1. Importanţa şi particularităţile agrigulturii ca ramură de bază a economiei naţionale.

Agricultura, ramură importantă a economiei, care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii
produselor alimentare şi a unor materii prime. Face parte din sectorul primar al activităţii economice, fiind prima formă de producţie
materială. Caracteristicile agriculturii constau în:
- pămintul e principalul mijloc de producţie;
- procesul economic se interpătrunde cu cel natural;
- durata timpului de reproducţie e determinată de timpul necesar transformărilor biologice;
- dependenţa rezultatelor de condiţiile naturale;
- impactul mai puternic al factorilor de risc şi incertitudine.
Fiind rezultatul acţiunii factorilor economici cu cei naturali agricultura poate fi din punc de vedere economic extensivă şi intensivă.
2. Perspectivele şi problemele dezvoltării ramurii în condiţiile economiei de piaţă.
În condiţiile economiei de piaţă pămîmtul aste marfă el poate fi dat în arendă, vîndut şi cumpărat, dat în moştenire. Problemele
actuale ale folosirii pămîntului sînt multilaterale şi ating diferite sfere ale activitătii economice.Cele mai actuale sînt:
- schimbarea formelor de proprietate asupra pămîntului;
- arenda pămintului;
- relaţiile de arendă;
- păstrarea şi sporirea fertilităţii solului;
- intensificarea controlului asupra folosirii şi ocrotirii fondului funciar agricol;
- relaţiile de arendă;
- piaţa pămîntului.
3. Reforma agrară în Moldova, sarcinile, scopul şi principiile de bază.
Reforma agrară, complex de concepţii, principii şi acţiuni destinate să înlăture structurile de proprietate şi economico-sociale
istoriceşte depăşite din agricultură şi să creeze condiţii pentru progresul acesteia. Obiectivul esenţial al reformei agrare este
emanciparea ţărănimii, împroprietărirea şi dotarea cu pămînt a gospodariilor ţărăneşti pentru a le asigura resursele de trai.
În Moldova a fost primit pachetul de legi ce organiza agricultura spre economia de piaţă. A fost elaborat conceptul reformei
agrare şi dezvoltării social economice a statului. În anul 1991 s-a primit legea cu privire la dezvoltarea statului şi complexului
agroindustrial în economia naţională. În anul 1992 s-a primit legea cu privire la impozitul funciar şi cadastrul funciar. După 1992
este primit legea la proprietate, privatizarea şi arendă. În anul 1997 este primită legea cu privire la preţul normativ şi modul de
cumpărare vînzare a pămîntului. A fost o conservare a proceselor din sectorul agrar, a fost lipsa unei poziţii clare a transformării
pămîntului în marfă sau nu. În anul 1996 se ivesc cotele de pămînt şi se formează gospodării ţărăneşti. În Republica Moldova statul
trebuie să susţină sectorul agrar prin cheltuielile din buget, acordarea garanţiilor pentru credite, prin politica de preţuri la unele
produse, compensarea pierderilor de la calamnităţile naturale.
4. Formele de proprietate şi tipurile de gospodării în sectorul agrar.
Proprietatea, raport social concretizat într-un înscris privind dreptul efectiv al unei persoane asupra unor bunuri economice create
sau extinse în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun în mod excluziv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege.Titularul protietăţii exercită atributele proprietăţii:
- dreptul de posesie (prerogativa proprietarului de a stăpîni în fapt, direct şi nemijlocit bunul în interes propriu).
- dreptul de folosinţă (capacitatea proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobîndind în proprietate serviciile şi
veniturile pe care le poate obţine din aceasta).
- dreptul de dispoziţie (puterea proprietarului de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia,
precum şi de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos,lucrul ce-i aparţine. Proprietatea se manifestă sub mai multe forme
delimitate după criterii precise, care corespund cerinţelor de prognozare, analiză sau măsurare economică. Astfel de forme pot fi :
particulară, publică, industrială, funciară.
Privită în sens economic real, proprietatea este un fapt social, universal răspîndit, însă reglementat în mod diferit; reglementarea
lui constituie unul dintre elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic.
Definiţie:Proprietatea funciară, relaţie socială între persoane fizice sau juridice generată de însuşirea şi stăpînirea unor suprafeţe de
teren.
Proprietatea funciară are o foarte mare importanţă asupra sistemului şi randamentelor cu care este exploatat pămîntul. În
ţara noastră, în decursul timpului, proprietatea funciară a cunoscut mai multe forme:
- propriatatea funciară obştească - ce aparţine obştilor săsteşti care foloseau în comun terenurile;
- proprietatea ţărănească - ţăranilor liberi;
- proprietatea funciară moşierească - formată din moşii boiereşti;
- proprietatea funciară a statului - ca domenii ale puterii domneşti sau ale Coroanei;
- proprietatea funciară particulară a ţăranilor cu gospodărie individuală, care s-a format în urma împroprietăririlor prin reforma
agrară, şi a persoanelor fizice sau juridice ce deţin terenuri neagricole.
- Proprietatea funciară cooperatistă constituită prin unirea mai multor gospodării individuale.
- Proprietatea funciară de stat potrivit legii: fondului funciar reprezentată de domeniul public şi de cel privat în care sînt
cuprinse terenuri de utilitate publică şi poate fi de interes naţional sau de interes local.
Terenurile domeniului public nu fac obiectul circuitului civil, iar dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.
Domeniul privat cuprinde terenuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor, judeţelor şi sunt supuse dispoziţiilor de drept comun.
5. Necesitatea formării şi esenţa complexului agro-industrial, componenţa şi scopul lui.
Complex agroindustrial se numeşte ansamblul de ramuri a economiei naţionale integrate într-o sarcină comunală pentru a indestula
cerinţele ţării cu produse alimentare şi materie primă agricolă.
Complexul agroindustrial e format din ramuri ce se specializează la producerea producţiei agricole, prelucrarea şi realizarea,
producerea pentru agricultură şi deservirea ei.
 În componenţa complexului agroindustrial intră ramuri ce sînt legate tehnologic şi participă nu numai în procesul de producere,
dar şi asigurarea cu tehnică a acestui proces şi a duce produsul pe masa consumatorului.
Complexul agroindustrial se împarte în 3 sfere:
a. Prima sferă compusă din ramuri care asigură complexul agroindustrial cu mijloace de producere. Aici intră industria de
tractoare, maşini agricole, îngrăşăminte minerale, industria biologică, construcţia capitală a complexului agroindustrial. Toate aceste
ramuri asigură agricultura, silvicultura pentru procesul normal al acestor ramuri.
b. A doua sferă o ocupă agricultura şi silvicultura în ea se produce procesul de producere.
c. A treia sferă o compun ramurile care asigură colectarea, prelucrarea producţiei agricole şi transportarea pînă la consumatori.
Aici intră industria uşoară pentru prelucrarea materiei prime ş.a.
Procesul de producere se termină în sfera a 3, deoarece ea asigură prelucrarea, colectarea, păstrarea şi realizarea. De la
dezvoltarea ramurilor primei sfere depinde eficienţa lucrului în celelalte ramuri depinde de randamentul fondurilor şi de a dezvolta
baza materială a CAI.
Toată producţia care a fost produsă trebuie să fie colectată, transportată, depozitată şi adusă pînă la masa consumatorului. Între
ramurile CAI e o legatura reciprocă şi anume: prima sferă produce produse pentru agricultură utilaje pentru transport, prelucrarea
producţiei, totodată agricultura asigură prima sferă cu produse alimentare, industria o asigură în dezvoltarea mijloacelor de
producere.
Agricultura se poate dezvolta numai cu ajutorul ramurilor industriei primei sfere.
Sfera a treia trebuie să asigure nu numai cu mijloace de producere necesare, dar trebuie să fie în complex.
Pentru dezvoltarea complexului agroindustrial trebuie de păstrat proporţii optime de dezvoltare a legăturii interramurale şi de
perfecţionat sistema de colectare.
În complexul agroindustrial se pot evidenţia două subsisteme functionale alimentare şi nealimentare.
În componenţa complexului alimentar se evidenţiază subcomplexe. Cea mai mare pondere din toate aceste subcomplexe în
volumul mediu al fondurilor fixe şi numărul mediu anual de lucrători îl ocupă subcomplexul de carne, vitivinicol, cerealier, lapte.
Complexul bine dezvoltat dă posibilitatea îmbunătăţirii nivelului de trai de aceea complexul agroindustrial trebuie să dea producţie
mai multă de o calitate bună şi eftină.
6. Legăturile economice şi de producţie între ramurile complexului agro-industrial.
Pentru studierea profundă a complexului agroindustrial la orice nivel de dirijare sistemul de indicatori economici convenţionali
poate fi delimitat de 5 grupe sau subsisteme speciale.
Prima grupă include indicatorii ce caracterizează locul şi importanţa complexului agroindustrial în economia naţională. Ei se
determină prin cantitatea de producţie a celor mai valoroase produse agricole în raport cu totalul acestor produse în toată ţara de
către toţi agenţii economici, inclusiv gospodăriilor auxiliare ale populaţiei şi a tuturor întreprinderilor neagricole.
În cadrul calculării volumului de producţie finită şi netă precum şi a altor indicatori valorici apare o problemă foarte dificilă, legată
cu contrarea sau calcul dublu, deoarece multe întreprinderi din CAI îşi prestează servicii reciproce. Excluderea dublării impune
perfecţionarea unui şir de rapoarte statistice ce reflectă formarea consumurilor şi cheltuielilor de producţie, precum şi delimitarea
activităţii economice a întreprinderii pe diferite tipuri ale acesteia (operaţională, investiţională şi financiară) o activitate ce se
realizează actualmente de departamentul analizei economice şi sociologice a Moldovei.
Grupa a doua o alcătuieşte indicatorii care caracterizează:
-structura complexului agroindustrial pe ramuri, subramuri şi raportul dintre ele;
-legăturile interramurale de producere şi realizare a produselor agricole şi serviciilor complexului agroindustrial;
-dinamica şi tendinţa de producere şi realizare a principalelor produse agricole şi a altor activităţi realizate în cadrul complexului
agroindustrial.
Un loc deosebit îl ocupă grupa de indicatori ce reflectă eficienţa activităţii economice a complexului agroindustrial. Ei
caracterizează folosirea potenţialului de producţie, nivelul productivităţii muncii, rentabilitatea producţiei finite (lucrărilor,
serviciilor), randamentul mijloacelor fixe si circulante, precum şi aportul fiecărei ramuri în parte în rezultatele finale economico-
financiare ale complexului agroindustrial.
A patra grupă o formează indicatorii subcomplexelor de producţie a complexului agroindustrial, care cuprind toate fazele de
producţie, circulaţie şi consumare ale acestora.
Ultima grupă include indicatorii îndeplinirii comenzilor de stat, a contractelor încheiate cu alţi agenţi economici din afara
complexului agroindustrial, precum şi alte obligaţiuni după volum, sortiment, calitate şi termenele de timp prevazute. În sfîrsit
trebuie de menţionat că acest sistem de indicatori a complexului agroindustrial la rîndul său reprezintă o parte componentă a
sistemului de indicatori a economiei naţionale în ansamblul de rînd cu alte complexe ramurale (construcţii, comerţ, transportare).
Indicatorii legăturii dintre agricultură şi diferite ramuri ale complexului agroindustrial depinde de componenţa acestuia.
Afară de agricultură, care formează veriga principală a complexului agroindustrial, în componenţa lui intră aşa activităţi economice
ca:
-ramurile şi subramurile industriei şi de construcţii care asigură agricultura cu mijloace fixe noi de provenienţă industrială şi de
construcţii, precum şi funcţionarea normală a acestora;
-ramurile industriale de prelucrare a materiei prime produse în agricultură;
-ramurile de asigurare materialo – tehnică;
-ramurile de achiziţionare a produselor agricole;
-ramurile de transport şi telecomunicaţii;
-ramurile de comerţ şi alimentaţie publică;
-ramurile legate de îndeplinirea lucrărilor de ameliorare, chimizare, electrificare etc.
Coordonatele activităţii ecomice a acestor ramuri ce alcătuiesc complexul agroindustrial se înfăptuieşte centralizat de Ministerul
Agriculturii şi Industriei Prelucratoare a Republicii Moldova.
Indicatorii acestor legături reprezintă cota sau greutatea specifică de asigurare concretă de producţie, lucrări şi servicii executate de
o ramură concretă faţă de asigurarea totală a agriculturii cu acest produs, serviciu sau lucrare aparte. De exemplu, îndeplinirea
lucrărilor de transport, însuşirea investiţiilor capitale, prelucrarea legumelor şi fructelor, precum şi a altor activităţi în agricultură se
va determina ca raportul dintre volumul acestor activităţi îndeplinite cu forţe proprii în această ramură faţă de volumul acordat de
către ramurile specializate a complexului agroindustrial în agricultură.
7. Indicatorii economici de producţie în ramurile culturilor agricole şi sectorului zootehnic.
Indicator economic- expresie numerică (cifrică) a laturii cantitative a fenomenelor şi proceselor economice, în condiţii concrete de
timp şi de loc. Fiecare indicator economic are o anumită formă de exprimare în funcţie de caracteristica fenomenului la cera se
referă: în mărimi absolute sau relative, sub formă de mărimi medii sau indici etc. Indicatorii în mărime absolută pot fi valabile de
stoc, care indică nivelului absolut al fenomenului economic existent la un moment dat şi variabile de flux care sînt maimi de
intervale.
Indice – expresie numerică rezultată din compararea a doua niveluri ale aceluiaşi indicator, proces, fenomen, etc. aflat în situaţii
diferite. Prin intermediiul indicilor se evidenţiază variaţia în timp sau în spaţiu a indicatorului la care se referă. Indicele de obicei se
exprimă în procente.
Metodologia de calcul a indicatorilor eficienţei economice a producerii producţiei :
Costul unitar de producţie : Cu= Cp / Rg
Preţul mediu de realizare al 1q de producţie : Pmr =Vv / Pm
Profitul calculat la 1 q de producţie realizată : Pq = P / Pm
Profitul calculat la 1 ha de pe care s-a vîndut producţia : Pha = P / Sr
Suprafaţa de pe care s-a vîndut producţia : Sr = Cpr / W
Nivelul rentabilităţii : Nr = ( P / Cpf ) * 100
Unde :
Cp – consumurile totale de producţie , lei Sr – suprafaţa de pe care s-a vîndut producţia ,ha
Rg – recolta globală după prelucrare , q Cpr – cantitatea producţiei vîndute
Vv – venitul din realizarea producţiei , lei W – productivitatea la 1 ha
Pm – cantitatea producţiei vîndute , q Cpf – costul producţiei finite vîndute , lei
P – profitul obţinut din vînzarea producţiei , lei
8. Indicatorii eficienţei economice de bază în agricultură, metodica calculării lor.
Indicator economic- expresie numerică (cifrică) a laturii cantitative a fenomenelor şi proceselor economice, în condiţii concrete de
timp şi de loc. Fiecare indicator economic are o anumită formă de exprimare în funcţie de caracteristica fenomenului la cera se
referă: în mărimi absolute sau relative, sub formă de mărimi medii sau indici etc. Indicatorii în mărime absolută pot fi valabile de
stoc, care indică nivelului absolut al fenomenului economic existent la un moment dat şi variabile de flux care sînt maimi de
intervale.
Indice – expresie numerică rezultată din compararea a doua niveluri ale aceluiaşi indicator, proces, fenomen, etc. aflat în situaţii
diferite. Prin intermediiul indicilor se evidenţiază variaţia în timp sau în spaţiu a indicatorului la care se referă. Indicele de obicei se
exprimă în procente.
Metodologia de calcul a indicatorilor eficienţei economice a producerii producţiei :
 Productivitatea unui animal : W = Pg / Na
 Consumurile de furaje la 1 q de producţie : E = Cf / Pg
 Consumurile de muncă la 1 q de producţie : E = Cm / Pg
 Costul unitar de producţie : Cu= Cp / Rg
 Preţul mediu de realizare al 1q de producţie : Pmr =Vv / Pm
 Profitul calculat la 1 q de producţie realizată : Pq = P / Pm
 Profitul calculat la 1 animal de la care s-a vîndut producţia : Pha = P / Nr
 Numărul de animale de la care s-a vîndut producţia : Nr = Cpr / W
 Nivelul rentabilităţii : Nr = ( P / Cpf ) * 100
Unde :
Na – numărul de animale , capete Pm – cantitatea producţiei vîndute , q
Cf – consumurile de furaje , q un. nutr. P – profitul obţinut din vînzarea producţiei , lei
Cm – consumuri de muncă , om-ore Nr – numărul de anumale de la care s-a vîndut producţia ,cap.
Cp – consumurile totale de producţie , lei Cpr – cantitatea producţiei vîndute
Pg – producţia globală , q W – productivitatea la 1 ha
Vv – venitul din realizarea producţiei , lei Cpf – costul producţiei finite vîndute , lei
9. Pămîntul – principalul mijloc de producţie în agricultură.
Pămînt - scoarţa globului terestru, uscatul, suprafaţa lui, pe care trăiesc oamenii şi alte vietăţi.
Definiţie: Sol - materia din care este alcătuită partea solidă a globului terestru, suprafaţa de teren cultivabilă, teritoriu, regiune, ţinut,
ţară, patrie.
Pămîntul reprezintă cea mai mare parte a avuţiei naţionale şi aparţine poporului care-l prelucrează. Folosirea lui efectivă constituie
condiţia de bază a dezvoltării agriculturii. Mai mult ca atîta, pămîntul pentru agricultură, spre deosebire de alte ramuri ale economiei
naţionale, unde este folosit ca teren pentru amplasarea procesului de producţie, execută funcţia de mujloc de producţie. Deci fără
pămînt este imposibilă existenţa agriculturii ca ramură productivă. Pămîntul ca mijloc principal de producţie se deosebeşte esenţial
de alte mijloace de producţie, folosite în agricultură, şi anume:
1) toate mijloacele de producţie reprezintă rezultatul muncii omeneşti, şi producerea lor se poate repeta de atîtea ori de cît este
necesar. Pămîntul ca dar al naturii devine mijloc de prodcţie numai după antrenarea lui de către om în procesul productiv, şi ca
mijloc de producţie el este de neînlocuit. Aşadar, pămîntul cu un grad concret de fertilitate nu se poate de produs, ca alt mijloc de
producţie. Această trăsătură este subliniată în toate documentele legislative, privind folosirea fondului funciar.
2) mărimea sau suprafaţa pămîntului este mărginită şi nu poate fi mărită după dorinţa oamenilor. Cu părere de rău se poate constata
că în procesul de folosire nechibzuită a pămîntului are loc reducerea accelerată a suprafeţelor agricole.
3) pămîntul e limitat în spaţiu, adică el nu poate fi deplasat şi poate fi folosit numai pe loc în condiţii concrete climaterice.
4) pămîntul, spre deosebire de alte mijloace de producţie din agricultură, nu se uzează, nu - şi pierde calităţile sale, dar dimpotrivă,
fiind întreţinut şi prelucrat bine îşi sporeşte productivitatea sa.
5) terenurile de pămînt se deosebesc între ele după fertilitate, relief şi alte caracteristici, care înrauresc asupra creşterii culturilor
agricole.
10. Fondul funciar în Republica Moldova: componenţa, structura şi indicatorii economici de folosire a lui.
Pentru folosirea raţională şi protecţia pămîntului, regenerarea şi sporirea fertilităţii solurilor, menţinerea şi imbunătăţirea mediului
natural este necesar să ştim componenţa pămînturilor la orice nivel de administraţie publică. În conformitate cu destinaţia lor
specială toate pămînturile se împart în 7 categorii:
- pămînturi destinate agriculturii;
- pămînturi destinate localităţilor (oraşelor, satelor, orăşelelor);
- pămînturi ale industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor, apărării şi pămînturi cu altă destinaţie;
- pămînturi destinate ocrotirii naturii, activităţii de regenerare, pentru odihna şi ocrotirea sănătăţii, în scopuri istorico-culturale, ale
zonelor suburbane şi ale spaţiilor verzi;
- pămînturi ale Fondului silvic;
- pămînturi ale Fondului acvatic;
- pămînturi de rezervă.
-în ediţiile precedente ale Codului funciar al Republicii Moldova lipsea cotegoria a patra, pe care o cerea de mult timp ecologia
mediului înconjurător.
Definiţie: Fondul funciar după conţinutul său reprezintă o comunitate de diferite tipuri de pămînt, care după destinaţia lor se pot
împărţi în două grupe:
- terenuri agricole;
- terenuri neagricole.
Pămînturile agricole reprezintă loturile de pămînt care sistematic sînt folosite în scopurile obţinerii producţiei agricole. Terenurile
agricole după clasificarea organelor statistice de stat se împart în subgrupe speciale şi anume:
- arături;
- pîrloage;
- plantaţii perene;
- păşuni.
Definiţie: Arături - se numesc acele laturi de pămînt care sînt folosite în fiecare an pentru cultivarea culturilor agricole. Acestea sînt
pămînturile arate şi semănate, ori pregătite pentru semănatul culturilor agricole, precum şi suprafeţele serelor. Din suprafaţa totală a
arăturilor se evidenţiază loturile care au nevoie de îmbunătăţire, reeşind din condiţiile lor naturale: pietroase, sărate, mlăştinoase,
erodate, etc. În acestea intră de asemenea şi terenurile ocupate cu plantele perene.
Definiţie: Pîrloagele- prezintă loturi de pămînt neprelucrate în decursul mai multor ani, dar cîndva ele au fost folosite ca arături. În
evidenţa funciară se menţionează starea lor concretă, reeşind din gradul lor de pietriş, tufăriş, sărătură, înmlăştinire şi altele.
Definiţie: Plantaţii perene - reprezintă loturile ocupate de livezi, vii, hamei şi altele, precum şi pomuşoarele şi plantele fructifere
(căpşuni, zmeură, mure, agrişul şi altele).
Definiţie: Finetele - reprezintă pămînturile folosite special pentru obţinerea fînului uscat, fînului murat, ierbii verzi şi făinii de iarbă
şi altor furaje. Se menţionează terenurile culturale, unde sistematic se înfăptuiesc măsuri complete pentru ridicarea productivităţii
lor, ca aratul, tăierea muşuroaielor, curăţirea de tufişuri, strînsul pitrelor, introducerea îngraăşămintelor, semănatul seminţelor de
diferite ierburi şi alte lucrări.
Definiţie: Păşunile - prezintă loturi de pămînt acoperite cu iarbă, pentru păscutul animalelor agricole. Şi în această grupă se
deosebesc păşunile culturale, unde se înfăptuiesc lucrări speciale pentru menţinerea şi sporirea productivităţii lor şi unde păşunatul
animalelor merge organizat pe sectoare. După asigurarea cu apă păşunile se împart în păşuni irigate şi uscate, precum şi mlăştinoase.
Definiţie: Terenurile neagricole - prezintă loturile de pămînt, care în momentul de faţă, nu pot fi folosite în agricultură sau au o
destinaţie specială (ca pădurile, pămînturile aflate sub diferite tipuri de transport, telecomunicaţii, linii energetice, conductelor de
gaz, petrol, apă, etc.). Din ele fac parte:
- pădurile;
- arbuştii sau tufarii (se întelege acele terenuri care nu intra în fondul silvic);
- pămînturile de sub apă, adică ternurile ocupate de lacuri, iazuri, rîuri şi rîuleţe, bazine speciale şi altele;
- pămînturile de sub construcţii, străzi, bulevarde, pieţe;
- pămînturile de sub căile de transport, telecomunicaţii, conducte de gaz, petrol, apă;
- alte pămînturi care nu pot fi folosite în agricultura (munţii, rîpile, dealurile şi altele).
Indicatorii de folosire şi ai eficienţei economice a fondului funciar
1. Ponderea terenului agricol în suprafaţa totală =(Sa : St)*100%
2. Ponderea arăturilor în suprafaţa terenului agricol =(Sar : Sa)*100%
3. Ponderea terenului prelucrat în suprafaţa terenului agricol=((Sar+Spp) : Sa) *100%
4. Ponderea semănăturilor în suprafaţa terenului arabil =(Ss : Sar)*100%
5. Ponderea terenului irigat în suprafaţa terenului agricol=(Sti :Sa)*100
unde:
Sa-suprafaţa terenului agricol, ha Ss-suprafaţa semănăturilor, ha
St-suprafaţa totală de pămînt, ha Sti-suprafaţa terenului irigat, ha
Sar-suprafaţa terenului arabil, ha Rg-recolta globală, q
Spp-suprafaţa ocupată cu plantaţii perene, ha Sc-suprafaţa cultivată, ha
Pg-producţia globală, q VFf-valoarea terenului agricol, lei
Scc-suprafaţa cu culturi cerealiere, ha Sac-suprafaţa cadastrală a terenului agricol, ha
PG-valoarea producţiei globale agricole (în preţuri Sa1*B1-suprafaţa şi bonitatea terenului arabil, ha/puncte;
comparabile), lei Sa2*B2- suprafaţa şi bonitatea fîneţelor, ha/puncte;
VG-venitul global, lei Sa3*B3- suprafaţa şi bonitatea păşunilor, ha/puncte;
P-profitul obţinut din vînzarea producţiei agricole, lei Cpf-costul producţiei finite vîndute, lei

11. Fertilitatea solului şi felurile ei.

Vorbind despre fertilitate, trebuie de menţionat că există trei feluri ale acesteia:
- naturală (potenţială);
- artificială;
- economică.
Dacă prima reprezintă rezultatul transformărilor ce au loc în sol sub influenţa forţelor naturii, atunci fertilitatea artificială se
formează în rezultatul muncii omeneşti ce se aplică cu acest scop. Deci fertilitatea naturală a solului reprezintă posibilitatea solului
dată de natură pentru indestularea ceriţelor plantelor cu substanţe nutritive pentru asigurarea ieşirii unei cantităţi de producţie.
Fertilitatea artificială sau suplimentară se creaza în urma activităţii omeneşti, în rezultatul îndeplinirii lucrărilor ameliorative,
întroducerii îngrăşămintelor, folosirii agrotehnicii înaintate şi a altor măsuri îndreptate spre folosirea cît mai efectivă a fertilităţii
naturale. Practic, fiecare teren de pămînt prelucrat conţine în sine atît fertilitatea naturală cît şi cea artificială, care nu pot fi
delimitate una de alta. Anume unitatea acestor două feluri de fertilităţi şi prezintă în sine fertilitatea economică care reflectă
posibilitatea efectivă a solului de a satisface necesităţile plantelor şi de a asigura producerea unui produs concret din conţinutul
proprietăţilor naturale ale solului şi intensificării agriculturii. În fond, fertilitatea economică presupune păstrarea, folosirea efectivă
şi îmbunătăţirii proprietăţilor naturale ale solului.
12. Reforma funciară, proprietate asupra pămîntului, arendarea terenurilor agricole.
Reforma agrară coincide cu reforma funciară care s-a produs sau care a fost acceptată de parlament la 23 decembrie 1993 care
prevedea:
- schimbarea formei de proprietate, lichidarea monopolului de stat la pămînt şi susţinerea gospodăriilor ţărăneşti şi de fermieri;
- creşterea dotaţiei ţăranului din partea statului pentru stabilirea lui, rezolvarea problemelor ţăranilor;
- regularea echivalentului de schimb dintre agricultură şi industrie;
- asigurarea permanentă cu materiale tehnice, îmbrăcăminte specială, cadre calificate;
- dezvoltarea multitudinii de gospodării, crearea condiţiilor egale între ele;
- ridicarea nivelului profesional al cadrelor.
În perspectivă statul continuă să rămînă proprietar a unei părţi considerabile a potenţialului economic. Statul trebuie să devină
regulatorul pieţelor care va regula alunecările şi salturile în conjunctură pe piaţă. Regulamentul de stat se bazează pe următoarele
principii:
- factorii climaterici, naturali, statul trebuie să asigure sau organizeze rezerve pentru asigurarea populaţiei;
- nestabilitatea preţurilor, abaterea lor de la cheltuielile de muncă social necesare în rezultatul schimbării conjuncturii pieţei;
- sfera agrară necesită de o susţinere şi de o protecţie de stat a intereselor personale de la ramurile înalt monopolizate ale industriei.
Trecerea la economia de piaţă a introdus unele modificări la folosirea pămîntului, crearea infrastructurii pieţei de desfacere a
produselor agricole, adoptarea legii cu privire la proprietate. Proprietatea asupra pămîntului sau proprietatea funciară reprezintă o
relaţie socială între persoanele fizice sau juridice generată de insuşirea şi stăpînirea unor suprafeţe de pămînt şi are o mare
importanţă asupra sistemului şi randamentelor cu care este exploatat pămîntul.
13. Indicatorii eficienţei economice a folosirii pămîntului.
1. Productivitatea culturilor agricole q/ha=Rg : Sc
2. Sporul greutăţii vii al bovinelor şi lapte la 100 ha teren agricol=(Pg : Sa)*100
3. Sporul greutăţii vii al suinelor la 100 ha teren arabil=(Pg : Sar)*100
4. Sporul greutăţii vii al ovinelor şi lînă la 100 ha teren agricol=(Pg : Sa)*100
5. Sporul greutăţii vii al păsărilor şi ouă la 100 ha terenuri ocupate cu culturi cerealiere=(Pg : Scc)*100
6. Valoarea producţiei globale, venitului global, profitul la 1 ha terenuri agricole =PG : Sa; VG : Sa; P : Sa.
7. Randamentul pămîntului=PG : VFf
8. Capacitatea pămîntului=VFf : PG
9. Valoarea producţieiglobale la 1 ha de suprafaţă cadastrală a terenului agricol=PG : Sac
10. Suprafaţa cadastrală a a terenului agricol=(Sa1*B1+Sa2*B2+Sa3*B3) : 100
11. Nivelul rentabilităţii =(P : Cpf)*100%
unde:
Sa-suprafaţa terenului agricol, ha PG-valoarea producţiei globale agricole (în preţuri
St-suprafaţa totală de pămînt, ha comparabile), lei
Sar-suprafaţa terenului arabil, ha VG-venitul global, lei
Spp-suprafaţa ocupată cu plantaţii perene, ha P-profitul obţinut din vînzarea producţiei agricole, lei
Ss-suprafaţa semănăturilor, ha VFf-valoarea terenului agricol, lei
Sti-suprafaţa terenului irigat, ha Sac-suprafaţa cadastrală a terenului agricol, ha
Rg-recolta globală, q Sa1*B1-suprafaţa şi bonitatea terenului arabil, ha/puncte;
Sc-suprafaţa cultivată, ha Sa2*B2- suprafaţa şi bonitatea fîneţelor, ha/puncte;
Pg-producţia globală, q Sa3*B3- suprafaţa şi bonitatea păşunilor, ha/puncte;
Scc-suprafaţa cu culturi cerealiere, ha Cpf-costul producţiei finite vîndute, lei

14. Căile principale de sporire a eficienţei economice de folosire a pămîntului în agricultură.

Respectarea regimului funciar este imposibilă fără administrarea corectă a pămîntului care este efectuată de organele administraţiei
locale, care dau sectoare de pămînt în stăpînire şi în folosire. Aceste noţiuni, la rîndul lor, îi împart pe toţi titularii cu drept de
folosire a pămînturilor în 2 categorii:
- propretarii funciari;
- beneficiarii folosinţei pămîntului.
În codul funciar vechi aceşti titulari ai folosirii pămîntului se prezentau, ca regulă, într-o persoană, deoarece pămîntul nu se dădea în
stăpînire pe viaţă avînd un singur proprietar în persoana statului. Proprietarii funciari, care stăpînesc pămîntul pe viaţă cu drept de
moştenire, reprezintă cetatenii Republicii Moldova, care au în folosinţă loturi de pămînt sau sînt succesori ai construcţiilor pentru
necesităţile casnice şi care sînt prevăzute de legislaţia în vigoare, ca reprezentant tipic sînt gospodăriile ţărăneşti. În afară de
stăpînirea pămîntului pe viaţă cu drept de moştenire, mai există stăpînirea pămîntului, cu condiţia prelucrării permanente şi
temporare. În stăpînirea permanentă pămîntul se dă, ca şi pînă acum colhozurilo, gospodăriilor intergospodăreşti, asociaţiilor de
producţie, fermelor agricole, organizaţiilor de stat, cooperatiste, obşteşti, religioase. E vorba despre pămîntul destinat agriculturii şi
silviculturii. Acest pămînt poate fi dat în stăpînire temporară, cu scurtă durată, de la 3 pînă la 10 ani arendaşilor, cooperatiştilor, şi
chiar întrepriderilor şi organizaţiilor de stat, obşteşti şi religioase. În caz de necesitate pot fi reduse sau prelungite, dar nu mai mult
de 50 ani. Stăpînirea permanentă, în momentul de faţă, prezintă cota principală şi cea mai mare a pămîntului destinat agriculturii şi
este reprezentată de cei mai mari beneficiari ai folosirii pămîntului. Un mare interes prezintă repartizarea pămînturilor destinate
agricultirii, după scopurile productive ale beneficiarilor şi proprietarilor funciari. Pămînturile destinate agriculturii se dă în scopurile
urmatoare:
 cetăţenilor pentru gospodăria auxiliară personală, pentru pomicultură, legumicultură şi creşterea colectivă a animalelor
agricole;
 cooperativelor sau asociaţiilor cetăţenilor pentru pomicultură, legumicultură şi creşterea colectivă a vitelor;
 gospodăriilor ţărăneşti în persoana cetăţenilor, altor întreprinderi şi organizaţii de stat, cooperatiste, obşteşti producătoare
de produse-marfă;
 instituţiilor agricole de cercetări ştiinţifice, didactice şi cu alt profil, şcolilor în scopuri didactice, cercetări şi propagare a
experienţei înaintate în agricultură;
 întreprinderilor instituţiilor şi organizaţiilor neagricole, organizaţiilor religioase, pentru necesităţile gospodăriilor agricole
auxiliare;
 întreprinderilor agricole intergospodăreşti producătoare de produse marfă;
 gospodăriilor comune neagricole pentru necesităţile producţiilor agricole auxiliare;
În afară de direcţiile menţionate mai sus, în cazurile prevăzute de legislaţia republicii, pămînturile destinate agriculturii pot fi puse la
dispoziţia persoanelor şi organizaţiilor şi în alte scopuri (fazendele).
Pămînturile de destinaţie agricolă sînt prevăzute şi în alte categorii de pămînturi, în primul rînd este vorba de fondul silvic, care
conform legislaţiei în vigoare, parţial, poate fi folosit temporar în scopuri agricole. Destinaţia şi folosirea productivă a pămînturilor
este diferită, deoarece multe terenuri după calităţile lor naturale şi alte particularităţi nu sînt omogene.
15. Noţiune, importanţa şi particularităţile bazei tehnico-materiale.
În conponenţa bazei tehnico-materiale a agriculturiii intră: maşini, utilaje, energetica, fertilitetea solului, instalaţii hidro-
ameliorative, plantaţii multianuale şi forestiere, clădiri, depozite, poduri, instalaţii de transport, mijloace de comunicaţie, informaţie.
Baza tehnico-materială a agriculturii prezintă o totalitate de elemente principale a forţei de producere care asigură accelerarea
progresului tehnico-ştiinţific.
Forţele de producţie afară de baza tehnico-materială include la fel şi resursele de muncă, oamemii nu mai creează baza tehnico-
materială, dar ei alcătuiesc forţa motrică a folosirii potenţialului de producţie. Eficienţa economică a bazei tehnico-materială depinde
de proporţionalitatea ei.Toate fondurile fixe şi circulante care se folosesc în agricultură sînt elementele bazei tehnico-materiale ce se
împart în 3 grupe:
1. pămîntul, plantaţii multianuale, îngrăşăminte nimerale ş.a. mijloace biologice.
2. unelte de muncă, autovehiculele, întreprinderile de reparaţie, construcţie ş.a. totalitatea cărora alcătuiesc sistemul osos de
producţie.
3. construcţiile, depozitele, canalele, drumurile, adică toate cele ce alcătuiesc sistema vasculară de producţie.
Reproducerea bazei tehnico-materiale are unele particularităţi:
- O mare parte a bazei tehnico-materiale se produc în întreprinderile industriale;
- În dezvoltarea bazei tehnico-materiale în agricultură o folosire largă are reproducerea mijloacelor de producţie nemijlocit în
procducţia agricolă, se folosesc seminţele, nutreţurile, puieţii ş.a;
- În agricultură trebuie de avut aparate mobile, pentru aceasta întreprinderea necesită de investiţii;
- Baza tehnico-materială a agriculturii trebuie să fie strîns legată cu asigurarea materialo-tehnică a altor verige a complexului
agroindustrial care exercită păstrarea, prelucrarea, realizarea producţiei.
- Eficienţa folosirii materialelor tehnice în agricultură cu mult depinde de caracterul sezonier al producţiei.
- În baza tehnico-materială un rol hotărîtor îl are bogăţia raţională a folosirii pămîntului.
Dezvoltarea şi perfecţionarea bazei tehnico-materiale urmăreşte următoarele scopuri:
- de a produce din belşug produse agricole;
- asigurarea creşterii consecutive a mijloacelor de producţie şi asigurare cu trai a membrilor de producţie;
- intensificarea agriculturii şi sporirea productivităţii muncii pe baza dezvoltării noilor tehnologii;
- mecanizarea complexă şi folosirea pe larg a elementelor de automatizare;
- dezvoltarea multilaterală a chimizării agriculturii, unirea producţiei cu prelucrarea primară, restaurarea aprovizionării
energetice.
Nivelul dezvoltării bazei tehnico-materiale se determină nu numai de mijloace tehnice dar şi de nivelul tehnico-cultural al
muncitorilor, factorul principal care determină dezvoltarea de mai departe a bazei tehnico-materiale e progresul tehnico-ştiinţific, el
duce la dezvoltarea bazei tehnico-materiale. Prin progres tehnic se înţelege folosirea consecutivă a uneltelor moderne de producţie,
surselor energrtice, metodelor noi de folosire a pămîntului. În timpul de faţă bazei tehnico-materiale a scăzut mult.
Formele de asigurare a bazei tehnico-materiale a agriculturii sînt:
- barter
- relaţii directe
- contractele
- bursele.
O mare parte o reprezintă barterul şi contractul.
16. Esenţa economică a mijloacelor de producţie şi a fondurilor fixe.
Pentru a desfăşura activitatea economică, orice întreprindere are nevoie de capital, care este unul dintre principalii factori ai
activităţii economice. Pe baza capitalului se formează potenţialul tehnico-material de producţie. Baza oricărui proces de producţie
este munca umană, care poate fi utilizată numai împreună cu mijloacele şi obiectivele de muncă. Aceste 3 elemente alcătuiesc
forţele de producţie ale societăţii. Mijloacele şi obiectele de muncă reprezintă materializarea capitalului. După rolul în procesul de
producţie, deosebim capital fix şi capital circulant. Capitalul fix se materializează în mijloacele de producţie, care reprezintă
mijloacele fixe de producţie (fondurile fixe). Iar capitalul circulant reprezintă mijloacele circulante. Orice întreprindere dispune de o
anumită cantitate de mijloace fixe şi circulante. De cantitatea, calitatea şi structura lor depinde în mare măsură şi activitatea
economică a întreprinderii.
Mijloacele fixe sînt bunuri ale întreprinderii care se folosesc în activitatea economică o perioadă îndelungată (mai mult de 1 an),
păstrîndu-şi forma fizică iniţială şi transferîndu-şi costul în producţia fabricată treptat, pe măsura utilizării lor. Ele se mai numesc şi
fonduri fixe. Dar în noul sistem contabil al agentilor economici din R.Moldova acestea figureaza ca “mijloace fixe”. În acelaşi timp,
trebuie să avem în vedere faptul ca mijloacele fixe ale întreprinderilor reprezintă materializarea unor fonduri de capital fix în nişte
bunuri concrete, care se folosesc în activitatea economică o perioadă îndelungată. Din aceste considerente, în literatura economică
din mai multe ţări, mijloacele fixe se numesc şi fonduri fixe, ca noţiuni sinonime.
17. Clasificarea fondurilor după termenul de funcţionare şi transmitere a valorii lor la produsul nou primit.
Mijloacele fixe ale întreprinderii pot fi productive şi neproductive. Mijloacele care participa direct la procesele de producţie sau
creeaza conditii necesare pentru desfasurarea lor se numesc fonduri fixe productive. Iar mijloacele fixe care nu participa la
procesele de producţie, cum ar fi obiectele de menire social-culturala ale întrepriderilor, se numesc mijloace fixe neproductive. Dupa
cum s-a mentionat, mijloacele fixe sînt mijloace ale muncii, care sînt utilizate în procesul de producţie mai mult de 1 an. Din
mijloacele fixe fac parte cladirile, utilajele, mijloacele de transport, etc. În mijloacele fixe se includ şi instrumentele de producţie,
care depasesc costul de 1000 lei şi se utilizeaza mai mult de 1 an. Mijloacele fixe ale întreprinderilor, atit prin forma material-
naturala, cit şi prin destinatie, sînt destul de variate. De aceea, ele pot fi clasificate dupa diferite criterii. Actualmente în activitatea
economica este folosita mai des clasificarea mijloacelor fixe dupa componenta naturala şi destinatie. Mijloacele fixe se impart în
citeva grupe:
-cladiri ( blocuri pentru sectiile de producţie, blocuri auxiliare pentru deservire, blocuri administrative şi altele);
-construţii speciale ( estacade, fîntîni, drumuri, poduri, sonde, etc.);
-instalaţii de transmisie ( reţele electrice, conducte de apă, de abur, de petrol şi altele);
-maşini şi utilaje (maşini şi utilaje de forţă, maşini şi utilaje de lucru, aparate şi instalatii de măsurare şi reglare, tehnica de calcul,
etc);
-mijloace de transport ( transport auto, aerian, căi ferate);
-unelte şi scule de producţie (unelte şi scule cu destinaţii diferite);
-inventar de producţie şi gospodăresc ( mobila, butoaie, safeuri, faxuri, diferite tehnici de birou);
-animale pentru producţie şi reproducţie ( cai, bovine şi alte animale de munca, vaci, tauri, iepe, armasari, scroafe, oi, berbeci, etc.);
-plantaţii perene (livezi, vii) , plantaţii decorative , etc;
-alte mijloace fixe (fonduri de bibliotecă, valori ale muzeelor etc.);
Structura mijloacelor fixe diferă de la o întreprindere la alta. Multe întreprinderi nu dispun de unele din grupe de mijloace fixe
menţionate. Nu toate grupele de mijloace fixe joacă acelaşi rol în procesul de producţie. După importanţa lor, mijloacele fixe se
împart în active şi pasive. Partea activă include mijloacele fixe care contribuie cel mai mult la asigurarea funcţionării normale a
proceselor de producţie - maşinile şi utilajele întreprinderii, influenţînd asupra obiectelor de muncă şi participînd direct la obţinerea
produselor finite. Partea pasivă include celelalte mijloace fixe, care nu influenţează direct, în procesul de producţie, asupra
obiectelor de muncă, dar în acelaşi timp asigură funcţionarea normală a activităţii întreprinderii. Evident, cu cît este mai mare
raportul dintre partea activa şi cea pasiva ale mijloacelor fixe, cu atît pot fi mai mari rezultatele activităţii întreprinderii.
18. Indicatorii folosirii şi eficienţei economice a fondurilor fixe, metoda de reflectare în costul de producţie.
Metodologia de calcul a indicatorilor ce caracterizează gradul de asigurare şi înzestrare cu mijloace fixe şi de producţie
 Asigurarea cu mijloace fixe : Amf = Mf / Sa
 Înzestrarea cu mijloace fixe : Îmf = Mf / Nl
unde: Sa – suprafaţa terenului agricol , ha
Amf – asigurarea cu mijloace fixe Nl – numărul mediu anual de lucrători , persoane
Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe , lei
Metodologia de calcul a indicatorilor ce caracterizează eficienţa economică a folosirii mijloacelor fixe şi de producţie :
 Randamentul mijloacelor fixe : Rmf = PG/Mf ; VG/Mf ; Vn/Mf .
 Capacitatea mijloacelor fixe : Cmf = Mf/PG ; Mf/VG ; Mf/Vn .
 Venitul global la 1 leu mijloace de producţie : VGmp =VG / ( Mf+Ac )
 Termenul de recuperare a mijloacelor fixe : Tr =Mf/Vn
 Rentabilitatea generală : Rg = [ Pi / ( Mf+Ac ) ]*100 %
unde :
Rmf – randamentul mijloacelor fixe VGmp – venitul global la 1 leu de mijloace de producţie
Cmf – capacitatea mijloacelor fixe Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe , lei
PG – valoarea producţiei agricole globale , lei Ac – Valoarea medie anuală a activelor curente , lei
Vg – venitul global , lei Tr – termenul de recuperare a mijloacelor fixe , ani
Vn – venitul net , lei Rg – rentabilitatea generală , %
Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie Pi – profitul perioadei de gestiune pînă la împozitare , lei
cu destinaţie agricolă , lei
19. Fondurile circulante, esenţa, clasificarea şi sursele de formare.
Pentru a iniţia o activitate economică, orice întreprindere are nevoie nu numai de capital fix, ci şi de capital circulant. Capitalul
circulant reprezintă resursele financiare ale întreprinderii investite în obiecte de muncă cu ajutorul cărora se efectuează circuitul
economic. Capitalul circulant, numit şi activele circulante sau mijloacele circulante, include 2 părţi componente: fondurile circulare
de producţie şi fondurile de circulaţie.
Fondurile circulante de producţie reprezintă obiectele muncii care participă la un singur ciclu de producţie, consumîndu-se la prima
utilizare şi transferîndu-şi complet valoarea lor în costul producţiei fabricate. Fondurile circulante de producţie deservesc sfera
producerii.
Fondurile de circulatie reprezintă a doua parte a mijloacelor circulante, şi anume producţia finită obţinută pe baza prelucrării
obiectelor de muncă, banii lichizi şi banii în conturile bancare şi în decontare ale întreprinderii. Fondurile de circulatie deservesc de
asemenea sfera de producţie. Partea principală a mijloacelor circulante de producţie, în componenţa cărora se includ: materii prime,
materiale şi semifabricate, materiale auxiliare, combustibil şi carburanţi, ambalaje şi materiale pentru ambalaje, materiale şi piese
necesare pentru reparaţii, instrumente şi inventar de uzură rapidă. După conţinut, fondurile circulante de producţie reprezintă
mijloacele circulante materiale, în activitatea economică a întreprinderilor fiind cunoscute şi ca active circulante materiale. Ele
includ atît stocurile de materii prime, materiale, combustibil etc, care urmează să fie incluse în ciclul de producţie, cît şi cele deja
aflate în ciclul de producţie. Deci, activele materiale circulante sînt bunuri materiale care, prin natura şi destinaţia lor, sunt folosite
pentru asigurarea continuităţii proceselor de producţie. A doua parte a mijloacelor circulante - fondurile de circulaţie exprimă
mijloacele circulante băneşti, valorile de trezorerie şi producţia finită, care urmează să fie comercializată şi transferată în bani. Pe
parcursul circuitului economic se produce o miscare continuă a celor două părţi ale mijloacelor circulante, raportul dintre ele
modificîndu-se permanent. Întreprinderea acumulează mijloacele circulante băneşti de la comercializarea producţiei finite pentru a
le utiliza, fără întrerupere, la procurarea activelor circulante materiale, care asigură continuitatea proceselor de producţie. Pe
parcursul circuitului economic, mijloacele circulante capătă diferite forme, parcurgînd următoarele faze:
1. aprovizionarea cu materii prime, materiale, combustibil etc. necesare pentru iniţierea (ori menţinerea) procesului de producţie;
2. utilizarea treptată a materiilor prime, materialelor, etc, procurate şi acumulate în prima fază pe baza cărora se produc produsele
finite;
3. stocarea producţiei finite pentru a fi comercializată;
4. comercializarea producţiei finite şi acumularea mijloacelor circulante băneşti pentru continuarea circuitului economic.
Astfel, este evidentă necesitatea subdivizionării mijloacelor circulante în fonduri circulante de producţie şi fondurile de circulatie.
Fondurile circulante de producţie includ mijloacele circulante aflate în primele două faze, adică cele aflate în procesul de producţie.
Pe cînd fondurile de circulaţie asigură circulaţia produselor finite între producători şi consumatori. Deci, circuitul economic parcurs
de mijloacele circulante poate fi exprimat prin: B-Sm->PP->Pf->B’, unde:
B -banii utilizaţi pentru aprovizionarea întreprinderii cu active circulante materiale;
Sm -stocurile de active circulante materiale;
PP -procesul de producţie;
Pf -rezultatul procesului de producţie , producţia finită;
B’ -banii acumulaţi în urma realizării producţiei finite.
Evident că pentru asigurarea procesului de producţie, continuu şi eficient, este necesar ca B’>B.
Trebuie să ţinem cont de faptul că componenţa şi structura mijloacelor circulante sînt diferite pentru fiecare întreprindere, în funcţie
de direcţia ei de activitate economică. Astfel, dacă activitatea de bază a întreprinderii este activitatea de producţie, atunci ponderea
principală în structura ei revine fondurilor circulante de producţie. La întreprinderile cu activitate preponderent comercială ponderea
principală revine fondurilor de circulaţie. Subdivizionarea capitalului circulant în fonduri circulante de producţie şi fondurile de
circulaţie coincide cu clasificarea lui în capital de producţie şi capital de circulatie. Structura stocurilor materiale ale întreprinderilor
include: materii prime şi materiale, semifabricate, combustibil, ambalaj şi materiale de ambalaj, piese pentru reparaţia utilajului
propriu, inventar cu o durată de utilizare mai mică de 1 an etc. prin urmare, capitalul circulant se află în mişcare continuă,
transferîndu-se permanent din forma valorică în formă materială şi invers. Datorită aflării lui permanente în circuitul economic şi
transferării continue dintr-o formă în alta, el este numit capital circulant. Capitalul circulant efectiv al întreprinderilor este evidenţiat
atît în expresie naturală cît şi în expresie valorică. În expresie naturală pot fi evidenţiate numai elementele capitalului circulant:
volumele de stocuri de materii prime şi materiale, cantitatea de stocuri de combustibil etc.
20. Indicatorii ce caracterizează utilizarea eficientă a mijloacelor circulante.
Capitalul circulant al întreprinderii este limitat, iar pentru resursele împrumutate în scopul lărgirii lui se plăteşte din veniturile
întreprinderii, ceea ce duce la reducerea eficienţei activităţii economice. Astfel, întreprinderile sînt interesate să folosească cît mai
eficient capitalul circulant de care dispun. Ele caută să obţina rezulate mai înnalte cu un volum limitat de capital. Pentru a estima
eficienţa folosirii capitalului circulant pot fi folosiţi diferiti indicatori.
Viteza de rotaţie a capitalului circulant exprimă numărul de rotaţii într-o perioadă şi se calculează ca raportul dintre suma
producţiei realizate şi valoarea medie a mijloacelor circulante:
_
Ko=Pr/Oc.
Viteza de rotaţie este unul din indicatorii principali ai intensităţii utilizării mijloacelor circulante. Cu cît este mai mare numărul de
rotaţii al mijloacelor circulante în decursul anului, cu atît este mai înnalt nivelul lor de utilizare. Trebuie însa să ţinem cont de faptul
că numărul de rotaţii al mijloacelor circulante diferă de la o întreprindere la alta , în funcţie de direcţia de activitate, de specializarea
lor. Astfel, numărul de rotaţii al mijloacelor circulante în timpul unui an la o întreprindere care produce zahăr din sfeclă va depăşi cu
greu o unitate, deoarece în decursul anului sfecla se recoltează şi se prelucrează o singură dată. În acest caz, în decurs de 1 an, are
loc un singur ciclu de producere de bază. În acelaşi timp, la întreprinderile de panificaţie, ciclurile de producţie se repetă zilnic şi
chiar şi mai des. La întreprinderile de acest gen numărul de rotaţii al mijloacelor circulante va fi mult mai mare. Deci, după numărul
de rotaţii al mijloacelor circulante, pot fi comparate între ele numai întreprinderile cu specializare economică omogenă. Cunoscînd
numărul de rotaţii într-un an, putem calcula durata medie a unei rotaţii (în zile) a mijloacelor circulante ca raportul dintre numărul
de zile ale anului, Tz, şi numărul rotaţiilor: L=Tz/Ko sau
_ _
L=Tz/Pr/Oc= Tz*Oc/Pr.
De asemenea, poate fi stabilit şi volumul necesar zilnic, de mijloace circulante, Oz, ca raportul dintre volumul mediu anual al
mijloacelor circulante şi numărul de zile: _
Oz=Oc/Tz.
Accelerarea vitezei de rotaţie duce la disponibilizarea unui volum oarecare de mijloace circulante. Astfel, întreprinderea poate
asigura producerea şi comercializarea aceluiaşi volum de producţie cu un volum mai mic de mijloace circulante. Volumul
disponibilizat (economisit) de mijloace circulante poate fi determinat astfel: Eo=Pr’*Lo/Tz-Pr*L1/Tz sau Pr’*(Lo-L1)/Tz , unde:
Lo şi L1 - durata de rotaţie a mijloacelor circulante (în zile) în perioada de bază şi în cea curentă;
Pr’-producţia realizată în perioada curentă.
Numărul de rotaţii al mijloacelor circulante poate servi şi în calitate de randament al mijloacelor circulante, deoarece el exprimă
cantitatea de producţie ce revine la un leu (sau 1000 de lei) mijloace circulante. Valoarea inversa a numărului de rotaţii exprimă
cantitatea de mijloace circulante ce revin la un leu (1000 de lei ) producţie realizată:
_
K%=Oc/Pr.
Acest indicator caracterizează gradul de folosire intensivă a mijloacelor circulante. Eficienţa folosirii mijloacelor circulante ale
întreprinderii trebuie evidenţiate şi analizate în dinamică, ceea ce permite elaborarea şi realizarea unor măsuri cu privire la
îmbunătăţirea folosirii lor.
21. Căile de sporire a eficienţei folosirii fondurilor de producţie.
Pentru îmbunătăţirea folosirii mijloacelor circulante este necesar ca întreprinderile să asigure creşterea volumului producţiei
realizate cu acelaşi volum de mijloace circulante sau să accelereze viteza de rotaţie a mijloacelor circulante. În acest scop este
necesar ca în baza implementării tehnologiilor avansate să se reducă durata fiecărui ciclu de producţie şi să se micşoreze necesitatea
în mijloace circulante la o unitate de producţie. Sporirea eficienţei folosirii fondurilor fixe poate fi asigurată pe baza îmbunătăţirii
folosirii tuturor tipurilor de utilaje ale întreprinderii, care constituie un factor important al măririi volumului producţie produse.
Volumul producţiei depinde de durata timpului de funcţionare a utilajelor şi maşinilor de bază. Îmbunătăţirea folosirii mijloacelor de
producţie presupune utilizarea cît mai completă a timpului de muncă a utilajelor şi sporirea volumului de producţie produsă cu
aceste utilaje. Creşterea randamentului fondurilor fixe pe baza creşterii ritmului volumului producţiei.
22. Noţiune , însemnătatea , clasificarea , structura şi alocarea investiţiilor.
Investiţiile se fac din cele mai vechi timpuri şi actualmente ele sunt o parte componentă a activităţii economice a tuturor agenţilor
economici, care alocă sume importante din veniturile obţinute pentru extinderea şi modernizarea mijloacelor de producţie.
Investiţiile reprezintă una dintre cele mai diferite resurse, care asigură perfecţionarea producţiei, creşterea economică; din cele din
urmă contribuie la creşterea nivelului de trai al populaţiei .
Investiţiile reprezintă plasament de capital în diferite sfere de activitate în scopul obţinerii profitului sau a altui rezultat util.
2. Investiţiile pot fi active financiare şi active reale, brute şi nete, de modernizare şi noi, autohtone şi străine, etc.
După forma lor de alocare, investiţiile pot fi financiare şi materiale . Investiţiile alocate în imobilizări financiare-cumpărarea de
acţiuni sau titluri de valoare, plasamente la bănci etc. - în scopul obţinerii profitului sub formă de dividente şi dobînzi, se numesc
investiţii financiare sau de portofoliu .
Investiţiile alocate pentru producerea mijloacelor de producţie fixe. Orice investiţie se realizează pe baza capitalului acumulat.
Capitalul necesar pentru efectuarea investiţiilor se formează în baza economiilor personale fizice si juridice, rezultate ca diferenţa
dintre veniturile obţinute şi cheltuielile de consum. Prin urmare, sursa investiţiilor reprezintă suma economisită pentru lărgirea
activităţilor economice în scopul obţinerii profitului.
Se ştie că evoluţia consumului este mai lentă decît cea a veniturilor. Astfel se formează economii, care fiind acumulate pot fi
transformate în investiţii de capital. Economiile de venituri, care se materializează în capital fix, sunt investiţiile reale.
Investiţiile reale reprezintă nu numai capitalul folosit pentru construcţia de noi obiective, ci şi acel folosit pentru modernizarea
obiectivelor existente. Astfel, investiţiile reale pot fi definite ca totalitatea cheltuielilor de capital pentru crearea şi achiziţionarea
noilor mijloace de producţie şi modernizarea celor existente.
Viitorul fiecărei firme depinde de strategia ei investiţională. Creşterea continuă şi stabilă a producţiei poate fi asigurată numai pe
baza modernizării şi reutilării tehnice a producţiei.
Astfel, investiţiile firmelor, după direcţiile de utilizare, pot fi clasificate în: investiţii în obiective noi şi investiţii în modernizare,
reutilare şi reprofilare. În perioada tranziţiei la economia de piaţă, o deosebită importanţă pentru firmele întreprinderile din
Republica Moldova o au investiţiile în modernizare şi reutilare tehnică direcţia principală de restructurare a producţiei firmelor
existente.
După modul de constituire a capitalului, investiţiile pot fi clasificate în investiţii nete şi investiţii brute. Investiţiile nete sunt
constituite din capitalul acumulat în economiile întreprinderilor. Investiţiile brute include investiţiile nete şi amortizarea destinată
înlocuirii capitalului fix uzat.
După direcţiile de finanţare, investiţiile pot fi clasificate în investiţii proprii, constituite pe baza acumulării capitalului propriu, şi
investiţii împrumutate de la bănci în formă de credite, sau surse împrumutate în alte forme de la diferite organizaţii şi agenţi
economici.
 După provenienţa direcţiilor de finanţare, investiţiile pot fi clasificate în investiţii autohtone şi investiţii străine.
Pentru orice întreprindere, investiţiile reprezintă acumularea capitalului fix şi a celui circulant, precum şi creşterea patrimoniului
întreprinderii. Din punct de vedere financiar, investiţiile reprezintă îngheţarea capitalului pentru un termen oarecare în scopul
obţinerii unor venituri suplimentare în perioadele viitoare.
23. Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor .
Metodologia de calcul a indicatorilor ce caracterizează utilizarea investiţiilor capitale :
 Investiţie specifică totală : Ist =It/Sa
 Investiţia anuală : Ia=It/Di
 Randamentul investiţiilor : Ri =PG/Ia
 Termenul de recuperare a investiţiilor : Tr =It/∆Vn
 Coeficientul de eficienţă a investiţiilor totale : Ci =∆Vn/It
 Valoarea investiţiilor la 1 leu de spor al producţiei globale : Vi =Ia/∆PG
 Viteza de recuperare a investiţiilor : Vr =∆Vn/Ia
unde : PG- valoarea producţiei globale anuale , lei
It– investiţia totală , lei ∆Vn- sporul total al venitului net , lei
Sa- suprafaţa amenajată , ha ∆PG- sporul total al producţiei globale , lei
Di- durata medie normativă de recuperare a investiţiilor
capitale , ani
Metodologia de calcul a indicatorilor ce caracterizează eficienţa economică a investiţiilor capitale :
 Costul unitar de producţie : Cup=Cp/Pg
 Gradul de reducere a costului unitar de producţie după utilizarea investiţiilor : Gcp= [ ( Cupb-Cupn ) /Cupb ] *100
 Consumurile de producţie la 1 ha de suprafaţă de rod : Cps=Cp/Sa
 Efectul economic obţinut de la reducerea consumurilor de producţie : Ee =( Cpsb-Cpsn)*Sn
 Termenul de recuperare a investiţiilor : Tr = ( In-Ib ) / Ee
 Coeficientul eficienţei investiţiilor : Ce =Ee/( In-Ib )
 Volumul de investiţii la 1 q de producţie : K=I/Pg
 Consumurile recalculate la 1 q de producţie : Cr= Cp+En*K
 Eficienţa anuală a consumurilor recalculate : Ea = ( Crb-Crn )*Qn
unde :
Cp – consumuri de producţie , lei Sa – suprafaţa amenajată , ha
Cupb - costul unitar de producţie pînă la utilizarea Sn – suprafaţa amenajată după investiţii, ha
investiţiilor , lei In – volumul de investiţii după utilizare , lei
Cupn – costul unitar de producţie după utilşizarea investiţiilor Ib – volumul de investiţii pînă la utilizare, lei
, lei I – volumul de investiţii , lei
24. Căile de sporire a eficienţei economice a investiţiilor.
O dată cu creşterea volumului investiţiilor apare problema eficienţei folosirii lor. O condiţie a eficienţei investiţiilor este sporirea
producţiei productivităţii animalelor, solului. Cu cît mai multă producţie se capată la 1 leu investit cu atît mai mare e eficienţa. Un
factor important de sporire a eficienţei investiţiilor e perfecţionarea structurii. O deosebită atenţie trebuie de acordat acelor direcţii
care asigură realizarea aplicării realizărilor tehnico-ştiintifice, lichidarea celor mai înguste locuri, asigurarea unui spor înalt a
producţiei globale. Una din principalele direcţii e reutilarea tehnică şi reconstruirea obiectelor.
Deosebit de important e de a orienta investiţiile la încheierea construcţiilor concepute în trecut. Trebuie de repartizat în mod
optim investiţiile în agricultură cu scopul de a obţine un spor în producţie într-un termen cît mai scurt cu cheltuieli minime. Trebuie
deasemenea de ridicat nivelul constucţiilor capitale, crearea pentru ele a unei alte baze tehnico-materiale care s-ar sprijini pe
ultimele realizări la transformarea industriei construcţiei într-un proces unic industrial. Pentru a folosi mai raţional investiţiile ele
trebuie să fie alocate în ramurile transformatoare şi transportarea lor la consumatori cu perderi minime. Un efect mai mare îl dau
investiţiile orientate în complex. În zootehnie de exemplu investiţiile trebuie să fie orientate spre construcţia grajdurilor conform
numărului de animale.
Investiţiile la creşterea animalelor trebuie să fie îmbinate cu consolidarea bazei de nutreţuri, selecţie ş.a.
Proporţii corespunzatoare trebuie să fie între energetică, braţe de muncă şi volumul de producţie, între volumul de transport şi
existenţa mijloacelor de transport, între fondurile fixe şi mijloacele circulante. Un rol important în investiţii îl are folosirea
materialelor eftine la construcţie şi majorarea venitului net. Principalul în lucrul în gospodăriile agricole e că la rezolvarea oricărei
probleme trebuie de ieşit din faptul contului posibilităţilor pe care le are gospodăria dar pentru a le cunoaşte trebuie de privit cu
perspectivă.
25. Resursele de muncă ca factor principal al producerii, componenţa, structura şi particularităţile folosirii în condiţiile
economiei de piaţă.
Resursele umane sînt o categorie a resurselor economice care suntetizează potenţialul de muncă al unei ţări, al unei zone geografice
etc. În modul cel mai general resursele umane se apreciază cu ajutorul unor indicatori ca: populaţia aptă disponibilă, populaţia
activă, populaţia în vîrstă aptă de muncă etc.(calculate în mărime absolută şi relativă), nivelul de instruire, starea de sănătate,
ponderea diferitelor categorii profesionale în total etc. Resursele umane se află sub incidenţa unor determinări multiple, generate de
acţiunea unor factori economici, psihosociali şi demografici.
Munca este o componenţă a efortului fizic şi a inteligenţei umane. Spre deosebire de alte ramuri ale economiei, agricultura este
în mare măsură dependenţă şi de factorii naturali, dintre care condiţiile climaterice şi pămîntul sunt de prima importanţă.
Toate aceste resurse sunt puse în acţiune prin intervenţia omului. De aceea, se consideră că munca omenească reprezintă factorul
de producţie cel mai hotărîtor în toate ramurile, deoarece pune în acţiune toţi ceilalţi factori, mijloacele de producţie şi obiectele
muncii şi le combină de aşa manieră încît să rezulte maximum de efect.
 Forţa de muncă are o dublă semnificaţie, ea reprezintă, în acelaşi timp, o categorie socială şi o categorie economică. Sub aspect
social, ea reprezintă o categorie a populaţiei iar sub aspect economic un factor de producţie.
Orice produse de provenienţă vegetală ori animală prezintă rezultatul proceselor biologice concrete, care sunt strîns legate cu
pămîntul, ca mijloc principal de producţie în agricultură. Necătînd la aceste condiţii de bază producţia agriculturii este socotită
numai aceea ce se formează cu ajutorul muncii omeneşti, iar celelalte prezintă pur şi simplu daruri ale naturii.
Munca omului – condiţia indispensabilă a procesului de producţie în agricultură cît de mare n-ar fi importanţa proceselor
naturale. Evidenţa justă şi completă a resurselor de muncă care sunt implicate în procesul de producţie în agricultură, studierea
componenţei şi circulaţiei acestora în cadrul unităţilor economice alcătuiesc una din sarcinile principale ale analizei eficienţei
economice a resurselor muncii. Folosirea forţei de muncă, raţionalitatea în procesul de producţie se reflectă prin munca concretă,
care măsoară prin durata ei, adică ca măsură a muncii serveşte timpul de muncă. În legătură cu aceasta eficienţa muncii trebuie să
caracterizeze resursele posibile a timpului de muncă, gradul şi direcţiile folosirii lui. Însă, este cunoscut faptul, că în una şi aceeaşi
unitate de timp in dependenţă de calificarea lucrătorului, intensivitatea muncii, înzestrarea fortei de muncă cu mijloace de producţie
şi alte condiţii a activităţii productive poate fi create o cantitate diferită de producţie, o masă diferită de valori de întrebuinţare.
Sporirea randamentului de producţie la o unitate a timpului de muncă, adică sporirea productivităţii muncii, este unul din cei mai
principali indicatori a dezvoltării oricărei ramuri a economiei naţionale. Reeşind din cele expuse, una din cele mai importante sarcini
ale eficienţei muncii devine determinarea justă a nivelului productivităţii muncii care se formează în diferite domenii a agriculturii
în diferite categorii şi grupe de gospodării. Rezolvarea acestei sarcini presupune aprecierea îndeplinirii planului de sporire a
productivităţii muncii la orice nivel de conducere a agriculturii, dezvăluirea cauzelor care au determinat unele sau altele niveluri de
productivitate a muncii, indicarea viitoarelor posibilităţi de sporire a productivităţii muncii. Orice muncă, indiferent de caracterul şi
necesitatea ei socială, cere la rîndul său să fie remunerate concret. De aceea o sarcină permanentă a economiei e studierea nivelului
şi diferenţierii plăţii muncii în dependenţă de condiţiile ramurale şi sistemele de plată în acţiune.
26. Piaţa resurselor de muncă, concurenţa, şomajul, birja muncii şi rolul ei.
Definirea şi tipologia pieţei muncii piaţa muncii, prin specificul său, reprezintă un complex de relaţiiîn care se regăsesc raporturile
sociale dintre fiinţele umaneşievoluţia lor în timpşi spaţiu. Confruntarea dintre cerereaşi oferta de forţă de muncă într-unanumit
interval de timpşi într-un anumit spaţiu, care se finalizează prinvânzarea cumpărarea de forţă de muncă, în schimbul unui
preţ numitsalariu, poartă denumirea de piaţă a muncii.
Fiecare piaţă are cumpărătorişi vânzători, iar piaţa muncii nu este oexcepţie. Întrucât există atât de mulţi cumpărătorişi vânzători de
muncă laun moment dat, deciziile care se iau sunt influenţate dedeciziile şi comportamentul altora. De exemplu, dacă o
firmă măreşte salariile, o altăfirmă va face la fel pentru a-şi menţine capacitatea de a atrageşi păstra forţade muncă. Piaţa muncii este
deci compusă din vânzătorişi cumpărători demuncă. Unii dintre participanţi pot să nu fie activi la un moment dat, însensul căutării
de noi locuri de muncă sau noi angajaţi, dar în oricare zi altesute de firmeşi muncitori vor fi “pe piaţă”, încercând să încheie
tranzacţii. Dacă vânzătoriişi cumpărătorii se caută unii pe alţii în toatăţara pentru aîncheia tranzacţii de forţă de muncă, se poate
vorbi de opiaţă naţiona lă a forţei de muncă. În cazul în care vânzătoriişi cumpărătorii tranzacţionează forţa de muncă pe plan local,
ne referim la o piaţă locală a muncii. Sub aspect geografic, piaţa muncii se poate referi la o zonă mică(chiar o localitate), la o
zonă mare (regiune), sau chiar la economianaţională. Acest fapt este legatşi de pregătirea, calificarea forţei de muncă.În cazul forţei
de muncă necalificate sau de calificare inferioară, raza deacţiune este mică, nevoile putând fi satisfăcute la nivelul unei localităţi. Pe
măsură ce nivelul de calificare a forţei de muncă creşte, forţa de muncă cucalificare mai ridicată este mai rară, apărând necesitatea
extinderii razei deacţiune a pieţei forţei de muncă. Anumite pieţe ale muncii, în mod particular acelea în care vânzătoriide forţă de
muncă sunt reprezentaţi de un sindicat sau de o alianţă, opereazăsub un set formal de reguli care guvernează parţial relaţia de
vânzare -cumpărare. Înţări în care mişcarea sindicală este foarte puternică, firmeletrebuie să facă angajări la sediul sindicatului, de
pe listele oferite de acesta,cu membrii eligibili ai sindicatului. Când există un set formal de regulişiproceduri care guverneazăşi
impun anumite restricţii asupra tranzacţiilor deforţă de muncă într-o firmă, se spune că există o piaţă internă a muncii. În multe
cazuri, însă, tranzacţiile nu se fac în contextul unorprocedurişi reguli scrise. Multe tranzacţii în care angajaţii îşi schimbă loculde
muncă sau abia intră pe piaţa muncii fac parte din această ultimăcategorie. Firmele sunt micişi nu fac parte din nici un sindicat, iar
slujbelenu sunt atât de sigureşi de bine plătite caşi în situaţia descrisă anterior.Astfel se identifică un nou tip de piaţă a muncii,
numităpiaţă secundară a
muncii, din care fac parte locurile de muncă instabileşi cu salarii mici.
Piaţa muncii este, prin urmare, de o mare diversitate, având unpronunţat caracter eterogen. Se pot defini o varietate de pieţe ale
muncii, înfuncţie de criterii cum sunt: ramura industrială, ocupaţia, zona geografică, sexul, grupa de vârstă, termenii în care se face
tranzacţia forţei de muncă.Între aceste tipuri de pieţe există diferite corelaţiişi interdependenţe, fiindimposibilă separarea lor strictă,
permanentă. O persoană, de exemplu, poateacţiona pe mai multe segmente ale pieţei muncii în acelaşi timp.
“Piaţa muncii” reprezintă o categorie economică specifică economieide piaţă. Aceasta nu înseamnă că în perioada regimului
socialist nu exista opiaţă a muncii. Problemele privind asigurarea economiei naţionale cu forţăde muncăşi ocuparea acesteia erau
privite în contextul general al dezvoltăriiplanificate. Mişcarea forţei de muncă în economie avea loc datoritămecanismelor
economiei planificate, iar caracterul de marfă al forţei demuncăşi existenţa pieţei muncii nu erau recunoscute. În realitate,
anumiteelementele ale pieţei muncii, în accepţiunea economiei de piaţă, existauşi îneconomia centralizată, cum ar fi:
•populaţia globală, aptă de muncă reprezentacererea, iar prevederile
planului forţei de muncă reprezentauoferta;
•sistemul de salarizare era stabilit prin lege, la nivel naţional,
neadmiţându-se nici un fel de negocieri; sindicatele acţionau un mod
formal;
•neacordarea nici unui ajutor în cazul în care o persoană rămânea fără de
lucru (nu era recunoscutşomajul);
•în cazul în care nu se putea asigura forţa de muncă, se acţiona în mod
artificial prin întârzierea pensionării persoanelor care îndeplineaucondiţiile de pensionare, prin obligarea la muncă a altor categorii
depopulaţie, din afara forţei de muncă (militarii în termen sau eleviişistudenţii).
 1. În literatura de specialitate există mai multe definiţii ale şomajului. Astfel, potrivit uneia dintre ele, şomajul reprezintă o
situaţie de nefolosire a forţei de muncă, în urma căreia mărimea produsului naţional real este mai mică decît produsul
naţional potenţial. Vom remarca aici că produsul naţional brut potenţial constitue nivelul maxim al produsului pe care o
economie naţională este capabilă să-l obţină într-o unitate de timp, în condiţiile utilizării depline a tuturor factorilor de
producţie de care dispune.
In ultimul timp este tot mai răspîndită opinia potrivit căreia şomajul constituie numărul tuturor persoanelor recunoscute în mod
oficial drept şomeri, adică cu statutul respectiv atribuit de organelle de stat. În acest caz, noţiunea de şomaj porneşte de la cea de
şomer. Potrivit metodologiei elaborate de Biroul Internaţional al Muncii şomerul este o persoană care întruneşte următoarele
caracteristici:
a) are peste 15 ani;
b) nu are un loc de muncă;
c) este apt de muncă şi este dispus să lucreze;
d) este în căutarea unui loc de muncă remunerat şi este dispus să înceapă lucrul în 15 zile din momentul în care i s-a oferit un loc
de muncă.
Aceste caracteristici sînt, în fond, aplicate în toate ţările lumii, dar cu anumite particularităţi. Astfel, în multe ţări dezvoltate sînt
considerate şomeri persoanele care au avut un loc de muncă. În schimb, nu sînt consideraţi şomeri indivizii care lucrează ,,la negru”,
în economia subterană, deşi sînt înregistraţi oficial ca şomeri.
Şomajul este rezultatul acţiunii unui număr impunător de factori care generează diferite forme concrete ale acestuia. Am putea spune
la originea unei forme de şomaj se află o cauză aparte. Este adevărat, există factori comuni pentru mai multe tipuri de şomaj, aceştia
însă sînt de natură exterioară fenomenului şi influenţează evoluţia şomajului ca fenomen macroeconomic luat în ansamblu.
27. Indicatorii folosirii resurselor de muncă.
Metodologia de calcul a indicatorilor ce caracterizează nivelul de asigurare şi utilizare a resurselor de muncă:
 Gradul de asigurare cu resurse de muncă : Arm = (Nlf/Nlp)*100%
 Înzestrarea forţei de muncă cu mijloace fixe de producţie cu destinaţie agricolă : Îrm=Mf/Nlf
 Timpulefectiv lucrat de 1 lucrător pe an : T =Zl/Nlf
 Coeficientul folosirii resurselor de muncă : Cf =Zl/Zp
unde :
Nlf-efectivul mediu anual de lucrători , persoane
Nlp-efectivul mediu anual de lucrători planificaţi , persoane
Mf- valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie cu destinaţie agricolă , lei
Zl- numărul de zile lucrate , zile
Zp- numărul de zile planificate sau durata planificată a anului de muncă , zile .
28. Factorii ce determină eficienţa folosirii resurselor de muncă.
Ca etalon sau masură a muncii e primit timpul de muncă (durata extensivă a muncii), iar ca unitate de masură om–ore , om–zile, iar
în cazuri speciale se folosesc unitaţi de timp mai mici, ca om–minută, om–secundă (cronometrarea, fotografierea operaţiunilor sau
proceselor de muncă în timpul zilei) sau mai mare, ca om-lună, om-an, calcularea nivelului productivităţii lunare, trimestriale,
anuale. Timpul lucrat se caracterizează folosirii timpului de muncă în cursul lunii (trimestru, an) la întreprideri se duce evidenţa
timpului lucrat şi nelucrat în om-zile. Ziua se socoate lucrată, dacă lucrătorul a ieşit la lucru şi a început să lucreze indiferent de
numărul de ore lucrate. Pentru fiecare zi de lucru prezentă sau lipsă se socoate corespunzător om-zi. Se duce deasemenea evidenţa
lipsurilor în raport cu cauzele lor, atît motivate cît şi nemotivate. Dar ziua lucrată nu poate servi ca o estimare corectă a etalonului
muncii, deoarece pe parcursul zilei pot avea loc diferite repausuri, de aceea în roluri de etalon mai precis a muncii se foloseşte om–
ore lucrate. De rînd cu pierderile în cursul zilei obiect a evidenţei timpului de muncă devin şi staţionările sau întreruperele de zile
întregi.
Folosirea timpului de muncă se caracterizează printr-o sistemă de indicatori care reflectă gradul de participare a forţei de muncă la
procesul de producţie. Printre ei se enumeră:
- fondul de timp calendaristic – se determină ca suma tuturor prezenţelor şi absentelor de toate cauzele inclusiv şi cele
motivate(zile de odihnă, zile de sărbatoare, zile de participare la festivităţi statale etc.);
- fondul de timp tabelar se obţine uşor dacă din fondul calendaristic vom scădea numărul de zile, care revin zilelor de odihnă
şi de sărbătoare, conform legislaţiei în vigoare;
- fondul de timp maxim disponibil este mai mic de cît cel tabelar cu numărul de zile a concediului legal a lucrătorilor.
Indicatorii folosirii acestor fonduri de timp se determină prin raportul fondului de timp efectiv adică lucrat de fapt de către lucrătorii
întreprinderii către fondul de timp corespunzător (calendaristic, tabelar, maxim posibil). De rînd cu aceşti indicatori se calculează
coeficientul pierderilor de timp de muncă ca raportul dintre numărul de om–zile absent (întreruperi de o zi întreagă, lipse nemotivate
şi fonduri de timp de lucru maxim posibile). În gospodării se mai poate calcula indicatorul activismului în muncă a lucrărilor care se
determină ca raport de om-zile lucrate de fapt faţă de efectivul acestora care au participat la munca productivă. Pentru caracteristica
folosirii zilelor de muncă se foloseşte raportul dintre durata efectivă medie şi durata ei prevăzută de lege în vigoare. Ultima se
determină că raportul dintre 41 de ore şi numărul de zile obligatoare pentru lucru (5 sau 6 zile de lucru). Aceşti indicatori pot fi
calculaţi atit la nivelul întreprinderii cît şi în cadrul ei.
29. Factorii ce determină eficienţa folosirii resurselor de muncă.
Ca etalon sau masură a muncii e primit timpul de muncă (durata extensivă a muncii), iar ca unitate de masură om–ore , om–zile, iar
în cazuri speciale se folosesc unitaţi de timp mai mici, ca om–minută, om–secundă (cronometrarea, fotografierea operaţiunilor sau
proceselor de muncă în timpul zilei) sau mai mare, ca om-lună, om-an, calcularea nivelului productivităţii lunare, trimestriale,
anuale. Timpul lucrat se caracterizează folosirii timpului de muncă în cursul lunii (trimestru, an) la întreprideri se duce evidenţa
timpului lucrat şi nelucrat în om-zile. Ziua se socoate lucrată, dacă lucrătorul a ieşit la lucru şi a început să lucreze indiferent de
numărul de ore lucrate. Pentru fiecare zi de lucru prezentă sau lipsă se socoate corespunzător om-zi. Se duce deasemenea evidenţa
lipsurilor în raport cu cauzele lor, atît motivate cît şi nemotivate. Dar ziua lucrată nu poate servi ca o estimare corectă a etalonului
muncii, deoarece pe parcursul zilei pot avea loc diferite repausuri, de aceea în roluri de etalon mai precis a muncii se foloseşte om–
ore lucrate. De rînd cu pierderile în cursul zilei obiect a evidenţei timpului de muncă devin şi staţionările sau întreruperele de zile
întregi.
Folosirea timpului de muncă se caracterizează printr-o sistemă de indicatori care reflectă gradul de participare a forţei de muncă la
procesul de producţie. Printre ei se enumeră:
- fondul de timp calendaristic – se determină ca suma tuturor prezenţelor şi absentelor de toate cauzele inclusiv şi cele
motivate(zile de odihnă, zile de sărbatoare, zile de participare la festivităţi statale etc.);
- fondul de timp tabelar se obţine uşor dacă din fondul calendaristic vom scădea numărul de zile, care revin zilelor de odihnă
şi de sărbătoare, conform legislaţiei în vigoare;
- fondul de timp maxim disponibil este mai mic de cît cel tabelar cu numărul de zile a concediului legal a lucrătorilor.
Indicatorii folosirii acestor fonduri de timp se determină prin raportul fondului de timp efectiv adică lucrat de fapt de către lucrătorii
întreprinderii către fondul de timp corespunzător (calendaristic, tabelar, maxim posibil). De rînd cu aceşti indicatori se calculează
coeficientul pierderilor de timp de muncă ca raportul dintre numărul de om–zile absent (întreruperi de o zi întreagă, lipse nemotivate
şi fonduri de timp de lucru maxim posibile). În gospodării se mai poate calcula indicatorul activismului în muncă a lucrărilor care se
determină ca raport de om-zile lucrate de fapt faţă de efectivul acestora care au participat la munca productivă. Pentru caracteristica
folosirii zilelor de muncă se foloseşte raportul dintre durata efectivă medie şi durata ei prevăzută de lege în vigoare. Ultima se
determină că raportul dintre 41 de ore şi numărul de zile obligatoare pentru lucru (5 sau 6 zile de lucru). Aceşti indicatori pot fi
calculaţi atit la nivelul întreprinderii cît şi în cadrul ei.
30. Indicatorii productivităţii muncii şi metodele de calculare a lor.
Productivitatea muncii în agricultură se caracterizează cu ajutorul sistemei de indicatori direcţi şi indirecţi.
Definiţie: Productivitatea muncii prezintă cantitatea de producţie agricolă produsă într-o unitate de timp sau cheltuielile timpului de
muncă la o unitate de producţie obţinută. Primul indicator îl obţinem prin împărţirea volumului de producţie la cheltuielile timpului
de muncă. În dependenţă de unitatea de măsură a timpului de muncă obţinem produncivitatea muncii a unei ore de muncă, a unei
zile sau a unui lucrător pe parcursul lunii sau a anului lucrat. Deci, cu cît e mai mare randamentul de producţie a acestor unitaţi de
timp lucrat cu atît e mai mare nivelul productivităţii muncii. Aşadar, calculînd acest indicator noi primim răspuns direct în privinţa
cantităţii de producţie produsă într-o unitate a timpului de muncă. Al doilea indicator, indicator direct al productivităţii muncii care
caracterizează de asemenea nivelul ei, se calculează prin împărţirea cheltuielilor totale a timpului de muncă la volumul de producţie
agricolă. El caracterizează cheltuielile timpului de muncă la o unitate de producţie. Deci, rezultatul final e timpul de muncă şi cu cît
e mai mic cu atît e mai mare productivitatea muncii. E necesar de adăugat că ambii indicatori prezintă mărimi medii în dependenţă
de unităţile de măsură a producţiei produse se deosebesc următorii indicatori ai productivităţii muncii: naturali, naturalo-
convenţionali şi valorici.
31. Factorii şi căile de sporire a productivităţii muncii în condiţiile economiei de piaţă.
Indiferent de metoda de calculare şi măsurare, productivitatea muncii, ca unul dintre cei mai principali indicatori a eficacităţii
producţiei agricole, el reflectă nivelul general de organizare a procesului de producţie şi particular a muncii, gradul de folosire a
resurselor de muncă, asigurarea lucrătorilor cu capacităţi energetice şi cu tehnică, nivelul lor de calificare şi în sfirşit, folosirea
eficientă a fondurilor de producţie, printre care un rol hotărîtor îl joacă pămîntul. Trebuie de subliniat faptul că sporirea
productivităţii muncii este legată nu numai cu economia cheltuielilor de muncă vie, dar şi cu economia muncii materializată
(folosirea eficientă a maşinelor agricole, îngrăşămintelor minerale, seminţelor, capacităţilor energetice), care este foarte greu de
transferat în muncă vie. Dintre clasificările productivităţii muncii se evidenţiază două, şi anume, indicatorii compleţi şi indicatorii
incompleţi, precum şi cei generalizatori şi particulari. În primul caz calcularea indicatorilor productivităţii muncii depinde de luarea
în consideraţie a producţiei totale de produse agricole obţinute şi cheltuielile timpului de muncă sau numai o parte a acestora.
Indicatorii incompleţi caracterizează de regulă îndeplinirea diferitelor lucrări agrotehnice (aratul, semănatul, plantarea, cultivarea,
prăşitul, udatul, stropitul). În al doilea caz, de limitare a indicatorilor în generalizatori particulari se referă la diferite componente ale
producţiei agricole şi poartă un caracter relativ. În perioada actuală pentru caracterizarea nivelului productivităţii muncii în
agricultură la orice nivel de conducere se folosesc următorii indicatori:
1.Cantitatea producţiei globale în preţuri comparabile calculată la un lucrător mediu anual ocupat în agricultură;
2. Cantitatea producţiei globale în preţuri comparabile ce revin la un om-ora lucrată în agricultură;
3. Cantitatea producţiei globale în preţuri comparabile produsă în ramurile şi subramurile agriculturii calculată la un om–oră lucrată
în această ramură;
4. Cheltuieli directe de muncă exprimate în om-ore la producerea unui qintal de producţie agricolă concretă.
Calcularea acestor indicatori este legată de dezvoltarea unor probleme de rang metodologic, deoarece acum se ştie că în afară de
producţia de bază se mai obţine şi alte feluri de producţie (secundară şi asociată, care trebuiesc transferate în producţie de bază). La
nivelul de ramură a economiei naţionale, sau în scopuri speciale la calcularea productivităţii muncii se folosesc şi alţi indicatori care
reflectă volumul producţiei produse, de exemplu, producţia marfă, netă sau finită. Pentru calcularea indicatorilor productivităţii
muncii e necesar de rezolvat un şir de probleme printre care se enumeră:
a) culegerea şi prelucrarea datelor necesare pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii productivităţii muncii în toate unităţile
agricole inclusiv şi a gospodăriilor auxiliare a populaţiei, precum şi aparte pe fiecare ramură şi subramură a agriculturii;
b) elaborarea şi perfecţionarea sistemei de indicatori a productivităţii muncii în agricultură şi în ramurile ei;
c) studierea şi analiza factorilor care înrăuresc (dăunează) asupra schimbării productivităţii muncii în agricultură şi în ramurile ei cu
ajutorul diferitor metode.
32. Esenţa progresului tehnico-ştiinţific şi evoluţia lui în agricultură .
Factorii principali ai intensificării economiei naţionale este accelerarea progresului tehnico-ştiinţific. Introducerea pe larg a tehnicii
noi, noilor tehnologii care asigură o productivitate înnaltă a muncii si eficienţa sporită. Progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) reprezintă
un proces de accelerare a dezvoltării ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei de producţie, aplicarea descoperirilor tehnice, ştiinţifice şi
investiţiilor ce asigură sporirea productivităţii muncii, include nu numai dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific dar şi aplicarea
succeselor în ştiintă şi a tehnicii noi. Progresul tehnico-ştiinţific este forţa motrică a dezvoltării economiei, ştiinţei, perfecţionarea
forţei de producţie, metodei de muncă şi producerii îndreptate la sporirea muncii sociale. Elementele de bază sunt maşinile care
permit reducerea cheltuielilor muncii vii.
Progresul tehnico-ştiinţific are două forme:
- evoluţionară - caracterizează o perfecţionare comparativ înceată şi partială a bazelor tradiţionale tehnico-ştiinţifice a producţiei
agricole.
- revoluţionară - care se întruchipează în revoluţia tehnico-ştiinţifică.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică provoacă schimbări calitative în forţele de producţie ceea ce brusc accelerează progresul tehnico-
ştiinţific. Ea prezintă un salt mare calitativ în toate elementele progresul tehnico-ştiinţific asigurînd o dezvoltare mai intensivă a
forţelor de producţie. O trăsătură caracteristică progresul tehnico-ştiinţific sunt descoperirile mari ştiinţifice care aduc schimbări
mari în uneltele şi obiectele muncii precum şi în tehnologia de producţie. Revoluţia tehnico-ştiinţifică înseamnă nu folosirea simplă
a noilor maşini şi feluri de energie dar restructurarea întregii baze tehnice inclusiv a formelor de organizare şi cîrmuire (dirijare) a
producţiei. Ea asigură creşterea rapidă a productivităţii muncii şi eficienţa sporirii muncii aduce la schimbări calitative în producţia
muncii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică efectuează mari schimbări şi deplasări în dezvoltarea socio–econimică a statului. Ea tot mai
fundamental şi pe larg cuprinde ramurile agriculturii şi a întregului complex agro industrial. Progresul tehnico-ştiinţific în
agricultură constă mai departe în reutilarea tehnică şi crearea unor noi baze tehnico-materiale. Ea se manifestă în transformarea
calitativă a tuturor elementelor producerii agricole, tehnicii şi tehnologii etc şi se determină prin dezvoltarea planificată a ştiinţei
agricole şi tehnicii, culturii, agriculturii şi vităritului, perfecţionarea sorturilor plantelor, calităţilor de soi şi productivităţii
animalelor. Baza progresul tehnico-ştiinţific în agricultură e potenţialul puternic de producţie. Trecerea la economia de piaţă
deschide noi posibilităţi interne şi externe în accelerarea progresul tehnico-ştiinţific şi tehnologie.
33. Direcţiile de bază a progresului tehnico-ştiinţific în agricultură.
Direcţiile progresul tehnico-ştiinţific au o însemnătate prioritară. Sunt urmatoarele direcţii ale progresul tehnico-ştiinţific şi a
tehnicii:
- biotehnologia - accelerarea creării sorturilor noi cu o productivitate înaltă a culturilor agricole şi a raselor de animale acomodate la
tehnologiile intensive.
- azotofixarea - crearea noilor genuri de produse alimentare pe baza îmbinării proceselor biotehnologice şi chimice.
- automatizarea şi electrificarea producerii. În primul rînd e programarea recoltei agricole şi productivităţii animalelor.
- îmbunătăţirea lucrului de selecţie genetică îndreptat la cearea soilor noi, perfecţionarea celor existente.
- elaborarea noilor şi reconstrucţia proceselor tehnologice de producere. Prelucrarea primară a producţiei pentru păstrarea producţiei,
elaborarea noilor tehnologii contemporane de prelucrare a terenurilor cultivate, de intreţinere şi alimentare a animalelor.
- perfecţionarea mecanismului de gospodărire, sporirea eficienţei economice, perfecţionarea organizării muncii, stimularea muncii.
Trebuie de asigurat dezvoltarea prioritară a ştiinţei fundamentale. Succesele ştiinţei fundamentale trebuiesc folosite la elaborarea
bazelor teoretice a noilor generaţii de maşini agricole a tehnicii şi tehnologiilor intensive. Ele vor permite a lichida rămînerea în
urmă a domeniului ştiinţelor tehnice, economice şi biologice. O direcţie principală în progresul tehnico-ştiinţific e aplicarea
mecanizării complexe, electrificării, automatizării procesului de producere în agricultură. Modelările genetice şi biologice permit a
crea noi sorturi de culturi agricole, a noilor rase de animale cu o productivitate înnaltă. Progresul tehnico-ştiinţific a luat avînt şi-n
producerea furajelor. În faţa savanţilor din vitărit a fost pusă sarcina de a perfecţiona prăsila de animale şi de a accelera selectarea.
Veriga principală de legatură dintre pedologie, agrochimie, agricultură, fiziologie, etc este tehnologia progresistă. Progresul
tehnico-ştiinţific e îndreptat la adaptarea animalelor şi a plantelor la tehnologii contemporane. Tehnologiile noi aduc la economisirea
resurselor, la ocrotirea solului, folosirea raţională a apei etc. Este nevoie de respectarea strictă a disciplinei tehnologice şi
executarea măsurilor agrotehnice, folosirea pe larg a potenţialului bioenergetic al solului. Aplicarea asolamentelor bine întemeiate,
asigurarea completă a plantelor cu îngrăşăminte minerale, protecţia efectivă a plantelor de boli vătămători, creşte productivitatea
solului şi cheltuielile se micşorează. Revoluţia tehnico-ştiinţifică pătrunde adînc şi-n ramurile prelucrătoare a producţiei agricole
deoarece aici se folosesc maşini pentru prelucrarea fără deşeuri, se folosesc frigidere noi, transport frigorifer pentru păstrarea şi
transportarea producţiei agricole ceea ce ne dă o mare prioritate la realizarea uneia sau altei unităţi. În dependenţă de necesitatea
populaţiei în unele perioade se măresc necesităţile iar învoirile rămîn aceleaşi ce duce la investiţii neefective. Investiţiile în
fitotehnie şi vitărit se înfăptuiesc neuniform. Energetica se foloseşte pe larg la irigări etc, procese agrotehnice. Îngrăşămintele tot
sunt factorii principali ai progresului tehnico-ştiinţific. Realizarea ştiinţei se poate numai atunci cînd ţara dispune de cadre calificate
ce trebuie să cunoască pe deplin progresul tehnico-ştiinţific contemporan.
34. Intensificarea, esenţa, scopul şi necesitatea obiectivă a intensificării în agricultură.
Oamenii ca să trăiască trebuie să producă produse agricole care trebuie să sporească din an în an şi aceasta e o necesitate din cauza
creşterii populaţiei dezvoltării intensive a ramurilor agricole. Statul trebuie să aibă rezerve de produse agricole, să aibă legături cu
alte state. Sunt două căi de mărire a populaţiei:
- extensivă -prin lărgirea suprafeţelor de semănat, numărul de animale efective, un nivel de neschimbat a agrotehnicii la aşa un fel de
dezvoltare recolta şi productivitatea animalelor rămîn joase.
- intensivă - la ordinea de zi e problema creşterii populţtiei pe cale intensivă pe baza alocărilor suplimentare de mijloace la o unitate
de teren sau animal productiv, de teren.
Intensiv- încordat. Forma intensivă devine mai dominantă nu numai din cauza că pămîntul e limitat dar din aceea ca e mai efectivă.
Intensificarea nu e o creştere şi trecere simplă a agriculturii, ea aplică progresul tehnico-ştiinţific, introduce noi sisteme de maşini,
îngrăşăminte, tehnologii, forme de organizare a muncii, soiuri de culturi agricole şi specii de animale ect. În condiţiile actuale
procesul de intensificare tot mai strîns realizează două tendinţe:
1. creşterea cheltuielilor la 1ha de teren sau un animal;
2. folosirea raţională a acestor cheltuieli.
Dezvoltarea intensivă a agriculturii nu se poate mărgini numai cu creşterea cheltuielilor la 1ha, el trebuie să fie însoţit de
perfectionarea tehnicii, tehnologiei, organizării producerii acesta trebuie să asigure creşterea producţiei, îmbunătăţirea ei şi
reducerea cheltuielilor la o unitate de producţie. Prin intensificare în agricultură se întelege alocările suplimentare raţionale a
mijloacelor materiale iar uneori şi a muncii pentru prelucrarea uneia şi aceeaşi suprafeţe de pămînt cu scopul producerii recoltei
calitative la 1ha, cu cheltuieli reduse de producţie. Intensificarea nu respinge forma extensiva unde există pămînturi nefolosite. Cînd
vorbim despre intensificare avem în vedere intensificarea generală în gospodăria agricolă, ramură şi diferite direcţii speciale.
35. Indicatorii nivelului de intensificare şi eficienţei economice , metodica determinării lor.
Metodologia de calcul a indicatorilor ce caracterizează nivelul de intensivitate şi eficienţă economică a intensificării
producerii producţiei agricole :
1. Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe şi activelor curente la 1 ha de terenuri agricole : I= ( Mf+Ac ) / Sa
2. Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie cu destinaţie agricolă la 1 ha de terenuri agricole : I= Mf / Sa
3. Valoarea medie anuală a activelor curente la 1 ha de terenuri agricole : I= Ac / Sa
4. Consumul de producţie la 1 ha de terenuri agricole : I= Cp / Sa
5. Consumuri de muncă la 1 ha de terenuri agricole : I= Cm / Sa
6. Productivitatea muncii : Ei= PG / Cm
7. Valoarea producţiei globale la 1 ha de terenuri agricole : Ei= PG / Sa
8. Venitul global la 1 ha de terenuri agricole : Ei= VG / Sa
9. Profitul la 1 ha terenuri arabile şi plantaţii perene : Ei= P / ( Sta + Spp )
10. Rentabilitatea producţiei agricole : Rpa= ( P / Cpf ) * 100 %
11. Rentabilitatea mijloacelor de producţie : Rmp= ( Pi/ ( Mf+Ac ) ) * 100%
Unde :
Mf+Ac – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe şi PG – Valoarea producţiei globale agricole , lei
activelor curente , lei VG – venitul global , lei
Sa – suprafaţa terenului agricol , ha P – profitul obţinut din realizarea producţiei agricole , lei
Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie Sta + Spp – suprafaţa terenului arabil şi plantaţiilor perene ,
cu destinaţie agricolă , lei ha
Ac – valoarea medie anuală a activelor curente Cpf – costul producţiei finite vîndute , lei
Cp – consumuri de producţie , lei Pi – profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare , lei .
Cm – consumuri de muncă , om-ore

36. Factorii intensificării şi căile de sporire a eficienţei economice.

Direcţiile principale ale intensificării sunt mai multe. Factorii generali ai intensificării sunt :
● Mecanizarea dă posibilitatea ridicării recoltei, randamentului pămîntului. 70% din lucrări în agricultură sunt mecanizate.
Majoritatea femeilor lucrează manual, iar lucrul manual nu ridică eficienţa economică. În timpul de faţă nivelul mecanizării
proceselor de muncă au scăzut foarte simţitor. Parcul de maşini şi tractoare s-a micşorat din cauza că unele maşini au ieşit din
funcţiune, preţul mărfurilor produse sunt mici, piesele de schimb sunt scumpe etc. Trebuie de avut o sistemă de maşini pentru a
trece la micanizarea complexă. În legătură cu aceea că nu ajung piese de reparaţie staţionează pînă la 10 – 15 % de maşini. Un
neajuns al mecanizării e că tehnica nouă procurată nu tot timpul corespunde cerinţelor gospodăriei. Pentru folosirea raţională a
tehnicii e calificarea cadrelor. Procesele electrificării se folosesc în vitărit mai intensiv.
● Chimizarea după cum s-a stabilit un factor care influenţează la sporirea producţiei şi î-i aparţin 50% la sporirea recoltei.
● Irigarea pămînturilor împreună cu îngrăşămintele dau o roadă mai mare. Îngrăşămintele organice sunt mai efective. Pămînturile nu
dau efect dacă nu se dau cantitatea de apa necesară solului la irigare şi nu se fac intensiv după tehnologie. Trebuie de efectuat
selecţia culturilor. O nelinişte provoacă pierderile care ajung aproximativ 25-30%. Pierderi de producţie avem de la semănat pînă la
recoltat şi-n timpul păstrării de asemeni. Factorul cel mai important în vitărit sunt furajele. Trebuie de avut atîtea fonduri circulante
ca să asigurăm fondurile fixe.
37. Esenţa, importanţa şi principiile de specialzare în agricultură, indicatorii nivelului specializării şi eficienţei
economice a ei.
Specializarea se face după raioanele economice, care e un teritoriu mare, care cuprinde mai multe raioane, ţinuturi, care în mersul
dezvoltării gospodăreşti s-a creat o anumită comunitate economică. Raionul e o părticică a ţării care se deosebeşte prin specializarea
sa şi structura producerii în sistema naţională. În interiorul raionului economic specializarea se face după zone şi subzone cu
aceleaşi condiţii naturale pedologice. Republica Moldova se împarte în patru zone:
- de Nord ≈ 38% din teren agricol şi 41% teren arabil, precipitatii 550-570 mm, se produce sfecla de zahăr, tutun, cerealiere,
creşterea animalelor de carne, lapte, pomicultura intensivă, industria prelucrătoare (fabrica de zahăr, ulei, tractoare) solurile sunt
eroziate 27%.
- de Sud – bîntuie seceta, mai des se cultivă viţa-de-vie, cerealele, floarea soarelui, carnea de porc şi produsele agricole. Subzona de
producere a cerealelor de lîngă Prut (Căuşeni şi Cantemir), e dezvoltată ovicultura.
- de Centru- sau zona Condrilor ≈ 540 mii precipitatii, pămînturile sunt foarte deluroase ce duc la eroziune -28%, povirnisuri-60%,
cu o înclinaţie de 10 grade, se deosebesc printr-o agricultură intensivă, viticultură, pomicultură, tutun, se cresc animale pentru lapte
şi carne, se cresc păsări, fabrici de tutun, vinuri, etc.
- de Sud-Est- relieful eroziat mai puţin cu un landşaft mai drept, se practică irigarea ≈ 50%, sunt alocate fabrici de conserve, vite
pentru lapte şi carne.
În jurul oraşului Chişinău este o subzonă care asigură populaţia oraşului cu cele necesare (ouă, lapte, fructe, struguri etc.). Într-o
zonă specializarea se face pe raioane, iar în raioane pe gospodării, iar în gospodărie pe brigăzi şi pe ramuri. Specializarea se începe
de la ramura principală, iar specializarea orizontală e îmbinarea producerii şi prelucrării.
. Indicatorii nivelului specializării sunt:
 Eficienţa folosirii resurselor funciare;
 Eficienţa folosirii consumurilor de muncă vie;
 Eficienţa folosirii consumurilor de producţie;
  Eficienţa folosirii mijloacelor fixe de producţie.

7. Specializarea este factorul principal în sporirea eficienţei producerii producţiei agricole, deoarece ea dă posibilitatea introducerii
tehnicii noi progresive pentru mecanizarea complexă a procesului de producţie şi este eficientă în folosirea pe larg şi detailat a ei
deoarece sporeşte productivitatea muncii şi calitatea producţiei obţinute. Astfel specializarea favorizează procesul dezvoltării şi
introducerii progresului tehnico- ştiinţific.
Dezvoltarea raţională a specializării influenţiază toate laturile perfecţionării producerii şi sporirea eficienţei ei. Pentru determinarea
eficienţei economice a specializării se folosesc trei indicatori de bază:
- economia cheltuielilor curente în producerea producţiei şi transportarea ei la consumatori;
- economia investiţiilor capitale şi termenul de recuperare;
- eficienţa economică anuală de la specializarea producţiei.
La determinarea economiei cheltuielilor curente se compară între ele volumul anual al producţiei globale primite în urma
specializării cu noile şi vechile preţuri de cost luînd în calcul cheltuielile de transport. Această economie anuală etalon se determină
ca diferenţa cheltuielilor pînă şi după specializare după formula : E=[(C1 + T1) – (C2+ T2)] unde:
C1, C2- costul total unitar al producţiei pînă şi după specializare;
T1, T2- cheltuieli de transport ce revin la o unitate de produs pînă şi după specializare;
B- producţia anuală după introducerea specializării.
Dacă pentru efectuarea specializării sunt necesare investiţii capitale atunci se determină termenul de recuperare după formula:
Tr= K/E, unde:
K- volumul investiţiilor capitale în fonduri fixe productive şi mijloace pentru asigurarea cu mijloace circulante;
E- economia anuală etalon în legătură cu efectuarea specializării.
Acestea sunt eficiente dacă termenul de recuperare nu este mai mare decit normativele şi standardele.
Pentru determinarea efectului economic anual se foloseşte formula: Ee= E-En* K, unde:
En- coeficientul normativ al eficienţei;
K- investiţiile capitale necesare pentru efectuarea specializării.
Pentru o caracteristică mai amplă a eficienţei economice a specializării se folosesc şi indicatorii:
- sporul productivităţii muncii;
- randamentul fondurilor fixe;
- randamentul investiţiilor;
- nivelul producţiei marfă;
- rentabilitatea producţiei si a mijloacelor de producţie.
Sporul indicatorilor tehnico-economici ai specializării este posibil dacă folosim tehnica productivă, o folosim eficient introducînd
mecanizarea complexă a tuturor proceselor de producţie.
38. Cooperarea în agricultură.
Cooperaţie- formă de organizare a muncii în care un număr de oameni participă în comun la aceeaşi muncă sau la diferite
procese ale muncii legate între ele.
Un rol important în agricultură îl joacă cooperarea atît în interiorul cît şi exteriorul întreprinderii deoarece dacă într-o întreprindere
ramurile de bază şi suplimentare cooperează între ele duc la sporirea eficienţei economice a producerii producţiei, adică
concentrarea producerii, ce duce la creşterea mărimii mijloacelor de producere precum şi sporirea producerii. Cooperarea poate fi
între: subramuri; ramuri; gospodării; zone; tari. Nivelul dezvoltării cooperării se determină după formele pe care le are. Eficienţa
economică a cooperării se determină după rezultatele obţinute în urma cooperării. Avantajele cooperării sunt:
-se imbină drept folosirea tuturor factorilor producerii producţiei agricole.
-se crează condiţii pentru folosirea mai efectivă şi completă a gospodăriei;
-crearea condiţiilor favorabile pentru organizarea pe o scară largă a ameliorării, chimizării, mecanizării;
-folosirea mai raţională a resurselor de muncă;
-folosirea mai pe larg a realizărilor ştiinţei agricole;
-cadre mai calificate;
-rezultate economice înnalte;
-nivelul producţiei marfă sporit;
-sporirea profitului gospodăriei.
39. Noţiune despre consumuri şi cheltuieli de producţie, clasificarea cheltuielilor de producţie.
Odată cu trecerea în Republica Moldova la Noul Sistem Contabil Bazat pe Standardele Naţionale de Contabilitate se schimbă
conţinutul şi interpretarea multor noţiuni şi categorii economice cu ajutorul cărora se efectuează caracteristica multilaterala a
activităţii economice a oricărei întreprinderi.
Printre principalele noţiuni care au primit un nou conţinut economic se enumeră în primul rînd şi cele de ,,consumuri” şi ,,cheltuieli”
semnificaţia cărora conform noului Standard Naţional de Contabilitate. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii sunt
diferite, atît după componenţa cît şi după criteriile de clasificare şi constatare a acestora.
Definiţie: Consumurile ca noţiune reprezintă resursele naturale, materiale, de muncă, financiare şi de altă natură utilizate pentru
fabricarea, producerea produselor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. Acestea sunt nemijlocit
legate de procesul de producţie î-şi găsesc întruchipare materială în stocurile producţiei finite şi produselor în curs de execuţie, iar
la finele perioadei de gestiune se referă în bilanţul contabil ca active curente şi nu se iau în consideraţie la calcularea directă a
rezultatului financiar al întreprinderii.
Anume scopul şi destinaţia utilizării diferitor resurse au şi cauzat delimitarea ,,consumurilor” de ,,cheltuieli” ca noţiuni şi categorii
economice, primele reflectînd relaţii economice ale activităţii operaţionale sau de bază, numite în practică şi relaţii de producţie, iar
ultimele relaţii de dirijare şi realizare a activităţilor investiţionale, financiare şi excepţionale.
Definiţie: Cheltuielile reprezintă resursele utilizate şi pierderile (daune) care apar în rezultatul activităţii economico-financiare şi nu
sunt legate nemijlocit cu procesul de producţie. Spre deosebire de ,,consumuri” ele nu se includ în costul produselor, se reflectă în
raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea profitului perioadei de gestiune.
Procesul de producţie, care joacă rolul hotărîtor în delimitarea consumurilor şi cheltuielilor activităţii economice a întreprinderii prin
specificul său ramural determină şi conţinutul concret ale acestora, care devin obiecte de sinestătătoare în practica planificării,
evidenţei contabile, finanţării, analizei economice şi a altor discipline economice.
Indiferent de conţinutul concret atît consumurile cît şi cheltuielile se pot clasifica în dependenţă de diferite necesităţi practice după
mai multe caracteristici.
Atît consumurile cît şi cheltuielile pot fi numite directe dacă acestea în baza documentelor primare contabile pot fi identificate
nemijlocit pe un anumit produs sau obiect concret de cheltuieli, consumuri şi indirecte cînd acestea nu pot fi identificate faţă de
obiectele concrete de evidenţă reflectate de conturile contabile.
În raportul cu volumul produselor obţinute, lucrărilor executate şi serviciilor prestate consumurilor şi parţial cheltuielile pot fi
relative şi absolute variabile sau constante dacă mărimea acestora se modifică sau rămîn neschimbate în cadrul realizării acestor
activităţii de baza.
Faţă de conţinutul activităţilor economice desfăşurate de o întreprindere toate cheltuielile legate de calcularea profitului perioadei de
gestiune se împart în următoarele grupe:
1. cheltuielile activităţii operaţionale care reprezintă cheltuelile aferente desfăşurării activităţii de bază a întreprinderii şi care
include costul vînzărilor şi cheltuelile perioadei de gestiune.
 Costul vînzărilor reprezintă suma totală a consumurilor directe şi indirecte de producţie al produselor şi mărfurilor vîndute,
adică o parte din consumurile contabilizate restul revenind stocurilor de produse nerealizate, lucrărilor şi serviciilor
neachitate, precum şi a producţiei în curs de execuţie.
Costul vînzărilor pentru întreprinderile sferei de producţie include:
a) consumuri directe de materiale;
b) consumuri directe privind remunerarea muncii, inclusive contribuţiile asigurărilor sociale şi alte obligaţiuni legate de aceste
consumuri;
c) consumuri indirecte de producţie;
d) alte consumuri.
 Cheltuelile perioadei de gestiune include cheltuelile comerciale, generale şi administrative, precum şi alte cheltueli
operaţionale, care nu pot fi raportate la cele menţionate, ca de exemplu, plata dobînzilor pentru credite şi împrumuturi,
plata serviciilor bancare, postale, de telecomunicaţii şi de altă natură, plata amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor,
consumurilor indirecte de producţie constatate nerepartizabile, pierderilor de la producţia rebutată şi alte cheltueli
operaţionale.
2. cheltuelile activităţii de investiţii include cheltuelile generate de scoaterea şi uz a activităţilor pe termen lung. Printre ele se
enumeră cheltuelile legate de ieşirea activelor nemateriale pe termen lung, cheltuelile provenite din reevaluarea activelor pe
termen lung, cheltuelilor aferente particularităţilor în alte întreprinderi şi alte cheltueli ale activităţii de investiţii capitale.
3. cheltuelile activităţii financiare include cheltuelile rezultate din modificarea mărimii structurii capitalului propriu şi
împrumuturilor. Acestea cuprind următoarele cheltueli legate cu:
a) plata redevenţelor;
b) arenda finanţată a activelor materiale pe termen lung;
c) diferenţele de curs valutar;
d) alte cheltueli ale activităţii financiare.
4. Pierderi excepţionale - pierderi suportate ca rezultat al evenimentelor care nu ţin de activitatea ordinară.
Aşadar, rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderilor din sfera productivă, de comerţ şi prestări de servicii include în
sine următoarele elemente ale consumurilor şi cheltuelilor de producţie: costul vînzărilor, cheltuelile perioadei de gestiune,
cheltuelile activităţii de investiţii, cheltuelile activităţii financiare şi pierderile exceptionale.
Existenţa acestor elemente de consumuri şi cheltueli de producţie ca obiecte de sinestătătoare în cadrul planificării şi evidenţei
contabile impune de la sine şi analiza lor economico-statistica, privind componenţa, structura, dinamica şi alte modificări ale
acestora în timp şi spaţiu.
40. Costul producţiei şi felurile lui, principiile metodice la calcularea costului de producţie vegetală.
Orice activitate economică este însoţită de anumite cheltueli, de anumite consumuri. Rezultatele activităţii economice sunt o funcţie
de mai mulţi factori, dintre care dimensiunea cheltuelilor necesare pentru obţinerea lor ocupă un loc important.
De aceea e necesar ca fiecare întreprindere să cunoască nivelul costurilor de producţie şi conţinutul lor economic.
Costul de producţie reprezintă expresia valorică a consumului de muncă vie şi materializată pentru realizarea unui process
economic. Acest indicator exprimă cheltuelile curente ale întrepriderii în expresie valorică pentru fabricarea şi realizarea producţiei.
În costul de producţie se include cheltuelile legate de utilizarea în procesul de producţie a mijloacelor fixe, costul materiei prime,
materialelor, combustibilului şi altor resurse materiale consummate în procesul de producţie, precum şi remunerarea muncii
personalului care a participat la acest process. Costul de producţie include şi cheltuelile legate de pregătirea procesului de producţie,
cheltuelile administrative şi cele legate de comercializarea producţiei.
Costul de producţie este o categorie economică, care sintetizează toată activitatea economică a întreprinderilor. El formează baza
preţurilor de realizare a bunurilor materiale şi serviciilor, deoarece este partea lor principală.
Orice întreprindere trebuie să-şi recupereze cheltuielile de producţie prin comercializarea producţiei. Această recuperare e
posibilă numai în cazul în care costul de producţie nu va fi mai mare decît preţurile de comercializare a producţiei. Dar pentru a
asigura o activitate economică eficienta, costul de producţie trebuie să fie mai mic decît preţul de comercializare a producţiei. Se ştie
că ceea ce are cost şi este destinat vînzarii trebuie să aibă şi preţ, iar ceea ce are preţ are şi cost. Dar costul se află în spatele preţului
şi pentru consumatori nu totdeauna este evident.
Preţul de vînzare al bunurilor nu se formează direct sub influenţa costului de producţie. Preţul de vînzare îl formează piaţa, în
funcţie de raportul dintre cerere şi pfertă, în condiţiile concurenţei.
Costurile şi preţurile sunt categorii economice de mare utilitate practică, cu ajutorul cărora se caracterizează întreaga activitate
economică a întreprinderilor. Costurile exprimă modul cocret în care au fost utilizate resursele materiale şi umane, iar preţurile
reflectă recunoaşterea cheltuelilor de către consumatori.
Mărimea şi structura cheltuelilor de producţie reprezintă oglinda activităţii economice a oricărei întreprinderi. Costul de
producţie este un element de bază în asigurarea competitivităţii producţiei şi stabilitatea întreprinderii.
Costul de producţie devine astfel o pîrghie de fundamente a deciziilor întreprinderilor la toate etapele realizării circuitului
economic. Cu ajutorul lui se argumentează posibilitatea continuării activităţilor economice şi iniţierea unor noi activităţi.
Costul de producţie include toate cheltuelile pentru producerea şi desfacerea rezultatelor activităţii economice. Deci, afară de
cheltuelile productive, costul producţiei include şi cheltuelile neproductive legate de transportarea şi comercializarea producţiei.
Suma totală a cheltuelilor productive şi neproductive formează costul de producţie.
41. Principalele căi de reducere a costului de producţie.
Reducerea costurilor de producţie este direcţia principală a sporirii eficienţei activităţii economice a întreprinderilor. Fiecare
întreprindere este interesată să obţină producţie cu costuri minime, astfel este greu să fie asigurată o activitate economică eficientă în
condiţiile pieţei concurenţiale.
Reducerea costurilor poate fi asigurată prin perfecţionarea permanentă a tehnologiilor de producţie, folosirea intensivă a mijloacelor
fixe şi circulante, prin combinarea raţională a factorilor de producţie, adoptarea producţiei la cerinţele pietei, reducerea cheltuielilor
administrative, etc.
Pentru reducerea costurilor de producţie, o dată cu evidenţierea lor permanentă, întreprinderile elaborează şi realizează diferite
măsuri în vederea folosirii tuturor rezervelor posibile de perfectionare a proceselor de producţie.
Cea mai importantă rezervă în această privinţă este reducerea cheltuelilor materiale şi sporirea productivităţii muncii.
Succese în reducerea costurilor de producţie le obţin în primul rînd întreprinderile în care normarea folosirii materiei prime, a
materialelor şi a resurselor de muncă este în centrul activităţii manageriale.
Evident că economisirea cheltuelilor de producţie poate fi asigurată în primul rînd pe baza perfecţionării bazei tehnice a
întreprinderilor şi implementarea tehnologiilor avansate. Acestea asigură nu numai sporirea productivităţii muncii, ci şi
economisirea cheltuelilor materiale în urma utilizării normelor progresive a materiei prime şi diferitelor materiale.
Un loc deosebit în reducerea cheltuelilor de producţie îi revine asigurării sporirii permanente a nivelului tehnic al produselor de
producţie. Înlocuirea utilajelor şi liniilor tehnologice cu altele moderne şi implementarea tehnologiilor avansate asigură nu numai
sporirea productivităţii lor, ci şi reducerea normelor de utilizare a materiei prime şi a altor cheltueli materiale.
La unele întreprinderi, utilajele sunt vechi, deci productivitatea lor este redusă, iar costurile exploatării acestor utilaje rămîn ridicate,
ceea ce duce la creşterea costurilor totale de producţie. Pentru a reduce costurile, întreprinderile trebuie să fie preocupate permanent
de introducerea utilajelor moderne şi tehnologiilor avansate. Evident că reutilarea tehnică solicită un efort fînanciar considerabil.
Dar aceste eforturi pot fi recuperate într-un timp scurt pe baza reducerii considerabile a costului de producţie.
E necesar să se compare investiţiile cu efectele aşteptate atît în urma sporirii volumelor de producţie, cît şi în urma reducerii
costurilor de producţie.
Perfecţionarea organizării proceselor de producţie şi a muncii este de asemenea o rezervă solidă în reducerea cheltuelilor de
producţie.
Practica mondială a demonstrat că amplasarea raţională a locurilor de muncă şi dotarea lor cu toate instrumentele necesare
contribuie esenţial la sporirea productivităţii muncii şi favorizează reducerea costurilor de producţie. De aceea e necesar să se acorde
atenţie perfecţionării organizării producţiei şi muncii, care reprezintă un factor principal în calea reducerii costurilor de producţie.
Cheltuelile de producţie pot fi reduse şi pe baza sporirii calităţii producţiei. E necesar să ţinem cont de faptul că sporirea calităţii
producţiei poate fi asigurată pe baza realizării măsurilor suplimentare, care implică şi cheltuelile suplimentare. Deci, în aşa cazuri,
volumul cheltuelilor va creşte. Dar sporirea calităţii producţiei, de regulă, favorizează şi majorarea preţurilor comercializării
producţiei. În cele din urmă, sporirea calităţii producţiei va asigura reducerea cheltuelilor ce revin la un leu producţie realizată.
La reducerea costurilor de producţie contribuie în mod deosebit planificarea costurilor şi elaborarea bugetelor de cheltueli ale
întreprinderii pentru fiecare perioadă. Planul costurilor de producţie este o parte componentă a planului-business al întreprinderii şi
reprezintă un sistem de calcule tehnico-economice în care se determină cheltuelile necesare pentru producerea şi comercializarea
producţiei totale şi a fiecărui produs.
Scopul elaborării planului este stabilirea optimă a cheltuelilor pentru producerea şi comercializarea volumului necesar de producţie
şi asigurarea utilizării raţionale a resurselor materiale.
Informaţiile iniţiale necesare pentru elaborarea planului costurilor de producţie sunt: volumul producţiei în expresie naturală şi
valorică; normele de folosire a materiei prime, combustibilului şi a altor materiale la o unitate de producţie; norma de folosire a
muncii la o unitate de procesul de producţie şi normele lor de amortizare; preţurile tuturor tipurilor de materie primă; combustibilul
şi materialele folosite în procesul de producţie; sistemul de salarizare; planul de dezvoltare tehnică şi de perfecţionare a organizării
producerii şi altele. Calculul corect al costurilor are o însemnătate deosebită pentru toată activitatea următoare a întreprinderii.
Numai un calcul corect al costurilor poate contribui la utilizarea eficientă a resurselor.
42. Noţiune de preţ şi principiile de formare, funcţiile preţului, sistema de preţuri la producţia agricolă.
Una dintre cele mai importante pîrghii ale activităţii economice, care influenţează distribuirea, comercializarea şi consumul
produselor este preţul.
Preţul este expresia valorică a produsului şi a serviciilor prestate. Cu alte cuvinte, preţul prezintă cantitatea de bani pe care
cumpărătorul este dispus să o ofere producătorului (vînzătorului) în schimbul unui bun prezentat pe piaţă. Prin urmare, preţul poate
fi defînit ca element de măsură a unui produs sau serviciu în expresie monetară. Preţul unui bun există numai în măsură în care se
face un schimb între producător (vînzător) şi consumator.
Preţul este o categorie economică cu ajutorul căreia se estimează utilitatea produsului fabricat ori a serviciului acordat. Totodată el
este veriga principală a legăturilor dintre producător şi consumatori. Cu ajutorul preţurilor se estimează cheltuielile şi rezultatele
activităţii economice a întreprinderilor. Preţul produsului sau al serviciului oferit constituie un factor cheie în deciziile
consumatorilor de a le cumpăra. Astfel preţurile stabilite determină, în cele din urmă creşterea ori reducerea volumelor vînzărilor şi
profiturilor. Prin preţurile stabilite, fiecare firmă urmăreşte să-şi asigure valoirificarea resurselor, să-şi recupereze cheltuielile şi să
obţină profit.
Stabilirea preţului de vînzare al produselor şi serviciilor este una dintre cele mai delicate decizii ale întreprinderilor, deoarece
aceasta influenţează direct interesele producătorilor şi consumatorilor ofertei şi cererii.
Modificarea preţurilor duce la modificarea cererii şi ofertei. După modul în care se formează preţurile pot fi libere şi administrabile.
Preţurile libere se formează în urma confirmării în condiţiile economiei de piaţă, a cererii şi ofertei. Modificarea are loc numai pe
baza concurenţei libere. Teoretic nu există forţe pentru a determina evoluţia preţurilor, în afară de forţele pieţii. Preţurile
administrative se stabilesc prin deciziile statului şi ale altor centre de forţă economică-monopoluri, oligopoluri etc.
Deseori în formarea preţurilor libere sînt incluse şi unele mecanisme dirijist-intervenţioniste, precum stabilirea unor niveluri
maxime ori minime ale unor taxe care se cuprind în preţuri etc.
În condiţiile economiei de piaţă, preţurile îndeplinesc mai multe funcţii printre care:
 Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatul activităţii econimice. Preţul prezintă costul producerii fiecărui
bun şi costul cerinţelor consumatorilor. Cu ajutorul preţurilor se evidenţiază cantitatea muncii, a materiei prime, a altor
materiale utilizate pentru producerea unor bunuri. Funcţia de calcul obişnuit şi de evidenţiere a cheltuielilor permite
întreprinderilor să se compare volumele cheltuielilor cu rezultatele obişnuite.
 Funcţia de stimulare reprezintă influenţa preţurilor asupra creşterilor reducerii producţiei şi consumul ei. Preţurile stimulează
creşterea producţiei prin mărimea profiturilor incluse în ele. Funcţia de stimulare apare în cazurile în care preţurile asigură
condiţiile convenabile conducătorilor pentru creşterea volumelor de producţie. Sistemul preţurilor poate stimula nu numai
creşterea volumului producţiei, dar şi sporirea calităţii lor, înoirea sortimentelor şi creşterea eficienţei utilizării tuturor
resurselor.
 Funcţia de redistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se asigură redistribuirea veniturilor între diferite sectoare
ale economiei naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între pături sociale.
Această funţie se realizează prin includerea preţului a impozitului pe valoare adăugată,a accizelor, prin stabilirea plafoanelor
preţurilor etc.
 Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca cererea şi oferta să se modifice în sens invers.
Preţurile bunurilor economice şi formează pe piaţă în funcţie din oferta şi cererea acestora. Cu cît preţul este mai mare al unui
produs, cu atît sînt mai interesante întreprinderile în producerea lui şi invers.
Fără îndoială preţul nu apare izolat, ci în conformitate cu releţia dintre cerere şi ofertă. Dacă pentru un bun care există egalitate între
cerere şi ofertă, preţul lui este un preţ de echilibru şi asigură balanţa între cerere şi ofertă.
Această situaţie poate fi inerpreţată grafic. Dacă în sistemul de coordonate pe axa verticală vom indica preţul de vînzare al unui bun,
p, iar pe axa orizontală cantitatea ofertei (cererii) un bun, q, atunci cererea va creşte odată cu micşorarea preţului iar oferta,
dimpotrivă, va creşte odată cu creşterea preţului.
Inersecţia dintre curba cererii şi ofertei în punctul A corespunde preţului de echilibru, Pe, căruia îi corespude cantitatea de
echilibrului a bunului, qe.
Conform graficului în cazurile în care preţurile vor fi mai mici decît preţul de echilibru cererea va creşte rapid ceea ce determină
întreprinderii să majoreze preţul. Dacă preţul este mai mare decît preţul de echilibru cererea va cădea şi întreprinderile vor fi nevoite
să scadă preţul. Astfel se realizează principiul de reglare a preţurilor în conformitate cu modificarea cererii şi ofertei. Preţurile
bunurilor economice se formează pe piaţă. În funcţie de aceastea, întreprinderele se orientează ce şi cînd să producă şi să ofere
pieţei, ce şi cît să cumpere pe piaţă.
În cele din urmă, în economii de piaţă relaţiile dintre agenţii economici sînt determinate de raporturile dintre cerere, ofertă şi preţ.
Toate preţurile economice formează um sistem care,sub influienţa diverşilor factori, se află în permanenţă modificare.Sistemul
preţurilor prezintă totalitatea preţurilor care servesc şi reglează raporturile economice între participanţii la desfăşurarea pieţii.
Modificarea preţurilor într-o sferă de activitate cauzează implicit modificarea lor şi în alte sfere. Aşadar sistemul preţurilor este
determinat de mediul economic în care funcţionează.
Sistemul preţurilor economiei naţionale include următoarele:
1 preţurile cu ridicata;
2 preţurile de achiziţie a producţiei agricole;
3 preţurile cu amănuntul;
4 tarifele de transport;
5 tarifele serviciilor;
6 preţurile de export;
7 preţurile de import;
8 preţurile producţiei de construcţie şi altele;
 Preţurile cu ridicata sînt preţurile stabilite de întreprinderile care vînd produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor întreprinderi
ori întreprinzătorilor intermediari. Preţul cu ridicata trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale întreprinderilor şi să le
asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se dezvolte în continuare în condiţile pieţei.
Prin urmare preţurile cu ridicata includ impozitul pe valuarea adăugată şi accizele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
 Preţurile de achiziţie a producţiei deasemenea trebuie să acopere cheltuielile de producţie a producătorilor şi să asigure
obţinerea unui profit.
 Preţurile cu amănunt sînt preţurile mîrfurilor care se vînd cu amănuntul în sistemul de comerţ. Întreprinderile comerciale pot
achiziţiona mărfurile direct de la întreprinderile producătoare sau de la întreprinderile intermediare specializate în comerţul cu
ridicată. În componenţa preţului cu amănuntul întră preţul cu ridicată, adaosul comercial şi impozitul pe valoare adăugată.
Adaosul comercial constituie diferenţa dintre preţul de vînzare cu amănuntul şi preţul de procurare cu ridicată. Adaosul
 comercial acoperă toate cheltuielile întreprinderii comerciale legate de procurarea şi vînzarea unor mărfuri (studiile angajaţilor,
chiriea şi întreţinerea clădirilor, cheltuielile reclamei etc) şi asigură întreprinderii un profit, care, de regulă, se stabileşte în
procente, conform preţului de vînzare.
Adaosul comercial trebuie să reflecte toate cheltuielile legate de comercializarea mărfurilor şi un procent de profit care să permită
efectuarea investiţiilor necesare şi compensarea eforturilor şi riscurilor întreprinderilor comerciale. Adaosul comercial poate fi
stabilit la o mărime standard pentru mărfurile comercializate de întreprindere ori poate fi flexibil. În cazurile în care mărfurile
comercializate sunt similare, se pot folosi de un adaos standard care înlesneşte adminisatrarea activităţii comerciale. Dar atunci cînd
întreprinderea comercializează o gamă variată de mărfuri, se foloseşte adaosul comercial flexibil. În funcţie de modificarea cererii
consumatorilor poate fi schimbat şi adaosul comercial.
43. Producţia globală, componenţa şi structura producţiei finite, rotaţia producţiei, producătorii de bază.
Rezultatele activităţii economice ale unei întreprinderi reprezintă producţia produsă şi serviciile prestate altor agenţi economici.
Producţia unei întreprinderi include:
1) produsele fînite sunt produsele gata pentru comercializare;
2) semifabricatele sunt produsele prelucrate de o secţie şi destinate pentru prelucrarea mai departe de către o altă secţie, ori pentru
comercializarea altor agenţi economici, unde vor fi în continuare în prelucrare în scopul producerii produselor fînite.
3) producţia în curs de execuţie-reprezintă materia primă aflată în etapa prelucrării.
Producţia întreprinderilor include şi serviciile prestate altor agenţi economici ori populaţiei. Producţia unei întreprinderi
pate fi exprimată în formă naturală ori valorică.
Producţia exprimată în unităţi naturale se mai numeşte producţia fizică şi se stabileşte pe fiece produs aparte sau pe grupe
de produse omogene. Acest indice reflectă rezultatele activităţii economice în domenii concrete şi se exprimă în număr concret de
produse (fabricate), în unităţi naturale de lungime, greutate, capacitate s.a. Această formă de exprimare este simplă şi necesară
pentru evidenţierea cererii de produse fabricate.
Majoritatea întreprinderilor însă produc şi comercializează o gamă largă de produse care deseori nu sunt omogene. În astfel
de cazuri, activitatea economică poate fi caracterizată printr-un şir de indicatori în unităţi naturle, fiecare caracterizînd numai
volumul unei producţii concrete. Deci, indicatorul producţiei în expresie naturală, în cele mai dese cazuri, nu ne permite să
caracterizăm activitatea sintetică a întreprinderii.
În unele cazuri,producţia întreprinderii poate fi exprimată în unităţi convenţionale, dar aceste cazuri sunt destul de limitate.
Cei mai răspîndiţi indicatori ai activităţii economice a întreprinderilor sunt exprimaţi în expresie valorică. Ei reprezintă
suma valorii produselor fînite, semifabricatelor şi serviciilor prestate într-o perioadă oarecare. Expresia valorică a producţiei unei
întreprinderi poate fi exprimate cu ajutorul diferiţilor indicatori valorici, fiecare avînd destinaţia sa.
Definiţie: Porducţia globală reprezintă rezultatul finit al activităţii întreprinderii şi include suma valorică a produselor finite, a
semifabricatelor comercializate altor agenţi economici, a soldului semifabricatelor (şi a producţiei neterminate) la sfîrşitul perioadei
şi a serviciiolor prestate de întreprindere pe parcursul perioadei.
În dependenţă de posibilităţile de realizare sau folosite în gospodărie producţia agriculturii se împart în două grupe mari:
1. Producţie fînită - care poate fi realizată sau folosită în gospodărie (ca seminţe, furaje, material de plantare, plată a muncii
etc.);
2. Producţia în curs de execuţie- (producţie neterminată) care reflectă valoric cheltuelile şi consumurile efectuate în sectorul
zootehnic şi cultura plantelor pe parcursul anului curent, iar producţia finită va fi obţinută în anii viitori. De exemplu,
consumurile şi cheltuelile de producţie legate de aratul şi semănutul de toamnă, creşterea plantaţiilor perene, inclusive şi
plantarea lor, creşterea animalelor tinere, creşterea animalelor tinere pentru reproducţia cirezii de bază şi altele.
Producţia globală a agriculturii se calculează ca suma totală a celor două subramuri ale sale: producţia vegetală şi producţia
creşterii animalelor.
Acest indicator se calculează pentru anul calendaristic după metoda rulajului global, adică un oarecare grad de folosire a calcului
reprezentat de determinarea mărimii producţiei globale. Acesta înseamnă, că o parte de producţia care a fost produsă în anul
gestionar (de dare de seamă) şi folosită în consumul producţiei acestui an, aşa numitul rulaj sau circulaţie internă a ramurii şi rulajul
interramural nu sunt excluse din calculul producţiei globale atît în cadrul întreprinderii cît şi la alte niveluri de organizare a
producţiei către rulajul intern al ramurii se afirmă la cultura plantelor aceea parte de recoltă a anului gestionar folosită în calitate de
seminţe, material de plantare iar în zootehnie consumarea şi producerea (lapte, ouă, miere şi altele) pentru hrănirea şi producerea
tineretului de animale (ouă).
Costul produselor vegetale folosite în sectorul zootehnic (furaje, material de aşternut) şi costul produselor animale folosite la cultura
plantelor (îngrăşăminte organice) alcătuesc circuitul sau rulajul interramural. Adică producerea şi consumarea produselor agricole
sunt calculate de două ori, prima dată în ramurile de producere şi a două oară în ramurile unde au fost consumate.
Trebue de menţionat, că rulajul intern a ramurii în agricultură este strîns legat de dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, gradul de
specializare a gospodăriei şi de particularităţile tehnologiilor folosite în cadrul producerii produselor agricole, consumul productive
al produselor în interiorul agriculturii alcătuesc în mediu 20-25%, iar pe aşa grupă de culture cerealiere ca grăunţoasele această cifră
e şi mai mare atingînd 50-55%, dintre care 35-40% alcătuesc furajele iar cifra 15-20% senimţele.
Aşa dar, mărimea valorică a producţiei globale că suma produselor vegetale şi animaliere obţinute în anul calendaristic
caracterizează volumul producţiei agriculturii.
Dacă din valoarea totală a producţiei globale se scade valoarea producţiei agricole produsă şi consumată în acest an calendaristic în
scopuri productive (rulaj intern şi interramural), atunci obţinem valoric mărimea producţiei fînale a agriculturii. Deci, faţă de
diferite scopuri se efectuează calcularea producţiei globale cu includerea calcului repetat, iar pentru altele cu excluderea lui.
Determinarea mărimii producţiei globale a agriculturii se efectuează pe categorii de gospodării (asociatii, firme, cooperative,
sohozuri etc.) atît în expresie naturală cît şi în cea valorică. Expresia naturală a producţiei globale serveşte că bază pentru alcătuirea
diferitor balanţe ce reflectă starea şi circulaţia principalelor produse agricole.
Expresia valorica a producţiei agricole globale,ca parte componentă a produsului social, reprezintă suma următoarelor elemente de
calcul:
1) Valoarea produselor agricole vegetale obţinute în anul gestionar, inclusiv producţia cheltuelilor siderale şi decorative (ultimele
două crescute după metoda industrială);
2) Consumurile şi cheltuelile anuale legate de plantarea şi creşterea plantelor perene şi vivace;
3) Schimbarea volumului producţiei în curs de execuţie (+;-) la cultura plantelor;
4) Valoarea producţiei creşterii animalelor inclusive a piscicultulrii şi a animalelor sălbatice;
5) Shimbarea volumului producţiei în curs de execuţie (+;-) în sectorul zootehnic.
Primele trei elemente alcătuesc valoarea producţiei la cultura plantelor, iar suma ultimilor două elemente valoarea acesteia în
sectorul zootehnic calcularea corectă a mărimii producţiei globale a agriculturii presupune efectuarea unor lucrări prealabile legate
de constatare şi evaluarea componentelor ce alcătuesc conţinutul elementelor de calcul ale acesteia şi anume:
1) Pentru determinarea valorii producţiei globale a culturilor agricole e necasar de înmulţit volumul recoltei globale a fiecărei culturi
la costul unitar a unei unităţi de producţie. Calculul se efectuează pe grupe de culturi. Dacă cultura dată în afara de produsul de
bază, mai mare şi produse secundare, apoi şi costul lor se include în producţia globală evidenţiindu-se aparte. Producţia culturilor
siderale este evaluate la nivelul cheltuelilor legate de creşterea lor.
Costul producţiei florate şi decorative reprezintă costul răsadului şi pueţilor realizate.
Partea marfă a producţiei vegetale, ca şi celei animaliere se evaluează la preţurile effective conform direcţiilor de desfacere a
produselor agricole: preţuri de livrare, preţuri contractare (pentru produsele agricole vîndute pe bază de contract), preţuri de achiziţii
pentru produsele achiziţionate de stat, preţuri medii la care au fost vîndute pe piaţă sau a lucrărilor, servicilor îndeplinite în afara
gospodăriei.
Partea producţiei agricole consumată productiv înăuntrul gospodăriei după costul producţiei unitar planificat, iar restul producţiei
nemarfare după preţurile medii de realizare.
2) Costul producţiei legat de creşterea plantaţilor perene şi de plante vivace după mărimea consumurilor şi cheltuelilor din
momentul plantării (semănatului) şi pînă la maturizare sau rodirea lor. Deci, producţie în curs de execuţie (neterminată) o avem la
sfîrşitul fiecărui an. Se poate de constatat, că cu cît sunt mai mari cheltuelile de creştere în anul gestionar faţă de anul precedent cu
atît e mai mare volumul producţiei calculate.
3) Schimbarea soldului producţiei în curs de execuţie a culturilor agricole se determină ca diferenţa dintre mărimea acesteia la
sfîrşitul anului şi ce e de la începutul anului calendaristic. Dacă excludem influenţa preţurilor la consumurile materiale apoi
creşterea producţiei în curs de execuţie reprezintă un factor important a creşterii producţiei globale, inclusiv şi a celui marfar în anul
viitor.
4) Producţia globală în sectorul zootehnic se determină aparte pentru fiecare ramură a creşterii animalelor agricole (bovine, suine,
ovine, păsări, etc.). Expresia valorică a producţiei animalelor se obţine pe calea îmulţirii volumelor de produse în ramura concretă la
preţurile sau altă expresie valorică a unei unităţi de producţie, inclusive şi producţia secundară.
În principiu pentru fiecare specie de animale determinarea valorii producţiei globale presupune calcularea prealabilă a producţiei
de bază obţinită în gospodărie ca rezultat a activităţii lor vitale (lapte, ouă, miere, lînă, puf, etc.) şi celei a creşterii speciale a
animalelor (produşi, sporul în greutate vie a animalelor tinere şi a celor puse la îngraşat), la care se adaugă corespunzător şi
producţia secundară: ca băligarul, puful de păsări, lina în urma năpîrlirii şi altele. De exemplu, pentru bovine producţia globală va
prezenta produşi obţinuţi, creşterea şi adaosul în greutate a animalelor tinere şi cele puse la îngrăşat, laptele şi băligarul de le
îngrijirea acestora.
5) Valoarea producţiei globale a agriculturii ce revine gospodăriilor auxiliare a populaţiei se determină conform suprafeţelor
cultivate, suprafeţele plantaţiilor perene, numărul de animale şi datele despre productivitatea lor obţinute conform cercetărilor
bugetare a populaţiei efectuate de organele administrative locale şi statistice de stat.
Prezenţa elementelor de calcul dublu, şi a altor neajunsuri la calcularea producţiei globale, ca indicator principal ai activităţii
productive în agricultură, impune de la sine studierea unor aspecte, atît de natură cantitativă cît şi calitativă, care ar putea completa
caracteristica multilaterală a acestui proces economic.
În practica analizei economico-statistice se evidenţiază un şir de indicatori ce reflectă dintr-o parte faza finală a acestui proces
(producţia fînală de marfă, netă) iar din altă parte eficienţa economică a producţiei globale, fînale, de marfă, netă şi a altor feluri de
producţie agricole şi anume:
1) consumarea productivă şi formarea fondurilor speciale în gospodărie (seminţe, furaje şi alte produse de rezervă);
2) consumarea neproductivă în interiorul gospodăriei (plata în natură, ajutor pensionarilor, folosirea în alimentaţia publică şi în alte
scopuri);
3) vînzarea producţiei în afara gospodăriei (destinaţia de bază a activităţii de producţie în agricultură);
4) schimbul de produse vegetale şi animaliere cu alţi agenţi economici;
5) pierderile defînitive a unei părţi de producţie în cazul păstrării şi ale desfaceri.
Definiţie: Producţia fînală a agriculturii reprezintă o parte a producţiei globale obţinută şi folosită în anul current pentru:
a) îndestularea necesităţii populaţiei şi a statului cu produse agricole (consumate neproductive);
b) majoritatea stocurilor (rezervelor) de produse agricole;
c) asigurarea cu materie primă a industriei de prelucrare şi alte desfaceri în afara gospodăriei;
d) creşterea cirezii de animale;
e) livrarea producţiei fînite la export.
Deci, ca rezultat fînal acest indicator subliniază destinaţia şi consumul produsului concret a ramurii studiate (de exemplu, cultura
plantelor sau subramurile acesteia) sau în general pe gaspodăria sătească, şi poate fi calculat direct prin determinarea aparte şi
însumarea mărimilor elementelor care formează conţinutul lui, menţionate mai sus. Această metodă de calculare a producţiei fînale
agricole serveşte şi pentru analiza structurii ei. Calcularea producţiei fînale a agriculturii în expresie valorică se poate efectua în
dependenţă de scopurile analizei economico-statistice atît în preţuri comparabile (în cazul studierii dinamicii şi compărărilor
teritoriale) cît şi cele curente (pentru aprecierea postului diferitor culturi şi subdiviziuni de producţie sau ramuri productive).
Folosirea diferitor preţuri este cauzată şi de destinaţia producţiei fînale. Ca regulă, consumarea producţiei agricole în calitate de
plată a muncii pentru lucrătorii gospodăriei este evaluate după costul producţiei planificat sau chiar mai jos, iar livrarea la export
este evaluată în preţurile contractuale, care la rîndul lor depăşeşte cu mult preţurile de achiziţionare a întreprinderilor de stat.
De rînd cu însumarea directă a elementelor producţiei fînale în expresie naturală şi valorică acest indicator pentru fiecare cultură
aparte grupa omogenă de culturi, specie de animale se determină indirect prin scăderea din producţia globală a produsului agricol
concret a celei părţi care a fost folosită în anul calendaristic în scopuri productive, constatată cu perisabilitate naturală, pierdută în
timpul păstrării şi cazată ca deteriorări şi pierderi.
E natural, ca pentru fiecare produs agricol să existe condiţii concrete de calculare a producţiei fînale. De exemplu, în cazul
determinării producţiei finale a grăunţelor, se scade numai consumul de seminţe folosit direct în scopuri productive, dar şi acele
cantităţi de grăunţe care au fost folosite pentru semănatul suprafeţelor destinate senajului verde, hrănirii directe a animalelor precum
şi resturile şi alte pierderi legate de uscatul lor în cadrul prelucrării primare.
44. Producţie marfă, nivelul marfar şi metodica calculării, relaţiilor marfă-bani în condiţiile tranziţiei la economia de
piaţă.
Producţia marfă reprezintă producţia globală destinată pentru comercializarea în afara întreprinderii.
Producţia marfă a agriculturii este unul dintre cei mai importanţi indicatori, care caracterizează gradul de participare a
acestei ramuri în sisitemul de repartiţie socială a muncii. Producţia marfă în expresie naturală şi valorică reprezintă o parte a
producţiei globale realizate în anul dării de seamă sau destinată realizării în anul viitor, incluzînd şi schimbul natural. Deci,
producţia marfă este legată de acea parte a producţiei globale produsă în anul dării de seamă, care este destinată înstrăinării faţă de
gospodăria agricolă.
Mărimea acestui indicator depinde de arealul desfacerii produselor agricole, care contribuie la calcularea următorilor indicatori ai
producţiei-marfă:
1. Producţi marfă interramurală (înăuntrul ramurii) care include producţia realizată a altor întreprinderi agricole, produsele livrate
şi realizate lucrătorilor ocupaţi în agricultură, produsele agricole obţinite şi realizate prin gospodăriile auxiliare ale agriculturii şi alte
desfaceri înăuntrul ramurii.
2. Producţia marfa extraramurală (în afara ramurii) reprezintă producţia marfă a agriculturii realizată populaţiei ţării (agrare şi
neagrare) prin intermediul sistemului de comerţ, alimentaţiei publice, precum şi industriei de prelucrare în formă de materie primă.
3. Producţia marfă a agriculturii care include în sine atît producţia marfă intraramurală cît şi cea extraramurală.
Calcularea acestor indicatori se efectuează pe baza balanţelor de produse vegetale şi animaliere reflectate de darea de seamă
specializată anuală a gospodăriei agricole.
Pentru caracterizarea structurii producţiei-marfă totală la orice nivel de dirijare a agriculturii (întreprindere, unitate teritorială
administrativă, ramuri şi subramuri ale agriculturii) e necesar de ţinut cont de componenţa ei formată din urmatoărele elamente ce
determină volumul total:
- producţia vîndută organizaţiilor speciale de comerţ şi alimentaţie publică;
- producţia vîndută întreprinderilor statale pentru achiziţionarea producţiei agricole;
- producţia vîndută întreprinderilor industriei de prelucrare ca materie primă;
- producţia vîndută altor întreprinderi agricole şi neagricole;
- producţia schimbată cu alte întreprinderi agricole şi cu populaţia;
- producţia vîndută direct la pieţele localităţii republicii;
- plata în natură lucratorilor întreprinderilor agricole şi celor angajaţi în procesul de producţie agricolă din afara
întreprinderilor agricole;
- producţia realizată lucrătorilor agricoli;
- introducerea fondurilor semincere şi altor împrumuturi şi credite naturale, precum şi alte realizări.
Trebue de menţionat că structura producţiei marfă a agriculturii caracterizează tendinţa principală productivă a întreprinderii şi
serveşte ca bază pentru determinarea nivelului de specializare a acesteia. Pentru majoritatea întreprinderilor agricole specializarea
este bazată pe combinarea cîtorva produse agricole, care se deosebesc între ele prin scopul final al producţiei uneia sau a mai multor
ramuri, cota cărora depăşeşte 50% din volumul total al producţiei marfare.
În dările de seamă anuale ale gospodăriilor agricole valoarea producţiei-marfă este exprimată valoric prin preţurile curente sau
efective a producţiei realizate. Valoarea producţiei-marfă poate fi egală cu valoarea producţiei realizate numai în cazul cînd toată
producţia produsă este pe deplin realizată în acelaşi an. Aceasta se referă la aşa produse ca tutunul, sfecla pentru zahăr, legume,
producţia viticolă şi altele care sunt realizate de regulă în afara gospodăriei.
În condiţiile egale de obţinere a produselor agricole (volum, calitate, preţuri de realizare s.a.), mărimea indicatorilor
activităţii economice fînanciare a gospodăriei în mare măsură depinde de gradul marfar al acestora, adică sporirea acestuia conduce
la majorarea încasărilor băneşti, profitul obţinut în urma vînzărilor, randamentul resurselor urilizate în cadrul producerii şi a altor
aspecte şi invers înrăutăţirea acestor indicatori cînd nivelul marfar al produselor scade.
Nivelul marfar al oricărui produs agricol se caracterizează cu ajutorul coeficientului marfar calculat ca raport procentual
dintre valoarea producţiei marfă şi valoarea producţiei globale ale acestuia. Condiţiile de comparabilitate cere ca ambii indicatori să
fie estimaţi în unele şi aceleaşi preţuri (de regula preţurile curente sau comparabile).
Este natural сa nivelul marfar a produselor agricole e diferit. De exemplu, nivelul marfar a culturilor tehnice (tutun, sfecla pentru
zahăr, floarea soarelui, culturile oleaginoaselor), cu mult înterece nivelul marfar a celor culturi agricole care sunt folosite pe larg în
consumarea productivă şi neproductivă a gospodăriei (cerealelor, legumelor). Foarte neînsemnat este nivelul marfar a culturilor
furajere care aproape pe deplin sunt folosite la hrînirea animalelor. De aceea în multe cazuri cînd se calculează nivelul marfar a
producţiei agricole a gospodăriei sau unităţii teritoriale administrative (comună, judeţ, sector), produsele cu un grad foarte jos de
marfă sunt excluse din producţia globală şi cea marfară. Nu se ţine cont deasemenea de aceea parte a producţiei globale agricole
care reprezintă producţia în curs de execuţie, precum şi valoarea producţiei globale care reprezintă suma consumurilor şi cheltuelilor
de producţie legate de plantarea şi îngrijirea plantaţiilor perene tinere şi a altor valori asemănătoare..
45. Formele de realizare a producţiei agricole.
Principalele produse, obţinute în formaţiunile agricole, cît şi o parte din lucrările şi serviciile prestate de unităţile de producţie
auxiliare, industriale şi de deservire, aflate pe bilanţul lor, se realizează.
Realizarea constituie o stadiul de încheere a circulaţiilor mijloacelor întreptinderii. La acest stadiu gospodăriei i se recuperează în
formă bănească mijloacele cheltuite la fabricarea şi vînzarea producţiei.
Dacă mijloacele se folosesc raţional, iar producţia se efectuiază pe baza recomandaţiilor ştiinţei şi experienţei înaintate, sumele
încasate din realizare depăşesc neapărat cheltuielile de producţie şi desfacere, dacă gaspodăria aduce venit.
Ca şi mai înainte, principala formă de realizare a producţiei agricole este vînzarea le stat pe baza contractelor încheiate. În acest
caz cantitatea de produse indicate în contract nu poate fi mai mică decît comanda de stat, comunicată întreprinderii. În afară de
cantitatea de contracte se indică asortimentul producţiei, preţurile, sumele în lei, termenele, standardele, condiţile de decontare,
răspunderea materială şi adresele juridice ale părţilor s.a.m.d. Din partea statului în calitate de cumpărători se prezintă organizaţile
de colectări (punctele de recepţie a cerealelor, fabricile de zahăr, combinatele de uleiuri şi grăsimi, fabricile de produse lactate,
oficiile de colectări ş.a.), care de cele mai multe ori folosesc penrtu decontări (achitarea datoriei) preţurile de achiziţie.
În afară de vînzarea la stat o parte din producţie se realizează organizaţiilor de comerţ (magazine cooperative), instituţilor de
ocrotire a sănătăţii (spitale, sanarorii), întreprinderilor de alimenteţie publică (ospătării, cafenele), întreprinderilor întregospodăreşti
(pentru creşterea vitelor, îngrăşatul porcilor), cu titlul de plasă în natură acordată muncitorilor (acţionarilor, membrilor
cooperativelor agricole), pe piaţă. Aici, de regulă, se aplică alte preţuri pentru achitarea cu cumpărătorii: preţurile de vînzare cu
amănuntul, preţurile de vînzare cu amănuntul fără rabat comercial, preţurile de livrare, preţurile contractuale, preţurile piţei ş.a.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor de piaţă şi lărgirea autonomiei întreprinderilor, rolul preţurilor enumerate mai sus creşte neîncetat.
Fiindcă mai mari decît preţurile de achiziţie, acestea permit gospodăriilor să compenseze parţial scumpirea mijloacelor de producţie,
livrate agriculturii de către industrie.
După cum s-a menţionat mai sus, gospodăriile realizează în afară de producţie o parte din lucrările efectuate şi serviciile prestate.
Este vorba de serviciile transportului auto şi ale tractoarelor pentru transportarea producţiei vîndute la organizaţiile de colectări,
serviciile, unităţilor de producţiei auxiliare (inclusiv trasportul cu tracţiune animală, aprivizionare cu apă), prestate lucrătorilor
întreprinderilor, construcţiei capitale proprii şi altor beneficii.Cumpărătorii se achită cu gospodăriile pe baza unor tarife speciale,
preţuri de deviz, de desfacere. În procesul realizării gospodăriile suportă anumite cheltuieli, care se împart în două grupe:
recuperabile şi nerecuperabile. În primul grup sînt incluse cheltuielile legate de transportarea producţiei şi animalelor le punctele de
colectare, cheltuielile pentru expedierea şi descărcarea acestei producţii, în grupul al doilea chieltuielile pentru încărcarea,
transportarea şi descărcarea producţiei vîndute la piaţă, salariul lucrătorilor gheretelor, uzura ambalajului (lăzilor), plata taxei de
piaţă. Spre deosebire de chieltuielilor recuperabile cele nerecuperabile se acumulează anterior, pe un cont sintetic special, după
aceasta se trec la majorarea preţului de cost al producţiei realizate.
Spre deosebire de industrie în agricultură producţia se consideră realizată nu în momentul plătirii (încasării banilor), ci în
măsura livrării sau expedierii acesteia la cumpărător. De aceea documentele numite mai sus servesc drept bază pentru creditarea
conturilor de evidenţă a valorilor materiale şi debitarea contului realizării.
46. Perfecţionarea realizării producţiei agricole în perioada de tranziţie la economia de piaţă.
Tranziţia la economia de piaţă este un proces de transformări radicale,profunde,în structurile de proprietate şi economice ale
producţiei de bunuri şi servicii ce se produc în fostele ţări comuniste în vederea instaurării preponderenţei private şi a concurenţei,
mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici. În cadrul acestui process sînt esenţiale privatizarea activităţii
agenţilor economici, liberalizarea folosirii pîrghiilor economico-financiare (preţ, dobîndă, curs de schimb etc.) şi adoptarea unor
politici şi mecanisme macroeconomice care să favorizeze restructurarea activităţii de producţie după criterii de eficienţă economică
competitivă, compatibile în timp şi spaţiu cu criteriile social umane şi ecologice pe care le impune dezvoltarea durabilă.
Succesul trabziţiei la economia de piaţă depinde de rapiditatea cu care noile structuri economice ating parametri de performanţă
şi de gradul de suportabilitate a costurilor sociale pe care le antrenează acest proces. Date fiind complexivitatea şi dificultatea
tranziţiei la economia de piaţă, ca şi inexistenţa unei experienţe istorice asemănătoare este necesar ca acest proces să fie bine
condus,reforma care îl transpune în practică să fie corelată şi aşezată pe baze juridice şi pe mecanisme economico-
financiareadecvate,astfel încît ea să nu se prelungească nejustificat în timp şi bici să nu sporească suportabilele costuri sociale ale
realizării ei. Ţinînd seama de particularităţile tranziţiei la economia de piaţă în fostele ţări comuniste,este esenţial,pentru succesul
acestui proces,să se echilibreze eficienţa economică competitivă cu justiţia socială necesară. Teoretic,sînt două puncte de vedere
pentru înfăptuirea tranziţiei la economia de piaţă: rapid şi treptat.
Practic,date fiind complexivitatea şi dificultatea a acestui process,înfăptuirea noilor transformări în structurile de proprietate şi
tehnico-productive, pe baza unor reglementări care să favorizeze şi să fluideze mecanismele pieţelor concurenţiale, nu se poate
realiza cu succes decît treptat,cu ajutorul unor programe şi măsuri coerente, compatibile în timp şi spaţiu,de pe poziţia intereselor
agenţilor economici naţionali, a integrării competitive a ţării respective în structurile economice europene.
47. Esenţa economică şi particularităţile reproducţiei lărgite în agricultură, formele şi sursele ei.
Societatea pentru a asigura necesităţile sale trebue să producă permanent mijloace de producţie şi producţie alimentară. Pînă ce
societatea nu încetează să folosească produse alimentare ea trebue să se ocupe cu producerea lor.
Reluarea producerii bunurilor materiale restabilirea lor se numeşte reproducere. Procesul de reproducere în agricultură cuprinde
restabilirea necontenită a producţiei produselor, restabilirea forţelor de muncă continuu şi perfecţionarea relaţiilor de producere.
Procesul de reproducere în agricultură principalul e reproducerea produsului global. Procesul de reproducţie a produsului global
agricol poate fi stabil ori să crească pe an ce trece sau ciclu. În legătură cu aceasta fiinţează două forme a reproducerii produselor
agricole:
1) simplă- reluarea procesului de producţie în mărimi de odinioară,lipsind deci acumularea,plus-produsul,fiind utilizat în întregime
pentru consum.
2)lărgită- constă în reluarea procesului de producţie pe o scară superioară celei anterioare, prin acumularea unei părţi
plusprodusului.
48. Indicatorii ce caracterizează reproducţia lărgită în agricultură, metodica calculării lor.
După natura factorilor care contribue la creşterea producţiei sociale reproducţia lărgită poate fi extensivă sau intensivă, în funcţie de
contribuţia relativă pe care laturile cantitative sau cele calitative ale factorilor de producţie o au la obţinerea sporului naţional brut
(produs social) într-o anumită perioadă, de regulă un an.
Reproducţia extensivă se caracterizează prin aportul prioritar al laturilor cantitative ale factorilor direcţiile sporul
producţiei sociale,respective pentru sporirea volumului mijloaceloa de producţie şi al muncii vii;
Reproducţia intensivă este bazată pe aportul prioritar al laturilor calitative ale factorilor de producţie la sporul out putului
respectiv pe creşterea eficienţei capitalului şi a productivităţii muncii sociale.
Reproducţia extensivă succede în principiu reproducţiei intensive, la graniţa dintre ele situînduse tipul intermediar al
reproducţiei caracterizat printr-o contribuţie relativ egală a loturior cantitative şi calitative la sporul de rezuzltate macroeconomice.
Reproducţia reprezintă reproducerea pordusului social, a forţei de muncă şi relaţiilor de producţie.Realizarea reproducţiei lărgite a
produsului social presupune respectarea anumitor corelaţii, proporţii economice ce apar sub forma unor inegalităţi şi anume:
Ι (v+p)>II c;
I (c+v+p)>I c+II c
I (v+p)+II(v+p)>(c+v+p)
unde:
I sectorul producţiei mijloacelor de producţie;
II sectorul bunurilor de consum;
c-valoarea mijloacelor de producţie consumate (capitalul constant);
v-retribuţia forţei de muncă (capitalul variabil);
p-plusvaloarea.
Reproducţia forţei de muncă constă în asigurarea ansamblului procesului de producţie cu resurse de muncă. Dacă acest process se
limitează numai la refacerea capacitate forţei de muncă productive şi la înlocuirea resurselor de muncă,care părăsesc activitatea
economico socială, reproducţia este simplă.
În condiţiile creşterii numărului lucrătorilor ocupaţi în producţia socială şi ale îmbunătăţirii calitative a activităţii acestora, are loc
reproducţia lărgită a forţei de muncă. Reproducţia relaţiilor de producţie cuprinde: reproducţia relaţiilor de proprietate, reproducţia
situaţiei grupurilor şi claselor sociale, a relaţiior dintre ele; reproducţia relaţilor de repartiţie; reproducţia relaţilor din sfera
consumului, legate de utilizarea produsului social.
49. Noţiune despre eficienţa economică, importanţa şi căile de sporire a ei în condiţiile economiei de piaţă.
Scopul fiecărui agent economic este de a obţine rezultate cît mai înnalte. Dar orice actvitate economică necesită cheltuieli.
Obiectivul principal al agenţilor economici este obţinerea rezultatelor dorite cu cheltueli minime. Forma concretă de manifestare a
acestui principiu este eficienţa economică, care evidenţiază raportul dintre rezultatele obţinute şi cheltuielile suportate.
Categoria eficienţă economică exprimă efectul obţinut în raport cu cheltuelile de resurse materiale şi umane. Eficienţa
economică exprimă sistemul de raporturi dintre efectele economice şi cheltuelile totale pentru obţinerea acestora.
Eficienţa economică se află la baza dezvoltării progresului economic şi a societăţii în ansamblu. Ea a devenit principala
dimensiune calitativă a dezvoltării economice, factorul fundamental al accelerării creşterii economice.
Este necesar să menţionăm că noţiunile efect şi eficienţă au un conţinut destul de larg şi se pot aplica în toate domeniile
activităţii umane. Aici vom examina conţinutul acestor noţiuni pentru activitatea economică.
Pentru a caracteriza rezultatele activităţii economice a întreprinderilor, e necesar să deosebim noţiunea de efect şi de noţiunea
eficienţă economică.
Efectul - este rezultatul activităţii economice şi poate fi caracterizat prin diferiţi indicatori naturali şi valorici. În calitate de efect
poate fi volumul de producţie, economia de materiale.
Dar este ştiut faptul că în economia de piaţă scopul fiecărui agent sau întreprinderi este de a obţine un profit cît mai mare în
raport cu resursele utilizate.
De aceea, prin efectul activităţii economice în cele mai dese cazuri se întelege profitul obţinut, dar numai efectul nu exprimă
complet raţionalitatea activităţii economice.
Eficienţa economică exprimă raportul dintre efect şi efort. Ea este categoria economică care ne permite să comparăm efectul
obţinut cu cheltuielile suportate.
Ea se manifestă atît la nivelul macroeconomic cît şi la nivelul microeconomic. O importanţă primordială însă are eficienţa
economică a întreprinderilor deoarece mărimea eficienţei economice la niveluri superioare este determinată de dimensiunile ei la
nivelul microeconomic.
Asigurarea eficienţei economice a activităţii întreprinderilor se impune astăzi ca o tendinţă deminuantă a oricarui consum de
resurse a oricarei activităţi ca bază necesară de asigurare a creşterii economice.
Alegerea căilor optime de activitate a întreprinderilor presupune determinarea nivelului eficienţei economice reale, compararea
acestuia cu diferite variante posibile şi alegerea celei mai eficiente variante.
Sporirea eficienţei economice a producerii agricole are o mare importanţa socială şi economică. Ea duce la satisfacerea populaţiei cu
produse alimentare, industriei cu materie primă, contribuie la reducerea preţurilor cu amănuntul ale marfurilor de larg consum, la
creşterea profitului gospodăriei, procurarea mijloacelor suplimentare pentru salarizarea muncii, şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale.
Consumul este scopul fînal al producţiei. El se înfăptuieşte pe contul producţiei din nou produsă adică pe baza venitului naţional.
Creşterea venitului national relevă nu numai productivitatea muncii, dar şi economicitatea muncii materializate. De aici reesă că
criteriul de pornire a eficienţei economice a producţiei este venitul naţional, mărirea lui maximă prin reducerea cheltuielilor la o
unitate de producţie şi lucru. O închipuire mai clară despre mărirea lui ne-o oferă volumul lui la un locuitor. Acest indice se
foloseşte drept criteriu al eficienţei economice a economiei naţionale.
Afară de criteriul de bază pot fi folosite şi criteriile particulare sau locale. De exemplu pentru a obţine un spor maximal al
producţiei, de anumite feluri, se determină cheltuielile minimale ale unor anumite resurse de producţie, îngrăşăminte, nutreţuri,
combustibil.
 În fine, toate criteriile particulare trebuie să corespundă criteriului general al economiei naţionale şi să contribuie la creşterea
eficienţei economice a producţiei.
Criteriul principal al eficienţei economice se foloseşte la toate nivelurile în întreprinderi, în ramuri în ansamblu în economia
naţională şi serveşte ca punct de orientare cînd este vorba despre alegerea variantelor de folosire a resurselor.
50. Rentabilitatea, metodele de calculare şi sarcinile de sporire a ei.
Orice întreprindere urmăreşte nu doar scopul desfăşurării unei activităţi utile societăţii şi scopul obţinerii unui cîştig cît mai mare
posibil.
Definiţie: Rentabilitate se numeşte capacitatea unei întreprinderi de a obţine un profit oarecare, adică de a obţine nişte venituri mai
mari de cît cheltuelile de producţie. Rentabilitatea este o formă sintetică a eficienţei unei afaceri oarecare. Ea reflectă anume
capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit. O afacere este mai mult sau mai puţin rentabilă în funcţie de mărimea profitului
obţinut. Există mai multe forme ale rentabilităţii:
1. rentabilitatea economică: Re = Pb/F+O*100%
Pb – profitul brut
F – suma medie anuală a mijloacelor fixe
O – suma medie anuală a mijloacelor circulante
2. rentabilitatea comercială: Rc = Pb/CA*100%
CA – cifra de afaceri sau suma vînzărilor
3. rentabilitatea financiară: Rf = Pb/Kpr*100%
Kpr – capitalul propriu
4. rentabilitate financiară din intresul acţionarilor: Rfd = Dv/Kpr*100%
Dv – plata dividentelor
5. rentabilitatea resurselor economice consummate: Rrc = Pb/Ct*100%
Ct – cheltueli totale pentru obţinerea profitului
Rentabilitatea se măsoară prin doi indicatori de bază:
1) masa profitului: Pr = V-Cp
V –încasări totale
Cp –costul de producţie
2) rata profitului este o mărime relativă şi reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre masa profitului şi costurile
realizate: Pr' = Pr/K*100%
Pr'–rata profitului
Pr – masa profitului
K – capitalul folosit
Pr' = Pr/CA*100%
CA – cifra de afaceri
Pr' = Pr/Cp*100%
Cp – costurile de producţie
Rata profitului este o mărime relativă şi diferă atît de la o întreprindere la alta cît şi de la an la an în cazul uneia şi aceleiaşi
întreprinderi, ramuri sau chiar economiei naţionale. Se consideră că pentru o ramură oarecare un nivel bun al rentabilităţii este cel de
peste 10 %. În cazul întreprinderii o rată mai înaltă a profitului, adică o rentabilitate mai mare se obţine prin reducerea costurilor şi
prin maximizarea profitului. O întreprindere nu poate fi rentabilă chiar din ziua înfiinţării acesteia. O perioadă oarecare, cînd se fac
doar cheltuieli, afacerea nu poate fi rentabilă. Trecerea de la o situaţie de nerentabilitate la o situaţie de rentabilitate se face în
punctul numit ,,parg de rentabilitate”, unde încasările totale sînt egale cu costurile totale. În acest punct, deja în momentul în care
încasările totale depăşesc costurile totale, Întreprinderea începe să obţină profit, începe a deveni rentabilă.