Economia de pe piaţă

Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra

mijloacelor de producție.
Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se integrează din și în vederea propriului interes.
Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței. În viziunea lui Ludwig von Mises, virtuțile
economiei de piață sunt:

1. se sprijină pe proprietatea privată,

2. suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de punerea producției economice
la dispoziția consumatorului),
3. capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii stimului
(concurența catalactică),
4. așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este în măsură să aleagă felul în
care dorește să se integreze în ansamblul societății, libertatea economică include și libertatea
de a greși),
5. face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță motrice perpetuă,
6. își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de selecție.
Piața nu înseamna un loc, ci “un proces, modul în care, prin vânzare și cumpărare, prin producție și
consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societății” (Ludwig von Mises, "Capitalismul și
dusmanii săi").

Modelele naţionale ale dezvoltării social-

economice
Modelul liberal american
"Sistemul nostru economic (cel american) este un sistem mixt al întreprinzătorului liber şi al
controlului economic din partea societăţii şi din partea unor institute particulare, cu tendinţe
monopoliste" (P. Samuelson).
Pentru acest model, bazat pe concepţia liberalismului economic , sunt caracteristice:
 orientarea în masă spre realizarea succesului personal;
 încurajarea multilaterală a activităţii antreprenoriale;
 cota de stat destul de limitată;
 crearea unui nivel decent de trai prin înlesniri şi subsidii, acordate păturilor sociale cu un venit
redus;
 ignorarea problemei echităţii sociale.
SUA deţine locul întâi în lume în ceea ce ţine de creşterea productivităţii muncii şi după volumul PIB.
Ritmurile anuale de creştere a PIB în SUA, în anii 1992-2000, au constituit 3,2% (în Germania –1,7%,
în Japonia – 0,8%). Numărul utilizatorilor reţelei Internet în această ţară constituie 56% din numărul
total al populaţiei (în cele mai dezvoltate ţări ale Europei – doar 40%). Nivelul şomajului în SUA este
de 4,2% (în Germania – 10,5%, în Japonia – 4,6%). În SUA, 14% din populaţie se află sub pragul
sărăciei.
În sec. XX, rolul economic al statului a crescut într-un mod adecvat principiilor keynesiste. În anii 80
ai secolului trecut, s-au constatat limitele expansiunii economice a statului şi s-a început identificarea
formulei optime de interacţiune dintre stat şi piaţă. A avut loc diminuarea ponderii cheltuielilor de stat
în ceea ce ţine de creşterea economică şi acest lucru se explică printr-un şir de factori geopolitici:
sfârşitul războiului "rece", posibilitatea de a reduce cheltuielile cu caracter militar. Totodată, au crescut
alocaţiile statului pentru dezvoltarea învăţământului superior (spre sfârşitul anilor 90, acestea au
constituit 145 mlrd. dolari). Problema comună a naţiunii a devenit de-a transforma învăţământul
superior astfel, încât la începutul sec. XXI, acesta să devină la fel de accesibil ca şi învăţământul
mediu. În ultimii ani, au fost elaborate câteva programe noi care sporesc accesul americanilor la
serviciile ce ţin de ocrotirea sănătăţii. În special, este vorba despre copii şi despre persoanele ce au
pierdut serviciul la vârsta de 55-61 ani, precum şi despre americanii în vârstă ce nu dispun de asigurare
medicală.
Rolul statului în SUA este activ şi în sfera ecologiei, agriculturii, energeticii, legăturilor economice
externe. În acelaşi timp, statul încurajează activitatea antreprenorială, mediul concurenţial, obţinerea
succesului personal şi îmbogăţirea, pe această cale, a majorităţii populaţiei active.
Schimbări esenţiale au loc şi în relaţiile de piaţă. La mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, circa 90%
din toate veniturile din economia SUA erau asigurate de companiile pe acţiuni. Proprietatea privată
corporativă este mai eficientă de pe poziţiile atragerii investiţiilor suplimentare, a introducerii noilor
metode de management, a creşterii productivităţii muncii. Această formă de proprietate devine
predominantă în raport cu alte forme (parteneriat, proprietatea privată individuală). În practica
managerială şi în domeniul relaţiilor de muncă, este întâlnită pe larg ideologia democraţiei de
producţie, care presupune atragerea lucrătorilor în procesul de gestiune a producţiei, în posedarea
capitalului pe acţiuni (peste 10% din muncitorii şi funcţionarii americani posedă acţiuni ale
întreprinderilor în care lucrează). Din aceste considerente, bursa hârtiilor de valoare are o importanţă
deosebită în economia SUA, în comparaţie cu alte ţări unde rolul primordial îl deţine sistemul bancar.
Astfel, în economia SUA există o "diviziune a muncii" specifică: businessul privat predomină în sfera
de producţie, iar statul îndeplineşte funcţii sociale importante: (ocrotirea mediului ambiant, susţinerea
ştiinţelor fundamentale, a infrastructurii sociale etc.).

Modelul corporativ japonez

În evaluarea modelului economic japonez, se ţine seama de următoarele caracteristici:
 factorul corporativ – predominarea în economie a proprietăţii corporative şi a realizărilor în
domeniul managementului corporativ;
 factorul paternalist – bazat pe tradiţii naţionale în organizarea relaţiilor de muncă (atunci când
firma se prezintă ca o familie, iar patronul ei – un "părinte" grijuliu);
 factorul reglator de stat – din considerentele că statul ocupă o poziţie activă în economie, prin
intermediul bugetului de stat se distribuie până la 50% din PIB;
 factorul bancar – deoarece băncile au legături strânse cu companiile industriale, ele joacă un
rol coordonator în dezvoltarea economiei naţionale.
Modelul japonez de dezvoltare economică are şi un şir de particularităţi ce reflectă specificul
(originalitatea) culturii, experienţa istorică, potenţialul de producţie al acestei ţări. Dintre acestea pot fi
menţionate:
 sinteza tradiţiilor naţionale (institutul monarhiei, paternalismul, codul de onoare al samurailor)
şi a celor mai mari realizări ale economiei mondiale (ideile keynesiste despre reglementarea de stat
a economiei au cunoscut o largă răspândire în Japonia la începutul anilor ‘50 ai sec. XX);
 un nivel înalt al conştiinţei naţionale, prioritatea intereselor naţiunii asupra intereselor unei
personalităţi, jertfirea de sine în numele progresului ţării;
 combinarea principiilor economiei de piaţă cu programele statale de dezvoltare social-
economică;
 fuziunea reglementării flexibile centralizate cu managementul corporativ de succes;
 parteneriatul dezvoltat "bancă-business" amplifică motivarea activităţii durabile şi interesul faţă
de legităţile dezvoltării tehnico-economice pe termen lung;
 sistemul eficient de management în raport cu calitatea mediului ambiant.
Acest model a asigurat o creştere economică accelerată şi soluţionarea cu succes a problemelor sociale.
În particular, este vorba despre asigurarea unui nivel înalt de ocupare a populaţiei, creşterea continuă a
nivelului de remunerare a muncii şi o diferenţiere moderată a veniturilor. Nu întâmplător, până la
mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, despre economia japoneză se vorbea ca despre un "miracol".
Politica de stat prevedea:
 în domeniul producţiei : stimularea ramurilor-cheie (electronică, electroenergetică,
carboniferă, oţelărie);
 în domeniul relaţiilor creditare : efectuarea unui control riguros asupra fluxurilor financiare
transferate în străinătate, controlul asupra ratei dobânzii la toate tipurile de depuneri cu scopul
majorării investiţiilor interne şi creării unui sistem viabil de creditare a producţiei;
 în domeniul veniturilor : respectarea raportului dintre nivelul de trai al populaţiei (inclusiv,
salariul) şi productivitatea muncii în vederea diminuării costului şi majorării competitivităţii
producţiei japoneze.
Un rol decisiv în realizarea "miracolului" japonez l-au avut băncile. Ele au participat activ la
mobilizarea resurselor financiare, identificarea proiectelor investiţionale de perspectivă, controlul
asupra negocierilor şi gestiunea riscurilor.
Pentru Japonia este caracteristică organizarea specifică a muncii şi motivarea ei bazată pe dragostea
faţă de muncă şi pe conştiinţa naţiunii, ce tinde spre progres şi un loc de frunte în clasamentul mondial.
Competitivitatea înaltă a producţiei japoneze se datorează utilizării tehnologiilor avansate şi nivelului
jos de remunerare al muncii, în comparaţie cu nivelul productivităţii acesteia.
Japonia s-a smuls, în adevăratul sens al cuvântului, din starea de înapoiere economică prin intermediul
unei dezvoltări orientate spre export şi bazate pe o forţă de muncă remunerată slab, dar înalt calificată
şi care produce mărfuri calitative (Vezi: Друкер П. Новые реальности. – М., 1994, с.217).
Totodată, în ultimul deceniu, Japonia trece printr-o fază de stagnare. Ea a fost provocată de un şir de
circumstanţe, cum ar fi:
Politica banilor "ieftini" , promovată de stat. Această politică a dus la creşterea enormă a cererii de
investiţii, în condiţiile unei eficienţe scăzute a producţiei (de exemplu, în agricultură 4/5 din preţuri se
reglementează de către stat, ¾ din venituri constituie subvenţiile, dar productivitatea muncii este de
doar 30% în raport cu nivelul înregistrat în SUA; în industrie s-a majorat şi numărul celor ocupaţi, şi
durata timpului de lucru);
Mediul juridic şi instituţional , care poartă un caracter discriminant în raport cu condiţiile în care
sunt acordate sursele de finanţare externă cu caracter non-bancar. O perioadă îndelungată de timp în
Japonia au existat obstacole serioase în vederea accesului la aceste surse. Pe piaţa internă de
obligaţiuni aveau acces doar unele companii de stat. Pentru operaţiunile cu acţiuni se percepeau
impozite înalte. Rigorile şi situaţia de pe piaţa hârtiilor de valoare au frânat procesul transferului de
capital şi au provocat creşterea cheltuielilor în comerţul cu hârtii de valoare.
Sistemul de angajare pe viaţă, care presupune punctualitatea şi loialitatea lucrătorului, stagiul lui,
dar, în acelaşi timp, nu stimulează într-un mod adecvat calităţile creative ale personalităţii.
În ultimii ani, în Japonia sunt "revizuite" unele principii şi orientări social-economice, scopul urmărit
fiind depăşirea situaţiei de criză care s-a creat în ţară.
În modelul japonez al capitalismului corporativ reglementat are prioritate iniţiativa privată, abilitatea
antreprenorială cu posibilităţi mari de acumulare. De asemenea, se recunoaşte rolul activ ("de
diriginte") al statului în domeniul planificării economice şi, respectiv, în activităţile structurale,
investiţionale şi externe.

Modelul renan al economiei sociale de piaţă

Fundamentele teoretice ale acestui model au fost elaborate în ajunul celui de-al doilea război mondial
de reprezentantul şcolii de la Freiburg – Walter Eucken, iar realizarea practică s-a produs pe timpul
cancelarului RFG, Ludwig Erhard. Acest model era studiat de discipolii lui drept o "a treia cale” (spre
deosebire de economia de piaţă liberă (piaţă "pură") şi cea centralizată (sistem totalitar). Conţinutul
modelului este combinarea libertăţii economice şi a egalităţii sociale. Acest model este specific
Germaniei, Austriei, Elveţiei, Olandei, cu diferenţe culturale notabile, echilibrat şi echitabil.
Eucken afirma că "acestea ... nu sunt tipuri reale care să caracterizeze organizaţia economică sau etapa
dezvoltării economice – acestea sunt modele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale, adevărate
tipuri ideale".
Dezvoltarea Germaniei în perioada de după război se bazează pe concepţia "îmbinării" principiilor
pieţei cu structurile sociale şi politice şi orientarea lor spre asigurarea securităţii sociale. Statul traduce
activ în viaţă politica de "echilibru", de menţinere a concurenţei şi de limitare a procesului de
monopolizare a economiei. El asigură cadrul legal şi social necesar pentru dezvoltarea societăţii civile
şi a echităţii sociale a indivizilor (drepturile indivizilor, posibilităţile iniţiale şi protecţia juridică).
Pentru limitarea inechităţii sociale se practică sistemul de impozitare progresiv, iar studiile în
instituţiile superioare sunt gratuite.
Modelul renan al economiei sociale de piaţă se bazează pe o reglare dublă: pe piaţă şi pe
intervenţionalismul statal economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării economice.
Prin doctrina naţionalismului economic elaborată de Friedrich List, naţiunea este în centrul atenţiei.
Spiritul de câştig, întreprinzător este deplasat de la individ spre naţiune. Omogenitatea culturală
explică de ce ţările modelului renan sunt considerate ţări închise. Filosofia modelului renan este
specifică comportamentului de „ţară furnică”. Hărnicia şi economisirea sunt socotite aici virtuţi, la
scara întregii populaţii. (Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.133

Modelul economiei de piaţă negociate – "socialismul suedez"

Denumirea de model "negociat" vine de la mecanismul de adoptare a deciziilor în baza negocierilor
pentru diferite categorii de activităţi: fiscale, reglementarea relaţiilor de ocupare, prestarea serviciilor
sociale. Ţările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia) şi-au ales în calitate de vector de dezvoltare
constituirea „statului bunăstării generale", ceea ce prevede impozite înalte în afaceri şi reglementarea
masivă a sectorului social.
Modelul este bazat pe teoria social-democrată inspirată din creaţia economiştilor Alva şi Gunnar
Myrdal, ce a condus la formarea filosofiei „capitalismului cu faţă umană”.
Acest model mai este numit şi "socialism funcţional", deoarece are loc divizarea funcţiilor în societate.
Funcţiile de producţie le îndeplineşte businessul privat – anume el controlează sectorul real. Funcţiile
sociale, de asigurare a creşterii calităţii şi nivelului de trai al populaţiei, de diminuare a inechităţii
veniturilor (prin impozitare progresivă, acordarea subvenţiilor celor mai vulnerabile pături ale
societăţii) le îndeplineşte statul. O obligaţiune a statului este şi formarea infrastructurii moderne,
susţinerea ştiinţelor fundamentale. Dominanta socială a politicii suedeze este ponderea (cota) înaltă a
statului în economia ţării şi centralizarea deciziilor tripartite (sindicat – patronat – guvern).
„Scopul constituirii statului bazat pe bunăstare, pe cale suedeză – susţine Sven Otto Littorin – a fost să
asigure poporului siguranţă, dreptate, hrană şi muncă…şi, totodată, să-i pună pe capitalişti să plătească
pentru toate acestea.” (*Vezi Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării sociale,
Bucureşti, 1994, p.112).
Economia Suediei se bazează pe o cultură înaltă şi pe un nivel ridicat de calificare a muncitorilor şi
funcţionarilor; pe tradiţii serioase în privinţa disciplinei şi rodniciei muncii; un puternic sentiment de
solidaritate; un profund consens social şi dorinţă de cooperare, exprimată în gradul înalt de
sindicalizare a muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica, regele, aristocraţia, proprietarii
funciari. Astfel, Suedia a creat cel mai mare sector public din ţările capitaliste, sectorul căreia
depăşeşte 2/3 din PIB; a socializat învăţământul şi asistenţa medicală, oferind cetăţenilor săi un înalt
standard de viaţă.
La începutul anilor ‘70, Suedia, alături de celelalte ţări scandinave, înregistrează o rată a şomajului de
peste 10%, inflaţie înaltă, reducerea creşterii economice ceea ce a deteriorat mitul modelului suedez,
despre care se vorbeşte la trecut.
Statul-patron a crescut enorm şi pentru ca să finanţeze aceste dimensiuni au fost instituite cele mai
mari impozite din lume. Astfel, întreprinderile suedeze emigrează şi investesc în străinătate, iar fluxul
investiţiilor străine scade. ”În locul unei economii de piaţă funcţionând dinamic, călăuzită de „ mâna
invizibilă”, apare o economie statică şi coruptă, condusă de „invizibila strângere de mână” (**Ion
Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138).
Mariajul dintre capitalism şi socialism, propunându-şi să ia de la capitalism mijloace de creare a
bogăţiei, iar de la socialism pe cele ale redistribuirii nu poate fi decât rezultanta evoluţiei economice,
în baza unui mecanism. Ca să redistribui trebuie mai întâi să posezi bogăţia materială, de altfel „şansa”
e de a redistribui lipsurile şi de a constitui o economie socială de piaţă săracă.

Modelul "etatist" francez

Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul şi protecţionismul, libertăţile economice şi
centralismul statal, sistem numit convenţional "capitalism statal". Acest model include un şir de
elemente caracteristice celorlalte modele (american, japonez şi german), dar cu o pronunţată
tentă dirijistă (sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul producţiei industriale). În cadrul
modelului, se utilizează pe larg mecanismul planificării indicative şi orientative pe baza prognozării
curente şi a prognozării strategice. Imediat după al doilea război mondial (anul 1945), a fost elaborat
primul plan de dezvoltare a ţării, în care erau fixaţi indicatorii de volum cantitativi (oţel, energie
electrică etc.), iar din anii 60 ai secolului trecut planificarea este orientativă şi indicativă.
Statul investeşte substanţial în dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în vederea majorării productivităţii.
Planificarea strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi mijlociu, de a dirija
preţurile şi procesul de control asupra sistemului fiscal şi a celui de remunerare a muncii. Principalele
instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar este în proporţie de 50% la sută al
statului) şi sistemul fiscal (peste 90 la sută din veniturile bugetare).
Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de capitalism dirijat şi liberal, care obţine avantaje
din constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru realizarea cu succes a unui "capitalism
statal".
Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă contemporane (modelul englez, italian, olandez,
norvegian, austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică esenţial ceea ce a fost descris
deja în rândurile de mai sus.

În căutarea modelului moldovenesc de dezvoltare social-economică

Pentru Republica Moldova , ca şi pentru orice ţară postsocialistă, problema modelării dezvoltării
naţionale este deosebit de actuală din următoarele considerente:
 tranziţia la o traiectorie nouă de mişcare;
 costurile impunătoare ale "vestern-izării pieţei" în anii 90;
 protecţia autenticităţii şi a intereselor naţionale în condiţiile diversificării relaţiilor mondiale.
Este cert că modelul naţional de perspectivă trebuie să includă următoarele componente:
 "comune", adică cele care se elaborează luându-se în calcul tendinţele globale ale epocii
contemporane;
 "particulare", ce reflectă specificul dezvoltării unui grup de ţări (cazul Republicii Moldova –
ţările ce se află în tranziţie "după socialism");
 "unitare", se accentuează particularităţile ţării concrete (specificul factorilor de producţie,
ierarhia obiectivelor de dezvoltare, particularităţile dezvoltării sociale, sistemul intereselor şi cel al
motivaţiilor, mecanismul gestiunii, varietatea formelor şi structurii avuţiei naţionale).
Problema identificării naţionale pentru economia moldovenească poate fi soluţionată, în opinia
noastră, în mod constructiv, în cadrul modelului economiei de piaţă socială, completat cu mecanisme
de control democratic real. Acest model este accesibil din următoarele considerente:
 se păstrează tradiţiile garanţiilor sociale;
 tendinţele globale ale epocii contemporane – socializarea şi democratizarea activităţii sociale;
 concordarea cu standardele Uniunii Europene.
Elaborarea modelului adecvat de reformare pentru Moldova "mică" (ca şi pentru Rusia "mare") este un
proces complicat, dat fiind civilizaţia multipolară.
Vecinătatea geopolitică a acestor state determină specificul structurii civilizaţiei – sinteza culturii şi
civilizaţiei, "deschiderea" lumii, predominarea principiului diversităţii asupra principiului unităţii.
Orice tendinţă de dezvoltare socială în asemenea sisteme presupune existenţa factorului contradicţiei,
ceea ce exclude posibilitatea existenţei unei dominante constante de dezvoltare.
Situaţia geopolitică şi calea de dezvoltare istorică a Republicii Moldova au determinat particularităţile
civilizaţiei ei: "absorbţia" culturilor diferitelor popoare; tendinţa şi lupta permanentă pentru
suveranitate şi unirea naţiunii; stereotipul mentalităţii şi comportamentul "ţăranului" (dragostea de
pământ şi muncă; răbdarea şi lipsa interesului sporit faţă de comerţ şi îmbogăţire ca scop determinant);
soluţionarea colectivă a problemelor sociale, în conformitate cu canoanele ortodoxe şi densitatea înaltă
a populaţiei.
Suveranitatea câştigată la începutul anilor 90 este adecvată aspiraţiilor de veacuri ale poporului.
Totodată, liberalizarea primitivă a economiei nu a fost înţeleasă şi acceptată de majoritatea populaţiei.
Caracterul eterogen al societăţii moldoveneşti după convingerile politice, perceperea naţional-etică,
interesele confesionale, statutul social-economic – toate cele enumerate aprofundează dezintegrarea
socială, generează tendinţe de trecere la o activitate autonomă.
"Actualmente, Moldova, una din cele mai sărace ţări din Europa, este un stat cu multe probleme din
punct de vedere al dezvoltării economice. Criza transformaţională, în care republica s-a aflat mai mult
de 10 ani, după părerea lui J. Stiglitz, permite de a trage învăţăminte, de văzut cum nu trebuie de
efectuat transformările de piaţă".5
O importantă cauză de ordin politic a crizei transformaţionale în Republica Moldova, în opinia noastră,
a fost diminuarea rolului statului, incapacitatea lui de a apăra interesele naţionale. În lipsa tradiţiilor
democratice şi a mediului legislativ, adică în structurile statale s-a stabilit politica orientată spre rentă,
a avut loc „intercalarea” puterii şi businessului, care este îmbinată cu lobysm agresiv, exprimat prin
practica adoptării deciziilor statale "comandate".
Pe fundalul luptei pentru putere şi reîmpărţirea proprietăţii în Republica Moldova, în procesul
transformărilor sistemice, au fost comise greşeli atât de ordin conceptual, cât şi "tehnic":
 pierderea componentei sociale în cadrul reformelor de piaţă;
 orientarea monetaristă în politica economică;
 formalitatea şi caracterul fragmentar al reformelor efectuate;
 deschiderea unilaterală a economiei naţionale.
În Republica Moldova, în cadrul transformărilor sistemice, situaţia social-economică s-a agravat şi a
fost pusă în pericol securitatea naţională.
Alternativa de dezvoltare (anticriză – reformare) a Republicii Moldova trebuie să se bazeze pe
ideologia umană a transformării cu participarea maximală a potenţialului uman: interese şi capacităţi,
factorii de dezvoltare moral-etici şi naţional-culturali.
Îmbunătăţirea indicatorilor dezvoltării umane, depăşirea decalajului dintre standardele mondiale şi cele
naţionale trebuie studiate ca obiective social-economice ale reformării.
Este necesară reorientarea urgentă a cursului reformelor: de la liberalizarea economică şi stabilizarea
situaţiei financiare la renaşterea economiei naţionale. Modernizarea economiei naţionale este posibilă
doar prin susţinerea reală de către stat a ramurilor cu avantaje comparative şi potenţial competitiv.
În calitate de "repere" ale dezvoltării, cu evidenţa specificului şi priorităţilor economiei moldoveneşti,
este oportun de a alege:
 modificarea dezvoltării tradiţionale pentru CAI al Moldovei, prioritate urmând să aibă produse
ecologice, create pe baza tehnologiilor moderne;
 dezvoltarea "complexului economic", legat de prestarea serviciilor de transport, graţie aşezării
favorabile a Republicii Moldova;
 intensificarea dezvoltării producţiei intelectuale, ştiinţifice, reieşind din nivelul înalt al
potenţialului uman;
 dezvoltarea prioritară a industriei construcţiilor pe baza materialelor de construcţie existente în
regiune şi a forţei de muncă ieftine;
 dat fiind economia "mică" a Republicii Moldova, e necesară stimularea proceselor
integraţioniste (iniţial la nivelul CSI şi UE), activizarea tranziţiei spre modelul de „reproducere” a
relaţiilor externe.
Aceste direcţii de dezvoltare a economiei moldoveneşti, ce contribuie la mobilizarea resurselor interne
şi la sporirea posibilităţilor de export, reprezintă perspectivele de creştere economică şi de asigurare a
securităţii naţionale.
Renaşterea naţională, conform experienţei civilizaţiei, se bazează pe particularităţile socio-culturale şi
principiile moral-etice ale poporului. În epoca contemporană, în condiţiile concurenţei mondiale
acerbe, intensificării tendinţelor informatizării şi socializării economiei, o importanţă deosebită o au
valorile comunitare şi prioritatea intereselor naţionale. Odată cu tranziţia la o nouă etapă a dezvoltării
civilizaţiei, multe valori tradiţionale ale poporului moldovenesc (prioritatea valorilor spirituale,
atitudinea precaută faţă de natură, autoritatea culturii şi cunoştinţelor, conlucrarea şi solidaritatea) vor
fi solicitate la cel mai înalt nivel.