Reflecții la Scripturile Vechiului Testament
Genesa 25.26-37.2:
„Apoi a ieşit fratele său, care îl ţinea cu mâna de călcâi pe Esau; şi de aceea i-au pus numele
Iacov. Iacov l-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: „Pentru ce Îmi ceri numele?”
Şi l-a binecuvântat acolo. Iacov a locuit în ţara Canaan, unde locuise ca străin tatăl său. ” „Dar vă spun
că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia
cerurilor.” (Mt.8.11).
Scriptura este unică și prin aceea că prezintă
oamenii cu bunele și mai puțin bunele lor, ceea ce de
obicei în societatea de azi – chiar și în cea religioasă –
este un lucru foarte ocolit. De obicei oamenii vorbesc
de bine pe cei care sunt de față (chiar și dacă au multe
lucruri rele de spus despre respectivele persoane). Dar
am observat că foarte, foarte rar atunci când persoana
despre care se vorbește nu este de față, să se spună
lucruri bune despre ea. Da, Scriptura este sinceră cu
personajele ei, prezentând și bunele și relele din viața
lor, lucru care face să ne putem identifica (potrivi) cu
fel de fel de situații întâmpinate de oamenii Scripturii,
înțelegând cum se raportează Dumnezeu la situațiile
respective. Astfel și Iacov, fiul patriarhului Isaac, cel
ce poate fi considerat mai mic dintre cei doi gemeni
care i s-au născut acestuia (Gn.25.26), este prezentat și
el în Scripturi cu greșurile și biruințele lui. Lucrul
acesta trebuie considerat important și de folos
totodată, cel puțin din pricină că Scriptura acordă un
spațiu larg și detaliat vieții acestui bărbat.
Privind în Scripturi spre zona întunecată a
caracterului lui Iacov, se poate desprinde ușor absența
unui temperament bărbătesc, hotărât, ceea ce l-a făcut
să fie prea dependent de mama lui, chiar și în situații
când aceasta l-a sfătuit lucruri nepotrivite cu morala de
om credincios lui Dumnezeu. (Gn.27.6-17). De fapt
sărmana Rebeca, în urma intervenției ei „inteligente”,
în favoarea fiului ei preferat, a rămas fără fiul ei
preferat ! Iacov însă, a rămas cam același și după ce n-
a mai fost cu mama în preajmă: a devenit la fel de
dependent de următoarea femeie din viața lui: Rahela.
Deși Iacov știa bine ce-i aceia un idol (Gn.35.2) și că
Dumnezeu s-a pronunțat împotriva idolilor, în casa lui,
Rahela le putea avea fără restricții. (Gn.31.34). Este
ciudat când citim în Scripturi că primul lucru pe care l-
a făcut Iacov când a văzut-o pe Rahela, a fost să
Lumina Vechilor Cărări
plângă tare în fața ei ! (Gn.29.11). Însuși Dumnezeu
vorbește cu tristețe despre această dependență a lui
Iacov de femeia de lângă el, când a zis: „ ...Israel a
slujit pentru o femeie şi pentru o femeie a păzit
turmele. Dar printr-un proroc a scos Domnul pe
Israel din Egipt şi printr-un proroc a fost păzit
Israel.” (Os.12.12b-13). Comparația asta între un
bărbat care a trăit viața pentru a sluji nevestei lui și un
altul de care Dumnezeu s-a folosit pentru lucrări mari,
este evidentă în textul biblic de aici. Desigur nu
vorbim aici de datoria oricărui soț de a purta de grijă
de nevasta lui în toate laturile, dar a sta mereu la ideea
femeii sau chiar la comanda ei în toate, este un lucru
pe care Dumnezeu nu l-a binecuvântat niciodată !
Interesant e că Dumnezeu a hotărât ca femeia în poala
căreia și-a revărsat sărmanul Iacov toată ființa lui, să
plece foarte timpuriu din lume. (Gn.35.16-20). Și la fel
de interesant că lucrurile s-au așezat în așa fel încât
Iacov a fost îngropat lângă Lea și nu lângă Rahela,
(Gn.49.31) a cărei mormânt a rămas undeva lângă un
drum, în singurătate ! Nenorocirea e că majoritatea
bărbaților care se găsesc în această situație, sunt în
stare să jure că ei stau cu mâna pe cârma casei. Nu știu
dacă și Iacov ar fi fost în stare de asemenea jurământ,
dar după cum îl putem deosebi din Scripturi, un astfel
de caracter a fost. Cred că această dificultate moștenită
de prea mulți bărbați, ar trebui să fie tratată mai des și
mai accentuat în întrunirile de învățătură ale Bisericii.
Desigur n-a fost asta singura dificultate a lui
Iacov, dar de partea cealaltă, omul acesta a dovedit
încă din tinerețe un dor, un tânjet după Dumnezeu. În
capul lui a fost tot timpul o preocupare după lucrurile
și rânduielile lui Dumnezeu. Era încă foarte tânăr când
acest lucru s-a putut vedea în viața lui. Știm cu toții
tranzacția cu ciorba de linte cerută de fratele său. Unii
subliniază aspectul incorect al acestui lucru, în sensul
1
că fratelui tău flămând, n-ar trebui să-i ceri plată
pentru o mâncare care este deja gata făcută. Alții
subliniază caracterul profitor evreiesc care face bani
din orice întâlnește în cale, jupuind și pe fratele lui
dacă e cu putință. În toate acestea pot fi desigur și
aspecte care oglindesc într-adevăr. Dar îmi place să
surprind un alt aspect aici. Vine Esau rupt de foame și
spune: „Dă-mi ceva de mâncare !” Fără să clipească,
acesta răspunde: „Îmi dai dreptul de întâi născut ?” Ce
înseamnă asta ? Asta înseamnă că Iacov s-a gândit
adesea la acest drept. L-a dorit în inima lui înțelegând
că nu va avea niciodată șansa să îl aibă, pentru că deja
era născut altcineva înaintea lui. Dar măcar că era
conștient că nu-i pentru el, l-a dorit și s-a gândit la el.
Lucrurile lui Dumnezeu erau în inima lui mereu,
mereu; avea în ființa lui un tânjet după Dumnezeu,
măcar că așa ca și personalitate, s-au deosebit în el și
lipsuri. Și pot spune din cele înțelese din Scripturi
până acum și din ceea ce am putut vedea în cursul
anilor în viața de Biserică, că acest tânjet după
Dumnezeu este unul dintre cele mai valoroase lucruri
din viața unui om de pe pământ. Este practic ceea ce-l
poate duce pe om până în rai !
Apoi ceea ce s-a petrecut în cartea Genesa,
cap.32.24-32, exprimă același tânjet după Dumnezeu,
în viața acestui om. Expresii ca: „Nu Te voi lăsa să
pleci până nu mă vei binecuvânta.”, (v.26) dovedesc
aceasta. Dar când citim: „Iacov l-a întrebat: „Spune-
mi, Te rog, numele Tău.” (v.29), vedem și mai mult
dorința lui Iacov după Dumnezeu. În prima lui
întâlnire cu Dumnezeu, descrisă în cartea Genesa, cap.
28.10-22, Iacov pune accent pe „dacă îmi vei da și
dacă îmi vei face”. Aici, în capitolul 32, Iacov avea
nevoi mult mai mari decât atunci; decât asigurarea
vieții de zi cu zi; aici era vorba de viață și de moarte.
Fratele său venea înaintea lui cu patru sute de călăreți.
(Gn.32.6). Cu toate acestea,
acum Iacov este interesat de
lucruri mai sfinte decât însăși
viața lui: este interesat de
numele lui Dumnezeu !
(Gn.32.29). Asta ar vrea să
spună cam așa: „Doamne, aș
vrea să Te cunosc mai mult,
chiar dacă voi fi ucis !”
Isaac, tatăl lui, a înțeles
că foamea fiului său după
lucrurile sfinte l-a dus în
situația de a accepta
înșelăciunea cu iedul gătit de
mamă-sa, dovadă faptul că nu
l-a pedepsit pentru aceasta. Și
Dumnezeu a văzut focul din
inima lui, dovadă că a
preîntâmpinat acest dor, dându
-i harul să vadă cerul deschis,
în prima noapte după ce a
plecat de acasă în urma
scandalului pornit în familia
Lumina Vechilor Cărări
lor după acel eveniment. Se pare că Iacov n-a prea
înțeles că Dumnezeu îl cheamă spre lucruri mai
valoroase decât binecuvântarea vieții de aici. Nu
înțelege deosebitul har care i s-a dat și îi răspunde lui
Dumnezeu că ar fi mai degrabă interesat în mod
deosebit de pâine și haine și dacă Dumnezeu i le va da,
abia atunci: „...Domnul va fi Dumnezeul
meu;” (Gn.28.21b). Însă timpul s-a dovedit moara în
care a fost măcinat, astfel că după ce s-a întors din
Haran, țara soțiilor sale, numai ce a trecut Iordanul și s
-a așezat la Sihem, a zidit un altar pentru închinare și a
ținut să-i dea un nume, deși de cele mai multe ori nu
se dădea nume altarelor. Și numele acestui altar a fost:
„El Elohe Israel” adică „Domnul este Dumnezeul lui
Israel” sau „Domnul este Dumnezeu meu”, de vreme
ce Israel era numele lui.
Unul dintre lucrurile cele mai extraordinare din
viața acestuia este acela că a făcut parte din numărul
oamenilor cărora Dumnezeu le-a vorbit într-un mod
deosebit, într-un mod foarte personal. Iată un fragment
biblic care scoate în evidență acest lucru din viața lui
Iacov: „Dumnezeu s-a arătat iarăși lui Iacov după
întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat.
Dumnezeu i-a zis: „Numele tău este Iacov; dar nu te
vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel.” Şi i-a
pus numele Israel. Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt
Dumnezeul Cel Atotputernic. Creşte şi înmulţeşte-te;
un neam şi o mulţime de neamuri se vor naşte din tine
şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale. Ţie îţi voi
da ţara pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac şi voi
da ţara aceasta seminţei tale după tine.” Dumnezeu S-
a înălţat de la el, în locul unde îi vorbise.” (Gn.35.9-
13). Este extraordinar când mă gândesc la cum s-au
desfășurat lucrurile acestea: Dumnezeu „...s-a arătat
iarăși... și l-a binecuvântat” Apoi: „...Dumnezeu i-a
zis...” Și în cele din urmă: „Dumnezeu s-a înălțat de
la el, în locul în unde îi
vorbise...!” Vă dați seama ce a
fost acolo ? Dumnezeu să se
arate, să binecuvânteze, să
vorbească și să se ridice mai
apoi la cer ! Cred că și
pământul acela s-a cutremurat
acolo... Așa ceva rar a
cunoscut planeta asta ! Și așa l
-a prins moartea pe Iacov, în
pofida tuturor necazurilor din
viața sa, care n-au fost puține:
la 147 de ani (Gn.47.28),
Dumnezeu a rămas pe buzele
și în inima lui. (Gn.48.3).
Când nenorocirile din familie l
-au copleșit (Gn.37.34-35) și
când sărăcia și foametea îi
înconjurau casa din toate
părțile, Iacov a rămas
înrădăcinat în puterea lui
Dumnezeu din împrejurările în
care i s-a arătat. În vremea
2
aceea: „Iacov i-a zis lui Iosif: „Dumnezeul Cel
Atotputernic mi s-a arătat la Luz, în ţara Canaan şi m
-a binecuvântat.” (Gn.48.3). Astea sunt albumele cu
amintiri ale credincioșilor în Dumnezeu. Viața noastră
este marcată prin îndurarea Lui, de câteva împrejurări
pe care nu numai că nu le putem uita, dar de fiecare
dată când ni le amintim și le recapitulăm cu atenție în
minte, ne umplem de recunoștință față de Dumnezeu
și de curaj în a continua viața de credință. Este de
folos să strângem la piept acele amintiri cu Dumnezeu
și să ne gândim adesea la ele. Amintirile binecuvântate
ale lui Iacov, amintiri care l-au urmat în anii grei de
după amiaza vieții, nu au fost doar cele trăite de el
însuși; Iacov își amintea cu bucurie de tata și de
bunicul lui, oameni credincioși care s-au dus la odihna
veșnică de mult timp. Într-o împrejurare Iacov a spus:
„Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei,
Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de
când m-am născut până în ziua aceasta,” (Gn.48.15).
Aceasta înseamnă respect pentru niște părinți care au
umblat cu smerenie în credință... Aceasta a fost parte
din binecuvântarea lui Iacov și este cu siguranță parte
a binecuvântării oricărui om ce se gândește cu respect
la părinții săi și mai cu seamă la credința lor.
A fost primul om care a vorbit despre mântuirea
venită prin Domnul Isus: „Toiagul de domnie nu se va
depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre
picioarele lui, până va veni Şilo şi de El vor asculta
popoarele. (Gn.49.10).
Iacov este numărat între patriarhii poporului
evreu, dar Domnul Isus a spus că este și patriarhul
nostru, al credincioșilor în Dumnezeu: „Dar vă spun
că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta
la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov, în Împărăţia
cerurilor.” (Mt.8.11).
În final, gândesc că este bine să mai zăbovim
asupra câtorva dintre evenimentele din viața lui Iacov,
evenimente ce au o încărcătură de folos pentru viața
duhovnicească a oricărui credincios.
Patriarhului Avram, Dumnezeu i-a schimbat
numele în Avraam, introducând o literă în numărul
celora ce îi alcătuiau numele. Lucrul acesta s-a
petrecut în momente în care s-a întâlnit cu Dumnezeu,
în momente deosebit de înălțătoare. În felul acesta a
rămas marcat pentru totdeauna de Dumnezeu, în însuși
numele lui. Lui Iacov, Dumnezeu i-a schimbat cu totul
numele. Numele lui a devenit Israel. Și numele acesta
are o semnificație și anume: „Cel ce luptă cu
Dumnezeu”. Acest lucru s-a întâmplat când mânat de
spaima morții, Iacov s-a dus să se roage lui Dumnezeu
dincolo de pârâul Iaboc. (Gn.32.22-32). Acolo „S-a
luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat
de el. Iacov l-a întâlnit la Betel, şi acolo ne-a vorbit
Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; Numele
Lui este Domnul.” (Os.12.4-5). Acolo Iacov nu s-a
luptat împotriva lui Dumnezeu, ci cu Dumnezeu, adică
a stăruit să-L facă aliat în necazul lui. „Luptă
împreună cu mine, Te rog !” – a fost miezul luptei lui.
Și Dumnezeu i-a împlinit stăruința, adică nu numai că
Lumina Vechilor Cărări
l-a izbăvit din mâna lui Esau, ci a marcat astfel toată
viața lui, schimbându-i numele, cu alte cuvinte
Dumnezeu i-a promis că atâta timp cât va purta acest
nume nou, El va lupta cu Iacov sau Iacov Îl va avea de
partea lui în dificultățile vieții. Numele acesta urma să
-l poarte un popor întreg și apoi și o creștinătate
întreagă: „Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără
putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se
coboară din Israel, sunt Israel;” (Rm.9.6b). Însă
cuvântul „Israel” nu este o garanție a însoțirii lui
Dumnezeu pentru cei ce-l poartă, așa pur și simplu.
Gândind mai adânc asupra semnificației acestui nume,
este într-adevăr minunat și de mare folos pentru cei ce
-l poartă, dar în același timp condiționează rezultatul
pozitiv al purtării lui. Asta poate presupune că unii
oameni pot să-l poarte, dar să fie lipsiți de
binecuvântarea de căpătâi ce ar putea urma din
purtarea lui, adică de a-L avea pe Dumnezeu de partea
lor. De exemplu în ceea ce-i privea pe evrei, a fi
israelit nu însemna în primul rând a te fi născut din
părinți evrei, nu însemna în primul rând să fi fost
înscris în spițele de neam evreiești, nu însemna în
primul rând a avea domiciliu stabil între granițele țării
evreiești, ci însemna în primul rând a lupta cu
Dumnezeu în viață. Tot astfel a fi creștin nu înseamnă
în primul rând a avea o religie care se numește astfel,
nici a fi înscris în listele de membri ale unei Biserici,
nici măcar de a mă sili să practic regulile sau morala
creștină, ci înseamnă a lupta în viață cu Dumnezeu și
nu după propriile mele idei. Practic asta înseamnă să
încerc să-L implic pe Dumnezeu în toate răscrucile
vieții. Mereu, mereu să am pe buze întrebarea sinceră:
„Doamne, este bine ce fac ? Este bine ce plănuiesc ?”
și să mă supun Lui. Asta față în față cu obișnuința de a
ne rezolva viața după placul și preferințele noastre,
uitând pur și simplu de a potrivi planurile noastre după
voia lui Dumnezeu sau după preferințele Lui. În ce ne
privește, a fi creștin înseamnă a fi un astfel de om; un
om care încearcă mereu, mereu să-și potrivească toate
în viață, cu Dumnezeu ! Cine nu face așa, oricât de
evlavios ar dori să arate că este, oricât de jertfitor
pentru lucrarea lui Dumnezeu, oricât de oricât... nu
este israelit !
Iacov ! Lucrurile lui Dumnezeu erau în inima
lui mereu, mereu; avea în ființa lui un tânjet după
Dumnezeu, măcar că așa ca și personalitate, s-au
deosebit în el și lipsuri. Și pot spune din cele înțelese
din Scripturi până acum și din ceea ce am putut vedea
în cursul anilor în viața de Biserică, că acest tânjet
după Dumnezeu este unul dintre cele mai valoroase
lucruri din viața unui om de pe pământ. Este practic
ceea ce-l poate duce pe om până în rai !
Din „Comorile mele !”
3
 „Pe orice mlădiță care este în Mine, și n-aduce rod, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce rod, o
curăță, ca să aducă și mai mult rod. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița
neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc, și ard.” (In.15. 2; 6).

Mlădița care aduce roadă, are parte de
suferință !
În cartea Levitic, cap. 20.21, găsim că pedeapsa
Domnului pentru oamenii stricați era că nu vor avea
copii! Și totuși în Evanghelia după Luca, cap.1.7, găsim
o familie de oameni neprihăniți care nu aveau copii. De
asemeni avem exemplul neprihănitului Iov. Apostolul
Pavel ne spune în cartea Faptele Apostolilor, cap.14.22,
că în Împărăția Domnului se intră prin multe necazuri.
În Psalmi, cap. 26.2-3, David se roagă zicând:
„Cercetează-mă, încearcă-mă, trece-mă prin cuptorul
de foc, ... umblu în adevărul Tău.” Șocant! Acesta să fie
motivul pentru care Domnul ne trece prin cuptor?
Tocmai pentru faptul că umblăm în adevăr ? Ce sens ar
avea o astfel de logică dumnezeiască ?
Pe când mlădița uscată nu este lovită ca ceilalți
oameni și nu are parte de suferințele omenești, așa cum
spune psalmistul, în același timp mlădița roditoare e
curățată, ciuntită, lovită…
Interesant că atunci când te curăță - doare. Știți ce
face mlădița de vie când e curățată ? Plânge. Suferă. Nu
înțelege de ce. Nu înțelege de ce a pierdut tot. Se uită în
oglindă și vede că e ciuntită. Nu mai are lăstarii ăia și
crenguțele alea... Dar prin fiecare curățare e mai
puternică. Mai plină de viață. Mai zdravănă. Și va aduce
mai multă roadă. Frunzele îi vor crește din nou. Rănile
se vor vindeca. Dumnezeu te va aduce din nou în starea
de dinainte. Dar vei fi mai puternic. Iov 11:16-19: „Îți
vei uita suferințele și îți vei aduce aminte de ele ca de
niște ape care s-au scurs. Zilele tale vor străluci, vei fi
plin de încredere și nădejdea ta nu va fi zădarnică.” Ați
văzut vreodată cum arată un copac curățat ? Eram copil
când am văzut prima dată, în curtea bunicilor,
cum plopul cel frumos a fost curățat. Am
întrebat cu groază: „Cine a tăiat copacul?” „Noi
am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și
smerit.” Și altul lângă el, care nu e curățat, așa
de falnic se întinde…
iei hotărâri noi de pocăință! Interesant că numai bine îți
aduce curățarea asta, DEȘI DOARE !
Mlădița neroditoare - El o taie și o aruncă
afară.
Unde afară? Afară din adunare? Nu. Este aruncată
afară din trup. Nu mai primește sevă, nu mai aduce
roadă, și se usucă. (In. 15.4-6). Dar poate fi în adunare.
Vine la slujbe. Se roagă. Dă îndemnuri la rugăciune.
DAR E USCAT. Simți că te usuci spiritual? Simți că nu
ai putere spirituală? Nu mai ai sevă în tine? Puneți
întrebarea: „Nu cumva am fost tăiat?”
Biblia ne spune că primul lucru ce se întâmplă
după ce mlădița e tăiată și aruncată afară din trup,
se usucă. Nu ne spune pentru cât timp. Poate 10 ani,
poate 30 de ani. Nu te mulțumi că încă ești în ogor.
Dacă nu ai sevă în tine e problemă. „Cei neprihăniți
înverzesc, aduc roade și la bătrânețe, sunt plini de suc
și verzi.” (Ps. 92.12-15). Ești verde, plin de sevă și plin
de roade? Dacă simți că te usuci, Biblia ne spune că va
veni un APOI. Nu acum. Nu imediat. Nu azi. Nu știm
când, dar va veni un apoi, când toți cei uscați, fără sevă
și vlagă spirituală, fără roade vrednice de pocăință, fără
roada Duhului Sfânt, vor fi strânși de prin adunări, și
aruncați în foc să ardă. (Mt. 13.30; 39-40).
Psalmul 73:3, 4, 5 ne vorbește despre fericirea
celor răi: nimic nu-i tulbură, n-au parte de suferințele
omenești, nu sunt loviți ca ceilalți oameni. Ăștia nu au
treabă cu procesul numit curățare! Ăștia sunt mai
fericiți, deconectați de Vie. Pe ăștia nu-i deranjează
nimeni! Când toți ceilalți tremură că trece Vierul prin
corturi să mai curețe ceva, să mai îngăduie o încercare,

Interesant că după fiecare curățare,

aduci mai multă roadă.
Interesant că după fiecare încercare, mai
crești puțin. Interesant că ești mai calculat, că
ești mai pocăit, că ești mai aproape de Domnul!
Că rugăciunea ta e altfel, predica e mai plină de
putere, sfaturile pe care le dai sunt mai pline de
maturitate! Interesant că de fiecare dată,
încercarea mai aduce o experiență cu
Dumnezeu! Mai ai ce povesti la alții cum
Dumnezeu a lucrat! Mai faci o cercetare atentă a
vieții tale! Mai mergi la mărturisire o dată! Mai

Lumina Vechilor Cărări 4

ăștia uscați spun: „Slăvit să fie Domnul că nu a avut
treabă cu mine nici de data asta!” Ăștia nu mai au
experiențe noi cu Dumnezeu, ăștia trăiesc din amintiri
de pe vremea când erau conectați la Viță! „Vai, ce
frumos lucra Domnul! Cum mergeam în misiune…
Câtă credință aveam… M-am rugat și El a lucrat.” Și
auzim prin adunări: „De ce nu mai lucrează Domnul și
în ziua de azi, că în anul 80 am avut experiența aia și aia
cu Dumnezeu!” Păi în anul 80 erai conectat la Viță,
frate! De asta nu mai ai sevă, putere, experiențe cu
Dumnezeu, roade, suferințe. Dai vina pe predicator, pe
păstor, pe comitet, pe dirijorul de cor, pe oricine
altcineva - că de asta nu simți tu prezența Domnului în
adunare și nu se întâmplă minuni. Dar vreau să te
întreb: „Acasă, la tine în familie, ai experiențe cu
Dumnezeu? Se întâmplă minuni? Simți prezența
Domnului? Primești sevă? Stă Domnul de vorbă cu
tine?” Trist este că cei care nu au fost curățați, nu au
adus rod. La urmă așteaptă răsplată: „Doamne, dar nu
am fost noi mlădițe? Nu am fost noi în ogor? Am avut
și experiențe cu Tine în anii 80!?” „Plecați de la Mine
Creatură originală, cu însușiri de excepție,
cameleonul este o reptile arboricolă întâlnită în zonele
tropicale. Adesea singuratic, trăiește preponderant în
copaci, dar este capabil să alerge rapid în cazul în care
este amenințat. Adaptat la viața arboricolă și la
vânătoarea de insecte, are corpul puternic comprimat
lateral iar degetele picioarelor sunt orientate în două
laturi opuse, formând un clește cu care se prinde ferm de
ramuri.
Cel puțin două caracteristici sunt deosebite la
această specie: schimbarea culorii pielii și privitul
simultan în două direcții diferite. Este răspândit în
Spania, Portugalia, Grecia, India, dar cel mai răspândit
este în Africa, în mod special în Insula Madagascar,
unde se pot întâlni jumătate din reprezentanții acestei
familii. Apropo, există 160 de specii diferite de
cameleoni, majoritatea fiind pe cale de dispariție.
Cameleonismul însă, dimpotrivă, e în floare!
În Levetic 11:30 este
așezat alături de animale
foarte diferite, stigmatizate
de oameni de-a lungul
veacurilor datorită unor
năravuri demne de a fi
satirizate: „ariciul, broasca,
broasca ţestoasă, melcul şi
cameleonul.” Să-l privim
mai îndeaproape, în funcție
de caracteristicile sale din
care putem extrage
învățăminte variate:
1. Capacitatea de a-și
schimba culoarea pielii.
Această uimitoare adaptare i
Lumina Vechilor Cărări
că nu vă cunosc, toți cei ce ați lucrat fărădelege!”
„Suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți odată cu
lumea! Suntem curățați, ca apoi să nu fim aruncați în
foc.” (1Co.11.32). Va veni un apoi …
Concluzie: pentru cei care mai suferiți, mai
plângeți și din încercare în încercare mergeți: vedeți că
prin fiecare încercare învățați ceva nou și sunteți mai
aproape de Domnul. Stați liniștiți. Asta e calea. Slăviți
pe Domnul! Bucurați-vă în necaz… „Că știm că
necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în
încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea.” (Rm.
5.3). Aveți nădejde că sunteți pe calea spre Împărăție.
Pentru cei uscați spiritual, care nu vă tulbură
nimic, care nu aveți parte de suferințe omenești, care nu
aveți sevă și roade - dar aveți saci cu bani în pod -
pentru cei care trăiți din amintiri de pe vremea când ați
fost conectați la sursă - Pocăiți-vă! Mai aveți o șansă…
că va veni un apoi, când veți fi arși.
Pârâianu David – Galați
-a creat popularitate printre celelalte reptile, în ciuda
înfățișării nu prea atrăgătoare. Niște celule pigmentare
din piele, numite cromatofore, sunt fin reglate hormonal
în funcție de diferiți stimuli, rezultatul fiind camuflarea
în mediul ambiant (de exemplu, între pietre are culoare
cenușie, iar între frunze este verde) și nu în ultimul rând,
comunicarea cu ceilalți indivizi din specie, care se
găsesc în preajmă. În Scriptură, avem multe exemple de
oameni cu un comportament de acest gen, numiți de noi
și „purtători de măști” sau „oameni cu mai multe fețe”.
În acest dezgustător carnaval, fariseii au ocupat un loc
fruntaș, Ioan Botezătorul și Domnul Isus demascându-le
adesea caracterul lor reptilian („pui de năpârci” Matei
3:7; 12:34; 23:33).
Temerarul misionar pentru neamuri, face o
afirmație greu de înțeles pentru cei neștiutori sau
nestatornici: „Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să
câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi
când aş fi fost sub Lege
(măcar că nu sunt sub Lege),
ca să câştig pe cei ce sunt
sub Lege;” (1 Corinteni
9:20). Mulți dintre creștinii
români plecați peste hotare
își argumentează încă trăirea
lumească, prin cuvintele
versetului de mai sus.
Integrarea în culturi diferite
cu riscul încălcării
principiilor biblice, nu poate
avea decât efecte dăunătoare.
Așa s-au umplut unele
adunări de comportamente
pseudocharismatice, de
5
obiceiuri păgâne și îmbrăcăminte demnă de batjocura lui
Hanun. Apostolul Pavel nu se transformă în iudeu, ci
empatiza cu acesta. Nu slujea Legii, ci reliefa greutatea
respectării ritualurilor, vorbind despre ea la persoana I,
pe un ton smerit. Tunderea părului în Chencrea este o
excepție de care s-a căit desigur, el, care îl apostrofează
pe apostolul Petru: „Când i-am văzut eu că nu umblă
drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în
faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca
neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să
trăiască în felul iudeilor?” (Galateni 2:14).
Un alt aspect se evidențiază la acea categorie de
păstori, evangheliști, prooroci etc. care își schimbă
vorbirea sau conduita în funcție de cum bat vânturile sau
de cât de duhovnicească sau lumească este Biserica în
care se află la un moment dat. Alții mimează o smerenie
profundă în timp ce stau pe banca adunării iar în exterior
se comportă în mod ușuratic, delectându-se de exemplu
cu glumele nesărate ale colegilor de serviciu ori chiar
contribuind și ei cu câte un banc...
Bârfa, poate fi considerată și ea ca făcând parte
din caracterul cameleonic. Caz real: Erau doi frați în
Domnul, buni prieteni, doar că unul dintre ei care avea
un băiețel de 3-4 ani, obișnuia să-l bârfească pe celălalt,
de față cu băiatul său. Într-o bună zi, fratele bârfit intră
în casa prietenului, dar nu îl zărește decât pe băiat, care
îi spune că trebuie să sosească și tatăl său în curând. În
această așteptare, fratele vede că băiatul îi privește fața
cu insistență, din toate unghiurile. Întrebându-l de ce se
uită așa la el, acesta îi dă următorul răspuns: „Tata mi-a
zis că dumneata ai mai multe fețe, dar văd că nu ai decât
una singură!”
Schimbarea pocăinței în funcție de mediu
social, conjunctura politică, cultură, concepții
filozofice sau gradul de modernizare este categoric
interzisă de Cuvântul Domnului: „Să nu vă potriviţi
chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin
înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia
lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi
desăvârşită.” (Romani 12:2).
2. Privitul simultan în două direcții diferite este o
altă capacitate a cameleonului, fiind dată de conformația
și elasticitatea mușchilor ce antrenează ochii, aceștia
primind comenzi separate din partea creierului.
Dima, cândva un slujitor devotat, a început să
privească alternativ spre tarabele lumii și spre minunile
sau vindecările apostolice. Rezultatul a fost despărțirea
de ogorul Domnului și pășirea spre apostazie: „Căci
Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit
şi a plecat la Tesalonic.” (2 Timotei 4:10). Eutih este și
el un simbol al celor ce stau pe tocul ferestrei, trăgând
cu ochiul când spre gunoaiele lumii, când spre
manifestările harului dumnezeiesc. Nu ni s-a întâmplat
oare să fim cu ochii de carne în adunare, iar cu cei
lăuntrici să hălăduim peste mări și țări sau printre banale
lucruri cotidiene? În timp ce fratele Smith Wigglesworth
predica unei mulțimi de oameni, o femeie aflată în
primul rând, nu a încetat să-l privească admirativ tot
timpul. Crezând că a fost pătrunsă de mesajul
Evangheliei, a fost bucuros când la final, acea femeie s-a
apropiat de el. Dar în loc să fie interesată de mântuire,
aceasta l-a întrebat: „Cine v-a pus dantura această
minunată, fiindcă v-am admirat-o tot timpul cât
dumneavoastră ați predicat?”
Lumina Vechilor Cărări
Să avem, dar ochii pironiți spre răsplătire, fiindcă
tot ce se vede a fost creat din lucruri care nu se văd iar
lucrurile care nu se văd sunt eterne.
3. Adaptarea la viața arboricolă este dată de
conformația corpului. În special degetele și coada
reptilei se prind cu mare ușurință de crengi, oferindu-i
stabilitate și siguranță. Am observat că toți acei care nu
slujesc Domnului în Biserică, datorită unei chemări
divine, ci din alte motive și pricini, țin totuși cu dinții de
statutul lor. Se agață de orice argumente, resping
sfaturile ce li se par că îi plasează într-o lumină
nefavorabilă și nu în ultimul rând, devin oportuniști,
adică se folosesc de orice ocazie, indiferent de natura ei,
numai să câștige din ea. Ioab, generalul de armată
evreu, s-a prins și el de coarnele altarului în speranța
unei salvări, dar sabia dreptății nu l-a ocolit. (1Împărați
2:28).
E o mare înșelăciune să gândim că vreun dar sau
vreo slujbă primită cândva din partea Domnului, ne va
scuti în ziua judecății în cazul în care călcăm strâmb, cu
bună știință. După majoritatea ilustrațiilor, șarpele ce
amăgise pe Eva, apare între ramurile pomului
cunoștinței binelui și răului. Să nu ne mire faptul că și la
cele mai înalte nivele, spiritul cameleonic își poate lăsa
amprenta.
4. Limba extrem de lungă este mobilă și
lipicioasă. La anumite specii, ea poate fi mai lungă cu
până la 1,5 ori față de lungimea corpului! Conform
diverselor studii, în medie, femeile vorbesc de trei ori
mai mult decât bărbații, de aceea au fost semnalate
văduve tinere care: „... sunt şi limbute şi iscoditoare şi
vorbesc ce nu trebuie vorbit.” (1Timotei 5:13). Asta nu
înseamnă că bărbații nu trebuie să vegheze pe această
latură. Cunoaștem fiecare dintre noi genul de predicatori
fără sare și untdelemn, care nu mai știu să se oprească
sau: Uneori încep cu bine, cade mierea strop cu strop/Și
-ar fi bună predicarea dacă ar ști să pună stop. S-ar zidi
cu mic cu mare, urmărind cerescul plan,/N-ar mai fi
învățătura ca și un diazepan.
O altă problemă apare datorită lipiciului de pe
limbă despre care este scris: „prin vorbiri dulci şi
amăgitoare, ei înșală inimile celor lesne
crezători.” (Romani 16:18). Astfel se predică un fel de
dragoste ce îmbrățișează atât valori cât și gunoaie...
Ispititorul oferă mereu lucruri cât mai atrăgătoare,
folosind cuvinte alese pentru a-și atinge scopul. „Tot
vorbindu-i, ea l-a ademenit şi l-a atras cu buzele ei
ademenitoare.” (Proverbe 7:21).
5. Cea mai mică reptilă din lume, face parte din
familia cameleonilor și măsoară abia 3 centimetri, fiind
descoperită în anul 2012, în Insula Madagascar. Această
vietate, nu este greu de prins, dar este foarte greu de
văzut, datorită camuflajului și dimensiunilor reduse.
Așadar, pentru a depista duhul cameleonic, trebuie
deseori să cerem lumină de la Duhul Sfânt. Raza
cerească poate să separe în mod precis originalul de
artificial și autenticul de imitație.
Bazga Toader Dorel - Bistrița
6
 Femei prigonite pentru credință!
În anul 51, împreună cu părinții mei a fost judecată
și o soră care în timpul războiului a terminat școala pentru
asistente și împreună cu războiul a ajuns la Berlin. Fiind
necredincioasă, acolo printre fete, a găsit niște surori care
erau botezate cu Duhul Sfânt. A crezut acolo, a primit
botezul cu Duhul Sfânt și s-a întors acasă. A fost arestată
împreună cu alți prieteni de-ai noștri. Era tânără și... destul
de frumoasă. În afară de școala pentru asistente, mai avea
ceva școli terminate.
Se făceau cercetări foarte aspre cu fiecare arestat.
Era acolo între judecători un Kgb-ist foarte înrăit; numele
lui de familie era Elizarov. Niciun milițian din judecătorie
nu o putea înfrânge pe sora aceasta. Elizarov a spus:
_Dați-mi-o mie că eu știu cum să îi scot din cap
credința. Eu am lucrat și cu recidiviști; când îi interogam
niciunul nu putea să reziste. Mai voia încă o steluță pe
epoleții lui. A început s-o interogheze. În timpul nopților
de interogare, ea mergea să se culce puțin, apoi peste 15-
20 de minute era chemată iarăși la interogatoriu. I-a pus și
ace sub unghii, degetele în ușă și foarte mult o chinuiau cu
oboseala; nu putea să se odihnească deloc. Interogatorii și
iar interogatorii în care era întrebată despre aceleași
lucruri la nesfârșit. Și batjocuri fel de fel. A folosit ceea ce
știa mintea lui. Ea a obosit foarte tare, nu mai avea putere.
A început să se roage Domnului:
_ Doamne, ia-mi viața că eu de acum nu mai pot să
trăiesc ! Nu mai am putere, ia-mi viața!
Ajunsă în starea aceea, într-o noapte a venit de la
interogatoriu și se ruga, se ruga și cerea de la Domnul,
moarte. Numai s-a așezat puțin și era chemată iar la
cercetare. Nu s-a odihnit deloc. Plângea și plângea și de la
această suferință, fața i se umflase; de asemenea mergea și
greu. A chemat-o iarăși la interogatoriu. I-a deschis
camera și stătea în ușă. El i-a spus:
_ Apropie-te și așază-te la masă.”
Ea a venit și s-a așezat pe un scaun. El s-a uitat la
dânsa și s-a tulburat foarte tare. Se uita în ochii ei și umbla
foarte agitat prin cameră. Devenea din ce în ce mai
îngrozit. La un timp se apropie și pune mâna pe umărul ei.
Numele ei de familie era Smotriti sau „cel ce privește”, în
rusă. Numele mic era Galina.
_ Galea, tu ești pe o cale dreaptă. Cum ai stat așa,
să stai și mai departe ! Eu vreau să-ți spun: cu tăria pe care
ai avut-o, inima mea și sufletul meu s-a zdruncinat. Eu îți
spun pe de-a dreptul: dacă tu nu credeai în adevăratul
Dumnezeu, n-ai fi rezistat la chinurile ce le-am folosit.
Prin mâinile mele au trecut zeci de inculpați, de
recidiviști, și nu mi-au rezistat niciunul. Dacă nu ar fi
existat un Dumnezeu adevărat, tu nu rezistai.
Fata tăcea. După un timp o întreabă:
_ Îți este greu?
_ Nu-mi este ușor.
_ Din pricină că tu ai fost tare și neclintită și spui că
este un Dumnezeu viu care te-a ajutat și spui sincer, tu ai
fost aceea care mi-ai cucerit sufletul cu tăria și bărbăția
care ai avut-o. Din minutul acesta și eu cred în Dumnezeu.
Te rog să mă ierți că eu m-am purtat în felul acesta cu
tine. Eu acum sunt fratele tău prin sângele lui Hristos.
Cu lacrimi s-a pus în genunchi și se ruga pentru
Lumina Vechilor Cărări
iertare. Se mărturisea în fața ei și spunea ca Dumnezeu să-
i dea putere să rămână tare în hotărârea lui. Ridicându-se
spune:
_ Galea, dă-mi mâna. Eu vreau să dăm mâna și să
spui ca o soră ce ești în Hristos că eu am milă din partea
Domnului, că pot căpăta iertarea păcatelor mele și că
Dumnezeu s-a apropiat de mine și din ziua de astăzi și eu
sunt voi sluji Domnului.
Și-a cerut încă o dată iertare și a spus:
_ Să ne rugăm împreună și roagă-te pentru mine ca
Dumnezeu să mă ajute să rezist, că și eu voi fi în curând
prigonit ca tine. Pe mine mă vor judeca, dar eu sunt gata
să mă duc să sufăr. Cum tu ai răbdat toate, Dumnezeu să
mă ajute și pe mine să rabd.
A plâns...
_ Iartă-mă și în viață nu-ți mai aminti că eu am fost
așa călău.
Apoi a deschis sertarul de la masă, a luat toate
documentele care erau acolo, pistolul și carnetul de partid.
Luându-și rămas bun a spus:
_ Galea, mergi cu Domnul Isus! Eu de acum mă
duc la suferință, dar adu-ți aminte de mine în rugăciunile
pe care le vei înălța către Domnul.
El a ieșit și a uitat să-i spună să meargă la locul ei
de odihnă. Undeva la mai mult de zece minute au venit
doi oameni și au început s-o apuce, s-o zdruncine.
_Ce ai făcut cu omul acesta?
Și ea spunea:
_Nu am făcut nimic.
_Cum nu ai făcut nimic? El a intrat în cabinet, a
aruncat dosarele toate, a aruncat pistolul, a scos carnetul
de partid și a spus că „...eu de azi sunt un om ce cred în
Domnul; judecați-mă ca pe un om al credinței. Primesc
orice suferință pentru Hristos. Ea mi-a deschis drumul
spre mântuire și eu de astăzi sunt creștin; faceți cu mine ce
vreți.”
Și insistau prinzându-i brutal fața în palme și
întrebând-o mereu:
_Ce ai făcut cu dânsul?
Ea a început să plângă.
_Nu am făcut nimica, Dumnezeu a făcut ceea ce
vedeți voi. Dumnezeu este Acela care poate dintr-un călău
să facă un copil al Lui. Așa este plin de milă Dumnezeul
nostru.
Au început să vorbească unul cu altul. Și cine
conducea acolo a spus să fie judecată cât mai repede;
prima judecată să fie cu ea ca nu cumva și pe alții să-i
atragă în credința ei. Aceea a fost ultima interogare a ei.
Ea cerea moarte pentru dânsa, dar nu a primit
moarte, ci un păcătos s-a întors la Domnul. Prin răbdarea
ce a avut-o a putut să câștige un suflet. A fost judecată și i
s-au dat 25 de ani de închisoare, dar nu a stat atât. A stat
cinci ani și jumătate și în anul `56 a venit din pușcărie.
Era din Biserică de la mine.
Relatare de Petru Cernozub,
translatare de Steopa Gherasim,
prelucrare ####
7
 (Continuare din numărul trecut)
Principiul 3 – Nu treziți dragostea până nu
vine ea!
_ Adelin, ce înseamnă o mie de zile ? - m-a
întrebat fratele meu mai mic.
Veni­sem acasă într-o vizită surpriză, pentru că
mi se făcuse dor de ai mei. L-am privit oarecum
nedumerit, neștiind la ce se referă. Eu știam ce
înseamnă cele o mie de zile, dar de unde știa el de ele?
_ Ce vrei să spui?
_ Păi acum câteva zile mi-a apărut pe telefon o
alarmă și un mesaj care spunea: „O MIE DE ZILE”,
pe telefonul pe care mi l-ai dat tu.
„Aha!”, mi-am spus în mintea mea. Așa a aflat
el de micul meu secret. Apoi cu voce tare am
continuat:
_E vorba despre un principiu pe care îl am de
când am plecat de acasă. M-am hotărât ca o mie de
zile să evit activ orice relație sentimentală cu o fată.
_Aha...
_Pentru că mi-am dat seama că una dintre cele
mai mari ispite pentru tineri, este să trezească
dragostea înainte de vremea ei.
_Și de ce ai ales o mie de zile? Și acum, că au
trecut zilele, ce o să faci?
_Am ales atunci așa pentru că mi s-a părut un
număr interesant. Dar între timp mi-am făcut un
principiu mai clar.
_Încă o mie de zile?
_Nu, nu am mai hotărât așa, ci m-am hotărât să
nu mă căsătoresc până nu ter­min școala.
_Da, înțeleg... Și te-a ajutat acest prin­cipiu? Ai
fost ispitit și tu să începi o rela­ție?
_Tu ce zici?, l-am întrebat eu.
_Cred că da...
_Bineînțeles că m-a ajutat și încă foar­te mult. O
cunoști pe C... la câte presiuni a făcut asupra mea, atât
ea personal cât și prin alții, fără un principiu ferm... nu
știm ce aș fi făcut... Nu este ușor, vezi tu, pentru că
este vorba de sentimente și chiar dacă la început o
persoană îți este indiferentă sau chiar antipatică dacă
nu ai principii ferme, de la care să nu te abați, oricât de
tare ai fi poți cădea...
Fratele meu mă privea puțin nedumerit. Nu mai
abordasem cu el subiectul acesta, dar vedeam în ochii
lui interes. Am conti­nuat:
_E vorba de sentimente, de aceea spune
înțeleptul că inima trebuie păzită mai mult decât orice,
căci din ea ies izvoarele vieții. M-am hotărât să îmi
Lumina Vechilor Cărări
păzesc inima de sentimente, înainte de vreme. Dacă nu
aveam dinainte principiul acesta, eram de mult
îndrăgostit... și nu era bine.
_Și cum, vrei să spui că nu te-ai îndrăgostit?
Când te îndrăgostești, te îndrăgostești... ce poți să mai
faci? - m-a întrebat fratele meu mai mic, evident
interesat de subiect.
_Ei, uite că nu e chiar așa... - i-am răspuns -
pentru că înțeleasă corect, dragostea nu este doar un
sentiment, ci este o alegere. Și este într-adevăr posibil
să alegi să nu te îndră­gostești. Și asta ți-o spun din
experiență.
Cum să (nu) te îndrăgostești
Dragostea poate fi înțeleasă în multe feluri și de
cele mai multe ori confuzia cu privire la ce este
dragoste și ce nu este, îi pune pe mulți tineri în
dificultate. Este un subiect foarte larg și tratarea lui în
detaliu depășește cu mult scopul acestui articol. Aș
vrea să amintesc însă acum un as­pect al dragostei pe
care l-am înțeles ca tânăr și care m-a ajutat foarte
mult: dragostea este în primul rând o alegere.
Dumnezeu a ales să ne iubească, nu a avut nevoie
de niciun motiv să o facă. Nouă ne spune la fel, ca o
poruncă, să ne iubim unii pe alții, cu o dragoste
fierbinte, apoi în alt loc spune că soții să își iubească
soțiile... Dacă nu ar fi vorba de o alegere care să țină și
de voința noastră, nu ne-ar spune așa. Pe de altă parte
și în sens negativ ni se spune să nu iubim lumea,
nici lucrurile din ea. Înțeleg astfel că se poate
ajunge la o stare în care să avem control asupra
sentimentelor noastre, asupra a ceea ce iubim și ce
nu.
Ca obiecție, cineva mi-a spus: „nu ai cum...
dragostea este mai tare ca moartea...” Așa spune oare
Cuvântul Domnului? Nu chiar așa, ci: „Dragostea este
tare ca moartea”; deci este la fel de tare și alegerea
dacă iubim sau dacă lăsăm sentimentele să moară. Poți
să „te îndrăgostești” fără să vrei uneori, dar să iubești
în adevăratul sens al cuvântului este o alegere. Nu
vreau să pară că raționalizez atât de mult subiectul,
încât să nu țin cont că dra­gostea este bineînțeles și un
sentiment, că uneori nu avem control absolut asupra
sentimentelor noastre... Ce vreau să spun este că
ultimul cuvânt și - lucrul cel mai important este ceea
ce facem ca rezultat al sentimentelor noastre, adică
alegerea noastră. Înțelegerea acestui lucru este
esențială pentru a putea vorbi de a nu trezi dragostea.
8
Un tânăr matur alege să iubească. Dragostea este un
act voluntar, intenționat, ca răspuns al unei alegeri
conștiente. Astfel, dragostea poate să fie prin acțiunile
noastre, trezită sau nu.
Când se trezește dragostea?
Cum poți ști când e timpul ca să trezești
dragostea? Asemănător cu trezirea din somnul fizic.
Dacă nu sunt alți fac­tori care să îți perturbe somnul,
cum ar fi gălăgie sau lumină puternică sau alar­ma
unui ceas deșteptător, corpul se tre­zește singur când s-
a odihnit îndeajuns. Bineînțeles dacă este sănătos și nu
are lip­să de odihnă acumulată din zilele precedente.
La fel și un tânăr matur va înțelege când a venit timpul
dragostei. Și în­țelegerea aceasta vine în primul rând
din interior, ca o convingere clară că a venit timpul
iubirii. De aceea o curăție a ochilor și a minții este
foarte importantă, pentru a fi convins că atunci când se
trezește dragostea, este timpul ei și nu rezultatul unor
factori exteriori. Unii tineri, cu precădere băieți, pot fi
treziți dinspre exterior, prin privire. Câte „ceasuri
deșteptătoare” nu sunt astăzi în lume...
_De ce ai început acum o relație, dacă nu vrei să
te căsătorești? - l-a întrebat un slujitor pe un tânăr.
_E cea mai frumoasă din adunarea noastră și
dacă nu acționez acum, mi-o ia altul înainte.
Multe fete nu își dau seama de efectul pe care îl
pot avea asupra băieților prin atitudinea lor, prin
îmbrăcămintea lor, prin felul în care se raportează la
băieți. Nu vreau să arunc toată vina pe surori, nici­
decum, dar vreau să vă atrag atenția asupra acestui
aspect foarte important și anume că se poate trezi
dragostea înainte de vreme, prin felul în care tinerii se
raportează unii la alții. De asemenea băieții la rândul
lor trebuie să vegheze, căci ispita paște la orice privire,
pentru că trăim în­tr-o lume suprasaturată de păcat și
plină de imagini care pot întina ochii și mintea.
Alți tineri, cu precădere fetele, pentru că ele au
de regulă o imaginație mai bogată, trebuie să vegheze
mai mult cu privire la gândurile lor. Ele sunt în general
în pericolul de a-și crea o lume imaginară, de multe ori
alimentată de idei greșite, preluate din roma­ne, filme
sau alte surse nepotrivite. Astfel se poate intra într-o
psihoză a mărita­tului, așa o numește un scump frate.
Și pe fondul unei treziri precoce a dragostei, i se poate
părea că un băiat s-a uitat mai mult la ea, că i-a zâmbit
mai nu știu cum, când a salutat-o și gândurile încep să
lucreze și să trezească dragostea înainte de vremea ei.
Îmi aduc aminte de ce mi s-a întâmplat pe când
eram încă la liceu. Am spus o poezie într-o adunare
din zona noastră. După câteva zile mă abordează o
soră din acea adunare, ca să mă ia la rost că de ce dau
speranțe unei fete, dacă nu am niciun gând serios. Am
rămas perplex neștiind despre ce era vorba. De fapt
unei fete din adunarea respectivă i s-a părut că atunci
când am recitat poezia, m-am uitat fix numai la ea și
crezând că am gânduri se­rioase, se aștepta să o
abordez după ter­minarea slujbei sau în zilele ur­
mătoare. Eu nici măcar nu știam cum o cheamă pe fata
Lumina Vechilor Cărări
respectivă.
O strategie eficientă pentru a evita astfel de
situații, este o relație apropiată, des­chisă și sinceră cu
părinții. Este deosebit de bine atât pentru fete cât și
pentru băieți, să poată să discute orice frământare cu
părinții, pentru a le cere sfat. Iar părinții înțelepți îi vor
ajuta pe copiii lor să fie echilibrați și să privească
lucrurile matur. Foarte important pentru părinți este să
nu accepte situații în care copiii lor să stea timp
îndelungat în relații sentimentale îndelungate, când nu
poate fi vorba de căsătorie. Nu este sănătos. O nădejde
amânată îmbolnăvește inima.
Nu vorbiți tare ca să nu treziți copiii
Părinții și frații mai mari trebuie să aibă grijă ca
nu cumva să trezească în cei mai mici sentimente și
gânduri pentru care nu a venit încă timpul potrivit. Să
luăm un caz real, pe care îl cunosc personal. Duminică
dimineață vine un grup de tineri în vizită la adunare.
După slujbă sunt chemați la masă, într-o familie.
Aștep­tând să se pună masa, o tânără dintre musa­firi
intră în discuție cu băiatul de clasa a VII-a a familiei
gazdă, un băiat precoce, dezghețat pentru vârsta lui. În
decursul discuției la un moment dat spune tânăra:
_Tu ești un băiat frumos și deștept; eu am două
surori acasă, de vârsta ta: una blondă cu ochii verzi și
alta brunetă; cred că te-ai potrivi de minune cu una
dintre ele. Să vii pe la noi și îți fac cunoștință cu ele.
Aceste câteva cuvinte au avut un efect profund
asupra băia­tului; știu asta pentru că eu sunt acel băiat.
Și de atunci s-au trezit în mintea mea gânduri care
puteau să mai doarmă câțiva ani buni. Eu cu cine m-aș
potrivi? Cu cea blondă sau cu cea brunetă? Cum va fi
când voi fi destul de mare să pot să vorbesc cu o fată...
Mulțumesc Domnului că m-a ajutat să înțeleg după
aceea principiile de care vă vorbesc și să nu ajung în
situații de care să îmi pară rău mai târziu. Uneori se
aruncă vorbe față de copii, vorbe care ar putea trezi
dragos­tea înainte de vremea ei. „Hai că am eu o fată
pentru băiatul tău... hai să ne facem neamuri...” Alteori
problemele fraților mai mari privitoare la relații sunt
dezbătute de față cu cei mai mici; bineînțeles că
subiectul căsătoriei trebuie abordat cu copiii, dar
trebuie să fie o acțiune intenționată, planificată, în care
părinții să își educe copiii cu privire la acest subiect pe
măsura vârstei și a înțelegerii fiecărui copil. Ca cel mai
mare frate din familia noastră, mi-am dat seama de un
fapt important: fie că vrei sau nu, acțiunile fraților mai
mari vor influența pe cei mai mici; de aceea este
nevoie de o atenție specială, mai ales pentru primul
care se căsătorește într-o familie pentru că el devine un
standard, la care se vor raporta toți frații lui după el.
(Va urma...)
Adelin Nemeș - Hunedoara
9
 În spital am fost și ortodox !!!
În anul 2003 am ajuns și la secția „Fizioterapie”
a aceluiași spital. Am fost internat în salonul nr. 2,
împreună cu fratele Moise Luciu din biserica noastră,
„Gloria” din Bujac și cu fratele baptist Ioan Curta din
Zărand. Ne-am bucurat prin cântări până noaptea
târziu, însă oarecum eram mâhnit, deoarece cel puțin în
acel moment nu era teren favorabil pentru a misiona
prin saloane. În plus, într-un salon de femei de lângă
noi, era o profesoară în vârstă de 28 de ani, căsătorită
cu un ofițer, care era foarte nervoasă și încrezută.
Obișnuia să îi trateze pe toți cu un aer vădit de
superioritate; cu dânsa nimeni nu putea să se înțeleagă,
pentru că dacă o salutai, te întreba ce ai cu dânsa iar
dacă n-o salutai, te lua tare, pe cealaltă parte:
_ Ce? Nu știi să vorbești, nu știi să saluți ?
De aceea cred că era într-adevăr o femeie extrem
de dificilă și aproape imposibil de abordat. Dar
deodată, vocea lăuntrică ce mi-a vorbit de atâtea ori în
celelalte secții ale spitalului, la care am mai peregrinat
prin saloane, aceeași voce a început tot mai insistent, să
-mi amintească și să mă întrebe: Ce profesie a avut
primul rod al Golgotei? Tâlhar. Ce profesie avea Maria
Magdalena când a primit mântuirea? Prostituată. Da?
Și dacă acești mari campioni ai păcătoșilor au fost
iertați și primiți în Harul mântuitor, această răzvrătită și
îngâmfată nu poate fi smerită și mântuită de același
Mântuitor? Poate de aceea am rânduit Eu ca această
femeie să vină aici în același spital, odată cu tine. Deci
te pregătește că îți voi da Eu lumina necesară și prilejul
potrivit pentru ca această femeie mândră în sinea ei să
fie coborâtă cu picioarele pe pământ! În curând va veni
și momentul acesta ! M-am minunat din nou de
călăuzirea divină, dar nu mi s-a spus în detaliu cum se
va derula această acțiune mai mult decât interesantă.
Iată însă că într-o seară o văd pe „simpatica” noastră
doamnă că stă la masa de pe coridor și citește o carte.
Mi-a venit imediat ideea provocatoare: am intrat în
salon și i-am făcut fratelui Moise Luciu propunerea ca
el să încerce să se apropie de doamna profesoară, iar el
a acceptat și a ieșit imediat afară cu Biblia în mână și a
început să-i spună câte ceva din Scriptură. Însă numai
peste câteva clipe a revenit în salon, descurajat și
resemnat, declarând că într-adevăr femeia în cauză este
una dificilă, cu care nu se poate discuta, mai ales
lucruri spirituale. Pe loc mi s-a mâhnit sufletul, dar într
-o clipă mâhnirea sufletului a fost spulberată și
înlocuită de o lumină cerească, ce mi-a învăluit toată
ființa și care m-a luminat cu duhul cunoștinței, în așa
fel încât mi s-a arătat „planul de bătaie” și chiar mai
mult de atât: cum anume să încep. A fost din nou ceva
Lumina Vechilor Cărări
minunat, încântător și admirabil. Așa încât cei doi frați,
colegi de salon, au observat imediat o schimbare pe
fața mea iar o hotărâre neobișnuită m-a făcut ca în
clipa următoare să mă ridic brusc de lângă ei, spunându
-le scurt și hotărât:
_ Plec pe coridor să încerc să discut și eu cu
doamna aceea capricioasă. Vă rog să intrați și voi în
luptă și să mă susțineți în rugăciune!
Încă înainte de a mă desprinde de lângă ei,
lumina ce am primit-o m-a făcut să înțeleg că începutul
trebuie făcut neapărat cu întrebarea: „Ce carte citește
ea.” Iar apoi restul dialogului se va desfășura cursiv,
simplu și de la sine. Așa a și fost. Am plecat la luptă cu
Domnul ! Mi-a venit inspirația de a simula că, de fapt,
nu aș avea nimic de împărțit cu dânsa și nici de vorbit
nimic, că întâmplător mă aflu trecând prin zonă. Am
ieșit din salon iar când am ajuns în dreptul ei am tras
cu credință „primul cartuș”:
_ Domniță - dacă nu vă supărați - ce carte citiți ?
Am zis asta doar așa ca s-o trag de limbă și s-o
fac să vorbească. Și apoi am așteptat ca un „sfinx”
răspunsul, care eram sigur că va veni, dar nu știam cum
anume.
_ Păi… - zise interlocutoarea mea, oarecum
plictisită și deranjată de curajul meu de a o întrerupe, -
ce să citesc? Citesc o carte de dragoste, un roman
incendiar care în timpul citirii face ca sângele să curgă
prin vene cu mare viteză !
Apoi se uită pieziș și disprețuitor spre mine.
Probabil că în cugetul ei și-o fi zicând așa, la mișto:
„Uite domnule, bătrânelul acesta de 70 de ani și care
umblă în trei picioare (căci eu umblam cu bastonul),
îmi face curte ! Hai că-i bună !” Și dă să citească mai
departe, dar n-are timp, căci bătrânelul n-are astâmpăr
și continuă „hărțuiala”, căci aveam în buzunar „harta
cu planul de bătaie” asupra ei, după desfășurarea căruia
îngâmfata doamnă trebuia smerită totalmente și pusă în
gardă de multe lucruri din Biblie cu care domnița
noastră nu prea avusese tangență în viață. Iar eu am
continuat discuția tot așa, într-un mod atractiv ca să-i
mențin apetitul pentru vorbire:
_ Domniță, carte de dragoste ziceți că studiați ?
Să știți că și mie îmi plac problemele acestea de
dragoste. Chiar acum la bătrânețe.
Auzind una ca asta, domnița rămase perplexă,
uluită și zăpăcită de-a binelea iar acum, probabil că se
gândea că într-adevăr bătrânelul acesta, sărăcuțul de el,
chiar îi făcea curte, ori era smintit, ori în cel mai rău
caz, se afla sub influența alcoolului !
_Aș putea stimată domniță să vă cânt o cântare,
cea mai frumoasă cântare de dragoste din lume ?
10
 _Păi, s-o mai vedem și pe asta! zise dânsa tot
mai atentă și mai interesată de subiect, abandonând
complet cartea de dragoste pe care o avea în mână.
Am început cântecul, simțind și observând cum
se conturează la orizont o nouă și frumoasă victorie
asupra păcatului, chiar aici în spital. Așadar i-am
interpretat cântarea „Dragostea e cea mai sfântă dintre
daruri pe pământ; cu ea viețuiești în lume și nu vei
cădea nicicând !” La terminarea căreia doamna a
exclamat:
_Vai domnule, ce frumoasă cântare ! Așa o
cântare frumoasă încă n-am auzit! Spuneți-mi vă rog
repede, ce sunteți: penticostal sau baptist ?
_Domniță, eu sunt ortodox !
_Dumneavoastră ortodox? Eu da sunt ortodoxă,
dar dumneavoastră… Repet cu toată certitudinea: cred
că sunteți penticostal sau baptist, căci vorba și
cântările ce le-ați cântat serile trecute în salon și pe
care eu le-am auzit de pe coridor, confirmă pe deplin
și vă dau de gol că sunteți pocăit !
_ Domniță, vă spun încă o dată foarte serios:
sunt ortodox! Și încă un ortodox veritabil. Iar acum, în
câteva minute, o să vă demonstrez că dumneavoastră
nu sunteți ortodoxă.
_Cum vă permiteți să afirmați așa o absurditate
din moment ce nu m-ați văzut până în prezent
niciodată ? - răspunse ea indignată !
_Păi, dacă ziceți că sunteți ortodoxă, spuneți-mi
și mie ce înseamnă cuvântul „ortodox”!
_Nu știu ! - răspunse doamna din fața mea. Și
culmea domnule, că tocmai săptămâna trecută a fost
pe strada noastră părintele și dacă știam că acum voi
avea de furcă cu dumneavoastră și că mă veți încuia
așa ca pe un copil mic, atunci cu siguranță l-aș fi
întrebat, ca să știu ce să vă spun acum. Însă recunosc:
sunt învinsă.
_ Știți cum vine asta, doamnă ? Să zicem că eu
mă dau mare și zic că am lucrat mulți ani la Fabrica de
RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: „Mântuirea”
1. ZEL (vs. leneș, trândav) = râvnă, sârguință,
hărnicie, să faci cu pasiune și bucurie orice lucru bun.
2. Domnul Isus – casa lui Zacheu Luca 19:9.
3. A dat săracilor jumătate din averea lui și
celor pe care i-a păcălit le-a dat înapoi de patru ori.
Luca 19:8.
4. A intrat să găzduiască la un om păcătos!
Luca 19:7.
5. a) Să mântuiască ce era pierdut Luca 19:10 –
b) Domnul Isus.
6. „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci
cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei
neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
7. „Prin credință din inimă se capătă
neprihănirea și prin mărturisire cu gura se ajunge la
Lumina Vechilor Cărări
Vagoane iar dumneavoastră mă întrebați pe unde vine
asta, după care eu vă zic că nu știu unde se află această
Fabrică, m-ați mai lua ca om serios? Apoi să mă mai
laud că acolo, la Vagoane, eu am fost cel mai bun
sudor electric, însă când mă pui la probă, eu nu știu
nici să pornesc aparatul de sudură. Nu aș fi de râsul
lumii? Sigur că da! Ei, vedeți? Exact în aceeași
ipostază v-am prins și eu acum. Deci, mai sunteți
ortodoxă?
_Vă rog să-mi explicați și mie cum de sunteți
dumneavoastră ortodox, că asta chiar nu se mai poate.
_ Domniță, eu sunt baptist! Sunt baptist pentru
că „Baptist” înseamnă „botezat, scufundat în apă”,
însă sunt și penticostal, întrucât „penticostal”
înseamnă „botezat cu Duhul Sfânt” și în sfârșit sunt și
ortodox, pentru că acest cuvânt: „ortodox”, înseamnă
„drept credincios”. Și mergând pe fir mai departe și
consultând Dicționarul explicativ al limbii române,
constatăm că cuvântul „ortodox” este sinonim cu
„pocăit”; „credincios”; „creștin”, etc. Rămâne doar ca
dumneavoastră să puneți mâna pe Biblie, nu pe
romane de dragoste și să deveniți credincioasă cu
adevărat !
Până la ora unu noaptea m-a ținut în priză pe
coridor această distinsă, mândră și capricioasă
doamnă, punându-mi tot felul de întrebări cu privire la
mântuire iar în zilele următoare, toți cei care o
cunoșteau se mirau de comportamentul ei, care acum
devenise blând și mai modest. Ne-am despărțit și am
încredințat-o în mâinile Domnului, cu nădejdea că și
după aceia va mai căuta Calea Mântuirii. Domnului
Isus să fie slăvit și binecuvântat ! Amin!
(Va urma)
Mihai Popa - Arad
mântuire.” Romani 10:10.
8. „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la
mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul
nostru Isus Hristos .” 1 Tesaloniceni 5:9.
9. Petru lui Corneliu și celor din casa lui. F.A.
10:34-35.
10. Pavel și Sila – temnicerul din Filipi F.A
16:30.
11. Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit tu și
casa ta. F.A 16.31.
12. Credința și botezul. Marcu 16:16.
13. Lidia. F.A 16.14.
14. O ușă. Ioan 10:9.
15. Nepăsarea. Evrei 2:3.
11
 Acolo îți vei așeza darul pe altar !
(Continuare din numărul trecut)
De sus a mai putut vedea un lucru care l-a făcut să
înțeleagă cum a ajuns în vizuina ursului: undeva foarte
aproape de bârlog, pe un fel de cărăruie naturală formată
printre copaci, se găseau toate lucrurile lui, împrăștiate
care încotro. Însă de acolo, încă se vedea limpede o dâră
lăsată de ceva tras pe pământ, până la gura bârlogului...
Așa a înțeles că după ce a rămas fără cunoștință, căzut
jos, Dumnezeu a trimis ursoaica aceea să-l tragă la
adăpost ! Mai mult, animalul i-a adus și o bucată de capră
ca să aibă ce mânca când i-o fi foame !
Până aici toate bune, dar îi era frică să se îndrepte
într-o direcție oarecare pentru că nu putea crede că
animalul va fi la fel de binevoitor. Apoi nici nu s-ar fi dus
mai departe fără lucrurile lui. Așa că s-a gândit că cel mai
bun lucru ar fi să mulțumească lui Dumnezeu pentru
această nouă minune și apoi să încerce ceva. După
rugăciune a dat să se coboare spre lucrurile lui, dar urșii l-
au observat. Răspunsul lor l-a pus pe gânduri: mai întâi
ursoaica a scos un urlet fioros care nu mai semăna deloc
cu privirea blândă de mai înainte, apoi și progenitura ei a
scos și ea pe gâtlej o amenințare cât se putea de serioasă,
fără ca mamă-sa să-i mai stea în cale. Era limpede că
foaia s-a schimbat... Adam se găsea sus pe stâncă, dar nu
era prea sigur dacă nu cumva gazdele lui ar fi putut să
ajungă acolo și ele și doar în câteva momente...
Atunci a strigat cât a putut:
_ Doamne, dacă ai făcut minunea ca fiara asta să
mă găzduiască în casa ei, te rog, spune-i acum să mă lase
să-mi iau lucrurile...
Răspuns la strigătul lui, a răsunat valea de ecou.
Atunci și-a dat seama că locul unde se găsea era un fel de
găleată înconjurată de pante împădurite din care ieșeau ici
și colo, vârfuri stâncoase destul de înalte. Un alt răspuns
la strigătul lui a fost că din copacii din jur s-au ridicat
câteva păsări care la rândul lor au fost zărite de un vultur
destul de mic, dar și destul de ager să se repeadă după una
dintre ele. A privit pentru câteva momente vânătoarea de
pe cer, apoi și-a coborât privirea spre valea de sub el,
unde se găsea problema problemelor. Acolo a văzut un al
treilea răspuns la strigătul lui: urșilor li se pierdea urma în
pădurea din față. În următoarea clipă s-a repezit pe
bolovanii stâncoși de sub el, pentru a ajunge jos, unde a
mai zăbovit câteva clipe conștient că bârlogul lor era doar
la câțiva pași și locatarii lui s-ar fi putut întoarce oricând.
Dar cum altă ocazie mai bună nu se știa dacă va mai
prinde, s-a repezit spre lucrurile lui, înhățându-le din
mers, continuând să alerge la deal, cotind după stânci,
ocolind huciurile de brădet, până n-a mai putut alerga...
Apoi după câteva momente de răgaz în care aerul nu mai
dovedea să intre și să iasă din piept, s-a uitat în jur și și-a
dat seama că nu mai știe unde se găsește. Până acolo a
mers pe întuneric o noapte întreagă... Așa că a căutat cu
privirea un povârniș mai înalt și mai ușor de urcat, de
unde să se orienteze. Odată ajuns la locul cel mai potrivit
Lumina Vechilor Cărări
cu putință, a căutat să înțeleagă poziția soarelui ce lucea
pe cerul gol, așa cum era învățat încă din copilărie. Apoi
a cuprins cu privirea valea largă de sub el, ce se întindea
dincolo de un șirag de stâncării, departe spre răsărit. În
mare, relieful era cam același ca și în locurile de unde a
plecat de cu seară, satele lui Hacores, ceea ce l-a făcut să
înțeleagă că n-a ajuns prea departe. Ziua era la început,
dar îl aștepta o călătorie lungă, de aceea și-a ațintit
privirile spre nord, după cum i-au explicat vânătorii din
ceata lui Hacores, că se găsește regiunea Karaganda din
estul Kazahstanului. Acolo – după spusele oamenilor lui
Ciarik, ar fi ajuns moldovenii din Evghenia, între care ar
fi trebuit să fie și familia lui. Așa în mare, ar fi trebuit să
țină coasta muntelui, fără să coboare prea mult în văile
din stânga, nici să urce prea mult pe coastele muntoase
din dreapta, însă drum nu exista, nici alte cărări decât cele
ale fiarelor sălbatice sau cele formate natural prin păduri
sau dealuri golașe. A refăcut în minte zona cu relieful ei
și a zâmbit de unul singur la gândul la care a ajuns: acum
trei ani și aproape jumătate, călătorea spre miază-zi, legat
cu mâinile la spate, pe cealaltă parte a aceluiași munte –
partea de apus iar acum ocolea muntele pe partea de
răsărit, cu direcția spre nord. Ocolea muntele ca și evreii
în pustie...
_ Năzuiesc să nu înconjur muntele ăsta patruzeci
de ani...
Însă realitatea situației coboară pe oricine dintre
vise, la pământul din fața ochilor; era peste putință de a
deosebi de acolo de sus un „drum” spre nord, prin păduri.
Era de fapt zona unde a fost împreună cu vânătorii din
tribul lui Hacores, doar cu câteva săptămâni înainte, dar n
-ar fi vrut să se coboare iar în păduri. Pățania din
dimineața aceea era încă prea proaspătă în mintea lui. Așa
că s-a hotărât să călătorească mai degrabă coborând și
suind peste coastele vârfurilor muntoase, care erau mai
golașe și ofereau astfel o priveliște ochilor iar animalele
sălbatice trebuiau să fie mai rare.
Când a ajuns pe a doua coastă de munte și s-a oprit
să privească împrejurimile, a căzut de acord cu el însuși
să arunce o privire și în traista lui, unde avea două pâini
destul de mari, luate din casa de unde a plecat în seara
dinainte. Cotrobăind în ea, dă de un ștergar țesut după
modelele femeilor tadjice și care era cusut la capete cu
ață cărămizie, astfel alcătuia o mică trăistuță. Era sigur că
n-a pus așa ceva în traistă; atunci de unde putea fi ? Până
la urmă a ajuns la concluzia că femeia aceea a pus-o
acolo fără ca el să-și fi dat seama, din pricina tulburării
prin care a trecut când i s-a cerut să plece din sat. Când a
rupt firul cu care ștergarul era cusut, înlăuntru a găsit o
cantitate destul de mare de plăcintă cu măr și cu brânză.
_ Asta sigur n-am pus eu aici... – s-a trezit spunând
cu voce tare.
Era proaspătă încă... și gustoasă. Cum a ajuns în
traista lui n-a putut desluși deși cel mai probabil socotea
12

că i-a pus-o acolo nevasta lui Hacores. Numai că nu-și
putea da seama când... Dar având în vedere încordarea
care a simțit-o cu o seară înainte, fiind și întuneric, poate
că femeia aceea isteață o fi găsit un moment să strecoare
ștergarul ei în traista lui... „Inima mea te prețuiește !” i-a
venit iar în minte ca mai apoi să scuture din cap și să
spună cu voce tare, necăjit pe el însuși:
_ Altceva nu-mi pot aduce aminte ?
După ce a mâncat, și-a dat seama că a greșit locul
pentru ospăț, fiindcă acolo pe coasta muntelui, sub niște
tufișuri stufoase și pline de țepi, unde s-a adăpostit pentru
a mânca, nu se găsea apă. Asta s-ar fi putut găsi poate, în
următoarea vale unde urma să treacă. Și așa, coaste și văi,
trecând peste spinarea muntelui, a ajuns spre seară când s
-a confruntat cu cea mai deosebită problemă: unde să
doarmă ?! Dacă ar fi fost cel puțin doi, unul ar fi stat de
strajă în timp ce celălalt ar fi dormit; dar așa ? Și-a adus
aminte de primul stejar în care s-a cățărat în prima noapte
după ce a plecat din satul lui Toh și de faptul că și acolo l
-au găsit animalele sălbatice. Apoi nopțile din grota cu
aur a lui Toh... Pentru a găsi copaci buni de cățărat ar fi
trebuit să coboare ceva mai jos în păduri, dar îi era cumva
frică să facă asta. Într-un târziu când lumina zilei începea
să scadă deja, fără să fi găsit un loc cât de cât potrivit
pentru a înnopta, măcar se ruga mergând, pentru aceasta,
a zărit o ieșitură de stâncă ce se arunca peste valea pe
care tocmai o trecea. Fiindcă ceva mai bun nu avea, a
urcat povârnișul și a cotit la deal pentru a o găsi. S-a
bucurat când a văzut că spre colțul acela de stâncă ieșită
peste valea de dedesubt, se putea ajunge pășind pe
spinarea stâncii, care era foarte îngustă. S-a uitat în jur și
lăsându-și lucrurile jos, s-a apucat de treabă adunând alți
bolovani pentru a închide intrarea spre locul lui de
dormit. Desigur că orice animal s-ar fi putut cățăra peste
„zidul” lui, dar tot era ceva mai bun decât nimic.
_ Numai să nu cad din pat... – și-a spus el râzând,
după ce a privit în gol, spre cei câțiva metri care-l
despărțea de pământul bolovănos de pe fundul văii.
Dar a dormit fără să fie deranjat decât de strigătele
fiarelor care se auzeau destul de jos, în păduri. A doua zi
a continuat direcția spre nord, păstrând o distanță
oarecare de grosul pădurilor din stânga, măcar că
continuând să treacă peste coastele muntelui cu văile ce
curgeau din el din când în când, drumul era destul de
anevoios. Era a doua zi de mers, lăsând deoparte noaptea
de la început și se întreba deja cât ar mai putea fi până va
da de satele kazahilor din partea de nord est a munților
Krakatau. Încă îi stăruia în minte militarul kazah pe care l
-a salvat de furnici... S-ar fi bucurat să-l găsească deși nu
cunoștea decât un nume și despre acela nu știa dacă este
Lumina Vechilor Cărări
cel adevărat. În afară de speranța că Dumnezeu îl va
ajuta să ajungă cu bine la ai săi, singurul lucru la care
se gândea cu mulțumire în suflet era acela că avea în
picioare bocanci militari și nu opinci țărănești cum se
purta în satele tadjicilor din munți. Acestea ar fi trebuit
să înceapă să se rupă, pe drumul accidentat peste care
trecea.
La un timp a băgat de seamă că singurătatea nu era
chiar așa de urâtă pe cât se gândea că ar putea fi.
Adevărat, ar fi fost mai în siguranță dacă ar mai fi avut
pe cineva alături și ar fi înaintat mai repede, pentru că n
-ar mai fi fost nevoit să stea destul de des, timp
îndelungat, pentru a asculta împrejurimile ca nu cumva
să dea peste vreo nenorocire. Însă singurătatea
stâncilor, clipocitul pâraielor, ciripitul feluritelor păsări,
copaci și alte plante crescute în diferite feluri, toate
acestea și multe altele i se păreau așa de deosebite, încât
deseori se trezea că a stat prea mult pentru a le privi sau
asculta. Deseori se trezea spunând cu voce tare, plin de
uimire, privind la câte ceva interesant din natura din jur:
_ Doamne câte minunății ai făcut... Și ochilor mei
le-a fost dat să vadă toate astea !
Mai mult, cu toate piedicile din față, a hotărât ca
din vreme în vreme, orientându-se după plecarea soarelui
de pe cer, să se oprească în locuri mai prielnice pentru a
se ruga lui Dumnezeu. Deseori zâmbea cu lacrimi în ochi
când își aducea aminte că se hotărâse să meargă în China
la Krishna, dumnezeul acelui popor. „Și cât de bun a fost
Dumnezeul cel adevărat cu mine... Să trimită ursul să mă
scape de moarte !” La un timp s-a oprit dorind iar să se
roage. Simțea că a ajuns să-L înțeleagă mai bine pe
Dumnezeu și ce vrea El de la ființa lui de om. Când s-a
putut opri și pleca pe genunchi, a rostit din toată inima
lui:
_ Doamne, eu nu mai sunt. Eu sunt numai ceea ce
Tu vrei să fiu ! Iartă că mereu, mereu am tot avut părerea
mea și planul meu. De acum aș vrea să fiu totdeauna de
aceeași părere cu Tine, orice ai face... Ajută-mă așa...” Și-
a continuat drumul gândind adânc. A ajuns la concluzia
că cele mai mari frământări pe care le-a trăit și cele mai
mari nenorociri care au urmat, au fost atunci când s-a
poticnit în cerințele lui Dumnezeu, gândind că părerile lui
sunt mai bune. Nu putea crede din când în când, în
anumite situații, că ceea ce cere Dumnezeu este cel mai
potrivit lucru. I se părea că Dumnezeu cere lucruri care
nu potrivesc cu ceea ce poate fi bine. Au fost mai multe
situații de acest fel, dar plecarea din satul lui Toh tocmai
când a început acolo lucrarea Bisericii, l-a făcut să se
supere pe Dumnezeu. S-a supărat pe Dumnezeu și când a
trebuit să plece din satul lui Hacores, unde i-a plăcut așa
de mult. Însă după pățania cu ursul, a înțeles că
Dumnezeu i-a fost aproape în clipele cele mai grele, dar
că El este Căpetenia și vrea ascultat în toate, chiar și când
nu Îl înțelegem. Când a hotărât în inima lui să asculte de
Dumnezeu în toate lucrurile, să renunțe pentru totdeauna
la simțul lui de șef, răspunsul a fost o bucurie neînțeleasă
care i-a inundat ființa. Și cu acest simțământ a continuat
să meargă mai departe. De fapt acest simțământ al
prezenței lui Dumnezeu nu-i era străin, dar niciodată până
atunci nu l-a trăit un timp atât de lung. Era ca și cum
cerul călătorea împreună cu el, ceas după ceas, deal după
deal, vale după vale...
A treia zi însă a fost mai deosebită. Asta pentru că
în timpul după-amiezii, stând pe loc privind ca de fiecare
dată, cu mare atenție următorul urcuș, observă pe malul
13
dinaintea lui un animal. Acesta se uita și el la fel de atent
la omul de dincoace de râpă. Au stat așa un timp, în care
Adam se tot gândea ce ar putea fi. Semăna cumva cu un
pui de urs doar că era mult, mult mai deschis la culoare.
Când Adam s-a mișcat din loc vrând să-și continue
drumul, abătându-se spre vale pentru că spre deal urcușul
i se părea prea anevoios, animalul s-a repezit în spate și a
intrat într-o vizuină pe care Adam abia atunci a observat-
o. „Ăsta nu e urs... Urșii nu au vizuini săpate în pământ !”
– s-a gândit. Și încurajat de viteza cu care s-a ascuns
animalul, a hotărât să se apropie de vizuină. Și proviziile
de hrană nu mai erau așa de încurajatoare. Odată ce a
găsit-o, s-a așezat în genunchi deasupra ei, cu bâta de
sânger pregătită pentru clipa când animalul va scoate
capul afară. Și a stat așa ca și pisica la gaura șoarecelui,
vreun sfert de oră, până ce câteva firicele de pământ au
început să se ducă la vale. Apoi s-a auzit un târșâit și din
gaura ceva mare decât un cap de om, a ieșit un bursuc.
După sfaturile lui Simidaru, vechiul prieten din valea
râului Sîrdaria, a așteptat ca bursucul să iasă destul de
mult afară, ca să poată fi lovit în zona urechii. Odată
animalul răsturnat pe jos, s-a repezit pentru a-i lovi
picioarele, tot după știința de vânătoare a lui Simidaru și
cu încă o bâtă la cealaltă ureche, l-a răpus. S-a repezit
apoi să-i dea drumul la sânge, după cum știa încă din
Basarabia natală, că anume oamenii credincioși nu
mănâncă carne cu sânge. Apoi l-a tras în sus între stânci
și bolovani, pentru ca fumul de la focul pe care voia să-l
aprindă cu amnarul tadjik, să nu fie așa de ușor văzut din
pricina culorii cenușii din jur. Ceva mai încolo și-a dat
seama că deși nu s-a gândit la asta, focul a ținut departe
vulturii care scrutau din înălțimi tot ce putea fi prădat.
Fără foc, nu numai că putea pierde bursucul, dar și viața
lui era în primejdie. Aroma cărnii fripte și gustul cărnii
proaspete din care se prelingea grăsimea gustoasă, au
înseninat fruntea obositului călător. Problema a fost la
urmă: bursucul rămas nu încăpea în traistă ! Și tot
gândindu-se, în cele din urmă a renunțat la o pâine
întreagă ca să poată îndesa cumva carnea înăuntru, de
unde a mai scos și câteva haine de lână împletită. Și s-a
dus. Seara însă, confruntându-se cu aceeași dificultate a
găsirii unui loc potrivit pentru înnoptat, s-a dovedit că n-a
făcut alegerea cea bună cărând atâta carne cu el. S-a
refugiat într-un huci de tufișuri groase și atât de dese încât
a intrat între ele înaintând cei câțiva pași pe pământ,
târându-se burtă. Apoi s-a ridicat în picioare și a tăvălit
iarba și nuielele în jurul lui, încropind un loc unde s-ar fi
putut odihni cu grijă mai mică din partea animalelor
sălbatice. Dar când era deja întuneric, s-a trezit la
hârâielile unor jivine pentru care mirosul de carne le-a
fost călăuză până la locul unde s-a ascuns. Neputând
învârti bâta de sânger în acel loc strâmt, văzând că pentru
carnea lui se dă bătălia aceia, a scos arma și a tras primul
glonț din toată călătoria lui. În afară de câteva încercări
de obișnuință pe vremea când era în satul lui Toh și noua
conducere rusească le-a cerut să încerce a trage cu arma
ca să fie pregătiți să apere tăietorul de butuci în caz de
nevoie, acum pentru prima dată a tras în ceva anume. Și
trăgând la mai puțin de doi pași, a nimerit în primul
animal, numai că în următoarea clipă, un altul care se
găsea în spatele acestuia, a sărit peste trupul mort, a
înșfăcat în fălci bursucul fript și l-a tras între tufișuri pe
calea pe care și Adam a intrat în acel adăpost. În urmă
noapte... în cine să mai tragi ?! S-a aplecat înainte și la
lumina slabă a lunii a privit îndeaproape animalul rămas:
Lumina Vechilor Cărări
un lup schilod, probabil de foame... Neavând altă cale, a
moțăit până dimineață, atent ca nu cumva bestiile
flămânde să vină iar. Dimineața a trebuit să înnoade
cumva colțurile sfâșiate ale traistei lui, găsită câțiva pași
mai încolo, între copaci. Așa a rămas și fără pâine și fără
carne... Adică fără nimic de mâncare.
A patra zi, munții din stânga s-au întrerupt, lăsând
loc unei văi foarte largi ce cobora din partea stângă,
dincolo de care se vedea destul de departe alți munți cu
creste mai mici, poziționați în același fel: mărginind
partea stângă în direcția lui de mers, adică se întindeau
înspre apus. Când a ajuns cu lărgimea aceea în față, a stat
mai mult chibzuind ce să facă. Presupunea că valea aceea
ar despărți munții Talasski de munții Krakatau, dincolo
de care a pribegit cu toți moldovenii o iarnă întreagă și
primăvara ce a urmat. Un curent rece bătea dinspre nord,
de unde terenul cobora mai mult și se vedeau numai
păduri. Părea că vara a rămas între stâncile dintre care a
venit și iarna a sărit peste lunile de toamnă... În cele din
urmă s-a hotărât să treacă valea aceia largă pentru a
ajunge la ceilalți munți din față, păstrând oarecum
direcția de mers. Asta a însemnat ierburi și ierburi a căror
vreme de creștere a trecut de mult iar acum erau groase,
înalte, greu de trecut. Din cele mai multe sămânța căzuse
deja. Totuși, a mai găsit și dintre cele pe care le-a
recunoscut din prima toamnă târzie petrecută în locurile
acelea. Aceasta a fost cea mai la îndemână modalitate de
a se hrăni: unde găsea ierburi cu semințele necăzute, le
freca în palme și pășea mai departe, mestecându-le între
dinți. Dar acestea nu erau nici carne, nici pâine și
stomacul îi spunea mereu acest lucru ! În plus ziua s-a
dovedit uimitor de rece, ceea ce l-a făcut să îmbrace toate
hainele pe care le avea, unele peste altele. La un timp a
dat de un teren mlăștinos pe care a trebuit să-l înconjoare
făcând stânga spre zona mai înaltă, ceea ce a făcut ca
noaptea acelei zile să-l prindă încă în vale. Și noaptea s-a
făcut și mai frig. La început s-a ghemuit pe un maldăr de
buruieni care păreau mult mai uscate decât cele din jurul
lor, fără să mai aibă cu ce să se acopere pentru că toate
hainele erau pe el. A încercat s-o dea jos pe cea mai
groasă, socotind că sub el are iarbă și o va putea folosi ca
și o pătură, dar noaptea aceea s-a dovedit foarte rece. De
aceea s-a trezit degrabă, s-a mai întors pe o parte și pe
alta, dar în cele din urmă s-a pornit iar la drum. Luna nu
se mai vedea ca spre seară când s-a culcat acolo, așa că în
întunericul deplin, a luat-o orientându-se după înclinația
terenului pe care pășea, adică tot mai sus. Mergea destul
de împleticit și destul de des se împiedica de buruieni sau
denivelări și se ridica iar de pe jos, dar cel puțin mișcându
-se, nu-i mai era așa de frig.
Când s-a făcut zi, a băgat de seamă că urcase destul
de mult spre munți, abătându-se din direcția pe care și-a
fixat-o din ziua care trecuse. Curând mersul a început să
fie mai ușor, odată pentru că nu mai trebuia să urce iar
apoi pentru că ierburile deveneau mai mici în înălțime.
Nici soarele n-a mai ieșit. Vremea rece a rămas, dar fie că
nu era chiar așa de frig sau că trupul i s-a obișnuit cu
frigul după noaptea care tocmai trecuse, nu i se mai părea
chiar așa frig. Mergeau spre sfârșit de septembrie... După
ce un fel de cețuri care nu erau aproape, dar umpleau
zarea, s-au mai risipit, destul de târziu, s-a putut vedea
ceva mai departe. Astfel a văzut că în fața lui, între
dealurile de sub muntele care de acum se vedea destul de
aproape, și pădurile din vale, era o mare întindere ca o
pășune mare, mare cu ierburi scurte, cu vârfurile
14
îngălbenite. Și-a continuat drumul reluând direcția spre
dealurile de sub munți, în câmpia aceea care se înclina de
la deal spre păduri; de la stânga la dreapta. Aici se mergea
mai ușor, numai că aici ierburile nu mai aveau semințe și
fiind a doua zi de călătorit fără mâncare, oboseala
devenea tot mai mare. Din când în când, unde găsea câte
o ridicătură de teren care îl putea feri de curentul din față,
se oprea, punea o haină sub el și moțăia o vreme în șezut.
Într-o împrejurare de acest fel, după ce s-a trezit din
amorțeala lui și s-a frecat mai bine la ochi, a văzut la doar
câțiva pași o buruiană cu frunze mari și verzi, cumva
deosebită de buruienile din jur. Părea a fi ceva ca și ștevia
din Basarabia. Oricum, era ceva mare, cu frunze mai
groase, ceva care ar fi putut fi mâncat. Ajuns aproape, s-a
gândit la mai mult: rădăcina sigur e mai groasă decât
frunzele. Așa că a scos un cuțit și a făcut loc împrejurul
rădăcinii a cărui alb făcea ca limba flămândului să se
umple deja de scuipat. S-a dovedit a fi destul de amară și
a renunțat să o mai roadă, dar nici n-a aruncat-o. După
puțin timp a mai încercat, renunțând după câteva
înghițituri. Dar tot așa, biata rădăcină a intrat toată, toată
în stomacul gol al călătorului.
Altceva bun de mâncat n-a mai găsit până spre
seară, dar la un timp i s-a părut că ceva se mișcă undeva
în față. S-a oprit frecându-se la ochi. „Cred că am vedenii
de foame !” – și-a zis. I se părea că o tufă mică de ceva,
se mișcă într-adevăr. A început a se apropia aplecat,
pentru a reduce posibilitatea de a fi văzut, în cazul în care
ceea ce se mișca era totuși ceva viu. De la un timp era
deja aproape sigur că avea în față o pasăre de mărimea
unei gâște din curtea lui din Evghenia. Nu putea ști ce fel
de pasăre ar putea fi, dar orice ar fi fost, aceea însemna
carne; carne de mâncat ! Numai că carnea aceea era pe
picioare și avea și aripi ! Dar și-a adus aminte de armă. A
tras, dar pasărea s-a ridicat într-un zbor neregulat și a
dispărut după coama micului deal din față. „Trebuie să
mă mai obișnuiesc cu arma...” Și și-a continuat resemnat
drumul. După ce a trecut coama delușorului din față,
atenția i-a fost atrasă de o dâră ciudată care se vedea
înaintea pașilor lui, mergând în aceeași direcție, abătându
-se spre dreapta, spre valea ușoară care cobora spre
pădurile de acum destul de departe. Părea că ceva a fost
tras pe pământ, ceea ce i-a adus aminte de urmele din
pădure, unde a fost tras de ursoaică în bârlogul ei. „Dar
aici nu-i pădure, n-ar prea putea fi urși !” – se gândea.
Totuși, părerea cea mai clară ar fi fost aceea că un animal
mai mare și-a tras pe acolo prada, așa că și-a pregătit din
nou arma. Minunea mare a fost că la un moment dat urma
a dispărut așa pur și simplu; dintr-odată. Fără să se mai
vadă primprejur ! S-a uitat cu atenție în toate părțile ca
până la urmă să pună și aceasta pe seama foamei. „Poate
că și pasărea aceea a fost doar o vedenie în capul meu ! –
și-a spus – Și am mai și tras cu arma !” Dar mergând mai
departe, nu după mult timp, când deja ziua se îngâna cu
noaptea, observă ceva mai spre dreapta, un bolovan
maroniu cu formă mai ciudată. Mai mult, „bolovanul”
părea că se mișcă... S-a oprit în loc și și-a zis în gând:
„Doamne, lasă-mi mintea întreagă !” Totuși „bolovanul”
se mișca într-adevăr. Așa că a pășit încet și cu atenție spre
el. Ajungând aproape, vede o pasăre care semăna mai
degrabă cu un cocoș foarte mare, mișcând agitat, dar tot
mai rar, câte o aripă sau câte un picior, într-o băltiță de
sânge care se adunase sub el. Nimerise pasărea, dar doar a
rănit-o, astfel că aceasta a mai zburat câteva sute de metri.
Îndată un alt gând zbuciuma mintea omului flămând:
Lumina Vechilor Cărări
„Cum să fac foc, fără să fie văzut aici în câmp deschis ?”
În timp ce se tot gândea la aceasta, s-a plecat și cu
ajutorul cuțitului a desfăcut pulpa unui picior al păsării
aceleia, lăsând să se vadă mușchiul gros... S-a uitat iar în
jur la întinderea largă de jur împrejur, peste care se lăsa
întunericul... „Nu pot să fac foc !” În timp ce mintea îi
gândea cu toată viteza, privirile i se întorceau iar și iar la
carnea dezvelită de pielea cu pene, din fața lui. Fără să
vrea asta, a băgat cuțitul în mușchiul păsării și a tăiat o
bucățică pe care a și băgat-o în gură. I s-a părut că ar fi
fost bine și așa. Era carne; așa crudă cum era, era totuși
carne... Însă după ce a înghițit o bucată de carne crudă,
simțind cum se duce spre stomacul gol de două zile, și-a
dat seama că mintea a căpătat dintr-odată puterea să
judece: „Nu sunt sălbatic... O să găsesc cumva un loc mai
dosnic pentru un foc mic.” Astfel că după puțin timp,
după o mică dună de pământ, în pătura de ceață ce
cuprindea pustietatea, mirosul de carne friptă devenea
aroma care părea că hrănește înainte de a ajunge în gură.
Apoi, ca să nu pățească ca și cu carnea de bursuc, s-a
gândit să continue să meargă înainte – prin întuneric de
data asta – până va găsi un copac în care să agațe traista
cu carnea, gândindu-se că păsările n-ar putea simți
mirosul ei, ca și animalele pe patru picioare. Ceva mai
încolo, oboseala dulce a omului sătul, l-a făcut să adune
pe întuneric ce ierburi s-au dovedit a fi ceva mai înalte,
pentru a face din ele salteaua pe care să se întindă sub
cerul liber, cu bâta în mână...
Noaptea aceea a dormit adânc, în ciuda grijii de a
auzi dacă s-ar apropia vreo sălbăticiune. Și a visat un vis.
Se făcea că era acasă la Evghenia și afară lătrau câinii. S-
a sculat în fund măcar că dormea și-și întreba nevasta:
_ Marusia scoală... Latră câinii afară. Oare cine
poate fi la timpul ăsta de noapte ?
În clipa aceea s-a trezit dându-și seama că se află
șezând în fund, înconjurat de întunericul gros, oarecum
lăptos din pricina ceții. Și undeva în noapte, destul de
departe, se auzeau glasul dogit al unor câini. Păreau dulăi
de stână și a deosebit după glas că ar putea fi trei la
număr. S-a ridicat în picioare ca să fie sigur că nu
visează; că nu este la Evghenia... Apoi a făcut cu cuțitul
două semne mari pe pământ, pentru a putea deosebi
dimineața din ce direcție se auzea lătratul câinilor acelora.
După aceea s-a ghemuit iar între haine, întrebându-se de
unde putea veni peste el bucuria aceea pe care o trăia din
toată ființa lui. Adâncindu-se în gânduri, dintr-o dată și-a
dat seama: Tocmai a fost acasă ! Tocmai a fost alături de
Marusia... Chiar a văzut-o ! A văzut-o foarte clar: era
acolo lângă el...
_ Oh, Marusia, când o să te văd iar ? – s-a auzit
glasul mormăit.
Și a continuat să viseze cu voia, trecând prin minte
ca în atâtea alte rânduri în anii de pribegie, fiecare ungher
al casei și bătăturii de acasă, fiecare bucățică din
înfățișarea femeii cu care a trăit câțiva ani și cu care a
făcut doi copii, copii pe care spera să-i revadă...
_ Și poate și pe ea...
Și fără voie mâna i-a alunecat spre cureaua de
piele, unde a pipăit acul lung din fier, ruginit de acum:
„Cu acul ăsta am ucis-o !”
(Va urma)
Prelucrare ####
15
 Nașterea de copii la pocăiți !
Un fragment din întrunirea zonală a Bisericilor Conservatoare din zona Sucevei
care a avut loc la Rădăuți pe 06.01.2020
O mărturie făcută de fratele Beniamin Cartiș
Eu sunt din Germania și îmi cer iertare dacă mă
mai pronunț greșit. N-am învățat limba română atât de
bine, doar de la Biserică și cu părinții acasă.
În Germania, din cauza unor chestiuni legate de
medicină, a trebuit să dau niște examene de limbă. Eu pe
vremea aceea am făcut o hernie de disc și având salariul
mic, am spus noi în familie, în nebunia noastră: „Suntem
mulți, nu avem mulți bani, hai să nu mai dăm naștere la
copii.” Aveam deja doi copii și am oprit nașterea de
copii, trei luni de zile. Mie îmi plac copiii, îi iubesc. Și
soția mea la fel. La noi în Biserică suntem puțini, dar
sunt mulți copii. Și văzând copiii acolo, am zis: „E un
păcat înaintea lui Dumnezeu, hai să ne pocăim de el, că
Dumnezeu poate să ne ajute să ne descurcăm și cu copii
mai mulți.” Ne-am mărturisit păcatele, ne-am cerut
iertare Domnului, dar Dumnezeu este un Dumnezeu
drept.
Noi am oprit nașterea de copii trei luni de zile, dar
după trei ani de zile fix, soția a rămas însărcinată. Am
zis: „Slavă Domnului!” În anul 2018 toamna, am mers în
Arad la biserica Betel și după terminarea slujbei am mers
într-o familie fără să știm că sora de casă are dar de
prorocie. Ea ne spune așa din partea Domnului: „O boală
va veni și în timpul bolii acesteia, un înger al Domnului
va nota fiecare cuvânt rostit cu buzele.” Am zis: „Slavă
Domnului!” Am plecat acasă. Am intrat în anul 2019. În
prima săptămână din 2019, un frate de-al meu care are
aproape 60 de ani și care are o fată născută cu picioare
foarte mari; fata aceea are 28 de ani și tatăl ei o poartă în
brațe. La începutul lui 2019, fratele meu a făcut un
accident vascular cerebral și a intrat în comă. În aceeași
săptămână soția mea a mers la medicul de familie, pentru
că era gravidă. Acolo a fost găsită cu diabet de sarcină,
foarte ridicat. Tot atunci a luat cu ea și copilul nostru mai
mare care avea șase ani. Asta pentru că i-a ieșit un
ganglion cât o prună de mare. Și medicul a spus că
trebuie să mai așteptăm ceva analize, ca să vadă dacă se
poate opera sau ce putem face. Eram un grup de tineri
credincioși acolo în Germania. Ne-am gândit că
Dumnezeu nu la voia întâmplării a început să lucreze așa
anul acela. Am hotărât să ne apropiem de Domnul. Ei au
spus: Bine. Mâine intrăm în post și seara ne întâlnim la
rugăciune și Dumnezeu să se îndure. După două
săptămâni am mers cu soția din nou la medic și ca să
vadă cum reacționează corpul i-a dat o măsură de zahăr,
dar glicemia nu s-a ridicat deloc. La copilul de șase ani,
ganglionul a dispărut. Fratele care era în comă, acuma
începe treptat, treptat să-și revină. Poate să se ridice până
la toaletă; abia se mișcă, dar Dumnezeu să se îndure mai
departe. Am zis: „Asta a fost încercarea, bine că nu am
spus nimica rău.” Pe data de 22 martie, s-a născut fetița
noastră Sofia Maria. Băiatul de șase ani e tot bine.
Lumina Vechilor Cărări
După trei zile trebuia să ne lase din spital și a venit
medicul să-i facă o ultimă consultație, să vadă dacă totul
este bine. El a zis:
_ Trebuie să vă trimitem la cardiologie de copii.
Sunt probleme.
Am mers în Germania la cel mai modern spital de
copii. Am ajuns acolo, a venit șefa de pe cardiologie și s-
a uitat, i-a făcut ecograful. Noi trei luni de zile am oprit
nașterea de copii, trei ani de zile am așteptat să vină un
copilaș și după trei zile e depistată cu trei găuri în inimă.
E o întâmplare? Dumnezeu e drept. Atunci am spus:
„Doamne, iartă-mă.” Atunci ne-am amintit că îngerul
Domnului stă și veghează și scrie. N-am dat vina pe
Domnul, dar am spus: „Doamne, ce să fac?” Am luat și
hotărâri și am spus: „Dacă tot are trei găuri, voi intra și
eu în post trei zile, fără apă, fără mâncare.” Când am
mers la următorul consult, zice doctorul:
_Este o problemă. Una din găuri, are 8 mm. La o
inimioară atât de mică, unde este presiune și totul se
mișcă... Ceea ce e de făcut, e o operație în care să se taie
coastele, se intră acolo și să se coase. Dar pentru asta,
fetița va trebui să mai crească.
Când am ieșit de acolo, îmi spunea soția:
_Eu nu mai pot.
Am întrebat-o:
_Când e următorul consult la care trebuie să
mergem ?
_Peste trei săptămâni.
Atunci parcă m-a fulgerat și am spus:
_Daniel prorocul din Biblie, 21 de zile a postit și a
căpătat răspuns. Soția mea, intrăm și noi 21 de zile în
post? Că Daniel așa a căpătat răspuns. Că dacă nu, are să
ne pară rău, că am putut face ceva și nu am făcut.
După 21 de zile, duminica, a fost binecuvântarea
fetiței în casa de rugăciune iar a doua zi era termenul la
cardiologie. Au verificat-o pe ecograf și șefa de secție s-a
întors spre noi și a spus:
_Vedeți gaura ?
Ne-a arătat gaura pe monitor.
_Dar vedeți pata asta albă? A început să crească
carnea. Sunt trei mm de carne nouă care s-a depus. Din
punct de vedere medical nu se poate să crească carne
acolo. Nu pot să îmi explic.
Noi știam că era Domnul. În scrisoare a scris:
închidere spontană.
_ O să crească carne, dar inima e în bătaie iar
carnea aceea este ca un petice care se mișcă încontinuu. -
a mai spus ea neîncrezătoare.
Asta se vedea și pe monitor.
_Ca să se lipească carnea care crește cu partea
cealaltă a găurii, trebuie să se oprească inima din bătăi.
Altfel nu se poate. Dar pentru început, poate fi o
16
speranță...
Am întrebat dacă putem merge în România, așa
cum ne doream și a fost de părere că am putea.
_Când vă întoarceți să veniți la consult.
Când ne-am întors, pe 22 iunie, la slujba de seară,
am zis:
_Fraților, astăzi se împlinesc trei luni de zile de la
ultimul consult și eu am credință că Dumnezeu azi o
vindecă.
S-a făcut o rugăciune pe care am considerat-o prea
liniștită, după cum ne-am fi dorit-o noi, dar s-a sfârșit și
am plecat acasă. Am mers din nou la medici și când i-a
făcut ecograful, au zis:
_Gaura e complet închisă. Nu mai are nimica. Acei
opt mm s-au închis de tot. Nu se mai amestecă sângele.
Și noi am spus cu voce tare, în românește:
_ Slavă Domnului!
Dar Dumnezeu ne-a mai lăsat un semn. Medicul ne
-a spus:
_Din trei găuri, două s-au închis. Mai e una, dar nu
e așa gravă. Poate trăi cu ea toată viața. Fiecare a cincea
persoană din lume se naște cu o gaură în inimă și poate să
nu observe asta toată viața. Fetița voastră va putea trăi cu
gaura care a rămas. Ori se închide de la sine ca și celelalte
două, ori va trebui operată când va crește mai mare. Dar
atunci intervenția este mai ușoară și se poate rezolva.
Apoi medicul a folosit iar cifra „trei”!
_Când va împlini fata trei ani, să veniți la consult!
Este la voia întâmplării? Nu mai putem crede asta
din pricina atâtor coincidențe așezate pe cifra trei. Am zis
către soție:
„Draga mea, Dumnezeu ne-a mai dat trei ani de
zile să ne pocăim mai mult. Și eu am convingerea aceasta
că atunci când ne vom duce, gaura va fi închisă.
După ce s-a născut fata, la început, chiar în prima
săptămână, bebelușii plâng. A început să se învinețească
tot: fața, mâinile, picioarele, toată neagră. Am mers cu ea
la urgență, unde i-a făcut consultație, tot ce a fost nevoie,
și a ținut-o pe soția mea toată noaptea în spital cu fata.
Dimineața când am ajuns, mi-a spus:
_ Am stat de vorbă astă noapte cu Domnul și i-am
spus așa:
_ Doamne, dacă Tu vindeci fata, eu de acum încolo
o să merg la adunare învelită în față, așa cum vine mama.
Și dacă Tu nu mi-o vindeci, eu tot așa o să vin în fața Ta.
Și-a luat juruința aceasta. La binecuvântarea de
copii a mers așa și unii au făcut-o „babă.” Dar slăvit să fie
Domnul!
După cinci luni de zile de la toate acestea, soția a
rămas din nou însărcinată și după scurtă vreme am avut
un vis: vedeam în vis un băiat care părea părăsit, deși era
foarte frumușel. M-am dus la el și l-am întrebat de ce stă
acolo. El mi-a răspuns că nimeni nu-l primește fiindcă are
un handicap. Atunci i-am zis că-l primesc eu la mine
acasă, din toată inima.
El insista că are handicap și că deși și-ar dori să fie
primit de cineva, nu îndrăznește să ceară să fie primit din
pricina handicapului său. Eu i-am spus iar că mi-e drag și
că-l primesc în casa mea. Atunci el mi-a zis că l-au văzut
mai mulți, dar nimeni nu l-a luat până atunci, din cauza
handicapului său. Dar, a continuat el: „Eu o să mă
vindec!” M-am trezit din somn, plângând și i-am zis
soției visul meu. Acum, joi, înainte să vin, am fost la
consult la ecograf și ne-a spus că e într-adevăr băiat. Am
zis: „Doamne a Ta e lucrarea. Dacă vrei să ni-l dai
Lumina Vechilor Cărări
handicapat, eu îl primesc.”
Și astăzi, aici la slujbă, mi-a vorbit Domnul că o să
mai bată un vânt prin casa mea, dar depinde de mine cum
mă apropii de Domnul, așa de scurtă sau de lungă va fi
perioada aceea. Dar Domnul tot își face lucrarea. Copilul
din vis a spus că Domnul Isus îl va vindeca.
Zicea soția nu demult că au venit niște frați la
Biserică la noi și au întrebat dacă asta e fetița pentru care
s-au rugat. În vremea necazului nostru s-au rugat mai
mulți frați pentru noi. Au mulțumit lui Dumnezeu. Unul
dintre ei a spus că are o prietenă a cărei fetiță s-a născut
tot cu probleme la inimă și la scurt timp a murit copilul.
Ce mare har ne-a dat Domnul. Fetița noastră trăiește deși
ar fi trebuit să moară din pricina păcatului meu și al soției
mele. Dar Dumnezeu s-a îndurat, ce mare har! Tu ce mare
har ai avut în 2019 pe care nu l-ai meritat? Când am fost
cu Sofia, fetița mea, la slujba de binecuvântare, am auzit
frați și surori care se rugau: „Doamne, atinge-te de inima
Sofiei!” Atunci am început să plâng și să zic: „Doamne,
dar eu nu merit că sunt păcătos și fratele se roagă pentru
mine?!” Știți ce mult a contat pentru mine? Ce mult
contează pentru frați care acuma trec prin probleme, prin
încercări și atât de ușor ne lăsăm biruiți de rău și dăm din
cap în loc să ne punem acolo jos și să plângem împreună
cum ne învață Sfânta Scriptură.
În final, putem puncta câteva lucruri pe care deși
nu le merităm, fiind harul absolut al lui Dumnezeu, le
mărturisim totuși, cu bucurie:
Slăvim pe Domnul pentru binecuvântarea lăsată
peste slujba zonală din 06 ianuarie, când harul lui
Dumnezeu s-a revărsat peste cele câteva sute de
participanți, fără să fie smuls prin rugăciuni sfâșietoare, ci
coborât ca o ploaie de har. S-a văzut asta și în cuvânt și în
cântări, dar mai ales în rugăciunile în care duhul
rugăciunii umbla ca un nor cu ploaie prin adunare,
izbucnind când într-o parte când în alta a casei de
rugăciune, fără să se termine degrabă. Cele șase ore s-au
scurs ca și cum ar fi fost doar două și s-ar mai fi putut sta
încă vreo trei, fără să fie resimțită vreo povară. Desigur că
este vorba de harul nemeritat al lui Dumnezeu doar că din
cele văzute în cei câțiva zeci de ani de pocăință,
asemenea lucrări fac parte din categoria celor care
Dumnezeu răsfață pe credincioșii conservatori, oameni
care se silesc să ducă viața de credință după Scriptură,
fără să o adapteze la cultura unei anumite vremi sau unei
anumite zone de pe glob. Dacă creștinii libertini ar fi vrut
să stea într-o casă de rugăciune șase ore, ar fi avut nevoie
numaidecât de baterii și tobe, multă animație și mult
teatru... Dumnezeule, fii binecuvântat pentru bucuriile
Tale care nu au asemănare pe pământ !
În al doilea rând, fratele Beniamin Cartiș care
împreună cu soția sa își trăiesc viața în Germania, așa
cum reiese din mărturia sa, face parte din categoria
credincioșilor români, tineri, pe care artizanii evanghelici
moderni, n-au reușit să-i modeleze după ideile distructive
pe care le propovăduiesc la amvoane. Este un har dat
poporului român: în România există Biserică de vârstă
tânără, ceea ce presupune că va avea Biserică și mâine.
Doamne fii slăvit pentru harul Tău nemeritat!
17
Creștinii urmăriți
Când Domnul tainic își trimite îngerii
Nepal
(Continuare din numărul trecut)
Avem nevoie de colaboratori și conducători!
Unul dintre păstorii care susține partenerii noștri
este Ameesh. El relatează:
_M-am îmbolnăvit de lepră încă de pe vremea
când eram un băiețandru. De aceea am fost considerat
un „necurat” și prin urmare, alungat. În cele din urmă
am ajuns într-o organizație creștină, unde am fost tratat
corespunzător cu boala mea. Acolo am cunoscut
Evanghelia și m-am decis să-L slujesc pe Domnul Isus,
toată viața.
Deoarece Ameesh venea dintr-o familie săracă,
nu putea nici să scrie, nici să citească. Înainte de a
împlini doisprezece ani, a început să urmeze cursurile
biblice ale parteneriatului nostru pe proiecte.
_Am învățat o mulțime de lucruri! - își amintește
bărbatul timid.
În cele din urmă a căpătat certitudinea că
Dumnezeu ar vrea să-l folosească ca întemeietor și
conducător de adunări. În anul 2008, în urma unor
discuții intense cu mentorul său de atunci, a fost numit
ca păstor al unei adunări mici. Între timp a putut să
înființeze alte 13 adunări; exact 1500 de credincioși
numără toate aceste Bisericuțe. Doar una dintre aceste
„adunări în casă” are clădire proprie și aici se pot
întâlni mai mult.
_ Avem nevoie neapărat de mai mulți
colaboratori care să aibă inimă pentru această lucrare,
adică să slujească lui Dumnezeu și oamenilor. - explică
el. Noi ne rugăm să avem mai mulți conducători,
deoarece adunările noastre cresc așa de repede, încât
nu mai putem să le acordăm întotdeauna spațiul
adecvat pentru transmiterea Cuvântul lui Dumnezeu,
astfel încât ei să poată crește tare și sănătos.
Prigoană din toate părțile
Creștinii din Nepal trebuie să fie cu adevărat tari.
În mod deosebit în ținuturile unde credincioșii sunt
împrăștiați printre hindușii care le amenință în
permanență familiile, prietenii și vecinii, pe care
aceștia îi îndeamnă să se pocăiască, să se convertească
la credința creștină. Deseori aceștia sunt pur și simplu
alungați din comunitate – așa cum este cazul lui Rajan
și a micuței sale familii. El, împreună cu soția sa
Yahnaa, provin dintr-o castă socială foarte disprețuită,
ai cărei membrii sunt catalogați „de neatins” și care nu
au voie să folosească apa din fântânile satului. Când
Lumina Vechilor Cărări
Yahnaa a fost grav bolnavă, rudele au trebuit să facă
împrumuturi bănești pentru a o duce la un doctor și în
cele din urmă a o trata într-o clinică. Dar nici după doi
ani de zile sănătatea ei nu a cunoscut nicio
îmbunătățire – dimpotrivă: Yahnaa n-a mai putut să-și
îngrijească propriile fiice. În această situație fără de
ieșire, un vecin s-a adresat unei adunări creștine care a
postit și s-a rugat pentru ea, două săptămâni. Lui
Yahnaa a început să-i meargă mai bine și după două
luni ea a fost complet sănătoasă. Ea a putut să meargă
din nou la lucru și astfel să-și plătească și datoriile. Dar
atunci când această pereche s-a botezat, comunitatea
sătească i-a deposedat de toate bunurile și apoi i-a
alungat de acolo. Astfel că aceștia au trebuit să-și
părăsească casa, locurile de muncă și coliba lor
modestă, pentru a se refugia într-un oraș aflat la 100
km distanță. Cu ajutorul altor creștini, ei au putut să-și
găsească locuri noi de lucru. Între timp lui Rajan și
Yahnaa li s-a mai născut un fiu pe lângă fiica lor care
deja se află la vârsta adolescenței. În satul lor de
baștină nu se vor putea întoarce niciodată.
Presiunea crește
Până acum prigoana n-a pornit niciodată de la
guvern; înainte de toate există acei radicali naționaliști
care luptă pentru „un Nepal hindus” și care văd în
creștinism o religie care vine din vest și se infiltrează în
țara lor, provocând multe pagube. Aceștia nu s-au sfiit
să-i amenințe pe creștini sau chiar să treacă și la fapte.
Chiar și o grupare marxistă, o altă putere politică
influentă din Nepal, se îndreaptă contra lor. Mai mult,
din anul 2015 a apărut o nouă Constituție care
limitează libertatea religiei. Pe 8 August 2017,
parlamentul nepalez a legiferat o lege anticonvertire,
care a fost promulgată și semnată de președinte pe 16
octombrie, ceea ce reprezintă un alt semn al situației
care se înrăutățește din ce în ce mai mult, pentru
creștini.
De aceea vă rugăm: rugați-vă cu noi împreună
pentru frații și surorile din Nepal! Proiectele noastre
de parteneriat pot fi susținute și financiar de cei ce au
această lucrare pe inima!
În românește de Vasile Breabăn,
din Vocea Martirilor 11/2019
18
 1Împărați 1-7, 9-11
A fost fiul regelui David și al Bat-Șebei. Tatăl
său, regele David a domnit 40 de ani peste poporul
evreu. A fost un împărat credincios, care L-a iubit pe
Dumnezeu. David a fost numit „om după inima lui
Dumnezeu”. (F.A. 13:22). Când a îmbătrânit David,
Solomon, fiul său, a preluat domnia.
Procesiunea de încoronare a fost ținută la Ghihon.
Apoi Solomon a urcat pe tron având puteri depline ca
rege al lui Israel. Solomon a tratat cu mare seriozitate
acest nou statut al său. A știut din experiența tatălui său
David, că nu este doar frumos să fii rege, ci ai o mare
responsabilitate. Să îndrumi, să judeci și să fii exemplu
pentru o națiune! Solomon L-a rugat pe Dumnezeu să-i
fie alături, zicând astfel: „Dă-mi dar înţelepciune şi
pricepere, ca să ştiu cum să mă port …” (2Cronici
1:10). Domnului I-a plăcut cererea lui Solomon și l-a
ascultat, i-a dat multă înțelepciune. Să spui și tu această
rugăciune în fiecare zi! Domnul o ascultă, e pe placul
Lui.
Solomon a fost numit cel mai înțelept om.
Judecățile pe care le făcea împăratul s-au dovedit a fi
foarte înțelepte. Astfel Solomon a fost un împărat
respectat, admirat și mulți îl vizitau ca să-l vadă, să-l
audă și să-i pună întrebări. Biblia ne spune că Domnul i-
a mai dat lui Solomon, bogăție și slavă, lucruri pe care
el nu le-a cerut – au venit la pachet cu înțelepciunea.
Solomon a domnit 40 de ani la Ierusalim, peste tot
Israelul. A întărit cetăți, a făcut clădiri mari și luxoase, a
Lumina Vechilor Cărări
organizat armata, a adunat foarte multe bogății, a scris
mii de pilde și cântări. A făcut cercetări și a scris despre
plante, animale și păsări. Biblia ne spune că împăratul
Solomon L-a iubit pe Dumnezeu și I-a slujit, lucru pe
care l-a învățat de la tatăl său David.
În poruncile pe care Dumnezeu le-a dat poporului
Israel era o lege și pentru împărat. Acolo scria ceea ce îi
era interzis împăratului să facă. Știi că Solomon, ca
împărat era obligat să respecte legea, nu doar să-i
pedepsească pe cei care o încălcau? Dar când un om al
legii încalcă legea, cine îl pedepsește?
Ține minte: legile lui Dumnezeu când sunt
încălcate, ele atrag pedeapsa asupra celui ce le încalcă
indiferent că este vorba de împărat sau de un om de
rând. Așa i s-a întâmplat și faimosului împărat
Solomon. Știi că el a ignorat o poruncă din lege iar
lucrul acesta a atras pedeapsa Domnului asupra lui? Un
articol din legea pentru împărat spunea așa: „Să nu aibă
un mare număr de neveste, ca să nu i se abată
inima...” (Deuteronom 17:17). Deși în Israel, în acea
vreme era permis unui bărbat să aibă mai multe soții,
Solomon a exagerat. El a avut o mie de neveste!
Probabil - s-a gândit Solomon - că el este suficient de
înțelept ca să evite consecințele, dar nu a reușit. Biblia
ne spune că la bătrânețe, femeile i-au abătut inima de la
căile Domnului. Solomon s-a închinat la zeii nevestelor
lui și a construit la Ierusalim temple pentru acei zei.
Lucrul acesta a atras mânia lui Dumnezeu. Liniștea și
pacea din imperiul lui Solomon au fost tulburate. S-au
ridicat vrăjmași împotriva lui Solomon din afara țării cât
și din țară, dintre slujitorii lui. Reține, încălcarea legii îți
îngrădește libertatea chiar dacă ești împărat sau om de
rând.
Învață din experiența lui Solomon, că cel mai
înțelept lucru e să împlinești poruncile Domnului. În
legea pentru împărat scrie că împăratul trebuia să aibă
cu el o copie a legii pe care să o citească zilnic. Tu porți
Biblia cu tine? O citești zilnic? Este cartea care conține
legile lui Dumnezeu, care te ajută să trăiești frumos și
după voia Lui.
Spre sfârșitul vieții, Solomon a recunoscut că
respectarea poruncilor lui Dumnezeu nu este opțională,
ci este datoria fiecărui om. În sensul acesta înțeleptul
rege ne-a lăsat un sfat, ascultă-l: „Teme-te de
Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om.” (Eclesiastul 12:13).
L. Ungureanu
19
 CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”
Secțiunea: „Împăratul Solomon”

„La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt.” (Iov 12:13)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit 1Împărați 1-7, 9-11, Deuteronom 17:14-20 şi povestirea de la Rubrica Copiilor: „SOLOMON”
Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință
biblică nu se punctează.

1. Cum se numeau părinții împăratului Solomon?

2. Care din curtenii regelui David au fost prezenți la încoronarea lui Solomon? Unde a avut loc?
3. Care a fost primul sfat pe care David i l-a dat lui Solomon când bătrânul rege se apropia de clipa morții?
4. Solomon a fost întrebat de Dumnezeu ce vrea să-i dea. Ce a cerut el și de ce?
5. Ce caz judecat de împăratul Solomon, a fost dovada că înțelepciunea lui Dumnezeu era în el și poporul s-a
temut de rege?
6. Completează versetul: „Domnul a dat lui Solomon …, foarte mare …, și cunoștințe multe ca ... ... .”
7. Câte pilde și cântări a scris Solomon? Despre ce a mai scris el, lucruri pe care le-a studiat?
8. Solomon, în cartea sa Proverbele – ne-a arătat patru dintre cele mai mici vietăți care au comportament
înțelept. Care sunt acestea și ce fac ele?
9. Cum aplici la viața ta lecțiile de înțelepciune învățate de la micuțele viețuitoare despre care ai scris la nr. 8 ?
(cu cuvintele tale, fără expresii biblice).
10. Cum se numesc cele două clădiri importante, zidite în vremea regelui Solomon, cea în care avea tronul de
judecată, cea pe care a construit-o în 7 ani?
11. Cum se numeau două din fetele regelui Solomon, dar fiul moștenitor al coroanei regale?
12. Care este legea pentru împărat pe care Dumnezeu a dat-o lui Israel? (scrie pe scurt, cu cuvintele tale).
13. Ce poruncă din legea pentru împărat a încălcat Solomon și care au fost consecințele acestui fapt?
14. Ce spune Solomon despre păzirea poruncilor lui Dumnezeu – este o datorie sau o opțiune?
15. Ce ai învățat de la Solomon și experiența lui de viață? Scrie cel puțin două lucruri pe care vrei să le aplici
anul acesta.

Regulamentul concursului: „Cercetaţi Scripturile”

Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice.

Sunt premiaţi doar copiii cu vârsta maximă 20 ani.
O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor secţiuni,
vor fi premiaţi.
Fiecare participant când trimite răspunsurile să specifice vârsta şi domiciliul, corect.
Premiile constau în cărți şi jocuri Biblice.
Se iau în considerare doar răspunsurile trimise la una din adresele de mai jos, până la data specificată în concurs.
Răspunsurile care constau doar în referinţe biblice, fără o explicaţie ataşată, nu sunt punctate.
Concursul se desfăşoară după Biblia ediţia Dumitru Cornilescu.
Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:
Destinatar: Ligia Ungureanu
O.P 51 – C.P 25, Bucureşti
sau: ligia.ungureanu@gmail.com
Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă Cercetaţi Scripturile!

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3
săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.03.2020!

Lumina Vechilor Cărări 20

 Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la
următoarele preţuri:

35 RON pentru 1 abonament în România.

33 EURO pentru 1 abonament în Europa.
36 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale
pentru expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau
nu.
Până la data de 20 ianuarie 2020 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți, iar în caz
Abonamente

că nu suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat.

Relaţii şi comenzi la numărul de telefon: 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe
numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe.
Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal la adresa:
Gică Vişan
OZP RĂDĂUȚI
GHIȘEUL 2 CP. 13,
Jud. Suceava 725400

Calendarul pentru anul 2020 va fi într-un alt format decât cel care a fost până acum. Mai avem
calendare. Comenzile se pot face la nr. de telefon 0722.558243. Un calendar costă 5 lei.

Pentru ziua de sâmbătă și duminică 15 și 16 februarie 2020, este statornicită o întrunire

de slujbă publică (frați și surori), pentru credincioșii care iubesc pocăința biblică, la Palma de
Anunt intrunire

Mallorca, în Spania. Sfătuim ca în mod deosebit cei ce locuiesc în țările Europei, să participe
dacă pot, în nădejdea că Dumnezeu va binecuvânta această împrejurare și ne vom putea zidi
sufletește.
Tema întrunirii se așază pe cuvântul Scripturii din epistola întâi către Corinteni, cap.
12.12-13; cu tema: „Trupul lui Hristos.”
Pentru detalii, sunt la dispoziție următoarele telefoane: Mihai Neculai: 0034660255497
sau Costel Moțac: 00447540633706.
Până atunci să ne și rugăm lui Dumnezeu pentru binecuvântarea Lui.

Premianții acestei luni:

Premianti

Neag Sara-Abigail – Lugoj; Gava Loria – Câmpululg Muscel; Tudor

Loredana – Agigea; Pătcaș Geanina – Oșorhei; Goleșie Damaris-
Alexandra – Dobra; Rusu Debora-Elena – Periș; Chiru Persida –
Câmpulug Muscel; Vilaghi Maria-Magdalena – Câmpulung Muscel;
Brăgărea Viorica – Bughea de Jos; Gheorghe Rut – București.

Lumina Vechilor Cărări 21

CUPRINS Colectivul de redacţie
IACOV Ioan Nemeş
MLĂDITE...
CAMELEONUL
Vasile Breabăn
FEMEI PRIGONITE PENTRU CREDINTĂ Avram Senciuc
PRINCIPII PENTRU TINERI
Lucian Claudiu Şandra
CU DOMNUL ÎN SPITAL
ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR Gusti Cheţec
NAȘTEREA DE COPII LA POCĂITI
Iliuţă Petruneac
CÂND DOMNUL TAINIC ÎȘI TRIMITE ÎNGERII
SOLOMON Gică Vişan
CONCURS BIBLIC - ÎMPĂRATUL SOLOMON
Vasile Şindilar
ANUNTURI

Aşa vorbeşte Domnul:

Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi
întrebaţi care sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună,
umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN
O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13
MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA
COD 725400
Tel. 0230/565625 - 0722/558243

ISSN 2601 - 0526