.
În concluzie, din perspectiva dreptului internaţional privat, nu
interesează persoana juridică în calitate de subiect al raporturilor specifice
materiilor de drept public (unitatea administrativ-teritorială ca parte în
raporturile juridice de drept administrativ, partidul politic ca subiect de drept

2
A se vedea: I. Filipescu. Drept Internaţional Privat. Vol. I, Bucureşti, 1993, p. 19.

-6-
constituţional, statul ca subiect în raporturile juridice de drept penal etc.), ci
persoana juridică angajată în raporturi juridice (cu element de extraneitate) în
cadrul cărora urmăreşte gestiunea intweselor sale patrimoniale ori alte
interese de drept privat.
Prin excepţie, uneori dreptul internaţional privat se ocupă şi de
persoanele juridice angajate în raporturi juridice supuse dreptului public, unde
sunt, ca regulă, excluse conflictele de legi. Avem în vedere, spre exemplu,
raporturile guvernate de norme uniforme de drept fiscal sau financiar.
Din lege rezultă că elementele constitutive ale calităţii de persoană
juridică sunt următoarele: o organizaţie proprie, un patrimoniu distinct şi un
scop determinat şi în acord cu interesul general. Dat fiind că legea reclamă
întrunirea lor cumulativă, în absenţa chiar şi numai a unuia dintre aceste
elemente nu se poate vorbi despre existenţa unei persoane juridice.
În dreptul nostru, constituirea persoanelor juridice este legală, nefiind
acceptată recunoaşterea personalităţii juridice de facto.
Înfiinţarea unei persoane juridice trebuie sa urmeze calea, formalităţile
şi procedura prescrise de lege.
În sfârşit, pentru a finaliza această sumară trecere în revistă a modului
în care legea noastră califică subiectul colectiv de drept, mai trebuie precizat
că principalele consecinţe ale calităţii de persoană juridică sunt: existenţa
unor atribute de identificare, voinţa şi capacitatea distincte de cele ale
persoanelor fondatoare, aptitudinea de a participa în nume propriu la
raporturile juridice (asumându-şi obligaţii şi dobândind drepturi) şi cea de a
sta în justiţie, ca reclamantă sau pârâtă.
În ceea ce priveşte conţinutul personalităţii juridice, acesta este
guvernat de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, potrivit căruia
„persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".

-7-
 Conţinutul noţiunii de persoana juridică (realitatea care corespunde
acestei noţiuni), condiţiile acordării personalităţii juridice şi efectele acesteia
odată dobândită sunt diferite, uneori esenţial, de la un sistem de drept la altul.
În cele ce urmează ne propunem să prezentăm, fără pretenţia unei
analize exhaustive, câteva aspecte care reliefează modul diferit în care
sistemele juridice străine concep subiectul colectiv de drept.
În legislaţia franceză şi luxemburghezâ sunt recunoscute ca persoane
juridice societăţile civile şi cele comerciale, cu excepţia asociaţiei în
participaţie (considerată o societate ocultă, ce ţine mai mult de grupurile de
societăţi).
Legile germană, olandeză sau italiană disting între societăţile de
capitaluri şi societăţile cu răspundere limitată (care se bucură de
personalitate juridică) şi societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă
(care nu sunt persoane juridice).
În dreptul anglo-american, distincţia se face între „partnership" (fără
personalitate juridică) şi „companies" (cu personalitate juridică). De
asemenea, dreptul englez distinge, în cadrul noţiunii de „joint ventures" între
„equity ventures" , care sunt persoane juridice (li se recunoaşte caracterul
instituţional) şi „contractul ventures", care prezintă un caracter exclusiv
contractual, nedând naştere unei persoane juridice 3.
Condiţiile acordării personalităţii juridice diferă, de la un sistem de
drept la altul, fiecare stat impunând anumite condiţii de fond şi de formă
pentru înfiinţarea unei persoane juridice.
În general, indiferent de particularităţile lor, sistemele de drept,
recunosc ca principale efecte ale calităţii de persoană juridică aptitudinea
acesteia de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii prin încheierea de acte
juridice (deci de a participa în nume propriu la circuitul juridic) şi dreptul de a
sta în justiţie ca pârâtă ori reclamantă, în aceeaşi ordine de idei,

3
Pentru dezvoltări a se vedea: V. Tănăsescu. Subiectele de drepturi ale raporturilor de comerţ exterior, cu
privire la societatea comercială. Bucureşti, 1973, p. 150.

-8-
personalitatea juridică este calificată drept aptitudinea subiectului (colectiv)
de drept de a fi titular de drepturi şi obligaţii juridice.
Este posibil, totuşi, ca o entitate căreia legea nu îi recunoaşte
personalitatea juridică să prezinte trăsături care să o apropie de un subiect
colectiv de drept, ceea ce face ca, în uneje legislaţii, diferenţa dintre
persoanele juridice şi organizaţiile care nu se bucură de subiectivitate proprie
să nu fie la fel de drastică cum este, spre exemplu, în dreptul naţional. Astfel,
unele entităţi fără personalitate juridică (e.g. societăţile în nume colectiv şi
comandită simplă din dreptul german şi cel olandez) prezintă trăsături care le
apropie de societăţile comerciale cu personalitate juridică: denumire, sediu,
patrimoniu distinct de cel al asociaţilor, calitate şi capacitate procesuală,
posibilitatea de a încheia acte juridice în nume propriu.
Pe de altă parte, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă nu este
cunoscut de dreptul italian şi nici de cel elveţian, care acordă societăţii
comerciale o capacitate de folosinţă nelimitată.
În dreptul englez, principiul în discuţie este aplicabil doar societăţilor
„companies" , dar nu şi celor de tipul „partnership" . Chiar şi în cazul
societăţilor „companies" aplicabilitatea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă a fost, dacă'nu înlăturată, cel puţin mult diminuată, prin Companies
Act adoptat în 1989, care a dat dreptul companiilor să-şi determine obiectul
de activitate într-un mod generic. Astfel, este suficient ca în actele constitutive
să se precizeze că societatea are drept scop desfăşurarea de activităţi
comerciale, fără a fi necesare alte explicitări. Mai mult, în cazul societăţilor
care nu şi-au modificat statutul în urma adoptării noii reglementări, un act
încheiat cu nerespectarea acestui principiu (aşadar ulira vires) poate fi
ratificat (iar nulitatea sa acoperită) prin hotărârea adunării generale adoptată
cu votul asociaţilor reprezentând o majoritate calificată de trei pătrimi din
capitalul social.

-9-
 La ce lege va apela instanţa noastră (ori o altă autoritate sau un
interpret oarecare) pentru a stabili dacă un colectiv organizat are sau nu
calitatea de persoană juridică?
Răspunsul la aceasâ întrebare depinde de felul calificării - primară
(principală) sau secundară - şi, desigur, de legea după care se face
calificarea4.
În ceea ce priveşte ultima chestiune, dreptul internaţional privat
naţional a îmbrăţişat principiul calificării primare după lex fori. Astfel, când
determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată
unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea
juridică stabilită de legea moldovenească. De observat că acest text conţine o
normă conflictuală ce soluţionează un conflict de calificări.
Astfel cum se va arăta mai jos, este important de subliniat că această
regulă cunoaşte şi excepţii. Ne vom opri aici (nu întâmplător) la exemplul dat
de calificarea noţiunii de „cetăţean" (calificare care echivalează, în speţă, cu
determinarea cetăţeniei). Deşi este vorba despre o calificare primară (ce
precede determinarea lui lex personalis, ca lex causae) ea se face nu dupâ
legea forului, ci după legea statului a cărui cetăţenie se invocă. Legea
naţionala este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a
cărui cetăţenie se invocă.
Dreptul nostru nu reglementează expresis verbis legea dupâ care se
face calificarea secundară, dar conţine unele aplicaţii ale teoriei (frecvent
expusă şi argumentată în doctrină) calificării subsecvente după lex causae.
O dată aceste comentarii finalizate, revenim la analiza problemei
calificării noţiunii de persoană juridică:
a) Dacă am admite că ne aflăm în prezenţa unei calificări secundare,
aceasta ar trebui făcută dupâ lex causae, care în cazul persoanei juridice,

4
Cakificarea principală este cea care determină competenţa legislativă, stabilind care este lex causae.
Calificarea secundară intervine după ce s-a stabilit lex causae: ea nu este altceva decît calificarea cu care se
operează şi în dreptul intern (în cazul raporturilor juridice fără element de extranietate).

- 10 -
este legea naţională (lev societatis). în această concepţie, în momentul
calificam noţiunii de persoana juridica, legea naţională se presupune
cunoscută.
Împotriva ipotezei calificării secundare se poate folosi argumentul
cercului vicios: calificarea noţiunii de persoană juridică se face dupâ lex
causae, adică dupâ lex nationahs. Dar nu se poate determina legea naţionala
a persoanei juridice (admiţând ca „legea naţională" este un concept ce nu
poate fi folosit decât în legătură cu o entitate ce are subiectivitate proprie),
înainte de a se stabili că organizaţia în cauză are o asemenea natură, de
persoana juridică.
b) De aceea, considerăm că stabilirea faptului dacă o organizaţie are
sau nu calitatea de persoană juridică este o chestiune de calificare primară,
în urma acestei calificări se determină însăşi norma confhctualâ (este vorba,
aşadar, despre o calificare a conţinutului normei conflictuale) şi, pe cale de
consecinţă, şi legea competentă a cârmui raportul juridic. Astfel, dacă în urma
operaţiei de calificare se constată că organizaţia în cauză este persoană
juridică, norma confhctualâ competentă va fi lex nationahs. Dacă, dimpotrivă,
se ajunge la concluzia ca nu este persoana juridică, devine competenta o altă
normă confiictualâ (spre exemplu le K conţrattus).
c) în aceste condiţii, apreciem că o a treia soluţie este cea corectă.
Calificarea noţiunii de persoana juridică este o calificare primară, dar care nu
se face după lex fori, ci după legea statului despre care se pretinde că a
acordat personalitatea juridică.
Legea care operează calificarea noţiunii de persoană juridică
potrivit normelor conflictuale uniforme
a) Convenfiile bilaterale (cu incidenţă în materia persoanei juridice)
la care R. Moldova este parte (acordurile privind promovarea reciprocă a
investiţiilor, convenţiile pentru evitarea dublei impuneri şi tratatele de
asistenţă juridică în materie civilă) trimit invariabil, în ceea ce priveşte
calificarea noţiunii de persoană juridică, la legea naţională (internă) a statelor

- 11 -
contractante, ceea ce implică faptul că fiecare stat va determina, potrivit cu
propria lege (lex fon), căror entităţi le recunoaşte statutul de persoană
juridică.
b) Conform art. l din Convenţia de la Haga din 1956 5 privind
recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor, asociaţiilor şi fundaţiilor
străine, „personalitatea juridică dobândită de o societate, asociaţie sau
fundaţie, în virtutea legii statului contractant unde au fost îndeplinite
formalităţile de înregistrare sau de publicitate şi unde se află sediul social, va
fi recunoscută de drept în celelalte State contractante, cu condiţia să
comporte, pe lângă capacitatea de a sta în justiţie, cel puţin capacitatea de a
deţine bunuri şi de a încheia contracte şi alte acte juridice.
Personalitatea juridică, dobândită fără formalităţi de înregistrare sau
de publicitate va fi, sub aceeaşi condiţie, recunoscută de drept, dacă
societatea, asociaţia sau fundaţia a fost constituită conform legii care o
guvernează".
Pnn urmare, calificarea noţiunii de persoană juridică se face cumulativ
(în sensul că, pentru a fi considerată subiect de drept, organizaţia în cauză
trebuie să respecte simultan criteriile a două legi -lex causae ale calificării)
după (1) legea naţională determinată potrivit criteriului mixt uniform al „locului
unde au fost îndeplinite formalităţile de înregistrare şi publicitate", în prima
ipoteză (art. l, alin. 1), respectiv legea statului a cărei naţională se pretinde
organizaţia în cauză, în a doua ipoteză (art. l, alin. 2) şi (2) norma uniformă
conţinută de însuşi art. l, care înţelege prin personalitate juridică „cel puţin
capacitatea de a sta în justiţie, capacitatea de a deţine bunuri şi de a încheia
contracte şi alte acte juridice".
Organizaţiile cărora legea naţională nu le recunoaşte personalitate
juridică „vor avea, pe teritoriul statului gazdă, situaţia juridică pe care le-o
atribuie această lege, în special în ceea ce priveşte capacitatea de a sta în
justiţie şi raporturile cu creditorii" (art. 6). Rezultă că ele nu vor putea pfetinde

5
Încheiată între Belgia, Olanda, Franţa; Luxemburg şi Spania, nu a intrat încă în vigoare.

- 12 -
să fie tratate ca persoane juridice, chiar dacă -potrivit cu legea statului de
recunoaştere (gazdă) - întrunesc toate condiţiile pentru a fi calificate drept
subiecte colective de drept.
c) Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind recunoaşterea mutuală a
societăţilor18 trimite, în ceea ce priveşte problema calificării, la legea statului
contractant în conformitate cu care societatea în cauză a fost constituită şi"
care îi acordă personalitate juridică" (art. 1).

1.2. Clasificarea persoanelor juridice

Folosind criteriul regimului juridic aplicabil, o clasificare ce a făcut

carieră în doctrină şi jurisprudenţâ distinge între persoanele juridice de drept
public şi cele de drept privat.
În realitate, regimul juridic aplicabil nu poate constitui criteriu de
diferenţiere a persoanelor juridice care, rămânând aceleaşi, pot lega raporturi
juridice guvernate de regimuri de drept diferite. Una şi aceeaşi persoană
juridică se poate afla, succesiv sau simultan, în raporturi juridice cârmuite
unele de norme de drept privat, iar altele de drept public. Spre exemplu,
organele legiuitoare sau cele administrative se supun normelor de drept
public (constituţional), atunci când intră în raporturi juridice ce se nasc în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat, şi normelor de
drept civil, atunci când se angajează în raporturi juridice ce privesc
operaţiunile legate de gestiunea patrimoniilor lor.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că există o categorie de
persoane juridice care intră, în mod obişnuit, în raporturi juridice de drept
public (respectiv privat) şi doar prin excepţie în raporturi guvernate de norme
de drept privat (respectiv public). Plecând de la această observaţie, se poate
admite clasificarea persoanelor juridice în persoane juridice de drept public şi
persoane juridice de drept privat, cu precizarea că fiecare dintre ele poate
participa, în circumstanţe speciale, la raporturi juridice specifice celeilalte

- 13 -
categorii. De asemenea, s-ar putea considera că, în cazul persoanelor
juridice de drept public, personalitatea juridică de drept privat este un
accesoriu al aceleia de drept public (şi invers), în această optică, sunt
persoane juridice de drept privat reprezentative societăţile comerciale,
asociaţiile şi fundaţiile.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, de principiu, doar
persoanele juridice angajate în raporturi guverate de regimul juridic de drept
privat pot genera probleme conflictuale (care interesează dreptul internaţional
privat).
Clasificarea persoanelor juridice în persoane juridice de drept intern şi
persoane juridice de drept internaţional este o clasificare care a provocat
controverse în doctrină şi care continuă să pună probleme, dat fiind că, în
materia tipologiei subiectelor colective de drept, realitatea îmbracă forme de o
atât de mare varietate, încât cu greu se lasă surprinsă, cuantificată şi
sistematizată în tipare teoretice, fie ele şi juridice 6.
De la bun început trebuie acceptat ca un adevăr axiomatic faptul că
statele sunt (prin definiţie) subiecte de drept internaţional (principale,
originare şi universale), dar totodată pot fi privite şi ca persoane juridice de
drept intern privat (când acţionează jure gewonis) sau public (când
acţionează jure imperii). Rezultă că statul comportă o personalitate juridică
complexă.
În mod tradiţional, criteriul folosit pentru a distinge între persoanele
juridice de drept intern şi cele de drept internaţional este cel al ordinii juridice
de apartenenţă. Pentru a depăşi impasul impreciziunii acestui criteriu generic
(pentru că ce înseamnă „apartenenţa" unei persoane juridice la o „ordine
juridică"?), el a fost explicitat cu ajutorul altor trei criterii care, cumulativ
întrunite, sunt considerate suficiente pentru a realiza o caracterizare completă
a persoanei juridice de drept internaţional (analizată prin deosebire de cea de
drept intern):

6
A se vedea: G. Geamănu. Dreptul internaţional contemporan. Bucureşti, Vol. I, 1975, p- 372.

- 14 -
 a) Criteriul obiectiv vizează originea persoanei juridice, arătând că o
persoană juridică de drept internaţional presupune o participare pluralistă
(pluristatalâ), în timp ce o persoană juridică de drept intern este constituită din
membri aparţinând aceluiaşi stat.
Acest criteriu încearcă să surprindă faptul că persoana juridică de
drept internaţional are obligatoriu în structura ei elementul de extraneitate
care este naţionalitatea diferită a fondatorilor.
Dacă este adevărat că dacă nu poate fi concepută o persoană juridică
de drept internaţional în absenţa naţionalităţii diferite a participanţilor, în
schimb există persoane juridice de drept intern în care membrii sunt de
cetăţenii (naţionalităţi) străine (spre exemplu, o societate comercială
naţională constituită cu asociaţi străini).
Rezultă că acest criteriu, singur, nu este suficient pentru a defini
persoanele juridice de drept internaţional.
b) Criteriul finalist se referă la scopurile şi natura activităţii persoanei
juridice. Astfel, sunt considerate de drept internaţional acele persoane juridice
care urmăresc obiective ce interezează mai multe state.
Şi acest criteriu descrie doar o trăsătură a persoanei juridice de drept
internaţional, fără a reuşi performanţa să fie suficient şi definitoriu, într-
adevăr, există şi persoane juridice de drept intern în care sunt angrenate
interese ale persoanelor provenind din state diferite (spre exemplu, societăţile
comerciale cu participare străină sau organizaţiile internaţionale
neguvernamentale).
c) Criteriul formal sugerează care sunt izvorul şi fundamentul juridic al
calităţii de subiect de drept. Potrivit acestui criteriu, sunt de drept internaţional
acele persoane juridice care au fost create pe baza unui tratat internaţional,
iar de drept intern acelea care s-au constituit în condiţiile reglementate de
legea naţională.

- 15 -
 Dat fiind că tratatele internaţionale nu pot fi încheiate decât de state,
rezultă că doar acestea pot fi fondatoare ale unei persoane juridice de drept
internaţional7.
Acest criteriu exclude organizaţiile internaţionale neguveramentale din
categoria persoanelor juridice de drept internaţional.
Prin urmare, singurele persoane juridice care îndeplinesc cumulativ
aceste trei criterii sunt organizaţiile internaţionale guvernamentale. Aşa cum
am arătat, alături de ele, sunt subiecte de drept internaţional şi statele.
Trebuie observat că, în ultimă instanţă, criteriul formal este cel relevant
pentru delimitarea persoanelor juridice de drept intern de cele de drept
internaţional, de vreme ce o persoană juridică creată prin tratat internaţional
nu poate fi decât de finalitate internaţională şi obiectiv pluralistă (ultimele
două criterii fiind, astfel, corolare ale primului).
În concluzie, sunt persoane juridice de drept internaţional statele
şi acele persoane juridice care au luat flintă pe calea unui tratat
internaţional (interguvernamental).
Caracteristici ale persoanelor juridice de drept internaţional
a) Sunt constituite prin tratat internaţional.
Din această trăsătură rezultă şi faptul că sunt de origine pluristatală şi
de finalitate internaţională.
Persoanele juridice de drept intern sunt constituite în temeiul unei legi
naţionale, chiar şi atunci când prezintă elemente străine în structura lor.
b) Suntanaţionale.
Desigur, nu se poate vorbi despre naţionalitatea statului, care este
izvorul naţionalităţii.
în ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale guvernamentale, o
individualizare prin intermediul naţionalităţii, deşi posibilă, ar fi nu numai
artificială şi formală, ci şi inutilă, dat fiind că ele sunt guvernate de ordinea
juridica internaţională (în primul rând, tratatul constitutiv, dar şi alte norme

7
A se vedea: Victor Băieşu, Ion Căpăţînă. Drept Internaţional Privat. Chişinău, 2000, p. 198.

- 16 -
uniforme). Legarea acestor organizaţii de o anumita naţionalitate (deci, în
ultima instanţa, de o anumită lege naţionala) nu ar prezenta, prin urmare, nici
un interes. Pe de altă parte, drepturile şi obligaţiile lor în statul unde şi-au
stabilit sediul sunt prevăzute de „acordul de sediu" încheiat cu statul primitor.
Pe de altă parte, persoanele juridice de drept intern sunt
esenţialmente naţionale. Ele poartă, în mod necesar, naţionalitatea unui stat.
c) Beneficiază de o dubla personalitate juridică: de drept internaţional
şi de drept intern.
Persoanele juridice de drept intern au doar capacitate juridică de drept
intern.
d) Desfăşoară activităţi internaţionale de anvergură, ceea ce face ca
personalitatea lor juridică de drept intern să fie doar un auxiliar al
personalităţii de drept internaţional.
Şi persoanele juridice de drept intern pot acţiona pe pieţe şi în state
străine, dar nu se poate spune că ele ar acţiona într-un „spaţiu internaţional",
fiindcă ele nu au capacitate de drept internaţional.
e) Existenţa şi funcţionarea lor sunt guvernate de norme de drept
internaţional: fie norme uniforme ale dreptului internaţional public tradiţional,
fie norme uniforme al dreptului comerţului internaţional ori relaţiilor economice
internaţionale (rezultate din tratate internaţionale sau din uzanţe comerciale
internaţionale).
Persoanele juridice de drept intern sunt supuse ordinii juridice interne
(care poate asimila ori face trimitere la elemente ale dreptului internaţional).
Literatura de specialitate a relevat existenţa unei categorii de persoane
juridice - generic numita societate transnaţională - care, având o structura şi o
funcţionalitate specifice, este apreciată a nu se afla nici în sfera persoanelor
juridice de drept intern şi nici în cea a persoanelor de drept internaţional 8.
în realitate, considerăm că exista nu una, ci două categorii de
persoane juridice care au caracteristic faptul că, prin anumite trăsături, se

8
A se vedea: Богуславский М.М. Международное частное право. Москва, 2000, стр. 234.

- 17 -
depărtează atât de conceptul de persoană juridică de drept internaţional, cât
şi de cel de drept intern (astfel cum au fost definite, mai sus, aceste noţiuni):
A) O primă categorie este formată din organizaţiile internaţionale
guvernamentale create prin tratate interstatale, care desfăşoară activităţi în
sfera relaţiilor economice şi comerciale internaţionale, fără a exista un
ansamblu coerent de norme uniforme care să le guverneze.
Faptul că aceste organizaţii au drept temei juridic tratatul internaţional
pledează pentru calificarea lor drept persoane juridice de drept internaţional.
Unii autori le refuză totuşi acest statut, pe considerentul ca activitatea şi
funcţionarea lor nu sunt cârmuite de norme de drept internaţional uniform
care, fie nu există, fie sunt insuficiente pentru a descrie un regim juridic
complet.
Într-adevăr, natura activităţii lor (comercială, financiară etc.)
depărtează acest tip de persoane juridice de organizaţiile internaţionale
guvernamentale clasice de finalitate politică, iar această situaţie reclamă
existenţa unei legislaţii internaţionale specifice domeniului economic, pe care
ordinea juridică internaţională nu o cunoaşte încă.
Pe de altă parte, organizaţiile internaţionale pe care le analizăm nu se
supun nici prevederilor vreunei legi naţionale.
În aceste condiţii, doctrina a încercat să descrie câteva tipuri de
regimuri sui-generis aplicabile acestor persoane juridice:
a) Majoritatea organizaţiilor de acest tip sunt reglementate doar de
propriile acte constitutive (tratat internaţional, eventual statut) fără ca acestea
să facă trimitere la vreun sistem naţional de drept. Caracteristic pentru
organizaţiile supuse acestui regim juridic este tendinţa lor de a se „eschiva"
de la aplicarea legilor naţionale, aplicare care s-ar dovedi uneori necesară
pentru interpretarea ori completarea actului constitutiv, în absenţa unor
reglementări uniforme pertinente.
Exempli gratia, fac parte din această categorie de organizaţii
internaţionale: Banca Internaţională Pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,

- 18 -
Societatea Financiară Internaţională, Corporaţia Financiară Internaţională,
Organizaţia Internaţională de Telecomunicaţii prin Satelit, Organizaţia
Mondială a Comerţului (care a luat naştere în 1994 prin tranformarea
G.A.T.T.), Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (constituită în
1985) etc.
b) Organizaţia este supusă, în principal, tratatului constitutiv şi, în
subsidiar, legii naţionale a unuia dintre statele membre.
în doctrină se oferă drept exemplu de organizaţie guvernată de un
asemenea regim juridic „la Société Internationale de la Moselle" , creată în
1956 de Germania şi Luxemburg, al cărei statut trimite la legea germană.
c) Alte organizaţii se supun competenţei legislative a tratatului
constitutiv, acceptând, în completare, şi reglementările care decurg din
principiile de drept comun ale sistemelor de drept ale statelor participante.
Exempli gratia, acest regim juridic a fost adoptat de Uniunea
Carboniferă Saar-Lorraine, bazată pe un tratat franco-german din 1956 9.
În opinia noastră, acest tip de organizaţii pot fi considerate a avea
natura unor persoane juridice de drept internaţional, temeiul lor juridic (tratatul
internaţional) şi beneficiul personalităţii de drept internaţional fiind argumente
suficiente în aceste sens. Guvernarea lor de un regim juridic sui-generis, care
combină norme de drept internaţional (uniforme) cu norme de drept intern
este doar o particularitate a acestor organizaţii juridice de drept internaţional,
care nu este decisivă pentru excluderea lor din sfera persoanelor juridice de
drept internaţional.
Tot în favoarea acestei opinii pledează şi faptul că uneori organizaţiile
internaţionale guvernamentale au un caracter hibrid, obiectivele politice
împletindu-se cu cele economice.
În orice caz, pe măsură ce în sfera ordinii juridice internaţionale se
conturează formarea (impulsionată de însăşi existenţa acestor organizaţii)
unui veritabil drept internaţional economic (comercial, financiar, bancar, al

9
A se vedea: I. Şerbănescu. Corporaţiile transnaţionale. Bucureşti, 1978, p. 133.

- 19 -
telecomunicaţiilor etc.) care să ofere un cadru juridic complet pentru existenţa
şi funcţionarea acestei categorii de organizaţii internaţionale, ele vor trece,
indubitabil, în rândul a ceea ce am calificat drept persoane juridice de drept
internaţional
B) O a doua categorie de persoane plasate la graniţa dintre subiectele
colective de drept intern şi cele de drept internaţional este aceea a
organizaţiilor internaţionale neguvernamentale (economice şi comerciale,
profesionale, umanitare etc,).
Aceste organizaţii, pe care le vom numi societăţi sau asociaţii
transnaţionale, au natura juridică a unor subiecte de drept intern. Ele
întrunesc toate trăsăturile specifice aceste categorii: sunt constituite în baza
unei legi naţionale (phiar dacă fondatorii sunt de cetăţenii sau naţionalităţi
diferite), li se poate determina naţionalitatea şi nu dispun de personalitate
juridică de drept internaţional (deoarece aceasta nu poate fi acordată decât
prin tratat internaţional).
Trăsătura care, pe de o parte, le diferenţiază de persoanele juridice de
drept intern ce desfăşoară activităţi pe pieţe străine şi/sau care sunt
constituite cu participare străină şi care, pe de altă parte, le apropie de
persoanele juridice de drept internaţional, este anvergura deosebită a
activităţii lor internaţionale, generată de extinderea permanentă a structurilor
de producţie şi comercializare pe multiple pieţe, în cadrul unei reţele vaste de
implantări proprii, realizate pe calea investiţiilor directe de capital în
străinătate. Din punct de vedere formal, activitatea internaţională se
realizează prin implantarea de dezmembrâminte (filiale, sucursale,
reprezentanţe etc.) şi constiturea de grupuri internaţionale.
Această trăsătură, ce marchează o diferenţiere de ordin cantitativ, iar
nu calitativ, face ca organizaţiile în cauză să lase impresia unor structuri
internaţionale proprii, a lipsei de legătură cu vreo lege internă şi a funcţionării
într-un mediu vast în care nu există frontiere naţionale.

- 20 -
 în realitate, deşi economic societăţile transnaţionale pot fi considerate
ca fiind anaţionale ori internaţionale, din punct de vedere juridic ele rămân
persoane juridice de drept intern (cu o naţionalitate determinabilă), dar
constituite cu participare internaţională şi desfăşurând activităţi pe pieţe
străine.
Deosebirea cantitativă (de amploare a activităţii externe) care există
între societăţile naţionale (persoane juridice de drept intern) şi societăţile
transnaţionale, a fost subliniată în literatura economică, care consideră
transnaţionale doar acele societăţi care întrunesc cumulativ următoarele
condiţii: acţionează în cel puţin 6 târî, dar nu ca simpli exportatori, ci având
unităţi de producţie şi comercializare proprii pe pieţele respective; peste 20%
din cifra de afaceri este realizată în străinătate; au vânzări pe pieţele străine
de cel puţin 100 milioane dolari anual; posedă un număr însemnat de forme
exogene de existenţă în străinătate; dezvoltă politici sj strategii economice ce
le conturează ca unităţi de exploatare unice, puternic integrate.
După naţionalitatea lor, persoanele juridice pot fi naţionale sau străine.
Naţionalitatea persoanei juridice este o problemă controversată în literatura
de specialitate.
Importanţa acestei clasificări constă, în principal, în faptul că
stabilindu-se naţionalitatea se poate determina legea aplicabila statutului
organic al persoanei juridice (lex nationalis sau lex societatis).
După criteriul sediului, persoanele juridice se împart în persoane
juridice cu sediul în R. Moldova sau cu sediul în ţară străină.
Această clasificare poate fi corelată cu cea anterioară, deoarece în
multe sisteme de drept sediul serveşte drept criteriu de determinare a
naţionalităţii.
În funcţie de provenienţa (originea) capitalului social, persoanele
juridice naţionale (române) pot fi fără sau cu participare străină.
De lege lata, nu mai există o definiţie legală a noţiunii de persoană
juridică română cu participare străină.

- 21 -
 Această clasificare prezintă importanţă din punctul de vedere al
regimului acordat persoanei juridice române cu participare străină (sub
control străin), care poate fi altul decât regimul naţional.
După natura dreptului de proprietate care este sursa formării
capitalului sau patrimoniului lor, se distinge între persoanele juridice de stat,
persoane juridice private şi persoane juridice mixte 10.
Această clasificare interesează mai puţin dreptul internaţional privat.
După natura scopului lor, persoanele juridice pot fi cu scop patrimonial
(societăţi comerciale etc.vsau fără scop patrimonial (asociaţii, fundaţii etc.)
Clasificarea prezintă importanţă în materia înfiinţării şi recunoaşterii
persoanelor juridice străine.

1.3. Capacitatea persoanei juridice

în absenţa unei definţii legale, literatura de specialitate" defineştp

capacitatea juridică a subiectului colectiv de drept ca fiind aptitudinea sa de a
avea drepturi şi obligaţii juridice. Aceasta este, prin urmare, calificarea pe
care o dă dreptul noţiunii de capacitate a persoanei juridice.
Aceasta capacitate, generic concepută, exista şi se exprima prin
capacităţi specifice diferitelor ramuri de drept.
Plecând de la premisa că dreptul internaţional privat are drept obiect
raporturile juridice de drept privat cu element străin, capacităţile de ramură
care interesează sunt: capacitatea de drept civil, de drept comercial, de drept
procesual-civil, de drept al muncii ori cea specifică altor ramuri de drept
privat.
Dreptul nostru defineşte capacitatea de drept civil a persoanei juridice
ca fiind „aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile -capacitatea de
folosinţă - şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi

10
A se vedea: Лунц Л. А. Курс международного частного права. М., 1983, стр. 187.

- 22 -
de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile,
de către organele sale de conducere - capacitatea de exerciţiu.”
În dreptul internaţional privat, deci din punctul de vedere al raporturilor
juridice cu element de extraneitate, problema capacităţii (personalităţii)
trebuie analizată din perspectiva altor două instituţii ce caracterizează
persoana juridică: statutul organic şi condiţia juridică, între aceste trei noţiuni
se pot stabili următoarele corelaţii:
a) Capacitatea este un element component al statutului organic. Prin
urmare, între aceste două concepte există o legătură de tipul parte-întreg;
b) Condiţia persoanei juridice străine vizează recunoaşterea sa
extrateritorială şi regimul juridic acordat de statul gazdă.
c) Capacitatea cuprinde drepturi şi obligaţii care îi sunt recunoscute
persoanei juridice de către lex mifiomtlis, în timp ce regimul juridic conţine
drepturile şi obligaţiile acordate de legea ţârii unde persoana juridică este
„străină" .
Condiţia (regimul) persoanei juridice naţionale coincide, în principiu, cu
capacitatea ei. De aceea, are sens sa se analizeze noţiunea de condiţie
juridică doar în cazul persoanei juridice străine.
Nu există o deosebire calitativă (de natură juridică) între personalitatea
juridică de drept intern şi cea de drept internaţional. Mai mult, personalitatea
juridică are un caracter unitar, în sensul că personalitatea de drept intern şi
cea de drept internaţional întrunite în acelaşi subiect colectiv de drept sunt
manifestări (în ordini juridice diferite) ale aceleiaşi categorii juridice.
Distincţia dintre personalitatea juridică de drept intern şi cea de drept
internaţional poate fi exprimată cu ajutorul următoarelor criterii: originea
(izvorul) personalităţii juridice, opozabilitatea acesteia, ordinea juridică de
manifestare şi titularul.
a) Izvorul personalităţii juridice de drept intern al persoanelor juridice
de drept intern este legea naţională (lex societalis).

- 23 -
 în cazul persoanelor juridice de drept internaţional, părţile membre pot
stabili prin actul constitutiv, în beneficiul organizaţiei, un ansamblu de drepturi
menite să faciliteze desfăşurarea de activităţi pe teritoriul statelor părţi,
drepturi ce au natura juridică a unei capacităţi de drept intern (iar nu de drept
internaţional, deoarece ele sunt destinate a se manifesta exclusiv în ordinea
juridică internă a statelor contractante). Prin urmare, personalitatea juridică
de drept intern a persoanelor juridice de drept internaţional este conferită de
tratatul internaţional constitutiv.
Tot tratatul constitutiv este fundamental juridic şi al personalităţii de
drept internaţional acordată persoanelor juridice de drept internaţional (cu
excepţia statului).
Astfel, spre exemplu, în Convenţia de constituire a Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (Acordul de la Marrakech din 1994) se prevede (în art.
VIII) ca „OMC va avea personalitate juridică şi flecare dintre membrii săi îi va
conferi capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor sale" .
De asemenea, Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale de
Garantare a Investiţiilor stipulează în art. l, pct. b că „Agenţia va avea
personalitate deplină şi capacitatea de (i) a contracta, (ii) a dobândi şi
dispune de proprietate mobilă şi imobilă, (iii) a institui procedurile legale" .
În sfârşit, Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migrări
dispune, în art. 27, că „organizaţia are personalitate juridică. Ea beneficiază
de capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi pentru
realizarea obiectivelor sale şi, în special, de capacitatea, potrivit legilor
statului: a) de a contracta; b) de a obţine bunuri mobile şi imobile şi de a
dispune de ele; c) de a primi şi a cheltui fonduri publice şi private; d) de a sta
în justiţie".
În ceea ce priveşte personalitatea juridică de drept internaţional a
organizaţiilor internaţionale clasice (de finalitate politică), aceasta include, în
principal: dreptul de reprezentare, dreptul de a încheia tratate cu statele ori

- 24 -
organizaţiile internaţionale şi dreptul de a fi subiect activ sau pasiv al
răspunderii internaţionale.
În literatura de specialitate se apreciază ca persoanele juridice de
drept internaţional se bucură, în mod necesar, şi de capacitate juridică de
drept intern (care se exprimă prin participarea la raporturi juridice în cadrul
ordinii de drept intern a statelor). Se mai consideră că, dacă personalitatea
juridică de drept intern nu constituie dovada şi a existenţei capacităţii de drept
internaţional, reciproca este adevărată, în această concepţie, ar rezulta că
persoanele juridice de drept internaţional, beneficiind de capacitate de drept
internaţional, se bucură eo ipso şi de personalitate de drept intern, chiar în
absenţa unei referiri exprese la aceasta în tratatul constitutiv 11.
b) Izvorul personalităţii juridice are consecinţe asupra opozabilităţii
acesteia.
Personalitatea juridică de drept intern a persoanelor juridice de drept
intern are un caracter teritorial în sensul că, pentru a produce efecte (pentru a
fi opozabilă) în afara ţării de origine, ea trebuie recunoscută. Drepturile şi
obligaţiile efective (capacitatea utilă) a persoanei juridice recunoscută în ţară
străină se află la intersecţia dintre personalitatea de drept intern (guvernată
de lex nationalis) şi condiţia sa juridică, acordată de legea ţării gazdă.
În cazul persoanelor juridice de drept internaţional, dacă
personalitatea de drept internaţional a statelor este esenţialmente opozabilă
erga omnes, organizaţiile internaţionale guvernamentale nu au o capacitate
de drept internaţional absolut opozabilă ci (opozabila) doar statelor membre.
Rezulta ca în raporturile cu statele nemembre, personalitatea internaţională
trebuie recunoscută.
Problema se pune în termeni similari şi pentru personalitatea juridică
de drept intern a organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Astfel, în ţările
ce au calitatea de membre ale organizaţiei în cauză, capacitatea de drept
intern a acesteia va fi direct producătorare de efecte, nepunându-se

11
A se vedea: Баратьянц Н.Р. Международное частное право. М., 1994, стр. 84.

- 25 -
problema recunoaşterii. Mai mult, având în vedere participarea statelor la
naşterea sa, personalitatea de drept intern a organizaţiei internaţionale va
coincide cu condiţia juridică acordată de statul de sediu (stat membru).
În schimb, o abordare consecventă a persoanei juridice obligă să
considerăm că, dacă o persoană juridică de drept internaţional doreşte să
desfăşoare activităţi pe teritoriul unui stat nemembru, ea va trebui să fie
recunoscută (şi atât personalitatea sa internaţională, cât şi cea de drept
intern, acceptate) şi să i se acorde o anumită condiţie juridică, aşa cum se
procedează şi în cazul persoanelor juridice de drept intern.
c) Personalitatea juridică de drept intern se manifestă în cadrul ordinii
juridice de drept intern, indiferent că este vorba despre o persoană juridică de
drept intern sau despre una de drept internaţional.
Personalitatea juridică de drept internaţional se exprimă în sfera ordinii
juridice internaţionale. De esenţa capacităţii de drept internaţional este faptul
că ea conţine drepturi şi obligaţii care nu pot fi exercitate sau asumate decât
exclusiv în mediul internaţional (dreptul de a încheia tratate internaţionale,
răspunderea internaţională etc.).
d) Dacă titulare ale personalităţii de drept intern por fi atât persoanele
juridice de drept intern, cât şi cele de drept internaţional, titulare ale
personalităţii de drept internaţional nu pot fi decât persoanele juridice de
drept internaţional.

- 26 -
 CAPITOLUL II.

NAŢIONALITATEA PERSOANEI JURIDICE

2.1. Noţiunea şi importanţa naţionalităţii persoanei juridice

După ce a făcut mult timp obiect de dispută şi controversă, noţiunea

de naţionalitate este, la ora actuală, larg şi consecvent folosită pentru a
exprima legătura politică şi juridică dintre o persoană juridică şi un stat, prin
analogie cu modul în care cetăţenia indică apartenenţa persoanei fizice Ia un
stat.
Fără a confunda aceste două instituţii, naţionalitatea persoanei juridice
produce, mutatis mutandis, aceleaşi efecte ca şi cetăţenia persoanei fizice,
ele avându-şi raţiunea în necesităţi politice şi juridice similare.
Naţionalitatea constituie astfel elementul care face deosebirea între
persoanele juridice străine şi cele naţionale.
Atunci când se refuza persoanei juridice aptitudinea de a fi identificată
prin intermediul naţionalităţii se invocă, în principal, următoarele argumente:
a) Dacă, pe de o parte, definim cetăţenia ca fiind o legătură politică
sau juridică sau o calitate a persoanei fizice, în virtutea căreia aceasta face
parte din populaţie (ca element constitutiv al statului, alături de teritoriu şi
suveranitate) şi, pe de altă parte, considerăm că există analogie între
cetăţenia persoanei fizice şi naţionalitatea persoanei juridice, rezultă că şi
persoana juridică face parte din populaţie, ceea ce este evident inexact.
Acest raţionament este însă greşit, una dintre premisele sale fiind
false. Astfel, definiţia (cetăţeniei) de la care se pleacă este eronată, putând fi
lesne combătută cu următoarea argumentaţie: din populaţie nu fac parte doar
cetăţenii, ci şi persoanele fizice care nu au această calitate, adică străinii şi
apatrizii, în realitate, cetăţenia trebuie privită ca o legătură între persoana

- 27 -
fizică şi stat (iar nu între persoana fizică şi populaţie), şi atunci analogia
naţionalităţii cu cetăţenia devine perfect posibilă.
b) Modurile de dobândire a cetăţeniei (just sangvims şi jus soli) nu
sunt aplicabile persoanei juridice, a cărei naţionalitate se determină potrivit
altor criterii.
Această diferenţiere nu face decât să reflecte deosebirea de natura
dintre persoana fizică şi cea juridică, fără a se putea constitui într-un
argument convingător împotriva teorei naţionalităţii persoanei juridice.
c) Societatea comercială constituie un contract care nu poate da
naştere naţionalităţii.
Această opinie eludează dubla natură (contractuală şi instituţională) a
societăţii comerciale, neluând în calcul faptul că aceasta este persoană
juridică şi se bucură, ca şi persoana fizică, de o anumită capacitate de drept.
d) Persoana juridică poate avea, potrivit aceluiaşi sistem de drept, mai
multe naţionalităţi (una în planul conflictului de legi şi alta în planul condiţiei
juridice), ceea ce nu se întâmplă în cazul persoanei fizice.
Astfel cum vom arăta în continuare, teza dublei (multiplei) naţionalităţi
a persoanei juridice este cvasiunanim abandonată de doctrină, ceea ce
lipseşte de substanţă acest argument.
e) Cetăţenia exprimă legătura politică şi juridică dintre persoana fizică
şi stat, atribuind acesteia aptitudinea de a fi titulara drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de Constituţie şi celelalte legi.
Este adevărat că o persoană juridică nu ar putea fi titulara tuturor
drepturilor (spre exemplu, a drepturilor politice) recunoscute de legislaţia ţârii
a cărei naţionalitate o are, dar inconvenientul acestei discrepanţe dispare
dacă luăm în considerare (atunci când definim naţionalitatea) doar acele
drepturi şi obligaţii de care persoana juridică este, prin natura ei, susceptibilă
să beneficieze.
în concluzie, se observă că obiecţiile aduse recunoaşterii conceptului
de naţionalitate sunt mai mult de ordin speculativ şi nu ţin cont de faptul că

- 28 -
analogia nu înseamnă identitate, în realitate, conceptul de naţionalitate este
suficient de determinat pentru a se constitui într-o instituţie juridică de sine
stătătoare, cu funcţionalitate şi importanţă practică incontestabile.
Naţionalitatea interesează pentru următoarele considerente:
a) Statutul personal al persoanei juridice este guvernat de legea sa
naţională (legea statului a cărui naţionalitate o poartă). Deci naţionalitatea
serveşte pentru a determina care este legea statutului personal (lex societatis
sau lex nationalis).
b) Pentru persoanele juridice de naţionalitate străină se pune
problema condiţiei lor juridice în ţara gazdă, ceea ce presupune
recunoaşterea extrateritorială şi stabilirea regimului lor juridic. Rezultă că
stabilirea naţionalităţii interesează şi condiţia juridică.
c) Unei persoane juridice străine i se poate acorda un regim juridic sau
altul, în funcţie de naţionalitatea sa. Rezultă că este important de determinat,
pe de o parte, dacă persoana juridică este naţională ori străină şi, pe de altă
parte, care este naţionalitatea (concretă) a persoanei juridice străine.
d) Naţionalitatea poate juca rol de criteriu pentru determinarea
domeniului de aplicare a tratatelor internaţionale.
e) Naţionalitatea interesează pentru a şti ce stat are calitatea să
acorde protecţie diplomatică, ştiut fiind că o ţară nu poate interveni decât în
favoarea persoanelor (fizice sau juridice) naţionale.
f) Unele state iau măsuri de protecţie deosebită în anumite domenii de
activitate (considerate strategice) împotriva persoanelor juridice străine ori
care au o anumită naţionalitate.

2.2. Determinarea naţionalităţii persoanei juridice

Păstrând analogia dintre cetăţenia persoanei fizice şi naţionalitatea

persoanei juridice, cea mai fireasca metodă de a determina pe aceasta din
urmă ar urma să fie, prima facie, aceea folosită şi în cazul persoanei fizice.

- 29 -
 Raţionamentul ar trebui să aibă aşadar drept pynct de pornire
principiul dreptului suveran al statelor de a decide căror persoane le
recunoaşte cetăţenia sa12.
în această opinie, naţionalitatea persoanei juridice se determină
potrivit legii statului a cărui naţionalitate se invocă, astfel cum se procedează
şi în cazul persoanei fizice.
Aceasta teza, care forţează analogia dintre cetăţenie şi naţionalitate,
nu a fost reţinută, printre altele şi pentru că ea ar conduce la situaţia în care
una şi aceeaşi persoană juridică ar avea simultan două sau mai multe
naţionalităţi, din punctul de vedere al aceluiaşi sistem de drept. O asemenea
soluţie, perfect posibilă pentru persoana fizică, este inadmisibilă pentru cea
juridică, deoarece s-ar încălca principiul unicităţii naţionalităţii.
Naţionalitatea persoanei juridice se determină după criteriul (criteriile)
stipulate de lexforL Altfel spus, în stabilirea naţionalităţii, lex causae este lex
fon. Rezultă că instanţa naţională (sau o altă autoritate, ori un interpret
oarecare) va consulta legea moldovenească pentru a afla naţionalitatea
persoanei juridice în legătură cu care s-a născut litigiul dedus judecăţii sau
problema conflictuală.
În favoarea aceste interpretări pledează, în primul rând, observaţia că
determinarea naţionalităţii este o problemă de calificare. Mai exact, este
vorba despre calificarea unei noţiuni cu valoare de legătură (punct de
legătură) a normei conflictuale lex nanonalis (norma potrivit căreia statutul
organic este guvernat de legea nalională, adică de legea statului a cărui
naţionalitate o poarta persoana juridica). Calificarea conceptului de
naţionalitate conduce, aşadar, la determinarea însăşi a legii competente să
guverneze statutul organic (adică a legii naţionale), în consecinţă, continuând
raţionamentul, calificarea este una primară, deci operabilă după legea forului.
Astfel cum precizam mai sus, un alt argument în sprijinul teoriei
determinării naţionalităţii conform cu lex f ori (iar nu cu legea statului a cărui

12
A se vedea: I. Filipescu, M. Jacotă. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1988, p. 212.

- 30 -
naţionalitate se invocă) decurge din principiul unicităţii naţionalităţii, pe care îl
vom analiza într-o secţiune ulterioară.
Pe de altă parte, trebuie observat că este posibil ca uneia şi aceleiaşi
persoane juridice să i se atribuie o naţionalitate de către legea unui stat şi o
alta de către legea altui stat (atunci când cele două sisteme de drept în
prezenţă aplică criterii diferite de determinare a naţionalităţii). Dar din punctul
de vedere al unui sistem de drept dat (cu valoare de lex fon), naţionalitatea
este unică.
Criterii de determinare a naţionalităţii în diferite sisteme
legislative
Criteriul voinţei fondatorilor
Acest criteriu este o aplicaţie a principiului autonomiei de voinţă şi
libertăţii contractuale în materia naţionalităţii persoanei juridice. Folosirea sa
ar permite fondatorilor să aleagă naţionalitatea persoanei juridice potrivit cu
propriile interese, aşa cum aleg denumirea (firma) sau sediul. De aceea, el a
fost refuzat (în literatura de specialitate), pe de o parte, pentru că natura
contractuală nu exprimă pe deplin esenţa persoanei juridice (care are şi un
precumpânitior caracter instituţional) şi, pe de altă parte, pentru că nu asigură
ocrotirea interesului public şi pe cel al terţilor.
Criteriul locului unde se află centrul activităţii economice
Acest criteriu a plecat de la o posibilă analogie între activitatea
persoanei juridice şi executarea unui contract. Lex societatis ar putea fi, în
această concepţie, legea statului unde se află centrul activităţii persoanei
juridice, aşa după cum lex conîracîus este legea statului unde se execută
contractul (lex Iod executionis).
Potrivit acestei teorii, stabilirea naţionalităţii este total subordonată
determinării legii naţionale, care se decide înainte şi independent de însuşi
elementul ei definitoriu (naţionalitatea).
Criteriul nu a fost reţinut, pe de o parte, pentru că ignoră natura
instituţională a persoanei juridice şi, pe de altă parte, pentru că uneori este

- 31 -
greu de determinat locul activităţii economice, atunci când aceasta se
desfăşoară pe teritoriile mai multor state.
Criteriul controlului
Criteriul controlului a fost lansat în perioada primului război mondial,
pe tărâmul controverselor politice care aveau drept obiect posibilitatea
societăţilor comerciale de apartenenţă (sub control) german de a se sustrage
măsurilor restrictive (de sechestru ori confiscare de bunuri) impuse de ţările
aliate, cu justificarea că, avându-şi sediile de teritoriile acestor din urma ţări,
trebuia (prin aplicarea criteriului sediului) să fie considerate drept naţionale,
iar nu străine.
Criteriul a fost susţinut cu justificarea că ar aduce mai multă
obiectivitate în determinarea naţionalităţii. Acest avantaj este însă doar
aparent, dat fiind neclaritatea, opacitatea şi impreciziunea noţiunii de control.
Chiar dacă s-ar reuşi o calificare explicită a conceptului de control (stabilindu-
se că aceasta decurge, de exemplu, din cetăţenia conducătorilor persoanei
juridice sau din naţionalitatea capitalului social ori din cetăţenia majorităţii
asociaţilor) problemele nu ar fi totuşi epuizate. Ce se întâmplă dacă nu se
poate degaja o majoritate a asociaţilor cu aceeaşi cetăţenie ori dacă asociaţii
sunt practic necunoscuţi (cazul societăţilor ce emit acţiuni la purtător)? Mai
mult, s-ar putea ajunge la situaţia în care naţionalitatea să se afle la discreţia
cesiunilor de acţiuni sau părţi sociale13.
La ora actuală, criteriul controlului mai este folosit doar în două materii:
a) în cadrul unor tratate internaţionale, când se urmăreşte
determinarea persoanelor juridice cărora li se aplică reglementarea
internaţională (de regulă fără a interesa naţionalitatea concretă);
b) pentru determinarea apartenenţei reale a societăţilor comerciale
naţionale, dar constituite cu participare străină, în scopul aplicării unui regim
juridic special (de regulă restrictiv).
Criteriul încorporării

13
A se vedea: Скаридов А.С. Международное частное право. Санкт.Петербург, 1998, стр. 185.

- 32 -
 Potrivit criteriului încorporării (criteriul locului de înregistrare sau
înmatriculare a persoanei juridice), societatea are naţionalitatea ţării unde au
fost îndeplinite formalităţile de constituire şi înmatriculare. Acest criteriu este
caracteristic pentru sistemul anglo-american, dar totodată în evidentă
creştere de popularitate şi printre ţările fidele dreptului continental (cazul
Elveţiei).
Prezintă avantajul unei identificări lesnicioase a naţionalităţii şi unei
stabilităţi mari a acesteia.
Este criticat pentru faptul că permite fraudarea legii: naţionalitatea
devine o materie abandonată liberei alegeri a persoanelor fondatoare, care
pot decide care este ţara ce va acorda „paternitatea" sa persoanei juridice, în
pofida faptului că majoritatea activităţilor acesteia se localizează pe teritoriul
altui stat.
Criteriul sediului social
Potrivit criteriului sediului social, persoana juridică are naţionalitatea
ţării pe teritoriul căreia şi-a stabilit sediul social. Faptul că majoritatea statelor
europene sunt adepte ale acestui criteriu a făcut să se spună despre el că,
„în afară de statele de common law, domină lumea".
Popularitatea foarte mare a acestui criteriu nu epuizează însă toate
problemele incidente, dintre care cea mai importantă pare a fi aceea a
definirii noţiunii de sediu, deci a calificării acestui concept, aspect de care îl
vom studia în continuare.
Pe de altă parte, criteriul sediului mai pune şi problemele fraudării legii
şi fictivităţii (simulaţiei), ambele fiind procedee de atragere (prin intermediul
sediului) a unei lex nationalis mai favorabilă decât cea normal competentă
(chestiuni pe care le vom aborda într-o secţiune viitoare).
În ceea ce priveşte calificarea conceptului de sediu, considerăm că
această problemă nu poate fi analizată in abstracte, ci doar raportat la
materia unde operaţiunea de calificare este producătoare de efecte.

- 33 -
 Astfel, calificarea poate fi făcută după o anumită lege, dacă înţelesul
noţiunii de sediu interesează pentru a determina naţionalitatea şi legea
naţională, şi după alte legi, atunci când sensul noţiunii de sediul are relevanţă
pentru determinarea altor aspecte (stabilirea competenţei jurisdicţionale în
dreptul internaţional privat, circumscrierea sferei de aplicabilitate a unor legei
speciale care se adresează persoanelor juridice cu sediul în R. Moldova etc.).
În materia naţionalităţii, noţiunea de sediu care trebuie calificată este
cea situată în legătura normei conflictuale lex nationalis (potrivit căreia legea
aplicabila statutului organic al persoanei juridice este legea naţionala a
persoanei juridice, adică legea statului pe teritoriul căreia aceasta îşi are
localizat sediul).
Aşadar, în acest context, calificarea noţiunii de sediu este una primară
(având drept consecinţă determinarea în concret a legii naţionale), care se
face după legea forului.
Criterii mixte
Uneori, pentru determinarea naţionalităţii sunt utilizate criterii mixte.
Spre exemplu, poate fi folosit criteriul sediului împreună cu cel al încorporării,
ori unul dintre acestea două alături de cel al controlului etc.
Aplicarea unui criteriu mixt are drept consecinţă firească restrângerea
sferei persoanelor juridice pe care acesta le identifică.

2.3. Naţionalitatea persoanei juridice din punctul de vedere al

conflictelor de legi şi al condiţiei juridice

În literatura de specialitate s-a analizat faptul dacă, în cazul aceleiaşi

ordini juridice (civitas fori) o persoană juridică poate avea mai multe
naţionalităţi sau doar una singură. În acest sens, s-a formulat întrebarea dacă
o persoană juridică poate fi tratată ca naţională dintr-un punct de vedere şi
totodată ca străină din alt unghi de vedere.

- 34 -
 Originea acestei controverse se află în conjunctura politică creată în
timpul primului război mondial, cînd ţările aliate s-au găsit în faţa problemei
delicate de a identifica societăţile “inamice” (prin aparenţă şi control), deşi
naţionale după sediul sau locul constituirii.
Astfel, s-a ajuns la situaţia în care, pentru a putea fi aplicat acestor
societăţi un regim juridic respectiv ( de sechestru ori de confiscare) impus de
rigorile perioadei de război, una şi aceeaşi persoană juridică să fie
considerată naţională în planul conflictelor de legi (soluţionat prin aplicarea
criteriului sediului social ori al încorporării) şi străină din punctul de vedere al
conştiinţei juridice.
Această situaţie cu evidente valenţe politice a generat în doctrina
juridică două direcţii teoretice principale.
a)Teza dublei (multiplei) naţionalităţi a fost lansată de jurisdicţia
franceză, şi cunoaşte mai multe versiuni. În varianta cu cel mai puternic
impact, această orientare consideră că persoana juridică aflată sub control
străin are o naţionalitate din punctul de vedere al conflictului de legi (a cărui
soluţionare se finalizează cu determinarea lui lex societatis) şi alta din punctul
de vedere al regimului juridic.
În această opinie persoana juridică are o “apartenenţă politică” (şi o
primă naţionalitate, determinată de criteriul controlului ori de versiuni ale
acestuia) şi o “apartenenţă juridică” (şi o a doua naţionalitate, stabilită
conform altor criterii: al sediului, al încorporării etc.), ultima fiind mult mai
stabilă decît cea dintîi.
Spre exemplu, o societate comercială cu sediul în Republica Moldova,
dar constituită cu capital străin ( să presupunem italian) ar trebui considerată
simultan, dar după criterii diferite, atît moldovenească cît şi italiană.
b)Teoria predominant îmbrăţişată în doctrină este cea a
naţionalităţii unice, determinată conform unuia şi aceluiaşi criteriu,
indiferent dacă se direşte aflarea legii statutului organic al persoanei

- 35 -
juridice (planul conflictului de legi) sau a drepturilor ce-i sunt acordate
(planul regimului juridic).
S-a arătat că această teorie trebuie nuanţată, în sensul că existenţa
unor împrejurări excepţionale ar putea justifica reglementarea unei diferenţieri
de regim juridic în rîndul persoanelor juridice naţionale, între persoanele
juridice fără participare străină şi cele cu o asemenea participare (sub control
străin). Dar aceste măsuri nu ar avea drept consecinţă răpirea naţionalităţii
indignare şi înlocuirea ei cu alta străină.
În altă ordine de idei, deşi naţionalitatea persoanei juridice este unică,
în circumstanţe speciale se poate ajunge ca naţionalitatea acceptată din
perspectiva conflictului de legi să nu confere decît parţial efectele
corespunzătoare din punctul de vedere al folosinţei drepturilor.

2.4. Schimbarea naţionalităţii persoanei juridice. Transferul

internaţional de sediu. Modalităţi de fraudare a legii prin
intermediul sediului.

Modificarea acelor elemente ale persoanei juridice de care se leagă

stabilirea naţionalităţii, şi care au caracter de puncte de legătură, va implica şi
modificarea naţionalităţii.
În această secţiune vom acorda atenţie în principal, dar nu exclusiv,
schimbării naţionalităţii ca urmare a transferului sediului de pe teritoriul unui
stat pe teritoriul altui stat, plecînd de la observaţia că majoritatea sistemelor
legislative (europene şi nu numai) utilizează criteriul sediului social pentru
determinarea naţionalităţii.
Deoarece stabilirea naţionalităţii persoanei juridice se face potrivit cu
lex fori, schimbarea naţionalităţii trebuie analizată, la rîndul ei, tot din
perspectiva unui sistem de drept cu valoare de lex fori. Astfel, spre exemplu,
dacă o persoană juridică îşi mută sediul din Franţa în SUA, pentru a stabili ce
s-a întîmplat cu naţionalitatea ei, mai întîi trebuie determinat sistemul de drept

- 36 -
(cu valoare de sistem de referinţă) din perspectiva căruia vom face analiza.
Acest sistem de drept ne va indica naţionalitatea iniţială şi faptul dacă s-a
produs sau nu o schimbare de naţionalitate după mutarea sediului. Desigur,
un alt sistem de drept poate oferi soluţii diferite, la aceleaşi întrebări.
Cazuri de schimbare a naţionalităţii. În literatura de specialitate sunt
frecvant întîlnite următoarele cazuri de schimbare a naţionalităţii:
a)Se produce transferul sediului persoanei juridice între două state
care utilizează, ambele, criteriul sediului social. Primul stat nu va mai
recunoaşte ca naţională a sa persoană juridică în cauză, în timp ce noul stat
de sediu îi va acorda naţionalitatea lui. Din punctul de vedere al ambelor
sisteme de drept în prezenţă a avut loc o schimbare de naţionalitate.
b)Persoana juridică îşi mută sediul dintr-un stat care respectă criteriul
sediului într-un alt stat, care cunoaşte alt criteriu (al încorporării ori al
controlului). Potrivit legii primului stat, persoana juridică pierde naţionalitatea
acestuia (obţinînd-o pe cea a noului stat de sediu), în timp ce potrivit legii
celui de-al doilea stat, ea păstrează naţionalitatea iniţială. Din punctul de
vedere al statului unde s-a efectuat transferul nu are loc o schimbare de
naţionalitate, care se produce doar din perspectiva primului stat 14.
Situaţia este corelativ inversă în cazul în care transferul sediului are
loc de pe teritoriul unui stat care îmbrăţişează criteriul încorporării (sau
controlului) pe teritoriul altui stat care aplică criteriul sediului.
c)Se modifică naţionalitatea (cetăţenia) majorităţii capitalului social
(sau asociaţilor) persoanei juridice. Se produce o schimbare a naţionalităţii
din punctul de vedere al sistemelor legislative care îmbrăţişează criteriul
controlului. Din perspectiva sistemelor de drept care folosesc alte criterii (al
sediului, încorporării etc.) naţionalitatea rămîne aceeaşi.
Astfel după cum am arătat mai sus, mutarea sediului persoanei
juridice dintr-un stat în altul poate avea drept consecinţă schimbarea

14
A se vedea: A. Sitaru. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1997, p. 126.

- 37 -
naţionalităţii acesteia, schimbare considerată din perspectiva sistemelor
legislative care îmbrăţişează criteriul sediului social.
Dar transferul sediului constituie o modificare a persoanei juridice care
este de natură să pună şi alte probleme, pe care le vom studia în continuare.
Schimbarea locului sediului poate interveni fie ca urmare a deciziei
persoanei juridice, fie din cauze independente de voinţa acesteia.
În legătură cu schimbarea sediului ca urmare a manifestării de voinţă a
persoanei juridice trebuie analizate două aspecte:
1)Este posibil ca mutarea sediului dintr-un stat în altul să se
producă cu supravieţuirea persoanei juridice şi schimbarea
naţionalităţii?
Literatura de specialitate a oferit două răspunsuri la această întrebare,
după cum a fost îmbrăţişată teoria fictivităţii sau cea a realităţii persoanei
juridice.
Adepţii primei teorii apreciază că schimbarea sediului persoanei
juridice dintr-un stat în altul nu se poate face cu supravieţuirea personalităţii
juridice, fiind necesară o operaţiune prealabilă de dizolvare şi lichidare,
urmată de o nouă constituire. Pentru această soluţie se invocă următoarele
argumente:
a)Personalitatea juridică este conferită de legea ţării de constituire şi
ea nu se poate păstra dacă persoana juridică încetează a mai fi supusă
acestei legi.
Argumentul este cu atît mai puternic în ipoteza unei societăţi a cărei
formă juridică nu este cunoscută în statul de transfer, caz în care schimbarea
sediului va trebui însoţită de modificarea formei juridice.
b)În unele legislaţii, modificările persoanei juridice considerate ca
esenţiale nu sunt posibile decît prin dizolvarea şi lichidarea acesteia, urmate
de întemeierea unei noi persoane juridice.

- 38 -
 Adepţii teoriei realităţii persoanei juridice susţin ideea supravieţuirii
personalităţii juridice în urma transferului internaţional de sediu. Această
opinie poate fi susţinută cu următoarele considerente:
a)Legea nu creează persoana juridică, ci doar stabileşte condiţiile în
care se acordă calitatea de subiect colectiv de drept;
b)În unele legislaţii, modificarea persoanei juridice este perfect posibilă
fără să se recurgă la procedura greoaie a dizolvării, indiferent cît de important
este elementul supus modificării;
c)Există tratate internaţionale care admit posibilitatea conservării
personalităţii juridice, în pofida transferului sediului.
Astfel, potrivit Art. 3 din Convenţia de la Haga din 1956, “continuitatea
personalităţii va fi recunoscută în toate statele contractante, în caz de transfer
al sediului dintr-unul din statele contractante într-un altul, dacă această
continuitate este recunoscută în cele două state interesate”.
De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, Tratatul de la Roma de
constituire a Comunităţii Economice Europene (1957) obligă statele membre
ale Uniunii să asigure posibilitatea menţinerii personalităţii juridice a
societăţilor, în caz de transfer al sediului dintr-o ţară membră în alta (Art. 220,
alin. 4);
2.Admiţînd că este posibilă mutarea sediului persoanei juridice,
cu consecinţa schimbării naţionalităţii şi menţinerii calităţii de subiect
de drept, care este legea care va guverna această operaţiune?
Transferul internaţional generează un conflict mobil de legi, situaţie în
care unul şi acelaşi raport juridic este supus succesiv, datorită schimbării
punctului de legătură la două sisteme de drept diferite, cu păstrarea aceleiaşi
norme conflictuale (în cazul analizat lex nationalis).
Principala problemă pe care o ridică conflictul mobil de legi este aceea
a determinării momentului la care trebuie raportată norma conflictuală:
momentul anterior schimbării punctului de legătură (cînd legea naţională este
legea statului unde persoana juridică îşi are iniţial sediul) sau momentul

- 39 -
ulterior schimbării punctului de legătură (cînd legea naţională va fi legea
statului pe teritoriul căruia a fost mutat sediul)?
Confirmînd opinia potrivit căreia nu se poate da o soluţie generală
tuturor conflictelor mobile de legi, dreptul internaţional privat nu conţine
dispoziţii de principiu în această materie, ci doar soluţii de caz pentru anunite
conflicte mobile de legi.
Dat fiind că printre acestea nu se află şi cazul transferului internaţional
de sediu, nu ne rămîne decît să acceptăm, pentru aflarea răspunsului la
întrebarea mai sus formulată, soluţiile exprimate în doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, literatura de specialitate admite că transferul de sediu cu
menţinerea personalităţii juridice este realizabil doar dacă ambele legi în
prezenţă o permit.
În ceea ce priveşte domeniile de aplicare a fiecăreia dintre aceste legi,
se apreciază că hotărîrea de modificare a persoanei juridice prin schimbarea
sediului trebuie să fie valabilă potrivit cu legea naţională determinată de
sediul vechi, iar condiţiile privind operarea modificării şi dobîndirea noii
naţionalităţi trebuie să fie cele prevăzute de legea naţională a statului unde se
află noul sediu.
Pe de altă parte, în lipsa unei soluţii legislative explicite, instanţei
sesizate cu soluţionarea unui litigiu generat de transferul internaţional de
sediu trebuie să i se recunoască dreptul de apreciere a modului de
soluţionare a conflictului mobil de legi (şi de determinare a lex causae).
Mutarea sediului se poate produce şi independent de voinţa persoanei
juridice, cu ocazia trecerii unui teritoriu de la un stat sub suveranitatea altui
stat.
Se admite că, în lipsa unei dispoziţii speciale cuprinsă în tratatul în
temeiul căruia are loc transferul de teritorii, ori în absenţa unui astfel de tratat,
persoana juridică îşi menţine calitatea de subiect de drept, dar îşi pierde
vechea naţionalitate şi o dobîndeşte, de drept, pe aceea a noului stat.

- 40 -
 Ipoteza pe care o analizăm nu este o simplă schemă teoretică, fără
suport în realitate. Astfel, în 1918, societăţile cu sediul în Alascia au devenit
franceze ca urmare a trecerii acestui teritoriu sub suveranitate franceză. La
fel s-a întîmplat după obţinerea independenţei de către Algeria în 1962.
Instanţele franceze au admis că societăţile franceze cu sediul în Algeria şi-au
schimbat de drept naţionalitatea o dată cu dobîndirea independenţei acestei
ţări, în timp ce societăţile sub control francez care au optat să-şi mute sediul
în Franţa şi-au conservat naţionalitatea franceză.
Literatura de specialitate face distincţie între fraudarea legii şi simulaţie
(sub forma fictivităţii) în materia sediului persoanei juridice.
Suntem în prezenţa fraudei la lege atunci cînd persoana juridică
(societate comercială) îşi stabileşte efectiv sediul social pe teritoriul unui
anumit stat (pentru a atrage aplicarea legii naţionale a acestuia), fără a
prezenta legături obiective, serioase şi suficiente cu statutul respectiv. Spre
exemplu, societatea îşi stabileşte organele de conducere şi gestiune (deci
sediul real) într-o ţară, deşi toate elementele de fapt arată că sediul ar fi
trebuit să se afle pe teritoriul altei ţări (toţi asociaţii sunt cetăţeni ai acestei
ţări, unde se desfăşoară şi întreaga activitate a societăţii etc.) 15.
Dimpotrivă, sediul este fictiv atunci cînd nu este real, nu corespunde
realităţii. Într-o asemenea situaţie persoana juridică are un sediu statutar
(fictiv), care atrage competenţa legislativă şi un sediu real, efectiv.
Este interesant de observat că posibilitatea stabilirii unui sediu fictiv
poate fi înlăturată pe calea unei calificări legale judicioase. Astfel, dreptul
internaţional privat precizează că dacă persoana juridică are mai multe sedii,
cel care trebuie luat în consideraţie pentru a stabili lex nationalis este sediul
real, calificat drept locul unde se află centrul principal de conducere şi
gestiune a activităţii statutare. Prin urmare, o soluţie legală prudentă, explicită
şi neechivocă poate împiedica subterfigiul fictivităţii (în sensul că existenţa

15
A se vedea: M. Costin. Dicţionar de drept internaţional al afacerilor. Bucureşti, 1996, p. 24.

- 41 -
unui sediu fictiv nu este producătoare de efecte în privinţa determinării
naţionalităţii.
Distincţia dintre fraudarea legii şi fictivitate în această materie prezintă
interes practic din punctul de vedere al sancţionării acestor două operaţiuni.
Potrivit principiilor dreptului comun, fictivitatea se sancţionează cu
inopozabilitatea actului aparent, ceea ce practic echivalează cu faptul că, în
determinarea naţionalităţii, se va ţine cont de sediul real, iar nu de cel fictiv.
Pe de altă parte, am văzut că legea de drept internaţional privat a
preferat să prevină fictivitatea, decît să o combată (prin sancţiune), prin
ipoteză doar sediul real putînd fi relevat pentru determinarea legii naţionale.
În ceea ce priveşte sancţiunea fraudei la lege, aplicarea legii străine
care a devenit competentă prin fraudă se înlătură, fiind înlocuită de legea
naţională.
Spre exemplu, dacă o societate comercială obiectiv moldovenească îşi
stabileşte fraudulos sediul real în ţară străină pentru a atrage legea naţională
a acesteia din urmă, ea va fi sancţionată prin considerarea ei ca fiind, în
continuare, de naţionalitate moldovenească şi supusă legii moldoveneşti. Prin
urmare, are loc schimbarea lui lex causae fraudulos obţinută cu cea normal
competentă.

- 42 -
 CAPITOLUL III

CONDIŢIA PERSOANEI JURIDICE STRĂINE.

RECUNOAŞTEREA EXTRATERITORIALĂ A PERSOANEI
JURIDICE STRĂINE.

3.1. Noţiunea de condiţie a persoanei juridice.

Recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine.

Statutul de persoană juridică de naţionalitate străină ridică problema

condiţiei juridice acordate de ţara gazdă.
Se admite că acest concept comportă două aspecte:
-recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine;
-determinarea drepturilor şi obligaţiilor acordate persoanei juridice
recunoscute, adică conturarea regimului juridic al acesteia.
Condiţia juridică este o problemă rezolvată discreţionar de fiecare stat
(care decide suveran în ce condiţii recunoaşte şi ce drepturi acordă persoanei
juridice străine) şi, prin urmare, guvernată de norme materiale, iar nu
conflictuale.
Noţiunea de condiţie juridică poate fi aplicată şi persoanei juridice
naţionale, dar fără a avea o importanţă la fel de mare precum în cazul celei
străine.
Din conţinutul condiţiei persoanei juridice naţionale lipseşte
recunoaşterea extrateritorială, instituţie care este aplicabilă doar persoanei
juridice străine.
Ca urmare, condiţia persoanei juridice naţionale coincide cu regimul
juridic (care este regimul naţional) şi totodată cu capacitatea juridică (ca
element al statutului organic).

- 43 -
 Pentru ca o persoană juridică să poată desfăşura activităţi într-o altă
ţară decît cea a cărei naţionalitate o poartă, este necesară recunoaşterea
prealabilă a calităţii ei de subiect de drept.
Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi (iar nu constitutiv,
deoarece subiectul de drept preexistă), cognitiv (implică verificări de drept şi
de fapt) şi volitiv (are drept obiect admiterea faptului că organizaţia în cauză
se bucură de o anumită capacitate juridică, existînd ca subiect de drept).
Dacă recunoaşterea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice
(reclamată de o serie de documente internaţionale care promovează
drepturile fundamentale ale omului 16) este, astăzi, necondiţionată, pentru
persoana juridică problema se pune în cu totul alţi termeni.
Astfel, condiţiile în care este recunoscută o persoană juridică sunt
dictate de legea statului care face recunoaşterea. Spre exemplu, legea
naţională (prin norme materiale) reglementează modalităţile, procedura şi
condiţiile recunoaşterii persoanelor juridice care nu au naţionalitate
moldovenească.
Vom trata această problemă în mod diferenţiat, făcînd distincţie între
persoanele fizice cu scop patrimonial, pe de o parte, şi cele fără scop
patrimonial (asociaţii şi fundaţii), pe de altă parte.
Recunoaşterea persoanei juridice străine cu ascop patrimonial (în
principal dacă este vorba despre societatea comercială) se produce ope legis
(fără a mai fi necesară o manifestare de voinţă în acest sens a autorităţii
naţionale), dacă sunt îndeplinite două condiţii:
-să ne aflăm în prezenţa unui subiect colectiv de drept (persoană
juridică);
-persoana juridică să fi fost constituită în mod valabil, potrivit legii ei
naţionale.

16
Spre exemplu, Art. 16 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (adoptat sub egida ONU în
1966) dispune că orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.

- 44 -
 Exempli gratia, privind problema din punctul de vedere al dreptului
internaţional privat moldovenesc, pentru ca o societate naţională să fie
recunoscută în străinătate, ar trebui ca ea să fie valabil constituită (din
punctul de vedere al condiţiilor de fond şi de formă).
Literatura de specialitate semnalează şi o a treia condiţie a
recunoaşterii societăţii comerciale străine, la care se ajunge făcîndu-se
aplicarea unui primcipiu general al dreptului internaţional privat: ordinea
publică de drept internaţional privat naţional să nu se opună recunoaşterii
persoanei juridice în cauză17.
De precizat că aceasta a treia condiţie este cerută expres de lege în
cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial.
Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în
Republica Moldova, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărîre
judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt valabil constituite în
statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu
contravin ordinii sociale şi economice din Republica Moldova.
Potrivit acestui text, recunoaşterea extrateritorială a asociaţiilor şi
fundaţiilor străine este judecătorească, iar pronunţarea unei hotărîri
judecătoreşti de recunoaştere impune verificarea următoarelor condiţii:
-existenţa aprobării prealabile a Guvernului;
-respectarea condiţiei reciprocităţii. Reciprocitatea poate fi legislativă,
diplomatică sau de fapt;
-entitatea care solicită recunoaşterea trebuie să aibă natura unui
subiect colectiv de drept (persoană juridică), care să fie valabil constituit
conform legii sale naţionale;
-scopurile statutare să nu contravină ordinii sociale şi economice din
Republica Moldova.

17
A se vedea: Simona Dumitrache. Persoana juridică în dreptul internaţional privat. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 83.

- 45 -
 Această ultimă condiţie priveşte respectarea ordinii publice de drept
internaţional privat naţional.
Schimbarea condiţiilor economice poate determina, în timp,
necesitatea modificării persoanei juridice străine care desfăşoară activităţi pe
teritoriul Republicii Moldova, modificare care poate viza:
-capitalul social;
-durata de funcţionare;
-forma juridică;
-dizolvarea;
-reorganizarea.
În absenţa unor dispoziţii exprese ale normelor de drept internaţional
privat, şi făcînd aplicarea unui principiu general de drept – principiul
simetriei – recunoaşterea modificărilor aduse unei persoane juridice străine
trebuie să urmeze calea recunoaşterii iniţiale (ce viza existenţa subiectului de
drept în cauză).
Prin excepţie, problema se pune în mod principal diferit pentru ipoteza
în care modificarea a fost constatată printr-o hotărîre judecătorească
pronunţată de instanţa statului de origine.
Într-o asemenea situaţie, recunoaşterea modificărilor aduse persoanei
juridice străine echivalează cu recunoaşterea hotărîrii judecătoreşti străine
prin care s-a autorizat modificarea.
Procedura şi condiţiile recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine
instituie două regimuri:
-recunoaşterea de drept a hotărîrilor judecătoreşti străine intervine
dacă hotărîrile se referă la statutul civil al cetăţenilor unde au fost pronunţate
sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ au fost recunoscute mai întîi în
statul de cetăţenie al fiecărei părţi;
-recunoaşterea prin hotărîrea judecătorească intervine în cazul
hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în celelalte materii.

- 46 -
 Trebuie observat că încadrarea în unul dintre cele două regimuri de
recunoaştere prezentate mai sus trebuie precedată de o operaţiune de
calificare, în urma căreia se va decide dacă modoficarea în cauză este sau
nu o chestiune de statut personal.
Calificarea poate să devină o operaţiune ingrată atunci cînd
modificarea afectează statutul organic (capacitatea, spre exemplu) şi totodată
este revendicată şi de alte materii. Spre exemplu, modificarea formei juridice
a unei societăţi comerciale străine sau declararea falimentului sunt situaţii în
care capacitatea persoanei juridice este evident modificată, fără însă a se
pitea afirma că aceste chestiuni aparţin exclusiv materiei capacităţii (statutului
organic).
Convenţia de la Haga “Cu privire la recunoaşterea modificărilor
persoabei juridice străine” din 1956 conţine norme uniforme relative, la
modificarea care rezultă din fuziune.
Potrivit Art. 4, alin. 1 “fuziunea între asociaţii, societăţi sau fundaţii care
au dobîndit personalitatea în acelaşi stat contractant, intervenită în acest stat,
va fi recunoscută în celelalte state contractante”.
De asemenea, Convenţia reglementează şi recunoaşterea de plin
drept a fuziunii internaţionale, dacă ea este recunoscută în ţările ale căror
persoane juridice sunt implicate în fuziune (Art. 4, alin. 2).
La încetarea existenţei persoanei juridice se poate ajunge prin
expirarea duratei statutare ori legale, prin dizolvare (datorată alttor cauze
decît expirarea duratei de funcţionare), prin naţionalizare etc.
Dreptul internaţional privat naţional nu conţine nici o dispoziţie de
principiu cu privire la recunoaşterea încetării existenţei (intervenită în ţara de
origine) persoanei juridice străine care desfăşoară activităţi în Republica.
Moldova.
Pe de altă parte în materia reprezentanţelor societăţilor străine este
reglementată, de o manieră indirectă, un caz de recunoaştere de drept astfel,

- 47 -
funcţionarea reprezentanţei încetează de drept atunci cînd societatea
comercială sau organizaţia economică încetează de a mai funcţiona.
Această încatare de drept a funcţionării reprezentanţei echivalează cu
o recunoaştere implicită a producerii extrateritoriale a efectelor încetării
existenţei persoanei juridice străine fondatoare.
Ce se întîmplă în situaţia în care cauza încatării existenţei persoanei
juridice străine este naţionalizarea, prin ipoteză admisă de legea naţională a
subiectului în cauză. Va putea fi recunoscută încatarea existenţei persoanei
juridice, sau la acest lucru se va opune ordinea publică din dreptul
internaţional privat.
Dat fiind că reglementările actuale din domeniu nu mai reţin
naţionalizarea printre modalităţile de trecere silită în proprietatea publică a
bunurilor proprietate privată, unica posibilitate de a ajunge la acest rezultat
fiind exproprierea, apreciem că este posibilă ridicarea excepţiei de ordine
publică şi nerecunoaşterea desfiinţării persoanei juridice străine afectate.
Consecinţa ar fi aceea că formele de acţiune în ţara gazdă ale
acesteia (sucursale, agenţii, birouri) ar putea funcţiona în continuare. De
astfel, aceasta a fost orientarea jurisprudenţei instanţelor noastre în perioada
interbelică, cînd s-a refuzat acceptarea, în virtutea ordinei publice, a efectului
extrateritorial al naţionalizării unor societăţi din fosta URSS.
Potrivit Art. 1 al Convenţiei de la Haga “Cu privire la recunoaşterea
persoanlităţii juridice a societăţilor, asociaţiilor şi fundaţiilor” din 1956 18
“personalitatea juridică dobîndită de o societate, asociaţie sau fundaţie, în
virtutea legii statului contractant unde au fost îndeplinite formalităţile de
înregistrare sau de publicitate şi unde se află sediul social, va fi recunoscută
de drept în celelalte State contractante, cu condiţia să comporte, pe lîngă
capacitatea de a sta în justiţie, cel puţin capacitatea de a deţine bunuri şi de a
încheia contracte şi alte acte juridice.

18
Încheiatî între Belgia, Olanda, Franţa, Luxemburg şi Spania, sub egida Conferinţei de la Haga pentru Drept
Internaţional Privat, ea nu a intrat încă în vigoare.

- 48 -
 Personalitatea juridică, dabîndită fără formalităţi de înregistrare sau de
publicitate va fi, sub aceeaşi condiţie, recunoscută de drept, dacă societatea,
asociaţia sau fundaţia a fost constituită conform legii care o guvernează”.
Din acest text rezultă că persoana juridică va fi recunoscută de drept
ca naţională, fie a ţării faţă de care îndeplineşte criteriul mixt al locului unde
au fost îndeplinite formalităţile de înregistrare şi publicitate, pe de o parte, şi
sediului statutar, pe de altă parte, fie a statului a cărui naţionalitate o invocă
(a cărei naţională se pretinde).
În prima ipoteză, se oferă un criteriu uniform de determinare a
naţionalităţii. Totuşi, pentru scopurile Convenţiei, stabilirea naţionalităţii
concrete este indiferentă, ceea ce interesează fiind delimitarea sferei
persoanelor juridice cărora li se aplică regimul juridic uniform.
În a doua ipoteză, sunt recunoscute de drept persoanele juridice care
se pretind naţionale ale unui stat cocontractant, cu condiţia constituirii lor
legale potrivit legii lor naţionale.
Potrivit Art. 2, alin. 1 din Convenţie, personalitatea dobîndită în
conformitatea cu Art. 1 va putea să nu fie recunoscută într-un alt stat
contractant a cărei legislaţie ia în consideraţie sediul real, dacă acest sediu
este socotit ca aflîndu-se pe teritoriul său.
Să presupunem următoarea ipoteză: o persoană juridică se constituie
conform legii statului A pe teritoriul căruia îşi are şi sediul social; dar sediul ei
real se află în statul B. Persoana juridică solicită să fie recunoscută (ca
străină) în statul B care este adept al teoriei potrivit căreia naţionalitatea este
determinată de sediul real. În condiţiile alin. 2 al Art. 2, statul B va putea
refuza recunoaşterea.
Această regulă derogatorie a fost introdusă pentru a se da satisfacţie
statelor părţi care utilizează criteriul sediului real şi care, altfel, ar fi fost
nevoite să considere (şi să recunoască), potrivit Convenţiei, străine pe acele
persoane juridice pe care, conform criteriilor legii interne, le consideră
naţionale.

- 49 -
 Conform Art. 2, alin. 2 din Convenţie, societatea nu va putea fi
recunoscută într-un alt stat contractant, care ia în consideraţie sediul real,
dacă acest sediu este socotit că se află pe teritoriul unui stat a cărui lege îl ia,
deopotrivă, în considerare.
Să presupunem o persoană juridică constituită în condiţiile Art. 1, care
are sediul real pe teritoriul statului B, stat ce foloseşte criteriul sediului real.
Persoana juridică solicită să fie recunoscută ca străină în statul C, care
îmbrăţişează la rîndul său, teoria sediului real. Statul C va putea refuza
recunoaşterea.
Această regulă o completează pe cea dintîi, avîndu-şi justificarea în
aceleaşi considerente ca şi precedenta.
Convenţia de la Bruxelles “Cu privire la recunoaşterea mutuală a
societăţilor” din 1968, încheiată între statele membre ale Uniunii Europene,
se înscrie în procesul de uniformizare şi armonizare a legislaţiilor naţionale
ale acestor state în materia persoanelor juridice.
Ea a fost concepută cu scopul de a contribui la edificarea unei
societăţi europene, care să nu poarte naţionalitatea nici unui stat şi să
aparţină economic şi juridic spaţiului comunitar.
Ideea elaborării Convenţiei de la Bruxelles s-a născut în urma
constatării dificultăţilor de interpretare şi aplicare a Art. 52 şi 58 din Tratatul
de la Roma din 1957 de constituire a Comunităţii Economice Europene. Din
conţinutul acestor două texte rezultă că persoanele juridice înfiinţate potrivit
legislaţiei unui stat membru şi avînd sediul statutar, administraţia centrală ori
principalul loc de activitate în interiorul Comunităţii Europene beneficiază de
dreptul de stabilire (dreptul de a exercita activităţi permanente) şi de
tratament naţional în oricare dintre statele membre.
Faptul că statele membre au obligaţia de a admite pe teritoriul lor
desfăşurarea activităţilor unor persoane juridice străine nu rezolvă însă
problema recunoaşterii lor ca subiecte de drept. Deşi s-ar putea aprecia că

- 50 -
dreptul de stabilire îl implică şi pe cel al recunoaşterii, totuşi acetsa din urmă
păstrează un interes independent19.
Pa de altă parte, Tratatul de la Roma (art. 220) obligă statele părţi să
angajeze între ele negocieri, cu scopul de a asigura recunoaşterea mutuală a
persoanelor juridice definite de art. 58.
Convenţia consacră principiul recunoaşterii de plin drept a persoanelor
juridice constituite în conformitate cu legea unui stat membru carele acordă
personalitate juridică şio care au sediul social statutar în unul dintre teritoriile
de aplicare a Convenţiei (art. 1).
Se observă că pentru determinarea sferei de aplicabilitate a
Convenţiei, se foloseşte criteriul mixt al încorporării şi sediului statutar, fără
însă ca acesta să poată servi, în acelaşi timp, şi la determinarea naţionalităţii,
de care tratatul se dezinteresează. Astfel, sunt recunoscute de drept şi acele
persoane juridice care sunt constituite potrivit legii unui stat şi îşi au sediul
statutar pe teritoriul altui stat parte la tratat.
Urmînd imperativele unei politici protecţioniste îndreptată împotriva
falselor societăţi europene (societăţi care deşi îndeplinesc exigenţele
criteriului mixt, sunt obiectiv necomunitare prin activitatea lor), art. 3 din
Convenţie prevede că orice stat membru va putea să refuze recunoaşterea
persoanelor juridice al căror sediu real se află în afara teritoriilor de aplicare a
Convenţiei, dacă ele nu au o legătură economică serioasă cu un stat
membru.
Art. 4 dispune că statele membre au dreptul să declare că vor aplica
propriile dispoziţii legale imperative (şi, în anumite condiţii, şi pe cele
supletive) persoanelor juridice al căroro sediu real se găseşte pe teritoriul lor
(chiar dacă întrunesc exigenţele criteriului mixt).
Prin această reglementare se dă posibilitatea statelor adepte ale
criteriului sediului real să evite recunoaşterea societăţilor care îşi desfăşoară

19
A se vedea: V. Tănăsescu. “Recunoaşterea societăţilor comerciale şi celorlalte persoane juridice străine în
lumina Convenţiei de la Bruxelles din 28 februarie 1968”, în “Revista de Studii şi Cercetări Juridice” nr.
4/1972, p. 617-730.

- 51 -
activitatea (au sediul real) pe teritoriul lor, dar care au fost constituite într-un
alt stat mambru cu un singurul scop de a se sustrage dispoziţiilor imperative
ale legii statului sediului real.
Astfel se combate frauda la lege (persoana juridică se constituie pe
teritoriul unui stat cu legislaţie mai favorabilă, urmînd să solicite
recunoaşterea de drept pe teritoriul ţării unde funcţionează de fapt), prin
recurgerea la procedeul “naturalizării”. Acest procedeu implică supunerea
persoanei juridice “străine” (deci susceptibilă de a fi recunoscută) potrivit
Convenţiei, dar naţională potrivit dreptului intern, aceloraşi dispoziţii legale
care se aplică şi societăţilor naţionale.

3.2. Regimul persoanei juridice străine.

Recunoaşterea nu determină, prin ea însăşi, drepturile pe care le

poate exercita şi obligaţiile pe care trebuie să şi le asume persoana juridică
străină pe teritoriul ţării gazdă.
De aceea, o dată ce a efectuat recunoaşterea extrateritorială a unei
persoane juridice străine, statul gazdă trebuie să-i asigure acesteia un
ansamblu de drepturi şi obligaţii, care împreună compun regimul juridic al
acesteia.
Statul care efectuează recunoaşterea stabileşte în mod unilateral
regimul juridic pe care îl acordă persoanei juridice străine.
Persoana juridică străină recunoscută are un statut personal guvernat
de legea sa naţională şi un regim acordat de legea statului de recunoaştere.
În aceste condiţii, este posibilă producerea unui conflict între legea naţională
a persoanei juridice şi legea ţării gazdă.
Am admis că, în rezolvarea acestui conflict, persoana juridică străină
nu poate avea mai multe drepturi decît stabileşte legea condiţiei juridice, dar
poate avea mai puţine. Pe de altă parte, ea nu poate avea mai multe drepturi

- 52 -
nici de cît cele acordate de legea sa naţională şi conţinute în propria
capacitate de folosinţă, dar poate avea mai puţine.
Prin urmare, alături de, pe de o parte capacitatea supusă lui lex
nationalis şi, pe de altă parte, drepturile şi obligaţiile (regimul juridic) prescrise
de legea condiţiei juridice, persoana juridică are şi o capacitate operantă,
eficientă şi concretă.
Capacitatea eficientă se află la intersecţia dintre capacitate şi regim
juridic, fiind compusă din acele drepturi şi obigaţii acordate sau recunoscute
de o potrivă de lex nationalis şi de legea statului gazdă.
Deoarece recunoaşterea nu determină, prin ea însăşi, dreptuirle pe
care le poate exercita şi obligaţiile pe care trebuie să şi le asume persoana
juridică străină pe teritoriul statului gazdă, odată cu recunoaşterea
extrateritorială a persoanei juridice străine, statul gazdă trebuie să-i asigure
acesteia un ansamblu de drepturi şi obligaţii care împreună compun regimul
juridic al acesteia.
Statul care efectuiază recunoaşterea stabileşte în mod unilateral
regimul juridic pe care îl acordă persoanei juridice străine. Prin urmare,
drepturile şi obligaţiile persoanei juridice străine pe teritoriul Republicii
Moldova sunt determinate de legislaţia în vigoare a Republicii Moldova. În
lipsa unor prevederi speciale, prin interpretarea prevederilor Art. 596 (aplicate
prin analogie persoanelor juridice străine) şi art. 598 alin. 2 din Codul civil, am
putea presupune că o persoană juridică străină recunoscută ca atare în
Republica Moldova beneficiază de toate drepturile care decurg din legea ei
naţională, în afară de cele pe care statul recunoaşterii (adică Republica
Moldova) le refuză expres prin dispoziţiile sale legale. În principiu, persoanele
juridice străine se bucură de drepturi în Republica Moldova în conformitate cu
regimul naţional, ceea ce înseamnă că ele se bucură de drepturile civile şi de
drepturile fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova.
Regimul naţional este un regim mai mult sau mai puţin asemănător cu
cel rezervat cetăţenilor, dar nu identic. Persoanele juriddce străine sunt, însă,

- 53 -
supuse unor condiţii diferite, în funcţie de felul cum vor desfăşura ele în
Republica Moldova o activitate cu caracter permanent sau numai cu caracter
temporar. Aplicarea regimului naţional însă nu înseamnă că persoanei
juridice străine i se conferă pe teritoriul statului de recunoaştere mai multe
drepturi decît îi recunoaşte legea ei naţională (legea ţării de origine). Pe de
altă parte, regimul naţional se acordă persoanelor juridice străine sub condiţia
reciprocităţii, adică numai în măsura în care firmele din Republica Moldova se
bucură de aceleaşi drepturi în ţările cărora aparţin acele persoane juridice.
Regimul naţional, pe bază de reciprocitate, este prevăzut şi de Art.
432 al Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte egalitatea în dreptuirle
procedurale. Din principiul naţional rezultă că persoanele juridice străine nu
se pot bucura în ţara noastră de mai multe drepturi decît au persoanele
juridice autohtone de acelaşi fel, cu exscepţia cazurilor cînd o lege ar
prevedea altfel sau dacă asemenea soluţii ar rezulta din împrejurările cauzei.
Legislaţia Republicii Moldova poate să determine ori să restrîngă capacitatea
persoanei juridice străine de a avea bunuri în ţara noastră 20.
Prin derogare din regimul naţional, se poate acorda persoanelor
juridice străine clauza naţiunii celei mai favorizate, potrivit căreia se recunosc
persoanelor fizice şi persoanelor juridice ale unui stat dreptuir cel puţin egale
cu acelea acordate persoanelor fizice şi persoanelor juridice ale oricărui alt
stat.
Prin convenţiile internaţionale încheiate se determină domeniile în acre
se stabileşte clauza naţiunii celei mai favorizate şi, de regulă cu condiţia
reciprocităţii. Unele convenţii comerciale sau de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică încheiate de Republica Moldova conţin clauza naţiunii celei
mai favorizate21.
Principiul regimului juridic naţional cuniaşte o limită şi mai multe
excepţii. Limita poate interveni din partea legii naţionale. Astfel, persoana

20
A se vedea Art. 38 al Legii Republicii Moldova cu privire la proprietate din 22 ianuarie 1991.
21
A se vedea, de exemplu: Art. 3, p. 1 – 2 din Acordul între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul
Republicii Bulgaria privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor din 17 aprilie 1996.

- 54 -
juridică nu poate avea, în ţară străină, mai multe drepturi decît cele
recunoscute de lex nationalis.
Orice regim juridic stabilit de legea forului care derogă de la regimul
juridic naţional constituie excepţie de la principiul regimului naţional.
Regimul juridic special presupune acordarea, în domenii determinate,
de drepturi şi obligaţii derogatorii de la regimul naţional, unor anumite
categorii de peroane juridice străine. Un regim special dat poate fi analizat
spre deosebire fie de regimul naţional, fie de un alt regim special.
Pe de altă parte un regim juridic special poate fi acordat, în mod
excepţional, şi unor persoane juridice din Republica Moldova, aflate însă sub
control străin.
Majoritatea tratatelor internaţionale încheiate de Republica Moldova
care au incidenţă asupra persoanei juridice, utilizează norme conflictuale
uniforme care trimit la un regim juridic de drept intern (regimul juridic naţional
sau, prin intermediul clauzei naţiunii celei mai favorizate, la un regim juridic
special).
Cu toate acestea, uneori aceste tratate conţin şi norme materiale
uniforme prin care sunt conturate ansamblul de drepturi şi obligaţii pe care
statele părţi convin să le acorde reciproc persoanelor juridice care le poartă
naţionalitatea.
Se instituie, astfel, un tip specific de regim special: regimul special
uniform.
De regulă, regimurile uniforme nu au caracter exhaustiv, ci se referă
doar la acele drepturi şi domenii considerate de state ca esenţiale, urmînd ca
ele să fie completate cu prevederile regimului juridic la care trimite norma
conflictuală uniformă conţinută de tratat.

3.3. Activitatea persoanei juridice străine.

- 55 -
 Persoanele juridice solicită recunoaşterea extrateritorială a calităţilor
de subiacte de drept pentru a dobîndi legitimarea desfăşurării de activităţi pe
teritoriul ţării gazdă. Dar simpla recunoaştere nu stabileşte, per se, nici
regimul juridic acordat persoanei juridice solicitante şi nici condiţiile în care
pot fi desfăşurate activităţi pe teritoiul statului străin.
Ca şi în materia regimului juridic, priincipiul este acela că statul
recunoaşterii este îndreptăţit să reglementeze, în raport cu propriile interese,
exercitarea activităţii de către persoana juridică străină recunoscută.
Din punct de vedere calitativ, persoana juridică străină poate
desfăşura pe teritoriul ţării de recunoaştere activităţi izolate, întîmplătoare ori
activităţi cu caracter permanent, organizat şi sistematic.
Din punct de vedere cantitativ, persoana juridică poate fi implicată în
activităţi internaţionale limitate ori, dinpotrivă, de mare amploare. În situaţia în
care angajarea internaţională a persoanei juridice este suficient de
importantă, aceasta poate aspira la statutul de persoană juridică
transnaţională.
Pe de altă parte, societăţile care acţionează pe pieţe străine pot avea
interesul, o dată ajunse la un anumit nivel al dezvoltării lor, să se angajeze în
operaţiuni de fuziune internaţională, ceea ce relevă o altă formă de
manifestare a persoanelor juridice în spaţiul internaţional.
Tot din punctul de vedere al activităţii perosnelor juridice străine,
prezintă importanţă şi analiza grupurilor de societăţi (în special a grupurilor
internaţionale.
O persoană juridică îşi poate exercita activitatea foarte des în afara
hotarelor statului în care a fost constituită ca subiect de drept. În statul în care
a fost constituită, persoana juridică are o anumită situaţie juridică, constituită
atît din capacitate de folosinţă cît şi din capacitatea de exerciţiu. Această
situaţie juridică se numeşte “statut organic” sau “statut personal”.
Prin statutul personal al persoanei juridice se înţelege ansamblul
normelor potrivit cărora aceata ia naştere, activează ori încetează să existe,

- 56 -
precum şi acele norme care îi asigură manifestarea ca subiect de drepturi în
raporturile juridice interne (faţă de membre) şi externe (faţă de terţi).
Statutul persoanei juridice se referă la capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Statutul persoanl al persoanei
juridice este supus legii ei naţionale. În acest sens este şi Art. 598, alin. 2 din
Codul civil. Principiul legii naţionale este prevăzut şi în convenţiile
internaţionale la care participă Republica Moldova. Prin urmare, capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu ale persoanei juridice străine sunt
determinate de legea ei naţională (lex societatis este lex personalis).
Drept consecinţă, persoanele juridice străine nu pot avea în Republica
Moldova decît drepturile ce-i sunt acordate atît de legislaţia Republicii
Moldova cît şi de legea lor naţională. Tot astfel, în baza principiului legii
naţionale, legislaţia Republicii Moldova poate să-i acorde persoanei juridice
străine mai puţine drepturi decît îi acordă legea ei naţională, însă niciodată
nu-i poate recunoaşte mai multe asemenea drepturi. În consecinţă, persoana
juridică străină beneficiază de drepturile ce decurg, pe de o parte, din condiţia
sa juridică de străin şi, pe de altă parte, din statutul său personal. Astfel, în
ceea ce priveşte capacitatea reprezentanţelor întreprinderilor străine, ele nu
pot face decît operaţiuni care sunt cuprinse în obiectul lor de activitate stabilit
prin certificatul de înregistrare (sau autorizaţie) şi nu pot face în Republica
Moldova operaţiuni la care firmele şi întreprinderile pe care le reprezintă nu
sunt autorizate în ţara în care acestea au fost constituite sau care nu intră în
obiectul lor de activitate.
Tot astfel, legislaţia unor state prevede că certificatul de înregistrare
(sau autorizaţia) a reprezentanţei încetează în baza legii în cazul în care
firma sau întreprinderea reprezentată îşi încetează existenţa.
În concluzie, exercitarea drepturilor şi obligaţiilor de către persoana
juridică străină (capacitatea ei de exerciţiu) în Republica Moldova este
supusă legii ei naţionale, cu respectarea prevederiloe legislaţiei Republicii
Moldova.

- 57 -
 Activitatea persoanelor juridice străine în Republica Moldova impune
unele precizări. Recunoaşterea ca atare a unei persoane juridice străine nu
înseamnă că aceasta poate să desfăşoare şi o activitate pe teritoriul statului
recunoaşterii.
Principiul de bază în această materie este acela potrivit căruia statul
recunoaşterii este competent să reglementeze, în raport cu propriile sale
interese, exercitarea activităţii de către persoana juridică străină recunoscută
în dreptul internaţional.
Din acest punct de vedere o deosebire între actele cu caracter izolat şi
activitatea cu caracter permanent ale persoanei juridice străine recunoscute.
Ca efect al recunoaşterii, persoanele juridice străine pot să încheie, fără nici o
autorizaţie din partea organelor statului nostru, acte cu caracter izolat,
(contracte izolate) cu firmele din Republica Moldova.
În acest sens, persoanele juridice străines se pot adresa în:
-instanţele judecătoreşti;
-organele procuraturii;
-notariat;
-altor autorităţi.
Persoanele juridice străine care doresc să desfăşoare în Republica
Moldova o activitate cu caracter permanent vor fi înregistrate de către
organele competente. În acest sens, reprezentanţele societăţilor comerciale
străine nu pot desfăşura în Republica Moldova decît activităţile şi operaţiunile
prevăzute de Certificatul înregistrării de stat care se eliberează de către
Camera Înregistrării de Stat de pe lîngă Ministerul Justiţiei în urma perfectării
tutror formalităţilor de înregistrare prevăzute de legislaţia în vigoare a
Republicii Moldova.
Pentru desfăşurarea unor anumite activităţi poate fi necesară
obţinerea licenţelor corespunzătoare. De asemenea, dispoziţiile Legii cu
privire la investiţiile străine şi ale Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi prevăd că persoana juridică străină (recunoscută ca atare în

- 58 -
Republica Moldova) îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile
stabilite de legislaţia Republicii Moldova referitoare la exercitarea activităţilor
de antreprenoriat.
Desfăşurarea de activităţi permamnente de către o persoană juridică
străină recunoscută se poaterealiză, în principal prin înfiinţarea pe teritoriul
statului gazdă a unor forme exogene de existenţă.

- 59 -
 ÎNCHEIERE

Comerţul internaţional, cooperarea economică, tehnică sau ştiinţifică

interstatală, raporturile politice, culturale ori umanitare ce se desfăşoară în
spaţiul mondial sunt fenomene care se realizează, mai mult ca oricând, prin
intermediul persoanelor juridice, indiferent că este vorba despre un stat sau o
organizaţie internaţională inter sau neguvernamentalâ, despre o societate
comercială de drept intern sau o societate transnaţională, despre o fundaţie
sau un grup de societăţi.
Acestea sunt premisele angajării subiectelor colective de drept în
raporturi juridice cu element de extraneitate tot mai complexe, generatoare de
conflicte de legi tot mai „inedite" .
Pentru rezolvarea acestor conflicte, ca şi pentru clarificarea altor
probleme determinate de marea diversitate a tipurilor de persoane juridice, de
structura lor tot mai complicata, de multiplicarea elementelor de extraneitate
sau de inter ori transnaţionalizarea lor, se dovedeşte necesara o abordare a
persoanei juridice din perspectiva dreptului internaţional privat, cu mijloacele
şi conceptele specifice acestei ramuri de drept.
Problematica persoanei juridice în dreptul internaţional privat se
menţine şi actualmente în viziunea specialiştilor din domeniu, dezvăluindu-i-
se noi forme şi noi aspecte.
Din acest consuderent vom încerca şi noi să înaintăm careva
propuneri ce s-ar referi la perfecţionarea şi aplicarea adecvată a instituţiei
persoanei juridice în dreptul internaţional privat.
Cu referire la momentul nominalizat o propunere adecvată ar fi cea a
necesităţii strigente de adoptare a legii cu privire la dreptul internaţional
privat, deoarece o aşa lege există la moment în majoritatea statelor civilizate.
Un alt moment care ar juca un rol important în completarea tutror
lacunelor legate de activitatea persoanei juridice în dreptul internaţional privat
ţine de aderarea R. Moldova la cele mai importante reglementări

- 60 -
internaţionale din domeniu. Realizarea acestei propuneri ar avea drept efect
reglementarea adecvată a procesului de constituire, activitate şi încetare a
persoanei juridice.
Dreptul internaţional privat specific R. Moldova nu conţine,
actualmente, nici o dispoziţie de principiu cu privire la recunoaşterea încetării
existenţei (intervenită în ţara de origine) persoanei juridice care desfăşoară
activităţi în R. Moldova. Consider că înlăturarea acestui neajuns ar avea o
importanţă deosebită pentru reglementările din domeniu.
De asemenea, la moment ar fi necesară şi instituirea unei legislaţii
specifice destinată recunoaşterii persoanei juridice străine.
În măsura în care nu există o reglementare specifică, am putea spune
că prevederile din dreptul nostru privind recunoaşterea persoanelor juridice
străine le constituie sistemul recunoaşterii ca atare, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege (recunoaşterea în baza legii). Acest sistem este confirmat,
în principal, de prevederile actelor normative care reglementează procedura
de înregistrare şi funcţionare a reprezentanţilor firmelor comerciale şi
intreprinderilor străine. Pe calea înterpretării acestor prevederi, am putea
afirma că eliberarea certificatului de înregistrare de către organul competent
este precedată de recunoaşterea ca atare a acestor subiecţi de drept.
Activitatea persoanelor juridice străine în Republica Moldova impune
unele precizări. Recunoaşterea ca atare a unei persoane juridice străine nu
înseamnă că aceasta poate să desfăşoare şi o activitate pe teritoriul statului
recunoaşterii.
Principiul de bază în această materie este acela potrivit căruia statul
recunoaşterii este competent să reglementeze, în raport cu propriile sale
interese, exercitarea activităţii de către persoana juridică străină recunoscută
în dreptul internaţional.
Din acest punct de vedere o deosebire între actele cu caracter izolat şi
activitatea cu caracter permanent ale persoanei juridice străine recunoscute.
Ca efect al recunoaşterii, persoanele juridice străine pot să încheie, fără nici o

- 61 -
autorizaţie din partea organelor statului nostru, acte cu caracter izolat,
(contracte izolate) cu firmele din Republica Moldova.
În acest sens, persoanele juridice străines se pot adresa în:
-instanţele judecătoreşti;
-organele procuraturii;
-notariat;
-altor autorităţi.
Persoanele juridice străine care doresc să desfăşoare în Republica
Moldova o activitate cu caracter permanent trebuie să fie înregistrate de către
organele competente. În acest sens, reprezentanţele societăţilor comerciale
străine nu pot desfăşura în Republica Moldova decît activităţile şi operaţiunile
prevăzute de Certificatul înregistrării de stat care se eliberează de către
Camera Înregistrării de Stat de pe lîngă Ministerul Justiţiei în urma perfectării
tutror formalităţilor de înregistrare prevăzute de legislaţia în vigoare a
Republicii Moldova.
Pentru desfăşurarea unor anumite activităţi trebuie să fie necesară
obţinerea licenţelor corespunzătoare.

- 62 -
 LISTA LITERATURII UTILIZATE

I Convenţii internaţionale

1. Convenţia de la Haga “Privind recunoaşterea personalităţii juridice a

societăţilor, asociaţiilor şi fundaţiilor”, din 1956.
2. Convenţia de la Bruxelles “Cu privire la recunoaşterea mutuală a
societăţilor”, din 1968.
3. Convenţia de la Haga “Referitoare la legea aplicabilă contractelor de
vînzare internaţională de bunuri”, din 1986.
4. Convenţia Comunităţii Economice Europene “Referitoare la legea
aplicabilă obligaţiilor contractuabile”, încheiată la Roma în 1980.
5. Convenţia de la New York “Cu privire la recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine”, din 10 iunie 1958.
6. Tratatul dintre R. Moldova şi România “Privind asistenţa juridică în
materie civilă şi penală”, din 6 iulie 1996.
7. Convenţia CSI “Cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiare
şi penale” din 22 ianuarie 1993.

II Cursuri, tratate şi lucrări monografice

1. Băieşu Victor, Căpăţînă Ion. Drept internaţional privat. Chişinău, 2000.

2. Craiovan I. Întroduceri în teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1993.
3. Costin M, Deleanu S. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti 1995.
4. Deleanu S. Contractul de comerţ internaţional. Bucureşti, 1996.
5. Dumitrache S. Persoana juridică în dreptul internaţional privat.
Bucureşti, 2000.
6. Filipescu I. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1991.
7. Filipescu I. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1993.
8. Filipescu I. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1997.

- 63 -
9. Filipescu I., Jacotă M. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1968.
10. Jacotă M. Drept internaţional privat. Iaşi, 1997.
11. Macovei I. Drept internaţional privat. Iaşi, 1999.
12. Popescu T. Drept internaţional privat. Bucureşti, 1994.
13. Pricopi A. Drept internaţional privat. Bucureşti 1997.
14. Sitaru A. Drept internaţional privat. Bucureşti 1997.
15. Şaguna D. Societatea comercială europeană, unitate şi diversitate.
Bucureşti 1996.
16. Богуславский М. М. Международное частное право. М., 1998.
17. Богуславский М. М. Международное частное право. М., 1994.
18. Богуславский М. М. Международное частное право. М., 1989.
19. Баратьянц Н. Р. Международное частное право. М., 1994.
20. Чешир Д. Международное частное право. М., 1982.
21. Галенская Л. Н. Международное частное право. Л., 1983.
22. Звеков В. Международное частное право. М., 1999.
23. Лунц Л. А. Курс международного частного права. М., 1966.
24. Лунц Л. А. Международное частное право. М., 1970.
25. Лунц Л. А. Международное частное право. М., 1994.
26. Мартенс Ф. Ф. Современное международное право
цивилизованных народов. М., 1996.
27. Перетерский И. С. Международное частное право. М., 1959.
28. Раапе Л. международное частное право. М., 1960.
29. Скаридов А. С. Международное частное право. Санкт-Петербург,
1998.

- 64 -
 CONŢINUTUL

ÎNTRODUCERE…………………………………………………………...1 –
3

СAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

1.1. Noţiunea persoanei juridice……………………………………4 – 13

1.2. Clasificarea persoanelor juridice…………………………….13 – 22
1.3. Capacitatea persoanei juridice……………………………….22 – 26

CAPITOLUL II. NAŢIONALITATEA PERSOANEI JURIDICE

2.1. Noţiunea şi importanţa naţionalităţii persoanei juridice..27 – 29

2.2. Determinarea naţionalităţii persoanei juridice……………29 – 34
2.3. Naţionalitatea persoanei juridice din punctul de vedere al
conflictelor de legi şi al condiţiei juridice…………………34 – 36
2.4. Schimbarea naţionalităţii persoanei juridice. Transferul
internaţional de sediu. Modalităţi de fraudare a legii prin
intermediul sediului……………………………………………36 – 42

CAPITOLUL III CONDIŢIA PERSOANEI JURIDICE STRĂINE.

RECUNOAŞTEREA EXTRATERITORIALĂ A PERSOANEI
JURIDICE STRĂINE.

3.1. Noţiunea de condiţie a persoanei juridice. Recunoaşterea

extrateritorială a persoanei juridice străine…...………..43 – 52
3.2. Regimul persoanei juridice străine……………………….52 – 55
3.3. Activitatea persoanei juridice străine…………………….55 – 59

ÎNCHEIERE…………………………………………………………….60 – 62

- 65 -
LISTA LITERATURII UTILIZATE…………………………………….63 – 64

- 66 -