1. Noţiuni generale privind activitatea economică a unităţilor de producţie.

Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici, procedee şi instrumente

care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la
situaţia economico-financiară a unui agent economic, identificarea factorilor, cauzelor şi condiţiilor care au
determinat-o, precum şi rezervelor interne de îmbunătăţire a acesteia, din punctul de vedere al utilizării eficiente
a resurselor umane, materiale şi financiare.
2. Noţiuni generale de metodă a analizei economice şi particularităţile ei economice.
Activitatea de producţie şi comercializare, reprezintă pentru oricare firmă, indiferent de forma de proprietate,
raţiunea de a exista, respectiv de a produce bunurile necesare satisfacerii unor nevoi sociale. În acest caz,
sarcina analizei constă în:
- evidenţierea gradului de realizare a sarcinilor programate privind indicatorii de rezultate şi performanţă care
caracterizează activitatea productiv-industrială a întreprinderii,
- efectuarea de comparaţii între indicatorii realizaţi de întreprindere şi cei ai întreprinderilor care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul aceleiaşi ramuri,
- evidenţierea cauzelor care au determinat anumite abateri, stabilirea măsurilor ce se impun în vederea
corectării situaţiilor nefavorabile, pe de o parte, concomitent cu evaluarea complexă a activităţii şi a rezultatelor
întreprinderii în corelaţie cu cerinţele pieţei, pe de altă parte.
3. Clasificarea metodelor de analiză, conţinutul metodelor.
Diversitatea activităilor desfăurate de către o întreprindere i varietatea situaiilor întâlnite privind
coninutul, nivelul i caracteristicile performanelor economico-financiare ale acesteia, reclamă necesitatea
utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după mai multe criterii:
a) În funcie de raportul dintre momentul în care se efectuează analiza i momentul desfăurării fenomenului,
distingem:
Analiza post-factum, post-operativă sau analiza activităii, constituie un instrument de “supraveghere i
reglare” a modului de funcionare a unei întreprinderi, ceea ce presupune cercetarea rezultatelor acesteia
potrivit relaiilor cauzal-funcionale i implicit relevarea gradului de realizare a obiectivelor programate
(încadradrea în limitele stabilitede managementul firmei). Post-factum, ca sens noional, definete o activitate,
proces sau eveniment care a avut loc sau care s-a încheiat, analiza acestuia efectuându-se ulterior
producerii lui. Analiza post-factum îi dovedete utilitatea în activitatea practică a întreprinderii prin aceea
că furnizează informaii privind încadrarea sau neîncadrarea rezultatului obinut în limitele estimate ca
fiind normale (inclusiv în nivelurile programate). Analiza activităii privete prezentul i trecutul, în timp
ce analiza previzională privete viitorul. Dacă separăm prezentul de trecut, se poate crea o nouă categorie
i anume analiza concomitentă sau curentă. Acest tip de analiză constă în secionarea unui fenomen i
presupune urmărirea sa pe fragmente, cu condiia meninerii unităii fenomenului. Ca tip de analiză post-factum
care se poate îmbina i cu analiza prospectivă menionăm analiza diagnostic, care permite aprecieri asupra
performanelor economico-financiare ale unei întreprinderi, asupra unei structuri de tipul funciilor acesteia,
asupra centrelor de responsabilitate sau a unui segment al activităii întreprinderii.Analiza previzională sau
prospectivă, presupune determinarea evoluiei viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării
factorilor (a relaiilor de cauzalitate), a aciunii lor în perspectivă (inclusiv cu luarea în considerare i a altor
factori decât cei cunoscui). Analiza previzională constituie o etapă premergătoare în elaborarea strategiei
activităii economico-financiare a întreprinderii. Ea este utilizată de către centrele de decizie pentru stabilirea
obiectivelor ce trebuie atinse în perioada viitoare.
b) Din punct de vedere al urmăririi însuirilor eseniale sau al determinărilor cantitative ale fenomenelor,
deosebim:
Analiza calitativă, urmărete esena fenomenului, însuirile sale eseniale, factorii care sunt de aceeai natură cu
fenomenul analizat. În procesul de analiză, potrivit principiului descompunerii în trepte, se trece de la o esenă
mai puin profundă către alta mai profundă, având, deci, loc un proces de purificare prin tercerea de la factori
calitativi mai puin puri către factori mai puri.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări comensurative exprimate prin
greutate, volum, suprafaă, număr, durată etc. În determinarea modificării fenomenelor i cuantificarea
(măsurarea) influenei factorilor asupra fenomenelor analizate, sunt utilizate metodele matematice.
c) După nivelul la care se desfăoară analiza, distingem:
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economico-financiare la nivelul întreprinderii sau al
compartimentelor funcionale din cadrul structurii sale organizatorice. Acest tip de analiză centrată la scara
întreprinderii, vizează relevarea comportamentului acesteia privind realizarea produselor, lucrărilor i
prestărilor de servicii, potrivit obiectului de activitate, în raport cu obligaiile asumate prin contarctele
încheiate cu beneficiarii, performanele economico-financiare realizate etc.
Analiza mezoeconomică studiază fenomenele i procesele la nivelul sectorului sau al ramurii de activitate
în scopul evidenierii poziiei firmei pe piaă, a capacităii concureniale a acesteia etc.
Analiza macroeconomică presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei naionale sau al
economiei mondiale (conjunctura internă i internaională, legislaie i reglementări, factori demografici, de
cultură i credină, nivel de dezvoltare, probleme sociale, factori climaterici etc.), operând preponderent cu
mărimi globale sau agregate ca de exemplu produs naional brut, produs intern brut etc.
d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor, distingem:
Analiza statică studiază fenomenele, precum i elementele i factorii care influenează asupra acestora la
un moment dat, relevând pe baza relaiilor existente între acestea, o anumită poziie a fenomenului supus
analizei. Noiunea de static este legată de modul de efectuare a analizei i nu de natura fenomenului,
deoarece fenomenele, prin natura lor, nu pot fi statice.
Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în micare, relevând poziia lor într-un ir de
momente. Evidenierea legăturii dintre diferitele poziii succesive ale fenomenelor economice se face pe
baza cercetării factorilor care au determinat aceste schimbări.
e) După orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul, distingem:
Analiza pe termen scurt servete managementului întreprinderii pentru conducerea operativă a activităii pe
perioade de timp de până la un an de zile.
Analiza pe termen lung operează cu date care depăesc termenul de un an, utilizând în acest scop modele de tip
statistic sau stocastic.
f) După criteriile de studiere a fenomenelor, distingem:
Analiza tehnico-economică îmbină caracterul tehnic cu cel economic. Aciunea de cretere a produciei
fizice este rezultatul unei analize tehnico-economice efectuate de specialiti cu cunotine tehnice i economice.
Analiza economico-financiară tratează corelaiile dintre activitatea economică (de exploatare) i cea
financiară (analiza riscului financiar trebuie corelată cu analiza riscului de exploatare).
Analiza financiară vizează cu predilecie fluxurile financiare care se formează la nivelul întreprinderii,
modul de gestionare i plasare a capitalului etc.
g) În funcie de poziia analistului, distingem:
Analiza internă are un caracter parctic, facilitatea efectuării acesteia rezidă din faptul că analistul are o
poziie privilegiată deoarece beneficiază de o serie de informaii despre întreprinderea analizată. Pe baza
acestor informaii, analistul poate detecta stările de dezechilibru din diferite domenii ale activităii
întreprinderii, precum și cauzele acestora, stabilind totodată măsurile care se impun în vederea remedierii.
Elaborarea acestor analize servesc conducerii întreprinderii, atât pentru cunoasterea stării de fapt
reflectată prin nivelul performanelor economico-financiare i exercitarea pe această bază a controlului privind
modul de realizare a sarcinilor programate, cât i pentru fundamentarea activităii viitoare.
Analiza externă se efectuează de partenerii externi. În fundamentarea deciziilor lor, partenerii externi ai
întreprinderii se bazează pe informaiile furnizate de analiza financiară (diagnosticul financiar extern).
Exemplul clasic îl constituie procedura utilizată de bănci pentru studierea cererilor întreprinderilor
privind acordarea de credite, care urmăresc capacitatea acestora de a-i achita obligaiile. În acelai mod,
partenerii de afaceri (furnizori, clieni etc.), statul reprezentat prin autorităile locale, guvern i organizaiile
cvasiguvernamentale, precum i organele de urmărire penală sau instanele de judecată, sunt interesate în
a-i forma o imagine asupra dezvoltării viitoare a afacerilor întreprinderii, situaiei economico-financiare i
securităii financiare a acesteia.
4. Etapele efectuării analizei economice.
Efecturea unei analize financiare ample care să conducă la un diagnosticfinanciar complet presupune
parcurgerea mai multor etape:
1)Etapa preliminară prezenta informaţii privind: sectorul de activitate; evoluţia cifrei de afaceri înultimii 4-5
ani; rentabilitatea (rata creşterii beneficiului brut şi net, ratarentabilităţii capitalurilor investite şi a capitalurilor
proprii) riscurile, îndatorareatotală şi datoriilor pe termen scurt în pasivul bilanţului, ş.a.
2) Examinarea situaţiei financiare Aceasta presupune următoarele:
a) Analizacontului de rezultat , care pune în evidenţă solduri semnificative privindactivitatea economică şi
rentabilitatea (CascadaSIG).Pornind de la aceste solduri se poate examina structura costurilor şi evoluţia lor, cu
reflectarea în costuri a consumului de resurse.
b) Analiza bilanţului financiar şi funcţional, care vizează evoluţia structuriifinanciare, situaţia echilibrelor
financiare şi a rentabilităţii capitalurilor.
c) Studiul tabloului de finanţare sau al fluxurilor de numerar (trezorerie).Acesta constituie un examen al
politicii de investiţii, de finanţare şi dedistribuire a profitului net, care permite o analiza dinamică a fluxurilor
financiareşi a fluxurilor de trezorerie.
3) Formularea diagnosticului financiar În sinteză se vor prezenta punctele tari şi punctele slabe, aşa cum
aurezultat din analiza efectuată.Rezultatele analizei financiare vor fi valorificate diferit, în funcţie deutilizator,
dar în general, se va căuta răspuns la întrebări de natură financiară,economică, fiscală, juridică. O atenţie
specială se va acorda aspectelor de natură financiară, cum ar fi cererea de credite pe termen scurt şi lung,
achiziţia deacţiuni, emiterea de noi acţiuni, noi investiţii, sau din contra, dezinvestirea.Rezultatele analizei
financiare se vor utiliza pentru formularea de ipoteze care trebuie să se bazeze pe informaţii economice,
financiare, monetare diverse

Pentru a avea o primă reprezentare schematică a întreprinderii se vor Drumul parcurs de analiză este inversul
evoluiei reale a fenomenului. Analiza pornete de la rezultatele procesului încheiat către elemente i factori.
Coninutul procesului de analiză economico-financiară, inclusiv îmbinarea acesteia cu sinteza, presupune
parcurgerea următoarelor etape:
a) Delimitarea obiectului analizei, constă în identificarea anumitor fapte, fenomene, rezultate, care se
exprimă sub forma indicatorilor economico-financiari. Delimitarea obiectului se face în timp i spaiu,
cantitativ i calitativ, utilizând anumite metode de evaluare i calcul.
b) Determinarea elementelor, factorilor i cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea în elemente
presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de la cei cu aciune
directă la cei care acionează indirect, prin intermediul celor cu aciune directă, până la stabilireacauzelor
finale. Potrivit principiului descompunerii în trepte, procesul cunoaterii este adâncit de la o esenă mai puin
profundă, către alta mai profundă.
c) Stabilirea relaiilor de condiionare dintre fiecare factor i fenomenul analizat pe de o parte, cât i dintre
diferiii factori care acionează asupra acestuia, pe de altă parte. În acest scop este necesar a se
determina relaia cauză-efect, respectiv raporturile de condiionare. Parcurgerea acestor trei etape conduce la
elaborarea modelelor de analiză ale proceselor i fenomenelor analizate.
d) Măsurarea (cuantificarea) influenelor diferitelor elemente sau factori asupra fenomenului analizat. În
această etapă intervine analiza cantitativă, care pe baza unei metodologii proprii permite măsurarea
influenelor, dimensionarea rezervelor interne i aprecierea cât mai exactă a rezultatelor.
e) Sinteza rezultatelor analizei, constituie etapa stabilirii concluziilor i aprecierilor asupra activităii
desfăurate (în funcie de obiectul analizei). Elaborarea măsurilor, respectiv al deciziilor menite a contribui la
utilizarea optimă a factorilor de producie, la obinerea unor randamente maxime ale utilizării acestora în vederea
asigurării marjei concureniale, a viabilităii întreprinderii. Caracterul tiinific al analizei ca metodă a cunoaterii,
este condiionat de parcurgerea acestor etape. Respectarea etapelor este obligatorie, iar parcurgerea lor se
impune cu ocazia analizei oricărui fenomen economico-financiar. Desfăurarea procesului de analiză este
prezentat în figura 1.1. care permite evidenierea relaiilor dintre fenomen, elemente, factori i cauzele
finale, fixând totodată conceptul “ordine de analiză”, faă de evoluia reală a fenomenului.

Schema mai sus prezentată, permite, pe de o parte, sesizarea condiiilor în care acionează un fenomen
precum i a elementelor sau factorilor care influenează asupra acestuia, iar, pe de altă parte, pune în
evidenă două tipuriprincipale de naliză: analiza structurală (prin elemente) i analiza factorială (prin
factori). Elementele reprezintă pări componente ale fenomenului analizat (de exemplu costul produsului
pe articole de calculaie sau pe elemente primare de cheltuieli), în timp ce factorii reprezintă forele motrice
care provoacă sau determină un fenomen (de exemplu numărul mediu scriptic faă de cifra de afaceri). În ceea ce
privete cauzele, acestea reprezintă fenomene care, în anumite condiii, provoacă i respectiv explică apariia
unui fenomen. Cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de analiză. În procesul de
analiză,acestea apar drept cauze finale deoarece procesul de analiză reprezintă inversul evoluiei reale a
fenomenului. Din punct de vedere al apariiei i dezvoltării oricărui fenomen, ele sunt cauze primare.
5. Metodica de folosire a procedeelor analizei economice.
Analizarea în ansamblu a activităii întreprinderii, în funcie de natura performanelor economico-
financiare, sau pe structuri organizatorice, presupune utilizarea unui complex de metode, tehnici i
procedee, respectiv a unei metodologii de analiză. Metoda, reprezintă un proces teoretico-abstract prin care se
stabilete calea ce trebuie urmată privind modul de studiere al unui proces sau fenomen, în scopul obinerii de
informaii asupra formei i coninutului acestuia. Analiza economico-financiară utilizează o serie de metode,
tehnici i procedee specifice sau împrumutate din domeniul altor tiine menite să contribuie la realizarea
obiectului ei. În acest sens, se poate face o grupare a metodelor în funcie de cele două laturi fundamentale ale
analizei i anume latura calitativă i respectiv, cea cantitativă.
Metodele analizei calitative se bazează în mare măsură pe abstracia tiinifică i au ca obiect de bază
stabilirea elementelor i relaiilor lor structurale, a factorilor i cauzelor care explică fenomenul, a relaiilor de
condiionare dintre fiecare factor (element) i fenomenul studiat, precum i dintre factorii (elementele) care
acionează. Construirea modelelor, proceselor i fenomenelor economice are la bază analiza calitativă.
Principalele metode calitative care formează metodologia de diagnosticare a activităii economico-financiare a
întreprinderii, este format din: diviziunea i descompunerea rezultatelor, gruparea i comparaia.
Metodele cantitative de analiză au rolul de a măsura contribuia factorilor i elementelor componente asupra
modificării fenomenului studiat. Principalele metode ale analizei cantitative sunt: metoda balanieră,
metodae substituiilor în lan, metoda ratelor, metoda analizei regresionale, metoda scorurilor etc.
6. Selectarea şi pregătirea surselor de informaţie pentru analiză.
Informaia economică reprezintă una din formele de bază ale informaiei în general, iar pentru analiza
economico-financiară constituie materia primă de bază deoarece analiza se bazează pe informaii i
furnizează la rândul ei informaiile necesare procesului managerial. Cele două mari categorii de surse în
baza cărora se formează informaia economică la nivelul întreprinderii sunt:
a) Sursele interne, reprezentând informaiile generate de procesele interne de combinare i utilizare a factorilor
produciei. Informaiile interne reflectă funciunea propriu-zisă a sistemului, stările acestuia în anumite
momente, inclusiv ca stări probabile (prognozate sau programate). Principalele informaii interne de
natură financiară sunt furnizate de documentele de sinteză: bilanul contabil, contul de profit i pierdere i
anexele la bilan. Toate celelalte categorii de informaii privind producia, distribuia, calitatea, cantitatea,
costurile, utilizarea factorilor de producie etc. sunt constituite în blocul informaional intern al întreprinderii.
b) Sursele exterioare întreprinderii ca sistem, care includ informaiile privind conjunctura pieei interne i
internaionale, performanele concurenei, progresul tehnic înrespectiva ramură de activitate etc. Informaiile
externe servesc întreprinderii în ceea ce privete orientarea activităii acesteia i în dimensionarea obiectivelor
într-un anumit context concurenial. Aceste informaii pot fi structurate astfel:
- după natura lor, distingem următoarele categorii de informaii: tiinifice, tehnologice i tehnice; economice
i financiare; juridice; politice; de marketing; sociale i sociologice etc.;
- după legalitatea lor, distingem informaii legale (care pot fi deschise i respectiv închise) i informaii
nelegale. Specialitii apreciază că aproape 90% din informaii sunt informaii legale, iar dintre acestea, 70% sunt
informaii deschise. Din categoria informaiilor deschise fac parte cele furnizate de: reviste, cotidiene,
magazine, periodice; colocvii, conferine, congrese; saloane, expoziii, târguri; centre de documentare;
brevete de invenie; organisme furnizoare de documente de sinteză. Informaiile închise sunt cele obinute
prin: vizite, întâlniri, relaii cu clienii, furnizorii i concurenii; cumpărarea i analiza de eantioane; reeaua
proprie a întreprinderii.
7. Elaborarea sistemului de indicatori, construirea tabelelor analitice, schemelor şi diagramelor.
Teoria i practica economică recomandă utilizarea unui sistem de indicatori valorici a căror putere cognitivă
permite sesizarea i comensurarea unor aspecte definitorii privind aprecierea dimensiunilor activităii
întreprinderii, evaluarea rezultatelor i performanelor sale comerciale. Pentru a înelege utilitatea folosirii
sistemului de indicatori valorici menii a dimensiona activitatea de producie i comercializare, trebuie cunoscut
coninutul fiecărui indicator în parte.
a) Cifra de afaceri (CA) Cifra de afaceri este indicatorul fundamental pe baza căruia se apreciază volumul
activităii întreprinderii. În termeni concrei, ea face parte din categoria indicatorilor de rezultate
economico-financiare, contribuind la diagnosticarea i evaluarea economică a întreprinderii, la estimarea
eficienei managementului practicat.
b) Producia obinută destinată livrării (Qf) Indicatorul producia obinută destinată livrării reprezintă rezultatul
direct i util al activităii industriale productive, exprimând valoarea produselor fabricate, lucrărilor
executate i serviciilor prestate în cursul unei perioade de timp i care urmează a fi vândute (livrate,
respectiv valorificate) în afara întreprinderii. Pentru stabilirea produciei marfă fabricate se utilizează
informaiile din contabilitatea de gestiune a întreprinderii, respectiv rulajele debitoare ale conturilor 345
“Produse finite” i 341 “Semifabricate” i rulajele creditoare ale conturilor 704 “Venituri din lucrări executate
i servicii prestate”, 705 “Venituri din studii i cercetări” i 708 “Venituri din activităi diverse”. Producia
obinută destinată livrării (marfă sau vandabilă) se poate determina pe baza următoarei relaii:
Qf = Vpf + Vle + Vsp
Vpf = Qv + (Sf - Si)
în care:
Qf reprezintă producia obinută destinată livrării;
Vpf - valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării i produse reziduale);
Vle - valoarea lucrărilor executate;
Vsp - valoarea serviciilor prestate;
(Sf - Si) sau Qs - stocurile de produse la sfâritul i respectiv la începutul perioadei sau variaia produciei stocate.
c) Producia exerciiului sau producia globală (Qe) Indicatorul în cauză reflectă volumul total al activităii
productive desfăurată de către firmă pe perioada unui exerciiu financiar. Indicatorul “producia
exerciiului”, sau “producia globală”, îi dovedete necesitatea i utilitatea, în principal, în analiza activităii
întreprinderilor cu ciclu lung de fabricaie unde producia neterminată are un volum însemnat, iar
finalizarea produselor se realizează după o lungă perioadă de timp. Producia exerciiului este formată din
producia vândută (sau cifra de afaceri exprimată în preuri de vânzare, exclusiv T.V.A.), variaia produciei
stocate (creterea/descreterea produciei stocate, în care se includ stocurile de produse finite, semifabricate,
producie neterminată etc) i producia imobilizată (respectiv, costul imobilizărilor corporale i necorporale
realizate în regie proprie), astfel:
Qe = Qv + Qs + Qi
în care:
Qv reprezintă producia vândută;
Qs - variaia produciei stocate;
Qi - producia imobilizată.
d) Valoarea adăugată (VA) reprezintă surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la teri,
respectiv bogăia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane i financiare ale întreprinderii. Valoarea
adăugată se determină prin deducerea din producia obinută (globală sau a exerciiului, exclusiv subvenii de
exploatare), a consumurilor intermediare (totalul consumurilor de bunuri i servicii furnizate de teri). e)
Valoarea adăugată netă (Van), exprimă valoarea nou creată într-o perioadă de timp i se determină
deducând din valoarea adăugată cheltuielile cu amortizarea. Analiza dinamicii indicatoilor valorici permite
sesizarea modului de fundamentare a programelor de producie i comercializare, precum i stabilirea
gradului de realizare a acestora, comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările perioadelor
anterioare. Pe această bază, se stabilesc cauzele abaterilor, precum i măsurile care se impun pentru corectarea
situaiilor nefavorabile. Sub aspect teoretic, poate fi admisă egalitatea dintre toi indicatorii valorici prezentai
la începutul modulului, ceea ce semnifică faptul că faă de o bază de comparaie se menin aceleai
proporionalităi între elementele care difereniază respectivii indicatori. Însă, o astfel de situaie nu poate fi
întâlnită i nici nu este de dorit, deoarece de la o perioadă la alta între elementele care difereniază indicatorii
valorici intervin atât schimbări cantitative cât i calitative. Sub aspectul normalităii, pot fi întâlnite următoarele
situaii:
a) ICA>IQf
Egalitatea dintre indicele cifrei de afaceri (ICA) i indicele produciei obinute destinată livrării (IQf), semnifică
meninerea ponderii imobilizărilor în stocuri de produse finite, manifestându-se însă pregnant tendina de
reducere a ponderii imobilizărilor în stocuri de produse finite, sinonimă cu creterea gradului de
valorificare a produciei obinute.
b.) IQf>IQe
Creterea mai rapidă a produciei obinute destinată livrării faă de creterea produciei exerciiului, reflectă o situaie
pozitivă, respectiv reducerea stocurilor de producie neterminată i a consumului intern, dar până la
limitele care să nu afecteze desfăurarea normală a activităii de producie. O astfel de situaie este specifică
firmelor care nu prelucrează materia primă a clienilor.
c) IVA > IQe
Inegalitatea dintre indicele valorii adăugate i indicele produciei exerciiului, reflectă reducerea ponderii
consumurilor provenite de la teri în volumul total al activităii realizate de întreprindere pe seama
cheltuielilor cu materialele. Practic, situaia în cauză denotă creterea gradului de valorificare a resurselor
materiale.
d.) IVAn ≠ IVA reflectă variaia cheltuielilor cu amortizarea.
Diagnosticarea activităii economico-financiare a întreprinderii, presupune utilizarea unor metode i
procedee de bază ale analizei, precum i a unora complementare acesteia. Coroborat necesităilor concrete
ale analiazei, în general, i ale diagnosticării, în special, se utilizează raportul static i raportul dinamic cu
scopul de a servi în vederea construirii modelelor multiplicative de analiză.
a) Analiza raportului static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluiei elementelor care-i
difereniază. Raportul static se determină pe baza mărimilor absolute ale indicatorilor valorici. Principalele
rapoarte statice care pot fi construite pe baza indicatorilor valorici menionai sunt:
Raportul dintre cifra de afaceri (CA) i producia obinută destinată livrării (Qf), reflectă modificarea stocurilor
de produse finite i a altor venituri (exclusiv cele financiare i cele excepionale).  Raportul dintre producia
obinută destinată livrării (Qf) i producia exerciiului (Qe), reflectă evoluia stocurilor de producie
neterminată, precum i a consumului intern (imobilizări în stocuri de producie neterminată, materii prime,
materiale, etc.).
Raportul dintre valoarea adăugată (VA) i producia exerciiului (Qe), evideniază modificarea ponderii
cheltuielilor cu materialele, sau a cheltuielilor materiale (în cazul valorii adăugate nete).
b) Raportului dinamic se stabilete pe baza indicilor indicatorilor valorici (cu bază fixă) i caracterizează
evoluia acestora faă de o anumită bază de comparaie (de regulă, perioada precedentă).
Principalele rapoarte dinamice sunt:
Raportul dintre indicele cifrei de afaceri (ICA) i indicele produciei obinute destinată livrării (IQf) reflectă relaia
dintre ritmul livrărilor i ritmul fabricaiei.
Raportul dintre indicele produciei obinute destinată livrării (IQf)i indicele produciei exerciiului (IQe),
reflectă legătura dintre ritmul finalizării produciei i ritmul volumului total de activitate.
Raportul dintre indicele valorii adăugate (IVA) i indicele produciei exerciiului (IQe), reflectă creterea
sau scăderea gradului de valorificare a resurselor materiale (consumurilor provenite de la teri).
8. Analiza condiţiilor naturale şi economice ale întreprinderii.
Economia naţională constă din acţiunile unui număr mare de participanţi care produc, schimbă, repartizează
şi consumă bunuri economice,Agenţii economici reprezintă persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
juridice care participă la viaţa economică şi care au funcţii şi comportamente asemănătoare în cadrul
acesteia. Întreprinderile (firmele) – au ca principală funcţie producerea de bunuri şi servicii destinate
vânzării, pieţei. Veniturile lor provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea
de profit.
Întreprinderea – unitate de bază în cadrul economiei de piaţă. Caracteristicile întreprinderii, abordate ca
sistem: sistem complex, sistem socio-economic, sistem planificat, sistem deschis, sistem organic adaptiv,
sistem tehnico-material, sistem organizat.

9. Analiza amplasării întreprinderii, reţeaua de drumuri, furnizorii, canalele de distribuţie a

producţiei.
În cadrul economiei de piata, agentii economici, producatorii si comercianti, desfasoara o serie de activitati
economice care asigura punerea la dispozitia consumatorilor finali bunurile si serviciile de care acestia au
nevoie. Un produs nu-si poate îndeplini rolul decât în momentul în care intra în consumul final, dar drumul
parcurs de la producator pâna la consumator nu este nici simplu, nici scurt si nici ieftin. Din acest motiv,
legatura dintre productie si consum se realizeaza prin intermediul circulatiei marfurilor sau distributiei
marfurilor.

Definirea distributiei trebuie abordata sub doua aspecte: microeconomic si macroeconomic.

Din punct de vedere al macroeconomiei, definirea distributiei se bazeaza pe sistemul de relatii ce au loc între
cele trei domenii care stau la baza structurii pietei si anume[1]:

- productia - realizarea de bunuri necesare consumatorilor;

- consumul de bunuri pentru satisfacerea utilizatorului final;

- distributia - transferul de bunuri prin raporturile comerciale de la producator la consumator.

Figura 6.1. Transferul bunurilor de la producator la consumator

Distributia sub acest aspect cuprinde toate activitatile care permit trecerea unor bunuri de la un agent economic
producator, la alti agenti utilizatori sau la consumatorul final. Din aceasta definire a distributiei rezulta rolul pe
care îl are distributia si anume:

- de a regulariza miscarea bunurilor si serviciilor între productie si consum, ceea ce duce la amortizarea
efectelor negative care pot aparea în cadrul pietei;

- de a aduce mereu informatii producatorului despre nevoile consumatorului;

- de a satisface consumatorul, furnizându-i serviciu dorit.

Prin intermediul distributiei, se finalizeaza activitatea economica a întreprinderilor si se încheie ciclul economic
al produselor. Întreprinderea producatoare/comerciala redobândeste în forma baneasca resursele investite în
producerea/comercializarea produselor, împreuna cu un profit pentru activitatea desfasurata iar
consumatorul/utilizatorul intra în posesia bunurilor necesare.

Din aceasta perspectiva o delimitare clara a fenomenului distributional trebuie sa se fundamenteze pe relatiile
de interconditionare dintre cele patru componente ale marketingului mix[3]: produsul, pretul, aducerea
produsului la locul potrivit (distributia) si promovarea produsului.
10. Analiza mărimii întreprinderii.
ÎNTREPRINDEREA reprezintă o entitate socio-economică de sine stătătoare cu o structurăproprie, delimitată
în timp şi spaţiu, astfel încît, partenerii săi sînt consideraţi ca făcîndparte din interiorul său, iar alţii din
exteriorul său,o Unitate economică de producție, de prestații de servicii sau de comerț. În cadrul economiei de
piata, agentii economici, producatorii si comercianti, desfasoara o serie de activitati economice care asigura
punerea la dispozitia consumatorilor finali bunurile si serviciile de care acestia au nevoie. Un produs nu-si poate
îndeplini rolul decât în momentul în care intra în consumul final, dar drumul parcurs de la producator pâna la
consumator nu este nici simplu, nici scurt si nici ieftin. Din acest motiv, legatura dintre productie si consum se
realizeaza prin intermediul circulatiei marfurilor sau distributiei marfurilor. Pentru o analiza mai minutioasa a
distributiei se impune precizarea si delimitarea unor elemente implicate în distributia marfurilor si anume:-
aparat comercial: cuprinde ansamblul firmelor de comert, de distributie, ale unei localitati, zone sau tari;- retea
de distributie: ansamblul intermediarilor care intervin în distributia unui produs, (persoane fizice si/sau
juridice);- circuit de distributie: reprezinta calea urmata de un produs sau de un serviciu pentru a trece de la
stadiul de productie la cel de consum, si este alcatuit dintr-un ansamblu de agenti economici cu rol de
intermediari;- canal de distributie: este alcatuit dintr-o categorie de intermediari de acelasi tip. Astfel angrosistii
formeaza un canal, iar detailistii independenti un alt canal. Cu cât un circuit face apel la mai multi intermediari,
adica la mai multe canale de distributie a marfurilor, cu atât el este mai lung, iar pretul de vânzare va fi mai
mare.În vederea alegerii celui mai convenabil canal de distributie trebuie avute în vedere
avantajele/dezavantajele fiecarui canal potential.Canalul direct este singurul posibil pentru anumite produse:
bunuri de echipament majore (de exemplu IBM pentru marile sisteme informatice).Canalul scurt ofera o serie
de avantaje concretizate în: controlul mai bun al distributiei produselor sau serviciilor; contactul permanent cu
piata; o mai buna difuzare pe un teritoriu dat; punerea mai rapida la dispozitie a produsului; garantia unui
serviciu mai bun post-vânzare; dar si inconvenientele privind: recrutarea si organizarea unei forte de revânzare
pentru monitorizarea detailistilor; necesitatea controlarii activitatii promotionale pentru a asigura participarea
tuturor detailistilor; cresterea sarcinilor administrative (facturari) si logistice (transport); aparitia unor eventuale
conflicte în cazul unei repartitii proaste a punctelor de vânzare.Canalul lung prezinta, la rândul lui, urmatoarele
avantaje: asigura o larga prezentare a produsului cu un minim de cheltuieli în situatia în care angrosistul recurge
la cumparari importante; fabricantul poate mentine forta de vânzare, cu efective reduse, lansarea si plasarea
noilor produse fiind facilitate de grosist. Fara îndoiala si acest tip de canal prezinta si inconveniente care
constau în: pierderea relativa a controlului distributiei, ceea ce conduce la o puternica dependenta de grosist si o
pierdere a contractului cu clientela finala; cheltuieli de distributie mai ridicate din cauza limitei ridicate de
grosist; posibile conflicte cu marii distribuitori.

11. Analiza specializării şi intensificării producţiei.

Agricultura Moldovei reprezintă cea mai importantă ramură a economiei ţării, totodată principala problemă, ce
reduce tempoul dezvoltării agriculturii în republică este parcelarea excesivă a terenurilor agricole, apariţia a
multor gospodării incapabile de a lucra solurile eficient, aplicând tehnologii moderne. Aceasta este un rezultat
al privatizării în grabă, fără cercetarea a consecinţelor posibile. Prin implementarea programului de privatizare
“Pământ” în (1991), un sector agrar puternic a fost demolat. Sătenii au devenit săraci: fără tehnică şi tehnologii,
cu loturi de circa 1,5 ha, fragmentate în 3-5 sectoare. Evident dezvoltarea sectorului agrar în perioada de
tranziţie a fost neunivocă cu fluctuaţii considerabile de la an la an, confruntându-se cu o serie de obstacole care
au cauzat productivitatea şi randamentul scăzut al exploataţiilor agricole, a adus la reducerea gradului de
asigurare a gospodăriilor cu resurse de producţie, la decăderea bazei tehnico-materiale a gospodăriilor şi la
micşorarea potenţialului de producere.
Din lipsa tehnicii agricole necesare gospodăriile agricole sunt nevoite să reducă suprafeţele semănate cu
anumite culturi, să efectueze lucrările de câmp după tehnologii simplificate, să depăşească termenele
agrotehnice de efectuare a lucrărilor, ceea ce a condus la reducerea recoltei culturilor agricole şi calităţii
producţiei, la majorarea consumurilor de producţie.
Aplicarea fondului funciar a acţionat ca un şoc asupra relaţiilor agrare, asupra dimensiunii proprietăţii şi a
circulaţiei terenurilor, a modului de exploatare agricolă, a înzestrării tehnice a agriculturii, a resurselor de
muncă şi mai ales asupra statutului de ţăran-producător agricol. Transformările profunde pa care le determină
angajarea progresivă şi consecvenţă a agriculturii pe făgaşul economiei de piaţă cuprinde printre altele şi
modificarea rolului şi statutului gospodăriilor rurale, metamorfozarea acestora din participanţii lipsiţi de
“personalitate” la circuitul economic trecut, într-un sistem egalitarist, uniformizator, în agenţi economici care
trebuie să-şi desfăşoare activitatea într-un mediu concurenţial cu o individualitate mai marcantă sau mai
estompată, afirmată pe planul iniţiativei, creativităţii şi eficienţii. În faţa agenţilor economici se pune problema
consolidării bazei tehnico-materiale, procurării noilor mijloace modernizate cu o productivitate majoră, pornind
de la posibilităţile sale şi totodată să fie orientate eforturile spre folosirea raţională a mijloacelor existente.
Producerea bunurilor materiale inclusiv şi în agricultură se datorează mijloacelor de producţie, care de fapt şi
depinde de dezvoltarea progresului tehnico-ştinţific, intensificării, specializării producerii agricole, de creşterea
atât a mijloacelor fixe precum şi a celor circulante. Având o cantitate suficientă de mijloace de producţie şi
folosindu-le raţional, activitatea gospodăriei agricole se va caracteriza printr-o eficienţă economică sporită.
Scopul dat poate fi atins prin îndeplinirea următoarelor sarcini:
 analiza asigurării întreprinderii cu mijloace fixe de producţie;
 aprecierea dinamicii, structurii şi stării funcţionale a mijloacelor fixe;
 analiza eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe productive;
 analiza utilizării tractoarelor şi maşinilor agricole;
 calculul influenţei factorilor de utilizare a mijloacelor fixe la devierea indicatorilor activităţii de bază a
întreprinderii.

12. Însemnătatea, sarcinile analizei fondului funciar la unităţile agricole şi sursele principale de
informaţie.

Fondul funciar al Moldovei este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de destinatie, de
titlul pe baza caruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

 Fondul funciar definit astfel reprezinta o componenta esentiala a avutiei nationale, avutie care trebuie folosita,
protejata si ameliorata în deplina concordanta cu interesele întregii societati.

        În functie de destinatie, fondul funciar este alcatuit din urmatoarele grupe de terenuri: terenuri agricole,
terenuri forestiere, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan si terenurile cu destinatii
speciale.

      Terenurile cu destinatie agricola sunt folosite, în principal, pentru productie agricola vegetala si anume:
terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantatiile de hamei si duzi,
pasunile, fânetele, serele, solariile, rasadnitele si altele asemenea; terenurile cu vegetatie forestiera, daca nu fac
parte din amenajamentele silvice, pasunile împadurite; terenurile ocupate cu constructii si instalatii
agrozootehnice, amenajari piscicole si de îmbunatatiri funciare; drumurile tehnologice si de exploatare agricola;
platforme si spatii de depozitare care servesc nevoilor productiei agricole; terenurile neproductive care pot fi
amenajate si folosite pentru productia agricola.

            Detinatorii de terenuri agricole - titularii dreptului de proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora
sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea de posesori ori detinatori precari - sunt obligati sa asigure
cultivarea integrala a terenurilor precum si protectia solului.

           Terenurile cu destinatie forestiera cuprind: terenurile împadurite sau cele care servesc nevoilor de
cultura, productie ori administrare silvica; terenurile destinate împaduririlor, determinate prin amenajamentele
silvice; terenurile neproductive - stâncarii, abrupturi, bolovanisuri, râpe, ravene, torenti - daca sunt cuprinse în
amenajamentele silvice..

           Padurile - ca principal element al fondului forestier - se clasifica, în raport cu functiile pe care le

îndeplinesc, în doua grupe functionale:

            - paduri de productie si protectie destinate sa produca material lemnos pentru industria de prelucrare a
lemnului si pentru alte nevoi ale economiei nationale, precum si pentru a îndeplini un rol de protectie;
           - paduri cu functii speciale de protectie, care conditioneaza pastrarea si dezvoltarea unor obiective de
interes economic, social sau stiintific.

          Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de apa, cuvetele lacurilor
si baltilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la nivelurile maxime de retentie, fundul apelor maritime
interioare si al marii teritoriale.

           Terenurile din intravilan sunt cele aferente localitatilor urbane si rurale, cuprinse în perimetrul
construibil aprobat potrivit legii, pe care se afla grupate constructii de locuit, curti, obiective social-culturale,
obiective economice, constructii agrozootehnice, piete si retele stradale, precum si alte terenuri care servesc
nevoilor de constructii si amenajari de ordin tehnic edilitar, inclusiv terenurile agricole si forestiere.

       Terenurile cu destinatii speciale  sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale si
aeriene, cu constructiile si instalatiile aferente, constructii si instalatii hidrotehnice, termice, de transport al
energiei electrice si gazelor naturale, de telecomunicatii, pentru exploatarile miniere si petroliere, cariere si hale
de orice fel, pentru nevoile de aparare, plajele, rezervatiile, monumentele naturii, ansamblurile si siturile
arheologice si istorice si alte asemenea.

           Toate terenurile cu destinatie speciala sunt o categorie distincta în cadrul fondului funciar, diferentiindu-
se prin regimul juridic atât de terenurile cu caracter agricol, cât si de toate celelalte terenuri neagricole, având
urmatoarele caracteristici:

          - dreptul de folosinta sau de administrare îl au numai persoanele juridice;

            - folosirea ca si schimbarea destinatiei initiale, precum si trecerea dintr-o categorie de teren cu destinatie
speciala în alta se realizeaza în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar, intervenite între organismele de
specialitate ale administratiei publice si diferitii beneficiari directi ai administrarii sau folosintei lor;

          - folosinta terenurilor cu destinatie speciala este nelimitata în timp, atribuindu-se cu sau fara termen;
terenul poate fi reluat de la beneficiari ori de câte ori se considera ca a disparut necesitatea folosirii sale în
scopul initial stabilit;

         - beneficiarii acestor terenuri au dreptul si obligatia de a le utiliza în conformitate cu destinatia

economica a acestora;

        - folosinta funciara privind terenurile cu destinatie speciala este gratuita;

         - terenurile cu destinatie speciala au un regim juridic corespunzator destinatiilor specifice pentru care
sunt afectate.

      În conditiile acestor terenuri o importanta deosebita au restrictiile care deriva din actele normative,
privind atât utilizarea terenurilor respective, cât si a terenurilor limitrofe ce constituie zone de protectie.

  Evidenta fondului funciar si sursele de informare le tine ,Cadastrul funciar este activitatea care asigura
cunoasterea si inventarierea sistematica si permanenta a fondului funciar printr-un complex de operatii tehnice,
economice si juridice.Scopul cadastrului funciar - care este de a procura elementele necesare înfiintarii,
completarii, rectificarii sau reconstituirii cartilor funciare si hartilor acestora; de a crea o baza justa pentru
stabilirea continuturilor publice asupra proprietatilor funciare; de a facilita executarea lucrarilor de reforma
agrara, de colonizare si de comasare a proprietatilor; de a da siguranta tranzactiunilor asupra imobilelor si a
înlesni creditul funciar; de a cunoaste întinderea si valoarea economica a proprietatilor imobiliare ale statului si
particularilor.
13. Analiza mărimii, componenţei şi calităţii resurselor funciare ale întreprinderii, dinamicii şi
structurii lor.
Fond funciar -totalitatea suprafețelor de teren aflate între granițele unei țări, unei unități administrativ-teritoriale
sau ale unei unități agricole.
În raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare securitatea alimentară,
fundamentarea ecologică a agriculturii, resursele naturale de care depinde ea (solurile, energia
solară, apa etc.), echilibrul ecologic au fost recunoscute drept sectoare prioritare pentru
soluţionarea problemei dezvoltării globale durabile
În Republica Moldova agricultura este ramura de bază a economiei naţionale deoarece
celelalte ramuri îşi iau începutul în agricultură. În pofida faptului, că în ultimii ani se constată o
reducere bruscă a agriculturii în componenţa produsului intern brut considerăm, că în această
ramură este preocupată mai mult de 60% din populaţia ţării, adică preponderent din localităţile
rurale.
În opinia noastră ponderea redusă a agriculturii se explică prin faptul, că fabricile de
prelucrare achiziţionează producţia agricolă la preţuri foarte joase, care nu acoperă consumurile
suportate de producătorii agricoli pe când aceştea sunt nevoiţi să achite preţuri exagerate la
îngrăşăminte, piese de schimb, tehnică agricolă, etc.
Un indicator sintetic, fundamental, ce caracterizează volumul activităţii agriculturii din
punct de vedere valoric îl reprezintă producţia agricolă globală în preţuri comparabile sau
curente.
Pentru a analiza eficienţa utilizării potenţialului productiv a fondului funciar vom folosi
datele efective pe fiecare an şi în medie pe perioadele anilor şi vizând producţia medie la hectar în profilul
culturilor agricole

14. Analiza folosirii terenurilor arabile şi a indicatorilor economici privind folosirea terenurilor
agricole.
Terenul arabil este terenul cultivat si terenul lasat nelucrat,dar mentinute in bune conditii agricole si de mediu.
Terenurile agricole sunt terenurile de pămînt utilizate sistematic pentru obţinerea producţiei agricole.
Suprafaţa terenurilor agricole este formată din: terenuri arabile, plantaţii multianuale (vii, livezi şi plantaţii
nucifere), păşuni şi fîneţe naturale.
Terenurile arabile sunt terenurile agricole sistematic prelucrate (arate) şi utilizate pentru semănatul culturilor
agricole şi ierburilor perene.
Plantaţiile multianuale sunt terenurile agricole plantate cu livezi, vii şi plantaţii nucifere.
Livezile sunt plantaţiile de pomi, indiferent de vîrstă şi specie (sămînţoase şi sîmburoase) şi arbuşti fructiferi.
Viile sunt plantaţiile de viţă de vie, indiferent de vîrstă, soi şi destinaţie.
Plantaţiile nucifere sunt plantaţiile de nuc, alune şi alte specii (migdalul, etc.)
Păşunile sunt terenurile acoperite cu vegetaţie ierboasă instalată pe cale naturală şi destinate păşunatului
animalelor.
Fîneţele sunt terenurile acoperite cu vegetaţie ierboasă instalată pe cale naturală şi recoltate pentru obţinerea
fînului.
Suprafaţă însămînţată – terenul arabil însămînţat cu culturi agricole.
Recolta globală (sau roada) constituie volumul producţiei vegetale obţinut de pe toate suprafeţele culturilor
agricole/plantaţiilor multianuale (pe culturi aparte şi grupe de culturi) în expresie naturală, mai puţin pierderile
la recoltare, inclusiv producţia rezultată din schimbul de destinaţie a culturilor.
Recolta medie (sau roada medie) a culturilor agricole/plantaţiilor multianuale constituie nivelul mediu de
producţie în expresie naturală obţinută pe o unitate de suprafaţă de teren cultivat (la noi acest indicator este
exprimat în chintale la 1 hectar).
15. Analiza factorilor de îmbunătăţire a fertilităţii solului.
Prin fertilitatea solului se întelege însusirea de a acumula, pastra si pune la dispozitia plantelor substantele
nutritive, apa, aerul de care au nevoie pentru cresterea si dezvoltarea lor, însusire folosita si amplificata prin
munca omului. Toate solurile poseda o fertilitate naturala, care este determinata de conditiile climatice si
hidrologice, de relief precum si de însusirile biologice, chimice si fizice ale solului.
Principala însusire a pamântului o constituie fertilitatea si mai ales capacitatea de sporire continua a acestei
fertilitati, daca pamântul este folosit în mod rational. Prin fertilitatea solului se întelege însusirea de a acumula,
pastra si pune la dispozitia plantelor substantele nutritive, apa, aerul de care au nevoie pentru cresterea si
dezvoltarea lor, însusire folosita si amplificata prin munca omului. Toate solurile poseda o fertilitate naturala,
care este determinata de conditiile climatice si hidrologice, de relief precum si de însusirile biologice, chimice si
fizice ale solului.
Pamântul, în momentul luarii sale în cultura, se caracterizeaza prin fertilitate naturala. Aceasta fertilitate vine de
la natura si este determinata de factori naturali. Daca se face abstractie de conditiile climatice etc., diferenta de
fertilitate naturala a terenurilor consta în diferenta de compozitie chimica a stratului superior al solului, adica în
continutul sau diferit în materii nutritive pentru plante. Totusi, daca presupunem doua suprafete de teren cu
acelasi continut chimic si cu aceeasi fertilitate naturala, fertilitatea lor reala, efectiva va fi diferita, dupa cum
aceste materii nutritive se gasesc sub forma mai mult sau mai putin asimilabila si care pot fi nemijlocit
valorificate de catre plante.
Folosirea rationala a pamântului în agricultura nu numai ca mentine fertilitatea naturala, dar si creeaza o noua
fertilitate, a carei existenta se datoreste investirii de munca vie si materializata. In felul acesta se disting o
fertilitate naturala a solului si o fertilitate economica a acestuia. Pentru inbogatirea fertilitati solului se folosesc
ingrasamintele organicice.
16. Corelaţia indicatorilor privind volumul programului de producţie şi comercializare.
Activitatea de productie si comercializare este evidentiata printr-un sistem de indicatori care cuprinde: cifra de
afaceri; productia marfa fabricata; productia vânduta si încasata; productia exercitiului; valoarea adaugata;
valoarea nou creata.
Exprimarea acestor indicatori se poate face în unitati naturale, unitati conventionale si unitati monetare
(valorice).
Analiza activitatii unui agent economic pe baza indicatorilor mentionati va urmari nivelul acestor indicatori, va
stabili factorii care au condus la modificarea valorii lor, facându-se apel la mai multe modele deterministe, va
analiza raportul dintre diversi indicatori valorici ce caracterizeaza activitatea de productie si comercializare.
Cifra de afaceri (Qaf) este indicatorul valoric ce evidentiaza capacitatea unei unitati economice de a obtine
venituri din operatiunile comerciale curente. Ea caracterizeaza volumul total al activitatii agentului economic
prin suma totala a veniturilor din vânzarea produselor si marfurilor sau din receptionarea lucrarilor si serviciilor
de catre clienti.
Finalitatea activitatii de baza a unei societati comerciale este redata prin indicatorul productia marfa vânduta si
încasata(Qvr), fiind indicatorul ce pune în evidenta capacitatea de plata a unei unitati economice. Diferentele
mari între cifra de afaceri si productia marfa vânduta si încasata demonstreaza ca exista riscul intrarii unitatii în
incapacitate de plata si a declansarii procedurii de faliment.
Productia marfa fabricata (Qm) reprezinta productia obtinuta destinata livrarii. Ea cuprinde:
- valoarea produselor finite si semifabricatelor destinate vânzarii(Qf);
- valoarea lucrarilor executate catre terti(Le);
- valoarea serviciilor prestate (Sp)
Qm=Qf+Le+Sp
Productia exercitiului (Qex) este indicatorul ce dimensioneaza întreaga activitate cu caracter util a unui agent
economic. Este denumita si productie globala sau produs global si cuprinde valoarea productiei vândute (Qv),
modificarea stocurilor de produse finite si semifabricate la sfârsit de perioada fata de începutul perioadei
analizate (DQm=Qmf - Qmi), modificarea stocului de productie neterminata la sfârsitul perioadei fata de
începutul perioadei (DQN=QNf-QNi), valoarea imobilizarilor corporale si necorporale realizate în regie proprie
(Li):

sau

Valoarea adaugata bruta (Qad) este indicatorul valoric ce reflecta capacitatea agentului economic de a crea
bogatie. Se calculeaza ca diferenta între productia exercitiului si consumurile intermediare (Cin), acestea din
urma fiind date de costurile materiale în sens restrâns, adica costurile cu munca trecuta din care se scade
amortizarea anuala. Aceste costuri se refera la consumul valoric de materii prime si materiale de baza si
auxiliare, combustibil, energie, apa, abur, valoarea lucrarilor si serviciilor prestate de terti etc.
Qad=Qe -Cin
Valoarea adaugata neta (Qand) este alt indicator ce oglindeste latura calitativa a activitatii de productie si
comercializare, exprimând valoarea nou creata într-o perioada determinata de timp. Cunoasterea marimii sale
permite decizii cu privire la dimensionarea corecta a unor elemente ale valorii nou create , care sa îmbine în
mod optim interesele proprietarilor cu cele ale salariatilor.
În analiza acestor indicatori se va urmari nu numai modificarea absoluta sau procentuala a lor fata de baza de
comparatie, ci si corelatiile existente între indicatorii valorici mentionati sau între perechi de indicatori, dintre
care amintim:
- corelatia dintre cifra de afaceri si productia fabricata;
- corelatia dintre productia fabricata si productia exercitiului;
- corelatia dintre valoarea adaugata si productia exercitiului;
- corelatia dintre valoarea nou creata (valoarea adaugata neta) si valoarea adaugata bruta.
Corelatiile dintre toti indicatorii ca caracterizeaza activitatea de productie si comercializare se apreciaza pe baza
indicilor de modificare ai indicatori mai sus mentionati. Situatia ideala ar fi daca:
100<IQe <IQm< IQf<IQad<IQadn
O astfel de situatie scoate în evidenta ca masurile întreprinse de echipa manageriala au urmarit:
- cresterea mai accentuata a productiei marfa fabricate în raport cu productia exercitiului prin scurtarea
ciclurilor de fabricatie al produselor ori prin cresterea ponderii produselor cu un ciclu de fabricatie mai redus;
- reducerea stocului de produse finite si semifabricate destinate pietei, ceea ce a avut drept consecinta o crestere
mai accentuata a veniturilor din activitatea de baza;
- sporirea eficientei consumurilor intermediare de resurse de materii, materiale, combustibil etc., ceea ce s-a
oglindit într-o crestere mai rapida a valorii adaugate în general, a valorii nou create în special.
În urmarirea corelatiei dintre perechile de indicatori se vor utiliza raportul static (Rs) si raportul dinamic (Rd)
dintre respectivele perechi de indicatori.
Raportul static pune în evidenta proportia dintre acesti indicatori la un moment dat: (baza de comparatie (Rs0 ),
programat (Rsp ) sau efectiv (Rs1). Astfel, daca se urmareste corelatia dintre valoarea adaugata si productia
exercitiului, raportul stativ se va calcula pe baza relatiei:

Acest raport ia valori mai mici decât unu (Rs< 1). Situatia se apreciaza ca fiind pozitiva daca Rs1 > Rsp > Rs0,
întrucât demonstreaza o crestere a eficientei consumurilor intermediare atât fata de anul de baza, cât si fata de
prevederile din programul de activitate al unitatii.
Daca Rso > Rs1 > Rsp , eficienta consumurilor intermediare a fost superioara anului de baza, dar nu a atins
nivelul programat.
Raportul dinamic se stabileste ca raport între indicii modificarii indicatorilor perechi si evidentiaza ritmurile de
crestere a acestora. Se poate vorbi de:
raportul dinamic programat (Rdp ):

- raportul dinamic efectiv (Rd1 ):

Raportul dinamic ia valori supraunitare sau subunitare, situatia considerându-se pozitiva daca valorile sunt
supraunitare si cu deosebire daca Rd1 > Rdp >1. În acest caz ritmul de crestere a valorii adaugate nu numai ca
a fost superior ritmului de crestere a productiei exercitiului, dar situatie efectiva a fost mai buna decât cea
programata.
Analiza indicatorilor valorici ce caracterizeaza activitatea agentilor economici trebuie sa permita calcularea
influentei anumitor factori asupra modificarii indicatorilor, în care scop se apeleaza la mai multe modele
deterministe, unele din ele fiind specifice fiecarui indicator, altele general valabile pentru toti indicatorii.
17. Aprecierea generală a îndeplinirii programului de producţie şi comercializare.
Activitatea de productie si comercializare este evidentiata printr-un sistem de indicatori care cuprinde: cifra
de afaceri; productia marfa fabricata; productia vânduta si încasata; productia exercitiului; valoarea adaugata;
valoarea nou creata.Exprimarea acestor indicatori se poate face în unitati naturale, unitati conventionale si
unitati monetare (valorice).Analiza activitatii unui agent economic pe baza indicatorilor mentionati va urmari
nivelul acestor indicatori, va stabili factorii care au condus la modificarea valorii lor, facându-se apel la mai
multe modele deterministe, va analiza raportul dintre diversi indicatori valorici ce caracterizeaza activitatea de
productie si comercializare.Cifra de afaceri (Qaf) este indicatorul valoric ce evidentiaza capacitatea unei
unitati economice de a obtine venituri din operatiunile comerciale curente. Ea caracterizeaza volumul total al
activitatii agentului economic prin suma totala a veniturilor din vânzarea produselor si marfurilor sau din
receptionarea lucrarilor si serviciilor de catre clienti.Finalitatea activitatii de baza a unei societati comerciale
este redata prin indicatorul productia marfa vânduta si încasata(Qvr), fiind indicatorul ce pune în evidenta
capacitatea de plata a unei unitati economice. Diferentele mari între cifra de afaceri si productia marfa vânduta
si încasata demonstreaza ca exista riscul intrarii  unitatii în incapacitate de plata si a declansarii procedurii de
faliment.Productia marfa fabricata (Qm) reprezinta productia obtinuta destinata livrarii. Ea cuprinde:-
valoarea produselor finite si semifabricatelor destinate vânzarii(Qf);- valoarea lucrarilor executate catre
terti(Le);- valoarea serviciilor prestate (Sp)Qm=Qf+Le+Sp. Productia exercitiului (Qex) este indicatorul ce
dimensioneaza întreaga activitate cu caracter util a unui agent economic. Este denumita si productie globala sau
produs global si cuprinde valoarea productiei vândute (Qv), modificarea stocurilor de produse finite si
semifabricate la sfârsit de perioada fata de începutul perioadei analizate .

18. Analiza valorii adăugate.

Valoarea adăugată reflectă plusul de valoare (bogăie) obinut prin activitatea productivă i comercială a unei
întreprinderi. Valoarea adăugată este unul din cei mai importani indicatori de reflectare a performanelor
economico-financiare ale unei firme. Pe baza valorii adăugate considerăm că poate fi apreciată adevărata
dimensiune a activităii unei firme. Spre deosebire de cifra de afaceri, care include i valoarea cumpărărilor de
materii prime, materiale i servicii care se regăsesc în cifra de afaceri a firmelor furnizoare, valoarea
adăugată cuprinde numai echivalentul activităii întreprinderii în cauză. Valoarea adăugată, poate fi
determinată prin două metode:
a) Metoda sintetică, conform căreia din volumul total de activitate de producie i comercială se scad
consumurile intermediare de la teri. În cazul în care firma desfăoară numai activitate de producie,
valoarea adăugată se determină astfel:
VA = Qe - M
M sau Ci reprezintă consumurile intermediare de la teri aferente activităii de producie.
În situaia în care întreprinderea desfăoară pe lângă activitatea de producie i activitate de comeratunci
valoarea adăugată se stabilete astfel:
VA = (Qe + Mc) - M’
Mc reprezintă marja comercială;
M’ - consumurile intermediare de la teri (pentru firmele cu activitate de producie i comercializare).
Marja comercială se determină ca diferenă între valoarea mărfurilor vândute (ct. 707) i costul lor (ct. 607).
Consumurile intermediare de la teri se preiau din contabilitatea financiară din conturile 600 la 628, mai
puin contul 607 care a fost luat în calcul la stabilirea marjei comerciale.
b) Metoda de repartiie (aditivă), conform căreia valoarea adăugată este rezultatul însumării următoarelor
elemente: salarii, contribuii pentru asigurări i protecie socială, amortizare, provizioane, cheltuieli cu
impozite i taxe (fără impozitul pe profit) i rezultatul exploatării. Potrivit abordării valorii adăugate după
această metodă, rezultă că ea este formată din remunerarea următorilor subieci (parteneri sociali): salariai,
acionari, stat, instituiile care acordă credite întreprinderii etc.
19. Analiza venitului din vânzări.
Aşa după cum s-a menţionat cifra de afaceri este indicatorul care reprezintă însumarea veniturilor realizate
din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii precum şi a altor venituri din
exploatare într-o perioadă determinată. În cifra de afaceri nu se includ veniturile financiare şi
excepţionale. Acest indicator este important pentru precizarea locului societăţii comerciale în sectorul de
activitate, a poziţiei acesteia pe piaţă, a capacităţii de a lansa si dezvolta actiuni profitabile.
Analiza cifrei de afaceri vizează urmatoarele aspecte:
1.) Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri.
2.) Analiza factorială a cifrei de afaceri.
3.) Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cerere.
4.) Metodele de determinare a cifrei de afaceri minime cu restricţii date şi respectiv probabile în funcţie
de variabila timp.
5.) Reflectarea cifrei de afaceri în principalii indicatori economico - financiari ai firmei. Analiza cifrei de
afaceri a unei firme trebuie să dea răspuns la mai multe întrebări cum ar fi:
- care sunt sursele principale de venituri ale unei intreprinderi?
- care este evoluţia lor in ultimii ani şi cât de stabile sunt?
- care este tendinţa acestor surse in viitorul apropiat?
- cum sunt determinate veniturile şi care este modul lor de măsurare?
Pentru a-şi diminua riscurile sau a-şi reduce incertitudinile care apar pe anumite segmente de piaţă pe
care activeaza, multe firme îsi diversifică structura veniturilor prin lărgirea ofertei de produse.
În analiza surselor de venituri este important să se plece de la caracterizarea intreprinderilor în funcţie de
modul de operare respectiv dacă operează pe o singură piaţă sau mai multe întrucât fiecare piaţă poate avea o
evoluţie proprie distinctă, şi specifică, cu influenţe asupra rezultatelor obţinute de firmă. Analiza dinamicii şi
structurii cifrei de afaceri urmăreşte evoluţia pe total şi pe elementele componente faţă de perioada
precedentă, precum şi modificările intervenite în structura cifrei de afaceri. De asemenea în analiza
dinamicii şi structurii cifrei de afaceri se precizează cauzele care au determinat evoluţia acestui indicator şi
modificările structurale, în vederea stabilirii măsurilor corespunzătoare pentru creşterea vânzărilor. În afara
analizei structurale şi comparative cu perioadele anterioare, cifra de afaceri poate fi analizată şi din punct
de vedere factorial, stabilindu-se astfel sistemul de factori care contribuie la modificarea ei. Pentru analiza
factorială a cifrei de afaceri se pot utiliza mai multe modele:

CA - cifra de afaceri;
q - cantitatea vândută;
p - preţul mediu de vânzare ( exclusiv TVA)
T - fondul total de timp (ore - om);
Cah - cifra de afaceri medie orară;
Mf - valoarea medie a mijloacelor (activelor) fixe;
Mf′ - valoarea medie a mijloacelor fixe productive;
N - numărul mediu de salariaţi;
Qf - producţia marfă fabricată (se poate utiliza şi producţia exerciţiului);
Ae - valoarea medie a activelor de exploatare;
Ac - valoarea medie a activelor corporale.
Pentru exemplificare, ne vom referi la două modele (unul multipicativ şi unaltul care se pretează la
analiza cifrei de afaceri la firmele mici şi mijlocii), restulmodelelor multiplicative pun în evidenţă
aspecte privind legătura dintre cifra deafaceri ca efect şi factor care participă la formarea acestora - ca efort.
Factorii care influentează modificarea cifrei de afaceri sunt:
1.) numărul mediu de salariaţi;
2.) productivitatea muncii, din care :
a - influenţa gradului de înzestrare tehnică;
b - influenţa ponderii mijloacelor fixe productive;
c - influenţa randamentului mijloacelor fixe productive.
3.) gradul de valorificare a producţiei fabricate.
20. Aprecierea evoluţiei întreprinderii analizate pe piaţa de desfacere.
În activitatea de conducere, cât şi în diagnosticul necesar evaluării intreprinderii, trebuie să se faca
estimări asupra evoluţiei cifrei de afaceri, iar pe baza acestuia şi a celorlaţi indicatori. De aceea în
fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de producţie trebuie avut în vedere piaţa şi concurenţa.
Trebuie facută o estimare a pieţei actuale şi potenţiale a intreprinderii şi a locului ei pe piaţă. Astfel în legătură
cu piaţa se va face o analiză cantitativă, pentru a încerca posibilitatea de absorţie a produselor, pe care le
produce intreprinderea, precum şi o analiză calitativă, care are drept scop cunoaşterea gusturilor, nevoilor
şi comportamentul consumatorilor faţă de produsele intreprinerii. De asemenea, este importantă în această
analiză, segmentarea pieţei, întrucât nu este suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de
concurenţa pieţei proprii în funcţie de consumatori. În acest scop se folosesc indicatorii :
- cota de piaţă;
- coeficientul fidelităţii ;
- rata de atracţie.
a.) Cota de piaţă este un indicator care dă posibilitatea aprecierii poziţiei concurenţiale a agentului
economic. Indicatorul exprimă ponderea deţinută de o intreprindere sau de un produs în cadrul pieţei de
referintă.
Cota de piaţă (CP) se stabilieşte ca raport între vânzările proprii (VP) şi totalul vânzărilor din respectivul produs
(V). Creşterea cotei-părti din piaţă exprima dinamismul agentului economic în promovarea
produselor şi atragerea consumatorilor, creştere măsurată prin indicele cotei de piaţă (Icp).
Unde: - - cota de piata in perioada comparata;
- - cota de piata in perioada de referinta.
lux).
b.) Coeficientul fidelităţii este un indicator care oferă o dimensiune a constantei cumpărătorilor. El reflectă
constanta cumpărătorilor pentru firmă şi produsele acesteia, fiind o consecinţă a satisfacerii acesteia.
Indicatorul reprezintă procentul de consumatori care au achiziţionat produsul în perioadele anterioare si
continua sa-l cumpere si in prezent.
c.) Rata de atracţie este un indicator al extensiei pieţei şi reflectă proporţia cumpărătorilor care au
abandonat achiziţionarea produselor de la firmele concurente şi au optat pentru produsele firmei analizate.
În afara acestor indicatori, care dau o masură a eficienţelor strategiilor manageriale aplicate, alte efecte
se manifestă prin efecte mai dificil de cuantificant cum ar fi:
- creşterea prestigiului firmei;
- pătrunderea mărcii „ produselor/ firmei” în constiinţa publicului consumatorilor, etc.
În final şi aceste aspecte se regăsesc în îmbunătăţirea poziţiei societăţii pe piaţă.
21. Analiza asigurării întreprinderii cu resurse umane sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
Forţa de muncă reprezintă factorul decisiv al procesului de producţie şi onstituie principala forţă de
producţie a societăţii, întrucât: produce şi reproduce actorii obiectivi ai producţiei; este creatorul şi animatorul
mijloacelor de producţie; re rolul hotărâtor în obţinerea valorilor de întrebuinţare, fiind singurul factor de
roducţie capabil să creeze valori noi; joacă un rol hotărâtor în organizarea şi onducerea procesului de
producţie. Transformarea efectivă a forţei de muncă în factorul hotărâtor al creşterii conomice are loc
numai în măsura în care pregătirea sa temeinică este îmbinată cu tilizarea ei raţională. Folosirea raţională a
factorului uman se află într-o strânsă orelaţie cu celelate elemente ale mecanismului economiei naţionale:
volumul şi alitatea factorilor materiali, repartizarea teritorială a forţelor de producţie, modernizarea
structurii industriei, introducerea progresului tehnic, folosirea timulentelor materiale şi morale, care să
îmbine interesele generale cu cele ersonale.
La nivelul întreprinderii, folosirea raţională a forţei de muncă necesită bordarea unor aspecte cantitative,
cum ar fi: raportul dintre progresul tehnico-tiinţific şi pregătirea generală, calificarea, specializarea şi
repartizarea forţei de muncă, utilizarea timpului de muncă potrivit nivelului de calificare, corespondenţa intre
gradul de complexitate a muncii şi nivelul calificării, raportul dintre nivelul alificării şi productivitatea muncii.
Totodată, folosirea raţională a forţei de muncă rebuie să fie rezultanta îmbinării aspectelor cantitative, pe
care le presupune tilizarea deplină, cu cele calitattive, pe care le implică folosirea eficientă. Abordând
utilizarea raţională a factorului uman într-o asemenea viziune, roblemele analizei asigurării şi utilizării
forţei de muncă pot fi sistematizate astfel:
- analiza asigurării întrprinderii cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă;
- analiza folosirii timpului de muncă;
- analiza productivităţii muncii şi a căilor de creştere.
22. Analiza utilizării timpului de muncă.
Realizarea unei producţii cât mai mari este nemijlocit legată de folosirea integrală, cu maximă eficienţă a
fondului de timp de muncă. Economisirea timpului de muncă în cursul procesului de producţie se poate
realiza pe două căi:
- pe cale extensivă, prin reducerea pierderilor de timp în zile sau ore;
- pe cale intensivă, prin reducerea cheltuielilior de timp de muncă pe unitate de produs (creşterea productivităţii
muncii). Analiza folosirii timpului de muncă urmăreşte descoperirea rezervelor existente pe linia utilizării
complete a timpului disponibil, precum şi a cauzelor utilizării incomplete a acestuia, evidenţiind efectele
economice ale mobilizării rezervelor existente. Timpul de muncă este exprimat în om ore şi om zile, prin
intermediul unor indicatori statistici: fond de timp calendaristic, fond de timp maxim disponibil, timp efectiv
lucrat, timpul neutilizat din fondul de timp maxim disponibil. Fondul de timp maxim disponibil (Tmd) se
obţine după scăderea din fondul de timp calendaristic a concediilor legale de odihnă, a sărbătorilor şi zilelor de
repaus
legal, constituind indicatorul de bază al planificării şi analizei timpului de muncă.
Fondul de timp maxim disponibil este format din cele două componente:
timpul efectiv lucrat (Tl) – exclusiv timpul lucrat suplimentar - şi timpul neutilizat
(Tn) pe cauze: obiective (întreruperi de o zi întreagă şi în cadrul schimbului, concedii de maternitate, concedii
de boală şi program redus pentru boală, învoiri şi concedii fără plată de o zi întreagă şi în cadrul
schimbului) sau subiective (absenţe nemotivate de o zi întreagă şi în cadrul schimbului, alt timp nelucrat):
Tmd = Tl + Tn.
Analiza urmăreşte evoluţia ponderii timpului efectiv utilizat în fondul de timp maxim disponibil, comparativ cu
perioadele precedente sau cu alte unităţi. În acest scop se calculează coeficientul de utilizare a fondului
maxim disponibil (Cuf) rapoartând timpul efectiv lucrat (Tl) la fondul de timp maxim disponibil:

Acest coeficient permite stabilirea ponderii timpului neutilizat (Tn%) în fondul maxim disponibil:
Tn% = 100 – Cuf%.
În cadul analizei, un accent deosebit se pune pe descoperirea cauzelor care au provocat utilizarea
incompletă a timpului maxim disponibil. În acest sens se urmăreşte structura timpului neutilizat pe cauze
obiective (absenţe motivate) şi subiective (absenţe nemotivate). Creşterea ponderii timpului neutilizat din
cauze obiective faţă de perioada precedentă şi reducerea ponderii absenţelor nemotivate reflectă aspecte
pozitive ale activităţii întreprinderii. Analiza structurii timpului neutilizat justificat permite adoptarea
măsurilor ce se impun pentru reducerea absenţelor motivate, care, alături de cele nemotivate, constituie
cauze ale reducerii timpului de muncă efectiv utilizat, cu consecinţe negative asupra volumului producţiei.
Analiza factorială a timpului efectiv utilizat permite descoperirea rezervelor de îmbunătăţire a acestui indicator.
În acest sens se porneşte de la modelul de calcul al indicatorului de timp efectiv utilizat (Tl), exprimat în om-
ore:
Tl = N  Z  h,
în care:
N - reprezintă numărul mediu scriptic de muncitori;
Z - reprezintă numărul mediu de zie lucrate anual de un muncitor;
h - reprezintă numărul mediu de ore lucrate zilnic de un muncitor.
Prin metoda substituţiei în lanţ se stabilesc influenţele respective.
Durata medie a anului în zile (Z) se obţine ca raport între timpul efectiv lucrat în om-zile şi numărul mediu
scriptic de muncitori.
Durata medie a zilei de muncă (h) în ore se obţine raportând timpul efectiv în om-ore la timpul efectiv în om-
zile. Analiza folosirii timpului de muncă ar fi lipsită de finalitate dacă nu s-ar stabili legătura acesteia
cu îndeplinirea programului de producţie. În acest sens, cunoscând productivitatea muncii orare
planificate (Whpl), se poate determina producţia aferentă (Q) timpului nelucrat (Tn) : Q = Tn  Whpl .
În mod analog se poate stabili pierderea de producţie determinată de învoiri şi concedii fără plată, precum şi
absenţe nemotivate.
23. Analiza productivităţii muncii.
Fiind o categorie economică complexă şi dinamică, productivitatea muncii poate fi definită ca fiind
însuşirea muncii concrete de a crea, în cadrul unor anumite relaţii social-istorice, o anumită cantitate de
valori de întrebuinţare într-o unitate de timp, cu o intensitate normală a muncii, reflectând, în ultimă
instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă. Ea exprimă atât influenţele
factorilor privind creşterea şi perfecţionarea forţelor de producţie, cât şi influenţa relaţiilor sociale de
producţie. Creşterea cu precădere a productivităţii muncii constituie expresia cerinţelor creşterii eficienţei
economice şi oglindeşte influenţa reciprocă dintre elementele forţelor de producţie. Dacă la nivel
macroeconomic, creşterea productivităţii muncii sociale creează modificări în structura valorică a P.I.B., la
nivel microeconomic, creşterea productivităţii muncii individuale schimbă raportul dintre munca vie şi
munca materializată încorpoartă în valoarea unitară a produselor, conducând la reducerea costului unitar.
Problemele principale ale analizei productivităţii muncii sunt:
- analiza situaţiei generale a indicatorilor productivităţii muncii;
- analiza factorilor determinanţi şi a căilor de creştere a productivităţii muncii;
- analiza efectelor economice ale creşterii productivităţii muncii la nivel microeconomic.
În practica planificării, calculului şi analizei productivităţii muncii se utilizează un sistem de indicatori ce
pot exprima fie cantitatea de produse obţinute cu o anumită cheltuială de muncă (indicatorii direcţi), fie
cheltuiala de muncă efectuată pentru obţinerea unităţii de produs (indicatori indirecţi). În primul caz,
productivitatea muncii (W) se exprimă ca raport între volumul producţiei (Q) şi cheltuielile de muncă

(P) efectuate: , iar în cel de-al doilea caz se utilizează raportul invers: .
În funcţie de modul de exprimare a producţiei şi cheltuielilor de muncă, deosebim mai mulţi indicatori
de măsurare a productivităţii muncii individuale.
a) Pe baza volumului producţiei există metode de calcul în unităţi fizice (naturale), convenţionale, de muncă
(ore normă) şi valorice.
Alegerea uneia sau alteia din metodele de calcul este dependentă de caracterul producţiei (omogenă sau
eterogenă), nivelul la care se calculează şi ali factori.
Importanţa indicatorilor valorici ai productivităţii muncii decurge din necesitatea exprimării întregului
volum de activitate Q, a asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu, exprimarea valorică constituind etalon
general ceea ce oferă posibilitatea efectuării unor corelaţii multiple cu alţi indicatori: sporul producţiei,
utilizarea mijloacelor fixe ş.a. Această metodă de calcul cuprinde însă şi influenţa modificării preţurilor şi a
structurii sortimentale a producţiei. (Evaluarea producţiei în preţuri comparabile eleimină influenţa
modificărilor de preţuri.) Pentru calculul productivităţii muncii în unităţii valorice la nivel microeconomic
se pot folosi următorii indicatori: producţia exerciţiului, producţia marfă, valoarea adăugată, puterea
informativă a indicatorului variind. Utilizarea indicatorului valoarea adăugată ca indicator în cadrul
sistemului de indicatori permite o mai justă fundamentare a sarcinilor privind nivelul şi creşterea
productivităţii muncii, fiind mai apropiat de efortul propriu. Indicatorii productivităţii muncii calculaţi prin
raportarea valorii adăugate (Qe) la cheltuiala de muncă efectuată (T) reflectă valoarea nou creată ce revine

pe unitatea de muncă , indicând în exclusivitate eficienţa muncii vii.

b) În funcţie de cheltuielile de muncă deosebim:
- productivitatea anuală – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numărul mediu scriptic (total

personal sau muncitori): ;

- productivitatea zilnică – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de timp în om-zile;

- productivitatea orară – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de timp în om-ore:

Din analiza indicatorilor productivităţii muncii se constată că productivitatea anuală este dependentă

de numărul zilelor lucrate de un muncitor şi de productivitatea zilnică : după cum

productivitatea zilnică depinde de durata în ore (h) a zilei de muncă şi de productivitatea orară  :
Creşterea productivităţii zilnice şi, respectiv, orare înproporţii mai mari decâtproductivitatea
anuală indică pierderi de zile şi ore din timpul total de muncă.
Nivelul productivităţii muncii este influenţat de un mare număr de factori, principali şi secundari, direcţi şi
indirecţi, care se întrepătrund şi acţionează uneori în sensuri diferite. Creşterea productivităţii muncii este
legată de existenţa unor factori generali, care acţionează în toate orânduirile sociale (dezvoltarea şi
perfecţionarea mijloacelor de producţie, nivelul de calificare şi experienţa forţei de muncă, adâncirea
diviziunii sociale a muncii, condiţiile naturale), precum şi a unor factori specifici, care acţionează numai în
condiţiile anumitor relaţii de producţie. În economia actuală principalii factori specifici sunt: influienţa
stimulatoare a relaţiilor de producţie, actuala economie de piaţă, sistemul stimulentelor materiale şi morale,
organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii.
24. Analiza structurii, mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe în dinamică.
Dezvoltarea intensivă a producţiei reprezintă calea de bază a creşterii economice în prezent şi în
perspectivă. Ea este rezultatul acţiunii unui complex de factori legaţi atât de forţele de producţie, cât şi de
relaţiile de producţie. Între factorii legaţi de forţele de producţie, un rol predominant revine celui mai mobil
element al lor – mijloacele de muncă -, mijloace care reflectă conţinutul material al fondurilor de producţie.
Crearea şi utilizarea de noi mijloace de muncă, de noi fonduri fixe, nu numai că determină tipul intensiv al
reproducţiei, dar potenţează şi acţiunea altor factori calitativi ai dezvoltării.
De aceea, analiza utilizării eficiente a fondurilor fixe constituie o problemă centrală a conducerii
unităţilor economice, precum şi a altor organe specializate de control.
Problemele principale ale analizei fondurilor fixe sunt:
- analiza dinamicii, structurii şi stării funcţionale a fondurilor fixe;
- analiza utilizării extensive a fondurilor fixe;
- analiza utilizării intensive a fondurilor fixe;
- analiza factorială a eficienţei utilizării fondurilor fixe;
Ca factor de bază al producţiei, fondurile fixe interesează din punct de vedere al dinamicii, structurii şi stării
funcţionale.
a.) Dinamica fondurilor fixe se recomandă a fi stabilită atât pe baza valorii iniţiale (de inventar), cât şi pe
baza valorii medii. Prima arată dimensiunea (în sensul volumului fondurilor), cea de-a doua relevă acelaşi
lucru, dar corelat cu timpul de funcţionare, ceea ce permite stabilirea mai corectă a legăturii cu rezultatele
obţinute în perioada dată.
b.) Structura fondurilor fixe îndeplineşte o funcţie importantă în analiza eficienţei generale a activităţii
unităţilor economice şi, implicit, în orientarea investiţiilor spre acele categorii de fonduri care concură
nemijlocit la obţinerea valorilor de întrebuinţare.
Fiind vorba de intrări prin investiţii, acestea au contribuit şi la creşterea gradului de reînoire a
fondurilor fixe. În cea ce priveşte parcul de utilaje este necesar să fie exprimat şi din punct de vedere al
structurii după vârstă. O analiză a utilajelor după vârstă scoate în evidenţă nivelul bazei tehnice a
producţiei, dinamica procesului de înlocuire, reînnoire şi lărgire a parcului de maşini-unelte. Pentru o
apreciere generalizatoare se apelează la indicatorul sintetic vârstă medie a utilajelor în anul n, respectiv:

unde:
m reprezintă numărul de utilaje introduse în exploatere în anul i ;
v reprezintă vârsta în anul n a utilajului introdus în exploatare în anul i ;
O vârstă medie mare înseamnă un proces de reînnoire lent ce se reflectă în nivelul de eficienţă a utilizării
fondurilor fixe în ansamblu. Odată cu structura pe vârstă, în analiză prezintă interes şi situaţia
modernizării utilajelor. În acest sens se poate constitui o structură care să cuprindă: utilaje noi (cele care se
încadrează în limitele vârstei de viaţă); utilaje modernizate; utilaje vechi, nemodernizate. Analizând
situaţia modernizării trebuie să se ţină seama că ea este o cale importantă a creşterii eficienţei
producţiei, cheltuielile pe care le necesită recuperându-se rapid. Între structura fondurilor fixe şi indicatorul
de eficienţă “volumul producţiei la 1000 lei fonduri fixe” există o corelaţie strânsă. Cu cât este mai mare
ponderea maşinilor, utilajelor, în general a fondurilor fixe active, cu atât este mai puternică influenţa
exercitată asupra volumului producţiei la 1000 lei fonduri (există, desigur, o limită după care eficienţa începe
să scadă).
În analiza dinamicii valorice a mijloacelor fixe se are în vedere, atât valoarea de inventar (valoarea iniţială)
cât şi valoarea medie, acestea fiind actualizate, întrucât efectele economice sunt supuse fluctuaţiilor
preţurilor (ca efect al inflaţiei). De principiu se recomandă ca dinamica mijloacelor fixe să fie corelată
cu efectele pe care le produce, concretizate în indicatori de rezultate ai întreprinderii ca cifră de afaceri,
valoarea adăugată, profitul brut, etc.
Corelaţia poate fi redată prin relaţia: în care:
y indicator de rezultate ai întreprinderii
x valoarea activelor fixe
a şi b parametrii ecuaţiei determinaţi pe baza formulelor consacrate
Cu ajutorul funcţiei de regresie se poate face o extrapolare a efectului valoarea probabilă situându-se
într-o zonă cu amptitudine mai mare sau mai mică, faţă de valoarea seriei teoretice. Structura mijloacelor fixe
îndeplineşte o funcţie importantă în analiza eficienţei generale a acestora şi are rolul de a orienta
efortul reinvestiţional către acele categorii de mijloace fixe ce participă nemijlocit la obţinerea produselor
finite a bunurilor şi serviciilor, etc. O asemenea structură este definită în literatura de specialitate ca fiind
compoziţia tehnologică a capitalului fix. Între compoziţia tehnologică a capitalului fix şi rezultatele de
bază ale întreprinderii există legături atât de tip determinist cât şi stochastic. Astfel cu cât este mai mare
ponderea mijloacelor fixe active, cu atât este mai puternică influenţa exercitată asupra unor indicatori de
eficienţă a acetivelor fixe (existând o limită după care eficienţa începe să scadă). Ca efect determinist se

poate folosi următoarea relaţie: în care:

g ponderea mijloacelor fixe productive
E efectul utilizat în calculul de eficienţă (volumul producţiei, valoarea adăugată, profitul brut, etc.)
Mf valoarea medie a activelor fixe
Mfa valoarea medie a activelor fixe productive
In indicele eficienţei activelor fixe
Is indicele ponderii activelor fixe productive
Ia indicele randamentului activelor fixe productive
c.) Starea fondurilor fixe se caracterizează prin gradul de uzură şi gradul de reînnoire.
Gradul uzurii fizice se stabileşte pe baza datelor privind mişcarea mijloacelor fixe pe categorii şi total, prin
raportarea sumei uzurii la valoarea de inventar a mijloacelor fixe).
d.) Gradul de reînnoire rezultat ca raport între valoarea fondurilor fixe intrate prin investiţii şi valoarea
totală a fondurilor fixe la sfârşitul anului. Mijloacele de muncă noi au, de regulă, performanţe tehnice
sensibil superioare celor vechi. De aceea, în analiză, procesul de reînnoire nu poate fi limitat la raportul valoric,
ci trebuie întregit cu aspectele legate de valoarea de înbunătăţire a noilor mijloace de muncă (aspecte
referitoare la randament, durata de funcţionare, satisfacerea cerinţelor ergonomice) prin care se influenţează
cantitativ şi calitativ întreaga activitate economică a întreprinderii. În strânsă legătură cu starea mijloacelor
fixe se analizează situaţia reparaţiilor. Întreruperile frecvente produc, după cum se ştie, dereglări în
funcţionarea instalaţiilor, accelerează uzura lor şi de aceea trebuie făcut totul pentru a prelungi durata dintre
reparaţii. În legătură cu aceasta, în analiză trebuie examinat ansanblul de măsuri pentru păstrarea stării
funcţionale a maşinilor şi instalaţiilor, a tuturor mijloacelor fixe. Se cercetează măsurile cu caracter de îngrijire
curentă, profilactică(revizii), cât şi cele de natură capitală care trebuie efectuate în termen scurt şi
corespunzător calitativ, cu economie de resurse, implicit prin folosirea unor repere şi subansambluri prin
dezmembrarea celor scoase din funcţiune.
25. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe.
Pentru caracterizarea eficienţei utilizării fondurilor fixe se consideră necesară folosirea unui sistem de indicatori
în cadrul căruia fiecare are o anumită capacitate de reflectare şi ca atare, în mod complementar, contribuie la
asigurarea unei baze mai largi analizei si deciziei de reglare.
Ca indicatori ai sistemului se pot utiliza următorii:
a) valoarea producţiei marfă la 1000 lei fonduri fixe, care reprezintă indicatorul ce se corelează cu capacităţile
de producţie:

modelul:

b) valoarea adăugată la 1000 lei fonduri fixe, reprezentat prin modelul: se constituie un indicator cu
caracter normativ şi prin care se reflectă edificator legătura dintre productivitatea muncii sociale şi
utilizarea fondurilor fixe

c) profitul brut la 1000 lei fonduri fixe, având ca model: unde:

Pp - reprezintă profitul brut potenţial, respectiv profitul aferent producţiei marfă fabricată;
Pr - reprezintă profitul brut din realizarea (vânzarea şi încasarea) producţiei
NOTĂ: Prin profitul brut se înţelege diferenţa dintre preţul de producţie şi cost sau dintre venituri şi cheltuieli;
d) valoarea cifrei de afaceri ce revine la 1000 lei active fixe
model:

e) valoarea producţiei marfă vândută şi încasată ce revine la 1000 lei active fixe
model:

26. Analiza dinamicii îndeplinirii sarcinii planificate pentru sumele investite.

???????????????????????????????????????????????????????????????????????

27. Analiza surselor de finanţare a diferitor forme ale construcţiei capitale.

Pentru majoritatea agenţilor economici capitalul propriu constituie o sursa de finanţarea de prima importanta.
Nu este intimplator faptul ca mărimea, structura si modificările capitalului propriu prezintă un interes deosebit
pentru toate grupele de utilizatori al rapoartelor financiare. Este rezonabil de a analiza structura capitalului
propriu. Elementele care au dus la modificări in capitalul propriu : Rezervcle; Profitul nerepartizat;
Constatarea capitalului secundar.

28. Analiza eficienţei economice a sumelor investite.

 Componenţa investiţiilor, modul de evaluare şi contabilizare a acestora sînt reglementate de S.N.C. 25
“Contabilitatea investiţiilor”, S.N.C. 27 “Rapoartele financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor
în întreprinderile-fiice” şi S.N.C. 28 “Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate”.
Investiţia reprezintă un activ deţinut de întreprinderea-investitor în scopul ameliorării situaţiei sale
financiare prin obţinerea veniturilor (dobînzilor, dividendelor, redevenţelor etc.), majorarea capitalului propriu
şi obţinerea altor profituri (în special, ca rezultat al operaţiilor comerciale). (SNC 25,)
Se disting următoarele forme de investire:
 financiară;
 materială.
Forma financiară de investire reprezintă plasarea mijloacelor băneşti ori altor echivalente pentru
procurareatitlurilor de valoare, cotelor de participaţie în capitalul statutar al altor întreprinderi.
Forma materială a investiţiilor se exprimă prin investirea mijloacelor băneşti ori altor echivalente în
active pe termen lung (active nemateriale; clădiri, bijuterii, aur, obiecte de aur etc.).Investiţiile (conform SNC
25, § 10) se clasifică după următoarele criterii, care stau la baza contabilizării şi reflectării acestora în rapoartele
financiare:
1. pe tipuri (după conţinutul economic);
2. pe direcţii de investire;
3. pe termene de deţinere.
În funcţie de conţinutul economic, investiţiile se împart în:
1. cota de participaţie;
2. titluri de valoare;
3. proprietate investiţională;
4. alte investiţii financiare.
Cota de participaţie reprezintă cota capitalului statutar pe care o deţine investitorul în întreprinderea
investită. Cota de participaţie se negociază între participanţi şi se reflectă în Contractul de constituire a
întreprinderii investite.
Titlurile de valoare sunt documentele băneşti exprimate în acţiuni, obligaţiuni, cambii etc., care
certifică dreptul patrimonial al deţinătorului sau dreptul împrumutătorului faţă de emitentul acestora. Conform
paragrafului 11 din SNC 25 în componenţa titlurilor de valoarea se disting: titluri de
valoare materializate şi dematerializate, titluri de valoare recuperabile şi nerecuperabile. Titlurile de valoare
materializate reprezintă blanchetele documentelor (acţiunile, obligaţiunile). Titlurile de valoarea dematerializate
sînt prezentate sub formă de înregistrări pe conturi. Titlurile de valoare recuperabile reprezintă dreptul de
obţinere a valorii nominale a acestora şi a dobînzilor aferente, fără dreptul de proprietate (obligaţiuni, cambii
etc.). Titlurile de valoare nerecuperabile reprezintă dreptul de proprietate şi de obţinere a unei cote de profit net
al întreprinderii (acţiuni).
Conform paragrafului 8 din SNC 25 proprietatea investiţională reprezintă investiţiile în terenuri,
clădiri, care nu se utilizează şi nu se exploatează la întreprinderea-investitor sau la altă întreprindere din aceeaşi
categorie
Orice investitie cuprinde urmatoarele elemente:
-         un subiect, persoana fizica sau juridical care investeste;
-         un obiect, care cuprine obiecte sau mijloace in care se investeste;
-         un cost, reprezentand mijloace financiare  alocate investitiilor sau efortul facut de investitor;
-         efectul sau valoarea economica, rezultata in urma investitiei.
După direcţiile de investire investiţiile se subdivizează în:
 investiţii în părţi nelegate (cota de participaţie al investitorului în capitalul statutar al întreprinderii investite
nu depăşeşte 20%). Investiţiile în aceste cazuri se contabilizează în conformitate cu SNC 25 „Contabilitatea
investiţiilor”).
 Investiţii în părţi legate (cota de participaţie a investitorului în capitalul statutar a întreprinderii investite
depăşesc 20%. Întreprinderile care deţin în capitalul statutar al altor întreprinderi de la 20 pînă la 50% ţin
evidenţa conform SNC 28 „Contabilitatea investiţiilor în întreprinderile asociate”, iar peste 50% - conform SNC
27 „Rapoartele financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor în întreprinderile fiice”.
În funcţie de termenul presupus de deţinere investiţiile se împart în:
 investiţii pe termen lung (cu termenul de peste un an),
 investiţii pe termen scurt (cu termenul nu mai mare de un an).

29. Analiza aprovizionării şi asigurării întreprinderii cu resurse materiale.

Scopul unei asemenea analize este de a pune in evidenta posibilitatile pe care le are firma de a-si asigura
principalele materii prime care se consuma in mod curent in cadrul activitatii de baza si care conditioneaza
realizarea programului de fabricatie si implicit de satisfacere a cererii clientilor.
In cadrul analizei pietei de aprovizionare se urmareste: structura surselor de aprovizionare pe piete si principalii
furnizori;gradul de dependenta fata de anumiti furnizori.
In cadrul analizei pietei de aprovizionare il are un rol important resursele materiale, prin prisma unor conditii
cum ar fi:
-Cantitatea posibila de livrat intr-un interval de timp;
-Calitatea (caracterizata prin elemente specifice domeniului si materialelor);
-Conditii de transport si plata;
-Eventualele bonificatii.
30. Analiza stocurilor de materiale.
Prin natura lui, orice stoc de materiale reprezintă o mobilizare de valori,de capital. Funcţiile pe care le
îndeplinesc în procesul circulaţiei capitalului determină politica pe care o adoptă firma în gestiunea
stocurilor de materiale în care dimensiunea acestora prezintă o importanţă deosebită. Analiza stocurilor
de materiale în cadrul dat al unei firme, sub aspect metodologic vizează mai multe aspecte.
a.) Astfel o primă problemă se reflectă în evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de afaceri .
b.) Al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluţia lor faţă de un nivel considerat al acestora
(stoc normal, mediu, maxim sau orice altă categorie). Continuitatea procentului de producţie impune
existenţa stocurilor de materiale. De aceea firma trebuie să-şi stabilească limita stocurilor şi să urmărească
respectarea acestuia. Sistemele actuale de evidenţă permit ca în orice moment să fie identificate
materialele sau grupele de materiale care prezintă abateri faţă de limita stabilită.
c.) Al treilea aspect care se recomandă în analiza stocurilor se referă la „gradul de imobilizare” procedându-se
la gruparea lor în:
- stocuri normale,
- stocuri de mişcare lentă,
- stocuri fără mişcare,
- stocuri disponibile.
Încadrarea într-o grupă sau alta se face în funcţie de frecvenţa consumului calculându-se durata de

imobilizare a stocului în zile pe baza relaţiei:

în care:
S= stocul mediu anual
E= ieşirile din magazie
d.) Stocurile trebuie să asigure continuitatea procesului de producţie. Ca urmare o altă problemă în analiza

acestora se referă la rezerva în zile care se stabileşte pe baza relaţiei: unde:

S1= stoc efectiv la un moment dat
C z= consumul mediu zilnic

Dacă se formează şi stocul de siguranţă, rezervă în zile se determină după relaţia: în care: z
reprezintă echivalentul în zile a stocului de siguranţa.
Socotind stocurile normate fundamentate ca mărime şi ca interval de reconstruire, în analiză prezintă
interes modul real de formare, respectiv abaterile de la procesul normal. Un asemenea model al mişcării
stocurilor de producţie curente ( ca mărimi şi intervale diferite) se imaginează conform figurii 11. În
aprecierea unui astfel de proces de formare a stocurilor trebuie avut în vedere că S max reprezintă o
mărime medie şi, deci, abaterile apar în mod obiectiv. Problema care se pune priveşte însă frecvenţa şi
limitele abaterilor. O frecvenţă mare a abaterilor în zona S max + poate conduce la crearea de stocuri
supranormative, iar o frecvenţă mare în zona S max - la consumarea sistematică din stocurile de siguranţă
şi, implicit, la deficit de stoc.

31. Analiza eficienţei utilizării resurselor materiale în baza indicatorilor generalizatori sintetici.
În cadrul întreprinderilor au loc numeroase operaţii, care se petrec în procesul de aprovizionare şi eliberare de la
depozite în producţie. Aceste operaţii trebuie să fie efectuate în baza documentelor primare, reflectate în
registrele analitice de grupare a operaţiilor şi pe conturile contabile.
Intrarea materialelor
La intrarea materialelor întreprinderea-cumpărător primeşte documentele de însoţire a partidei de materiale
(factura fiscală sau facturii, Actul de achiziţie), certificate de calitate ş.a.).
Recepţionînd materialele magazionerul întocmeşte Bonul de primire. În cazul devierilor de la condiţiile
contractului în ce priveşte lipsurile de materiale, nerespectarea preţurilor, calităţii şi altor condiţii contractuale
de către furnizor, cumpărătorul formează o comisie de recepţie a materialelor, care întocmeşte un proces-verbal
de recepţie a materialelor, în care se indică devierile stabilite.
Pentru evidenţa sintetică a materialelor este destinat contul de activ 211 “Materiale”, la care se deschid
subconturile necesare: 2111 “Materii prime şi materiale de bază”, 2112 “Semifabricate cumpărate şi articole
de completare”, 2113 “Combustibil” ş.a. Evidenţa analitică a SMM se ţine cu ajutorul Fişei de magazie.
Ieşirea materialelor
Materialele se eliberează de la depozit pentru:
a) necesităţile de producţie a întreprinderii;
b) transmiterea altor întreprinderi prin realizarea contra mijloace băneşti, prin schimb cu alte active, sau predare
cu titlu gratuit.
Eliberarea materialelor de la depozit pentru necesităţile interne se efectuează în baza dispoziţiei de livrare a
materialelor, fişei-limită de consum iar în afara întreprinderii – în baza facturii (daca întreprinderea nu este
înregistrată ca plătitor de TVA) sau în baza facturii fiscale  (dacă întreprinderea este înregistrată ca plătitor de
TVA).
Inventarierea materialelor se efectuează de către comisia de inventariere prin întocmirea Listei de
inventariere.În cazul depistării divergenţelor dintre datele reale şi cele înregistrate în contabilitate se
întocmescBalanţe de verificare în care se determină plusurile, lipsurile şi pierderile din deteriorarea bunurilor.
Rezultatele inventarierii se examinează la şedinţa comisiei de inventariere şi se perfectează printr-un proces-
verbal, iar decizia finală privind reglementarea discordanţelor constatate se ia de către conducătorul
întreprinderii.
32. Importanţa analizei creanţelor şi a datoriilor pe termen scurt.
Componenţa În vederea realizării obiectului de activitate, întreprinderea intră în relaţii cumediul economico-
social. Astfel, pentru a-şi asigura existentul de bunurieconomice de natura activelor imobilizate, activelor
circulante sau altor bunurinecesare desfăşurării propriei activităţi, aceasta intră în relaţii de colaborare cuterţe
persoane fizice sau juridice. În procesul de aprovizionare, întreprindereacumpără bunuri economice de diverse
forme de la alte persoane juridice şi fizice,bunuri pentru care îşi creează datorii; de asemenea vinde produsul
activităţii saleîn cadrul procesului de desfacere, proces în urma căruia rezultă creanţele.
Creanţele pe termen scurt reprezintă active ale întreprinderii rezultate în urma
tranzacţiilor cu persoane juridice sau fizice, relaţii în urma cărora întreprinderea a
livrat un bun, a prestat un serviciu sau a executat o lucrare şi pentru care trebuie săprimească un echivalent
valoric sau o contraprestaţie, într-o perioadă de timp depână la un an.
Recunoaştere şi Evaluare, creanţele întreprinderii reprezintă activele financiarecreate de întreprindere prin
furnizare de bunuri sau prestare de servicii direct unuidebitor, altele decât cele ce sunt iniţiate cu intenţia de a fi
vândute imediat sau întermen scurt, care trebuie categorisite ca reţinute pentru tranzacţionare.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane fizice sau juridice(cumpărarea de bunuri, lucrări
sau servicii, utilizarea forţei de muncă, plataimpozitelor şi taxelor etc.), în care întreprinderea trebuie să
efectueze o plată sau ocontraprestaţie într-o perioadă de timp de până la un an.
Standardul National de Contabilitate 1 Prezentarea SituaţiilorFinanciare clasifică o datorie ca datorie curentă
atunci când: (1) se aşteaptă să fieachitată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii; sau (2)
esteexigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului. Datoriile comerciale trebuieclasificate ca fiind curente,
indiferent de scadenţa lor.
Creanţele şi datoriile pe termen scurt pot fi împărţite în următoarele categorii:
• creanţe şi datorii comerciale;
• creanţe şi datorii salariale;
• creanţe şi datorii sociale;
• creanţe şi datorii fiscale;
• creanţe şi datorii diverse.
Creanţele şi datoriile comerciale sunt printre posturile recomandate în structura minimală a bilanţului. Se
precizează că activele şi datoriile fiscaletrebuie prezentate separat.
. Acestea trebuie recunoscute doar atunci când întreprinderea devine partea unui contract şi, ca urmare, are
dreptul legal de a primi numerar sau, respectiv,are obligaţia legală de a plăti.
Evidenţa analitică a altor creanţe se ţine pe tipuri de debitori şi pe termene de încasare.

33. Metodele analizei aprofundate a creanţelor. ??????????????????????????????????????????

34. Analiza cheltuielilor (costurilor) relative privind obţinerea creditului comercial.

Procesul de productie si desfacere a bunurilor materiale, necesita consumuri de munca materializata si munca
vie , care in expresie valorica poarta denumirea de cheltuieli . Totalitatea cheltuielilor efectuate de in-
treprindere pentru producerea de bunuri materiale , efectuarea de lucrari si prestarea de servicii , poarta denu-
mirea de costul productiei ,lucrarilor-sau-serviciilor. .In vederea organizarii corespunzatoare a evidentei
cheltuielilor de productie si a calculatiei costurilor tre- buie cunoscute mai multe elemente , care sunt in acelasi
timp si factori importanti in organizare-contabilitati,cum-sunt: -importanta-productiei-si-destinatia-acesteia;
-cheltuielile , clasificate dupa criterii;-felurile-calculatiei; -metode-de-calculatie-a-costurilor;- ordinea de
efectuare a lucrarilor de calculatie a costurilor .Cunoasterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor are o mare
importanta pentru organizarea evidentei cheltuielilor si a calculatiei costurilor . Clasificarea cheltuielilor se face
dupa mai multe criterii , astfel : 
a) In functie de fazele mari ale circuitului mijloacelor economice din intreprindere , cheltuielile se clasifica ,
astfel : cheltuieli de aprovizionare , cheltuieli de productie , cheltuieli de desfacere .  Dupa modul de
identificare si repartizare in costul productiei , cheltuielile se clasifica in : cheltuieli directe si cheltuieli
indirecte 
Cheltuielile directe sunt acelea care se identifica de la inceput , din momentul efectuarii lor , pe obiecte de
calculatie . Cheltuielile indirecte sunt acelea care nu se identifica de la inceput pe obiecte de calculatie .
e) In functie de momentul efectuarii si cel al includerii in costul productiei , cheltuielile se impart in : cheltuieli
curente si cheltuieli efectuate in avans ( anticipate )
35. Analiza structurală şi factorială a fluxurilor mijloacelor băneşti. ????????????????????????

36. Analiza fluxurilor mijloacelor băneşti prin metoda ratelor.????????????????????????????

37. Analiza structurii costului producţiei.

Analiza prin costuri reprezintă un domeniu deosebit de important în activitatea întreprinderii, deoarece în
această zonă se produc o serie de fenomene economice legate de consumul şi utilizarea factorilor de producţie.
De modul cum se consumă şi cum se utilizează factorii de producţie depinde în mare măsură competitivitatea
produselor şi eficienţa activităţii desfăşurate. Reducerea costurilor de producţie constituie, acolo unde este
posibil, un obiectiv prioritar al oricărei întreprinderi. În acest sens, este necesară analiza detaliată a
principalelor categorii de cheltuieli care concură la formarea costurilor. Problemele prioritare ale diagnosticării
cheltuielilor vizează, pe de o parte, cheltuielile aferente veniturilor întreprinderii, în special cheltuielile de
exploatare, iar, pe de altă parte, eficienţa diferitelor categorii de cheltuieli (variabile şi fixe, directe şi indirecte,
materiale şi salariale etc.). În condiţiile economiei concurenţiale de piaţă, în mod normal, preţurile la care se
vând produsele sunt rezultatul acţiunii legii cererii şi ofertei. Menţinerea în limite normale a profitului, sau
creşterea acestuia, se află într-o strânsă dependenţă cu nivelul costurilor produselor. Tot aşa, creşterea continuă
a preţurilor de vânzare ca urmare a creşterii unor elemente ale costului produselor, constituie o consecinţă a
dezechilibrelor care se manifestă într-o economie aflată în tranziţie şi asupra căreia îşi pune amprenta în mod
nefavorabil inflaţia. Reducerea costurilor unitare, acolo unde este posibil, reprezintă un deziderat în ceea ce
priveşte creşterea competitivităţii produselor, găsirea unor noi piee de desfacere, creşterea gradului de utilizare
a capacităţii de producţie etc.
38. Analiza consumurilor la 1 leu producţie fabricată.
Consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul
obţinerii de venit. Consumurile sînt nemijlocit legate de procesul de producţie, se includ în costul producţiei
fabricate, la sfîrşitul perioadei de gestiune se raportează la producţia finită şi producţia în curs de execuţie şi nu
se iau în vedere la determinarea rezultatului financiar.
Componenţa, modul de constatare şi determinare a consumurilor şi cheltuielilor sînt reglementate de S.N.C. 3
“Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii”.
În dependenţă de modul în care consumurile se includ în costul de producţie ele se divizează în:
 consumuri directe de producţie;

 consumuri indirecte de producţie.

Consumurile directe de producţie sînt consumurile care se referă direct la un produs sau serviciu anumit şi se
clasifică în:
 consumuri directe de materiale – reprezintă valoarea materialelor consumate pentru fabricarea unui
produs anumit şi se includ direct în costul produselor;

 consumuri directe privind retribuirea muncii – reprezintă salariile muncitorilor care participă nemijlocit
la fabricarea produsului sau prestarea serviciului.

Consumurile indirecte de producţie sînt consumurile aferente deservirii şi conducerii secţiilor de producţie nu
pot fi incluse direct în costul produselor fabricate, serviciilor prestate din motiv că, pe parcursul perioadei de
gestiune nu se cunoaşte ce parte din aceste consumuri revine fiecărui tip de producţie fabricat, serviciu prestat.
Aceste consumuri se repartizează la sfîrşitul perioadei de gestiune în costul producţiei fabricate, serviciilor
prestate în funcţie de o anumită bază de repartizare aleasă de întreprindere, care se indică în politica de
contabilitate a acesteia.
Consumurile indirecte de producţie sînt de două tipuri:
 consumuri indirecte de producţie variabile – sînt acele consumuri volumul cărora depinde de volumul de
producţie. De exemplu: salariul muncitorilor auxiliari, valoarea materialelor consumate pentru
necesităţile subdiviziunilor de producţie etc. Consumurile de producţie se includ în costul de producţie
în sumă totală.

 consumuri indirecte de producţie constante – reprezintă consumurile volumul cărora nu depinde sau
depinde neesenţial de volumul de producţie, cum ar fi: consumul de energie electrică folosită pentru
iluminarea secţiilor, consumul efectuat pentru încălzirea secţiei de producţie, consumuri privind paza
secţiilor de producţie etc. Aceste consumuri se includ în costul producţiei fabricate, serviciilor prestate
în funcţie de gradul de utilizare a capacităţii normative de producţie. Capacitatea normativă de producţie
reprezintă volumul mediu pe care este în stare să-l producă întreprinderea în condiţii de activitate
normală, ţinînd cont de pierderile de capacităţi, rezultate în urma lucrărilor tehnice de planificare. În
cazul în care volumul efectiv de producţie este egal sau depăşeşte capacitatea normativă de producţie
consumurile indirecte de producţie constante se includ în costul produselor fabricate, serviciilor prestate
în sumă totală. În caz contrar consumurile indirecte de producţie constante se includ în costul producţiei
fabricate, serviciilor prestate în limita gradului de îndeplinire a capacităţii de producţie. Suma
consumurilor indirecte de producţie rămasă se trece la cheltuielile perioadei şi nu influenţează asupra
costului produselor fabricate, serviciilor prestate.

39. Analiza consumurilor directe în costul producţiei.

Analiza costurilor pe produse implică următoarele etape:
- stabilirea produselor care vor fi supuse analizei. De regulă, vor fi cercetate cu prioritate produsele la
care s-au depăşit costurile planificate sau normate. Aceasta nu exclude şi produsele la care s-au obţinut
economii pentru a generaliza experienţa pozitivă:
- analiza situaţiei generale a costurilor pe produse, pe baza dinamicii în raport de perioadele anterioare şi de
plan:
- explicarea modificării costului pe fiecare produs prin prisma articolelor de calculaţie, stabilindu-se
contribuţia absolută şi procentuală totală a fiecărui articol de calculaţie, la modificarea totală a costului pe
produs
- analiza fiecărui articol de calculaţie prin prisma factorilor direcţi şi indirecţi de influenţă
1) Astfel modificarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele directe se explică prin:

a) Influenţa consumurilor specifice

b) Influnţa preţului materialelor
2) Cheltuielile cu salariile directe sunt dependente de timpul de muncă consumat pe unitate de produs (t) şi
salariul mediu pe unitate de timp (sh). Deci, se explică prin influenţa:

a) - timpului de muncă
unde:

Iw = indicele productivităţii muncii este calculat pe baza relaţiei

b) - salariului mediu orar

3) Cheltuielile indirecte , fiind repartizate pe bază de chei de repartiţie, sanaliza prin prisma modificării:

a) - volumului producţiei, influenţa căruia se determină pe baza relaţiei: unde:

b) - sumei absolute a cheltuielilor indirecte:

NOTĂ: În cazul când comparaţia se face cu costul normat, în toate relaţiile, costul antecalculat se va înlocui
cu nivelul normat. Identificarea unor noi rezerve de reducere a costurilor trebuie făcută în legătură cu
ponderea diferitelor categorii de cheltuieli şi de dependenţa lor faţă de volumul producţiei. Astfel, pentru
cheltuielile fixe pe unitate de produs (deci variabile în sumă absolută), materii prime, salarii directe, este
necesară o analiză tehnico – economică a tuturor categoriilor de consumuri. În ceea ce priveşte
cheltuielile indirecte, care în general sunt variabile pe unitate de produs, pot fi micşorate prin
optimizarea volumului de producţie (evident trebuie să se ţină seama de: existenţa resurselor materiale,
capacitatea de producţie şi posibilităţile de desfacre). În teoria şi practica economică, poate fi pusă
problema influenţei variaţiei volumului de activitate (grad de folosire a capacităţii) asupra costului unitar.
40. Analiza consumurilor indirecte în costul producţiei.
Analiza costurilor pe produse implică următoarele etape:
- stabilirea produselor care vor fi supuse analizei. De regulă, vor fi cercetate cu prioritate produsele la
care s-au depăşit costurile planificate sau normate. Aceasta nu exclude şi produsele la care s-au obţinut
economii pentru a generaliza experienţa pozitivă:
- analiza situaţiei generale a costurilor pe produse, pe baza dinamicii în raport de perioadele anterioare şi de
plan:
- explicarea modificării costului pe fiecare produs prin prisma articolelor de calculaţie, stabilindu-se
contribuţia absolută şi procentuală totală a fiecărui articol de calculaţie, la modificarea totală a costului pe
produs
- analiza fiecărui articol de calculaţie prin prisma factorilor direcţi şi indirecţi de influenţă
1) Astfel modificarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele directe se explică prin:

a) Influenţa consumurilor specifice

b) Influnţa preţului materialelor
2) Cheltuielile cu salariile directe sunt dependente de timpul de muncă consumat pe unitate de produs (t) şi
salariul mediu pe unitate de timp (sh). Deci, se explică prin influenţa:

a) - timpului de muncă
unde:
Iw = indicele productivităţii muncii este calculat pe baza relaţiei

b) - salariului mediu orar

3) Cheltuielile indirecte , fiind repartizate pe bază de chei de repartiţie, sanaliza prin prisma modificării:

a) - volumului producţiei, influenţa căruia se determină pe baza relaţiei: unde:

b) - sumei absolute a cheltuielilor indirecte:

NOTĂ: În cazul când comparaţia se face cu costul normat, în toate relaţiile, costul antecalculat se va înlocui
cu nivelul normat. Identificarea unor noi rezerve de reducere a costurilor trebuie făcută în legătură cu
ponderea diferitelor categorii de cheltuieli şi de dependenţa lor faţă de volumul producţiei. Astfel, pentru
cheltuielile fixe pe unitate de produs (deci variabile în sumă absolută), materii prime, salarii directe, este
necesară o analiză tehnico – economică a tuturor categoriilor de consumuri. În ceea ce priveşte
cheltuielile indirecte, care în general sunt variabile pe unitate de produs, pot fi micşorate prin
optimizarea volumului de producţie (evident trebuie să se ţină seama de: existenţa resurselor materiale,
capacitatea de producţie şi posibilităţile de desfacre). În teoria şi practica economică, poate fi pusă
problema influenţei variaţiei volumului de activitate (grad de folosire a capacităţii) asupra costului unitar.
41. Analiza structurii cheltuielilor întreprinderii pe feluri de activităţi.
Cheltuielile, ca expresie a consumului de resurse, joaca un rol determinant în aprecierea performantelor
întreprinderii, evidentiind capacitatea managerilor de a sesiza cele mai bune alegeri si utilizari ale resurselor,
asigurând eficienta si competitivitatea activitatii. La baza mecanismelor de formare a rezultatelor stau atât
cheltuielile ca volum, structura si dinamica diferitelor categorii de consumuri, cât si presiunile mediului
concurential. Principala sursa informationala utilizata în analiza cheltuielilor o constiutie contabilitatea. Pentru
evaluarea consumului de resurse la nivelul întreprinderii, a eficientei eforturilor acesteia se apeleaza la
contabilitatea financiara, la informatiile furnizate de situatiile financiare anuale. Analiza eficientei la nivel de
entitate: produs, serviciu, activitate, structura organizatorica, implica apelarea la informatii analitice, furnizate
de contabilitatea de gestiune. Planificarea si controlul activitatii, prin analize de tip realizat-prevazut vizând
gestiunea costurilor, necesita informatii bugetare.
Contul de profitşi pierdere permite stabilirea rezultatului final alactivităţii întreprinderii prin comensurarea
veniturilor cu cheltuielile pe tipuri deactivităţi: deexploatare, financiare, extraordinare. Cheltuielile  de
exploatare reflectă consumurile efectuate pentru realizareaobiectului de activitateşi cuprind: cheltuielile cu
materiile primeşi materialeleconsumabile, cu obiectele de inventar consumate, cheltuielile privind
mărfurile,cheltuielile cu personalul,alte cheltuieli deexploatare (cheltuieli privind prestaţiile externe, cheltuieli
cu alte impozite, taxeşivărsăminte asimilate, cheltuieli cu despăgubiri, donaţiişi activele cedate), ajustăriprivind
provizioanele pentru riscurişi cheltuieli.b) Cheltuielilefinanciare  includ pierderile de creanţe legate de
participaţii,diferenţe nefavorabile de curs valutar, cheltuieli privind investiţii financiarecedate, dobânzile privind
exerciţiul financiar în curs, sconturile acordate clienţilor,ajustarea valorii imobilizărilor financiareşi a
investiţiilor financiare deţinute caactive circulante.c) Cheltuielile extraordinare nu sunt legate de activitatea
curentă normalăşi cuprind calamităţileşi alte evenimente extraordinare.
42. Analiza costului la 1 leu venit din vânzări.
La baza analizei costului producţiei marfă stîă indicatorul generalizator de eficienţă – cheltuieli la 1 leu
producţie marfă, care se calculă:= (Cheltuieli totale/VPM)x100bani
Conform datelor obţinute se poate constata, că la întreprinderea analizată, cheltuieli la 1leu PM s-au redus faţă
de nivelul programat cu 1,8lei, ceea ce nu este un factor pozitiv. Acest rezultat a fost obţinut sub influienţa
factorilor:
• Modificarea structurii şi sortimentului, producţia marfă a contribuit la majorarea cheltuielilor respective cu
0,29bani (factor cu influienţa negativă);
• Modificarea nivelului de cheltuieli a contribuit la reducerea cheltuielilor la 1leu producţie marfă, cu 0,43bani,
ceea ce e meritul întreprinderii;
• Modificarea preţurilor la resursele materiale a contribuit la reducerea cheltuielilor cu 0,94bani (este un factor
neutru)
43. Analiza cheltuielilor perioadei.
Cheltuielile reprizintă chiltuielile i pierderile ( daunele ) care apar în rezultatul activităţii
economico-financiare i nu sînt legate nemijlocit de procesul de producţie. Spre deosebire de
consumuri, cheltuielile nu se includ în costul produselor ( serviciilor ), se reflectă în raportul
privind rezultatele financiare i se scad din venituri la determinarea profitului ( pierderii ) al
perioadei de gestiune.
Cheltuielile au loc la întreprinderile cu toate tipurile de activităţi. În funcţie de direcţiile
efectuării, acestea se subdivizează în tre grupe:
1. Cheltuieli ale activităţii operaţionale.
2. Cheltuieli ale activităţii neoperaţionale.
3. Cheltuieli privind impozitul pe venit
44. Analiza factorială a rezultatului din activitatea operaţională.
Prin solduri intermediare ale gestiunii înţelegem principalii indicatori economico- financiari stabiliţi pe
baza datelor din Contul de Profit sau Pierdere, cu ajutorul cărora se caracterizează modul de folosire a
resurselor materiale, financiare şi umane ale firmei. Un sold intermediar al gestiunii este diferenţa dintre două
valori. Prin scăderi succesive se obţin indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei (unii se
regăsesc ca atare în Contul de Profit sau Pierdere, iar alţii se determină în situaţia S.I.G.). Soldurile
intermediare ale gestiunii se prezintă într-un tablou care, în esenţă este o altă modalitate de prezentare a contului
de rezultate.
Analiza soldurilor intermediare de gestiune, se poate realiza pe baza:
- modificărilor absolute;
- indicilor cu bază fixă, în lanţ şi medii;
- ritmurilor cu bază fixă, în lanţ şi medii;
- metodei ratelor;
- metodei substituirilor în lanţ.
Indicatorii din tabloul soldurilor intermediare ale gestiunii impun unele precizări, şi anume:
Marja comercială (Mc) este un indicator utilizat de către întreprinderile care vând mărfurile în starea în
care au fost cumpărate. Analiza factorială a marjei comerciale, poate fi efectuată cu ajutorul următorului
model:

în care:
D -cifra de afaceri din vânzări de mărfuri sau valoarea desfacerilor de mărfuri;
C - rata medie a marjei comerciale sau cota medie de adaos comercial;
gi - structura vânzărilor pe grupe de mărfuri sau sectoare de activitate;
ci - cota de adaos comercial pe grupe de mărfuri sau sectoare de activitate.
Sistemul de factori, se prezintă astfel:

Excedentul (deficitul) brut al exploatării (E.B.E.), reprezintă fluxulpotenial de disponibilităţi degajat de

ciclul de exploatare şi se determină deducândcheltuielile monetare din exploatare din veniturile monetare
aferente ecesteiactivităţi. Veniturile monetare din exploatare sunt formate din vânzările de mărfuri şi
subvenţiile de exploatare, în timp ce cheltuielile monetare din exploatare cuprindacele categorii de
cheltuieli care presupun plăţi imediate sau la termen(consumurile provenind de la terţi, cheltuieli cu
impozite, taxe şi vărsămintea similate şi cheltuielile cu personalul). Excedentul brut al exploatării este
utilizat în procesul de analiză pentruefectuareade comparaţii, în dinamică şi în spaţiu, cu rezultatele
firmelor care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu. Comparativ cu ceilalţi indicatori utilizaţi în
procesul de analiză, excedentul brut al exploatării prezintă avantajul că nu este influenţat de sistemul de
amortizare practicat, de politica de constituire a provizioanelor, de politica financiară (gradul deîndatorare) şi
fiscală (sistemul de impozitare a profitului), precum şi de politica de distribuire a dividendelor.
45. Analiza factorială a profitului brut.
Luând în considerare diversitatea de forme sub care se prezintă profitul la nivel de întreprindere, analiza
factorială a acestuia poate fi aprofundată având în vedere următoarele categorii de rezultate:
- rezultatul brut al exerciţiului,
- rezultatul exploatării;
- rezultatul aferent cifrei de afaceri.
Expresie a rentabilităţii, masa profitului constituie rezultatul financiar pozitiv care exprimă eficienţa activităţii
productive a întreprinderii. Ca valoare pozitivă rezultată din procesele economice sau financiarmonetare care au
loc în cadrul unei întreprinderi, profitul poate fi analizat, atât din punct de vedere structural, cât şi
factorial.Analiza structurală a profitului are rolul de a evidenţia ponderea şi dinamica rezultatelor aferente celor
trei categorii de activităţi care se desfăşoară în cadrul unei întreprinderi: de exploatare, financiară şi
excepţională. Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului (profit brut sau pierdere), se poate efectua pe
baza următoarei scheme:

O altă posibilitate de analiză structurală a rezultatului brut al exerciiului este

următoarea:

46. Analiza rentabilităţii. Analiza rentabilităţii economice.

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor
de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora. Rentabilitatea este una din formele cele mai
sintetice de exprimare a eficienţei întregii activităţi economico-financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor
mijloacelor de producţie utilizate şi a forţei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare,
producţie şi vânzare. Eficienţa economică este o categorie economică mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. În
acest sens menţionăm şi următoarea afirmaţie “eficienţa economică reprezintă cea mai generală categorie care
caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv,
consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau
neintrate în circuitul economic” .Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de
indicatori:profitul şi ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul
în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata rentabilităţii (indicator
al mărimii relative a rentabilităţii).
Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice (capitalul)
angajate pentru obţinerea acestuia. În calculul ratei rentabilităţii economice, la numărător se poate utiliza
rezultatul exploatării sau excedentul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice totale (activul
total) sau o parte a acestora. Rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară(gradul de
îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de elementele excepţionale. Rata rentabilităţii
economice, se poate stabili astfel: Re = (Profit net/Active total)e x 100 sau Re = (Rezultatul brut din
exploatare/Active totale) x 100
47. Analiza rentabilităţii financiare.
Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri în calitatea lor de surse de finanţare a
activităţii întreprinderii și reflectă gradul de remunerare a capitalului investit într-o întreprindere de către
proprietari. Circumscris sferei de cuprindere a capitalurilor, proprii şi permanente, analiza ratei rentabilităţii
financiare se pliază acestei structurări:
- Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii Rf =( Pr ofit net: Capitalurile proprii ) ×100
Acest indicator măsoară în mărime relativă remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport, sau a
profitului net lăsat la dispoziţia firmei pentru autofinanţare. Rata în cauză, reflectă corelaţia dintre profitul net,
ca venit al acţionarilor şi capitalurile proprii ale întreprinderii.
- Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent Rfp =( Pr ofitul brut: Capitalurile proprii) ×100
Pb - profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a impozitului pe profit;
Capitalul permanent este format din capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi datoriile pe
termen mediu şi lung. Utilizarea ratei rentabilităţii financiare a capitalului permanent are rolul de a evidenţia
corelaţia dintre capitalul permanent şi profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a
impozitului pe profit.
48. Analiza structurii activelor întreprinderii.
Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea i urmărirea evoluiei ponderii diferitelor elemente
patrimoniale de activ i de pasiv. Metoda de analiză recomandată este metoda ratelor. Analiza se realizează
pe baza datelor din activul bilanului patrimonial. Valorile ratelor de structură a activului sunt influenate
de caracteristicile tehnice, economice i juridice ale activităii întreprinderii. Principalele rate de caracterizare a
structurii activului sunt:

a) rata generală a activelor imobilizate:

Această rată măsoară ponderea activelor imobilizate în patrimoniul total al întreprinderii.
Coninutul diferit al componentelor activelor imobilizate justifică utilizarea i a unor rate complementare:
a1) Rata imobilizărilor necorporale:
Mărimea acestui indicator reflectă ponderea activelor intangibile (brevete, licene, mărci, fond comercial
etc.) în cadrul patrimoniului firmei. În întreprinderile româneti imobilizările necorporale dein o pondere
foarte redusă. În alte ări, ponderea activelor necorporale este importantă, de exemplu în S.U.A. unde
ponderea valorii activelor necorporale este cuprinsă între 40% i 80% din valoarea de înlocuire a firmelor.
Ponderea activelor necorporale în valoarea de piaă a unor firme foarte cunoscute este foarte mare, de
exemplu: 94% la Microsoft, 96% la Coca-Cola, 84% la Intel i 82% la General Electric).

a2) rata imobilizărilor corporale:

Această rată reflectă ponderea capitalurilor fixe în cadrul patrimoniului întreprinderii. Ea înregistrează
valori foarte mari în cazul firmelor care folosesc o infrastructură importantă sau echipamente costisitoare
(producerea i distribuia de energie, transporturi etc.). De asemenea, ia valori ridicate în industria grea, în
activităile ce presupun importante investiii imobiliare (industria hotelieră) sau funciare (exploataiile
agricole). Mărimea acestei rate este influenată i de politica de amortizare practicată de întreprindere.

a3) rata imobilizărilor financiare:

Această rată reflectă intensitatea legăturilor i relaiilor financiare pe care firma analizată le-a stabilit cu
alte firme cu ocazia operaiilor de cretere externă (participaii, investiii de portofoliu, credite acordate etc.).
Rata ia valori foarte ridicate în cazul holdingurilor al căror obiect de activitate îl constituie gestionarea unui
portofoliu de participaii. Rata ia valori foarte scăzute la firmele mici i la cele puin axate pe o politică de

investiii financiare. b) rata activelor circulante:

Reflectă ponderea activelor circulante în totalul mijloacelor economice ale întreprinderii.Ca rate
complementare se recomandă a fi stabilite:

b1) rata stocurilor:

Această rată ia valori ridicate în cazul firmelor cu activitate de producie, cu ciclu lung de fabricaie, precum i
în cazul firmelor cu specific de distribuie de bunuri materiale. Rata ia valori foarte reduse la firmele cu
specific de prestare de servicii.
b2) rata creanelor comerciale:
Rata reflectă importana portofoliului de creane comerciale în cadrul patrimoniului. Ea este influenată de
durata în care se fac plăile de către clieni i de specificul activităii desfăurate. Această rată ia valori ridicate
în cazul întreprinderilor industriale i înregistrează valori scăzute la firmele care vin în contact direct cu o
clientelă ce plătete în numerar.

b3) rata trezoreriei:

Mărimea acestei rate trebuie analizată cu circumspecie datorită faptului că disponibilităile suferă modificări
de mare amplitudine pe perioade scurte. Rata are o valoare informaională scăzută deoarece nu totdeauna o
pondere ridicată a disponibilităilor în totalul activului semnifică o activitate bună a firmei.
c) rata cheltuielilor în avans, pune în evidenă direcionarea resurselor financiare ale întreprinderii în
perioada curentă pentru obinerea unor beneficii în

perioada următoare.
49. Analiza activelor nete. Analiza activelor curente nete.
Analiza activelor curente cuprinde aprecierea dinamicii lor în comparaţie cu evoluţia cifrei
deafaceri. Totodată se examinează modificările în structură din punctul de vedere al principalelor elemente
componente ale mijloacelor circulante. În acest context se determină rata stocurilor demărfuri şi
materialeCaracterizarea situaţiei patrimoniale ale întreprinderii nu este completă fără analiza activelor nete, care
se determină în baza formulei: Active nete (patrimoniu net) = Total active (valuta bilanţului) - Total datorii
pe termenlung şi scurt.
Analiza activelor curente cuprinde aprecierea dinamicii lor în comparaţie cu evoluţia cifrei
deafaceri. Totodată se examinează modificările în structură din punctul de vedere al principalelor elemente
componente ale mijloacelor circulante. În acest context se determină rata stocurilor demărfuri şi
materialeCaracterizarea situaţiei patrimoniale ale întreprinderii nu este completă fără analiza activelor nete, care
se determină în baza formulei: Active nete (patrimoniu net) = Total active (valuta bilanţului) - Total datorii
pe termenlung şi scurt.
50. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii.
Pentru ca un agent economic să-i desfăoare activitatea în mod fluent este necesar să dispună în permanenă de
resurse băneti (lichidităi) care să asigure capacitatea efectuării plăilor la termenele scadente. Sau, cu alte
cuvinte, prin lichiditate se înelege proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani. În
practica de analiză economico-financiară se utilizează următorii indicatori ai ratei lichidităii:
a) Rata lichidităii curente (Lichiditatea generală) reprezintă capacitatea activelor curente de a face faă
datoriilor curente ale întreprinderii:
RLC = (Active curente / Datorii curente) x 100;
RLC [150, 200%]
Active curente = Active circulante + Cheltuieli în avans
Datorii curente = Datorii pe termen scurt + Venituri în avans
b) Rata lichidităii reduse (intermediare) evideniază capacitatea activelor curente, mai puin stocurile de a
face faă datoriilor curente ale întreprinderii:
RLR = (Active curente- stocuri / Datorii curente) x 100;
RLR [80, 100%]
c) Rata lichidităii imediate (efective) măsoară gradul în care trezoreria acoperă datoriile scadente:
RLI = (Trezorerie / Datorii curente) x 100;
RLI [50, 100%]
Se precizează, că trezoreria, este constituit din: cecuri de încasat; conturi la bănci în lei; conturi la bănci în
valută; sume în curs de decontare; casa în lei; casa în valută; timbre fiscale i potale; tichete i bilete de
călătorie; acreditive în lei; acreditive în valută; avansuri de trezorerie i alte valori.
La fel ca i în cazul indicatorilor care dimensionează nivelul relativ al lichidităii, indicatorii de
solvabilitate-îndatorare se calculează pe baza informaiilor sintetizate în bilanul contabil sau în situaia
patrimoniului. În principiu, prin solvabilitate se înelege capacitatea unui agent economic de a-i onora la
scadenă obligaiile asumate faă de creditorii săi. În mod concret însă această capacitate este interpretată
prin posibilitatea agentului economic de a face faă cu totalul activelor de care dispune oricăror obligaii de
plată i rambursării de datorii. O formă generală a nivelului relativ de solvabilitate-îndatorare, pe care îl
înregistrează un agent economic, este dată de una din următoarele forme ale aceleai expresii indicative:

Existena unei mărimi subunitare a indicatorului formalizat prin relaia “a)” reflectă capacitatea agentului
economic de acoperire financiară a datoriilor cu activele de care dispune, în timp ce un nivel
supraunitar exprimă incapacitatea acestuia de a-i îndeplini obligaiile de achitare a datoriilor prin prisma
activelor totale înscrise la un moment dat în bilansau în situaia activelor, datoriilor i capitalurilor
proprii. Indicatorii care exprimă gradul de solvabilitate-îndatorare pot fi individualizai în două subgrupe
formale, astfel:
a) Indicatori ai solvabilităii:
a1) Rata solvabilităii = (Datorii totale / Capitaluri proprii) x 100
RLI [80, 180%]
Uneori se aplică i o relaie de calcul cu o semnificaie extinsă la datoriile curente denumită “Rata solvabilităii
generale”,
a2) Rata solvabilităii generale = (Total active / Datorii curente) x 100
Rata solvabilităii a1) exprimă măsura procentuală a proporiei sumei datoriilor totale în capitalurile
proprii, în timp ce Rata solvabilităii a2) dimensionează proporia în care activele totale asigură
acoperirea financiară a datoriilor curente.
b) Indicatori ai îndatorării
Rata îndatorării (Rata datoriilor), poate fi determinată în următoarele variante:

b1)
b2) Rata autonomiei financiare totale pune în evidenă gradul în care întreprinderea poate face faă
obligaiilor de plată.

Indicatorii de solvabilitate-îndatorare se exprimă de obicei procentual i se consideră ca având un nivel

care confirmă o stare financiară consolidată atunci când mărimea lor se situează sub limita de 30-40%.
Mărimea “Ratei autonomiei financiare”, este considerată ca fiind foarte bună atunci când nu depăete 30%. În
timp ce rata datoriilor b1) este acceptată ca fiind de o mărime care confirmă în mod practic că nu există
riscul de a intra în incapacitate de plată, atunci când are o expresie cifrică situată sub 40%. Pentru
indicatorul denumit “Rata autonomiei financiare” se recurge uneori i la o altă formă de calcul care
dimensionează proporia capitalurilor proprii în capitalurile permanente sau, în resursele financiare
permanente, astfel,

Referitor la această modalitate de calcul a ratei autonomiei financiare, notată cu indicativul b2)*, se
precizează că diferena dintre capitalurile permanente (resursele financiare permanente) de la numitorul
raportului i capitalurile proprii de la numărător este formată din următoarele elemente financiare: datoriile ce
trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an i subveniile pentru investiii. În aceste condiii expresia b2)* a
ratei autonomiei financiare este cu atât mai bună cu cât are o mărime mai apropiată de unitate (100%) i
respectiv, proporia elementelor care difereniază cele două tipuri de capitaluri, în capitalurile permanente,
este mai redusă. Sau, altfel spus, cu cât datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an sau
subveniile pentru investiii, au o valoare mai redusă, cu atât autonomia financiară a agentului economic
este mai consolidată. O informaie utilă este dată i de indicatorul care compară totalul dobânzilor datorate
aferente împrumuturilor contractate, la nivelul unui an, cu capitalurile proprii, astfel:
 De asemenea, un indicator cu semnificaie practică de cunoatere a gradului de acoperire a dobânzilor
de plătit la un moment dat, pentru toate creditele contractate, din rezultatul exploatării este următorul:

Valoarea minimă, considerată ca limită optimă, pentru indicatorul “Capacitatea de acoperire a dobânzii”
este de 2. În practică însă, mărimea capacităii de acoperire a dobânzii, pe seama rezultatului din
exploatare, se situează de foarte multe ori la nivelul critic de 1, ceea ce atenionează asupra unei activităi
economice cu slabe performane financiare, în timp ce o mărime subunitară a acestui indicator este
foarte periculoasă, exprimând o situaie financiară dificilă determinată de contractarea unui volum de
credite care depăete posibilităile de plată a dobânzilor aferente, calitatea managementului financiar este
în acest caz deficitară i se impune o reconsiderare a echipei manageriale.
51. Analiza tabelelor analitice şi graficelor ce caracterizează dinamica indicatorilor economici.
??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

52. Aplicarea metodei coeficienţilor, indicilor, mărimilor medii, diferenţelor absolute şi substituţiei în
lanţ la analiza activităţii economice a unităţilor economice.
Indicii statistici reprezinta un instrument de cunoastere folosit nu numai de specialisti dar si de amatori in ale
statisticii cu cea mai larga utilizare. Patrunderea indicilor in folosinta cotidiana a omului modern se explica
partial prin faptul ca informatia furnizata de un indice statistic este foarte concisa si usor de inteles. La aceasta
se adauga si faptul ca exista impresia ca oricine se pricepe la calcule aritmetice stie si statistica.Problematica
construirii indicilor statistici este deosebit de complexa iar posibilitatile de cunoastere oferite sunt foarte
diverse. Mediile sunt, de asemenea, indicatori derivati dar care exprima ceea ce este tipic, comun si general in
configuratia fenomenelor, exprima intr-o maniera abstracta tendinta centrala de grupare a nivelurilor individuale
catre un nivel de sinteza denumit marime medie. Media poate substitui nivelurile individuale pe care le
sintetizeaza deoarece este o valoare mai mult sau mai putin reprezentativa in functie de gradul de omogenitate
al colectivitatii supuse cercetarii. Mediile sunt, de asemenea, indicatori derivati dar care exprima ceea ce este
tipic, comun si general in configuratia fenomenelor, exprima intr-o maniera abstracta tendinta centrala de
grupare a nivelurilor individuale catre un nivel de sinteza denumit marime medie. Media poate substitui
nivelurile individuale pe care le sintetizeaza deoarece este o valoare mai mult sau mai putin reprezentativa in
functie de gradul de omogenitate al colectivitatii supuse cercetarii.
53. Întocmirea tabelelor analitice, analiza mărimii şi structurii producţiei marfa, nivelului de
specializare şi intensificare.???????????????????????????????????????

54. Analiza resurselor funciare ca parte componenta a patrimoniului întreprinderii.

Continuitatea vietii pe Pamant din cele mai vechi timpuri si pana in prezent este conditionata de existenta si
rezervele de resurse naturale care stau la baza dezvoltarii social-economice a oricarui stat. Bunastarea si
prosperarea unei natiuni este in stransa legatura cu resursele naturale de care dispune sau, mai bine – zis, pe care
le poate consuma.
Pana la sfarsitul primei jumatati a secolului trecut aproape ca nu existau temeri in privinta rezervelor de resurse
naturale necesare pentru asigurarea unui nivel de viata decent pentru toata populatia de pe glob.
Cresterea demografica vertiginoasa din a doua jumatate a secolului XX, cand numai in 50 de ani populatia
globului practic s-a dublat, a schimbat atitudinea fata de resursele naturale. Drept rezultat, inca in anii ’70 a
aparut teoria dezvoltarii durabile. Principiul dezvoltarii durabile impune un stil de gestiune si gospodarire a
resurselor naturale care trebuie sa satisfaca necesitatile vitale de moment ale societatii si sa creeze conditiile de
existenta pentru generatiile viitoare. In acest sens activitatile sunt desfasurate pe doua directii principale:
a) utilizarea rationala a resurselor naturale prin implementarea de tehnologii de prelucrare a lor care genereaza
mai putine deseuri
b) inlocuirea unor resurse naturale traditionale cu resurse naturalenetraditionale (cum ar fi energia vantului,
energia solara etc.)
La moment insa, dezvoltarea directiei a doua in majoritatea statelor lumii este aproape la nivel embrionar, de
aceea astazi accentul se pune astazi pe utilizarea rationala a resurselor naturale.
In conditiile tarii noastre, care dispune de o gama foarte saraca de rezerve de resurse naturale, utilizarea
rationala a acestora devine un imperativ al timpului.
Principalele resurse naturale ale Republicii Moldova conform clasificarii date in Legea cu privire la resursele
naturale sunt:
- resursele naturale renovabile: pamantul; padurile; apele de suprafata si subterane; apele raurilor, lacurilor,
acumularilor, canalelor; flora si fauna.
- resursele naturale nerenovabile: petrolul, gazele naturale, substantele minerale utile solide.
La modul general acestea se reduc la patru componente de baza: pamantul, apa, padurile si zacamintele de
substante minerale utile.
In legatura cu reforma ramurilor economiei nationale, necesitatea schimbarii atitudinii fata de utilizarea
resurselor naturale si promovarea unei politici de dezvoltare social-economica compatibile cu mediul
inconjurator s-a pus problema elaborarii Strategiei nationale si Planului de actiune in domeniul conservarii si
utilizarii rationale a resurselor naturale ale Republicii Moldova prezentata spre examinare Guvernului
Republicii Moldova, septembrie 2002.
Resursele funciare si de sol
Fondul funciar al Republicii Moldova constituie 3384,3 mii ha. Suprafata terenurilor cu destinatie agricola
constituie 2543,6 mii ha (75,2%), inclusiv: terenuri arabile – 1820,7 mii ha, plantatii pomi-viticole – 334,9 mii
ha, fanete si pasuni – 381,6 mii ha, parloage – 6,4 mii ha. Padurile, crangurile si tufarisurile ocupa 422,9 mii ha
(12,5 %). Astfel, suprafetele supuse lucrarilor intensive ocupa aproape 66 % din suprafata tarii si circa 85 % din
suprafata terenurilor agricole.
Solurile principale sunt cernoziomurile, care ocupa o suprafata de 2363,2 mii ha sau 75% din suprafata fondului
funciar.
Criza economica si reforma funciara au condus la intensificarea procesului de degradare a solurilor. Degradarea
solurilor se exprima prin deteriorarea lor fizica, chimica si biologica. Fondul funciar privatizat a Repartizarea
cotelor fara o organizare antierozionala a terenurilor, amplasarea lor de-a lungul pantelor, gospodarirea pe
terenuri agricole mici si altele n-au permis detinatorilor de terenuri sa efectueze masurile de protectie,
ameliorare si utilizare durabila a solurilor.
Recuperarea potentialului regenerativ al solurilor, dupa cum arata experienta unor tari avansate, este posibila. O
noua abordare a agriculturii, focalizata pe dezvoltarea tehnologiilor adecvate mediului natural, poate asigura un
randament durabil si chiar micsora costurile de productie.
Pana la efectuarea reformei funciare invelisul de sol a fost studiat in diferite scopuri. In prezent rezultatele
acestor studii nu permit gestionarea corecta si utilizarea rationala a fondului funciar. Sunt necesare studii
pedologice si agrochimice dupa o metoda speciala pentru crearea sistemului informational computerizat al starii
calitatii solurilor si efectuarea lucrarilor de evaluare, vanzare-cumparare, punere in gaj, consolidare si utilizare
durabila a terenurilor.
Peste 750 mii ha (30,5%) sunt terenuri erodate, iar alte peste 100 mii ha - puternic erodate. Din cauza eroziunii
anual se pierd 26 mln. tone de sol fertil si 600 mii tone de humus.
Restabilirea acestor pierderi din sol poate fi obtinuta prin incorporarea ingrasamintelor chimice minerale si
organice. Daca in anii 1990-1991 se incorporau cate 180-190 mii tone de ingrasaminte minerale, in prezent ele
se utilizeaza in volum nu mai mare de 8-9 mii tone, iar cele organice mai mult se arunca pe malurile raurilor si
rapelor, in fasii forestiere si pe marginea drumurilor.
Situatia se agraveaza din cauza ca in procesul de privatizare cotele de teren au fost repartizate si de-a lungul
pantelor, plus la aceasta nu intotdeauna sunt respectate tehnologiile de prelucrare a solurilor.
Peste 50 mii ha sunt supuse proceselor de ravenizare. Alunecarile de teren au loc mai frecvent pe pantele
despadurite. In ultimii ani procesele de alunecari active a terenurilor au fost semnalate pe o suprafata de circa 7
mii ha.
Cele mai mari suprafete de terenuri cu alunecari active sunt in sectoarele Hancesti (2314 ha), Calarasi (2018
ha), Ungheni (1554 ha), Telenesti (1071 ha), Soroca (766 ha), Glodeni (471 ha), Rascani (345 ha).
Obiectivele de baza in acest domeniu sunt:
• Conservarea si restabilirea solurilor, prevenirea si stoparea proceselor de degradare a lor.
• Mentinerea si majorarea fertilitatii solurilor.
Actiuni de ameliorare a situatiei:
• Efectuarea lucrarilor agricole cu impact redus asupra mediului.
• Stimularea restabilirii fasiilor forestiere de protectie si aplicarea masurilor antierozionale, definirea clara a
responsabilitatilor agentilor economici pentru restabilirea fertilitatii.
• Reglementarea pasunatului.
Pentru stoparea si diminuarea proceselor de degradare a solurilor au fost elaborate si aprobate:
- Programul national de actiuni pentru combaterea desertificarii.
- Programul national de valorificare a deseurilor de productie si menajere.
Se afla in stadiu de definitivare:
1. Programul complex de valorificare a terenurilor noi si de sporire a fertilitatii solului;
2. Legea privind protectia solurilor.
Fiind constienti de faptul ca nu putem modifica relieful nostru capricios, invelisul de sol variat, plaiul nostru in
genere, nu ne ramane decat sa intreprindem actiuni concrete pentru a preveni procesele dezastruoase, inclusiv
eroziunea, desertificarea, alunecarile de teren etc.
55. Analiza programului de producţie pe sortimente, după structură.
În actul de conducere, firmei este interesată de intensitatea fenomenului economic analizat în perioada curentă
faţă de perioada precedentă, condiţiile în care s-a produs, pentru ca în raport de aceste aspecte să fie cuantificate
şi analizate efectele economice ale modificării structuriiproducţiei. La nivelul fiecărui sortiment, procedeul de
analiză este indicele volumului fizic al producţiei, stabilit pe baza relaţiei:

unde: q - volumul fizic al producţiei obţinute. Rolul indicilor volumului fizic este de a arăta măsura în care
programul de fabricaţienpe sortimente a fost realizat. Pentru analiza gradului de realizare a programului de
fabricaţie pe total firmă, în cazul unei producţii eterogene, se va determina coeficientul mediu de sortiment
( Ks ) şi coeficientul de nomenclatură. Coeficientul mediu de sortiment se poate determina prin următoarele
relaţii:

unde: - valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele proramate, care se stabileşte

comparând valoarea efectivă cu valoarea programată a producţiei pe fiecare sortiment, luându-se în calcul
valoarea minimă;

- valoarea programată a producţiei fabricate. Coeficientul mediu de sortiment se determină

respectând principiul conform căruia se acceptă compensarea nerealizărilor la anumite sortimente de către
depăşirile de la alte sortimente, ceea ce face ca nivelul coeficientului să fie egal sau mai mic decât 1

unde: - suma abaterilor negative pe sortimente, respective suma nerealizărilor faţă de programul de
fabricaţie.

unde:
- ponderile programate ale sortimentelor la care nu s-a realizat programul de fabricaţie
- ponderile programate ale sortimentelor la care programul de fabricaţie a fost realizat sau depăşit.
Valoarea 1 înregistrată de coeficientul mediu de sortiment arată că programul de fabricaţie a fost realizat în
proporţie de 100% sau depăşit la toate produsele. Valoarea sub 1 înregistrată de coefficient indică existenţa a
cel puţin unui tip de produs la care gradul de realizare a programului de fabricaţie este mai mic decât 100. Prin
calculul coeficientului de nomenclatură se determină din punct defabricaţie este mai mic decât 100. Prin
calculul coeficientului de nomenclatură se determină din punct de vedere fizic gradul de realizare a programului

de producţie la nivel de firmă. Acesta se determină prin relaţia:

unde:
n - numărul sortimentelor la careprogramul de producţie nu a fost realizat;
N - numărul total al sortimentelor dinnomenclatorul de fabricaţie.
Analiza realizării producţiei din punct de vedere al structurii se face mai întâi princompararea ponderii
prevăzute cu ponderea efectivă a fiecărui sortiment în volumul total al producţiei astfel:

 pentru producţia omogenă: respectiv

 pentru producţia eterogenă: respectiv

 unde:
g - ponderea fiecărui sortiment;
q - volumul fizic al producţiei din fiecare sortiment;
p - preţul de vânzare pe sortimente;
Δg - modificarea ponderilor pe sortimente.
Ulterior analiza structurii producţiei se urmăreşte cu ajutorul coeficientului mediu de structură sau asortiment

care se determină după relaţia: unde:

- suma abaterilor negative ale ponderilor pe sortimente;

- valoarea efectivă a producţiei recalculată, în funcţie de structura programată pe sortimente;

Aceasta se determină în două modalităţi:
înmulţind valoarea efectivă totală a producţiei cu structura programată a acesteia pe fiecare sortiment în parte;
înmulţind indicele mediu de îndeplinire a programului de fabricaţie cu valoarea programată a producţiei pe
fiecare sortiment în parte.
- valoarea producţiei executată în contul structurii programate şi se determină prin compararea la
nivelul fiecărui sortiment în parte a valorii efective a producţiei cu valoarea efectivă a acesteia, recalculată în
funcţie de structura programată, luând în calcul valoarea minimă.
56. Analiza programului de producţie după calitate şi competitivitate, după ritmicitate.
Realizarea producţiei pe o perioadă mai îndelungată de timp (trimestru, semestru, an) nu este suficientă
pentru a caracteriza în mod pozitiv activitatea unei întreprinderi. Desfăşurarea ritmică a producţiei şi
desfacerii presupune realizarea producţiei nu numai pe întreaga perioadă, ci şi pe perioade mai scurte de timp
(lună, decadă, zi sau chiar oră).
Ritmicitatea în procesul de producţie şi desfacere are consecinţe pozitive atât asupra programului de
producţie cât şi asupra tuturor indicatorilor cantitativi şi calitativi ce caracterizează activitatea economico-
financiară a întreprinderii.
Analiza are ca sarcină să evidenţieze cauzele nerespectării ritmicităţii, consecinţele economice ale
acesteia şi măsurile menite să contribuie la reglarea ritmicităţii. Pentru realizarea acestor obiective, analiza
foloseşte următoarele surse informaţionale:
- programul de producţie;
- programele operative;
- dările de seamă statistice privind realizarea producţiei;
- datele evidenţei curente.
Analiza ritmicităţii producţiei se poate face prin mai multe procedee:
- structura producţiei marfă fabricate şi realizate pe diviziuni de timp (zile, decade, luni, trimestre);
- indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;
- coeficientul de ritmicitate;
- coeficientul de aritmicitate;
- coeficientul de variaţie;
- metoda reprezentării grafice.

57. Analiza asigurării cu resurse umane şi a eficienţei utilizării acestora.

Ştiinţă şi practică deopotrivă, Resursele Umane constituie astăzi unul dintre domeniile cele mai fascinante şi cu
o încărcătură intelectuală, emoţională şi socială dintre cele mai ridicate ale activităţii umane.
Importanţa acestui domeniu, atât ca teren generos de investigaţii teoretice interdisciplinare, cât şi ca expresie
pragmatică a talentului şi capacităţilor pe care conducerea organizaţiilor de toate tipurile şi profilurile le
presupune, a crescut treptat pe parcursul acestui secol, intensificându-se după cel de-al doilea război mondial şi,
cu deosebire, în ultimele decenii.
Problemele majore cu care se confruntă astăzi şi în viitorul previzibil societatea, au şanse să fie rezolvate numai
în măsura în care Resursele Umane practicate la nivelul organizaţiilor se dovedeşte, deopotrivă, eficace şi
eficienta în valorificarea resurselor materiale şi umane folosite şi maximizarea contribuţiei societăţii în
ansamblu.
Pentru economia românească aflată în plină tranziţie de la forma planificării centralizate, administrativ-
birocratice la cea de piaţă, puternic descentralizată, sunt imperios necesare adoptarea unor noi strategii ale
dezvoltării, reconsiderării de fond ale vechilor mecanisme de funcţionare, crearea unui cadru principal nou de
desfăşurare a activităţilor de resurse umane şi economice la nivel raţional, teritorial şi de organizaţie. „resurse
umane” defineşte o categorie social-economică relativ complexă. Complexă deoarece subiectul - omul - este
mult mai special decât celelalte resurse - bani, maşini sau utilaje. Omul, cu toate laturile personalităţii sale, cu
frustrările şi trebuinţele care îi sunt specifice şi care îl fac unic, aşa cum unică este şi contribuţia sa la atingerea
obiectivelor organizaţiei din care face parte.

58. Analiza asigurării întreprinderii cu mijloace fixe şi a eficienţei utilizării acestora.

În componenţa mijloacelor fixe sînt incluse obiecte cu valoarea unitară de peste 1 000
lei şidurata de funcţionare utilă mai mare de un an (clădiri, construcţii provizorii, inventar gospodăresc, utilaj de
producţie).Mijloacele fixe sînt reflectate în bilanţ (la valoarea de intrare sau valoarea reevaluată).
Uzuramijloacelor fixe se determină, pornind de la durata de serviciu util al acestora şi valoareauzurabilă, prin
următoarele metode:a) metoda casării liniare► pentru clădirile administraţiei întreprinderii (durata de serviciu
util - 50 ani), secţiilor (30ani);► pentru construcţii speciale (15 ani); ► pentru inventar gospodăresc
(8 ani); b) metoda soldului degresiv:► pentru utilajul de producţie (5 ani).Valoarea uzurabilă a obiectelor de
mijloace fixe se determină ca diferenţa dintre valoarea deintrare şi valoarea rămasă a acestora. Valoarea rămasă
a mijloacelor fixe se calculează pentrufiecare obiect (grupă de obiecte) în momentul dării în folosinţă a acestora
59. Întocmirea tabelelor analitice şi analiza dinamicii sumelor investite.???????????????????

60. Analiza aprovizionării şi asigurării întreprinderii cu resurse materiale.

Analiza aprovizionarii si asigurarii intreprinderii cu resurse materiale.
Managementul aprovizionării reprezintă activitatea prin care se asigură
elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în volumul şi structura care să permită realizarea
obiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare.
Managementul aprovizionării reprezintă un concept unitar complex, căruia îi este
propriu o structură extinsă de activităţi componente, care au în vedere, ca elemente de ansamblu,
problemele de conducere-coordonare, previziune-programare-contractare, de organizare, antrenare, derulare
efectivă, de urmărire-control, analiză şi evaluare.
Managementul aprovizionării - componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderii -
asigură echilibrul între necesităţile şi disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitate
economică. Principalul "obiectiv" al activităţii de aprovizionare se concretizează în
„asigurarea completă şi complexă a unităţii economice cu resurse materiale şi tehnice corespunzătoare
calitativ, la locul şi termenele solicitate, cu un cost minim”. toate activităţile componente ale
managementului aprovizionării au importanţă şi semnificaţie economică specifică pentru activitatea
generală a întreprinderii, pentru realizarea obiectivelor stabilite în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia.
Însă, în economia de piaţă unele activităţi capătă valenţe noi, importanţa lor se accentuează şi ca
urmare, acestea trebuie abordate cu un interes sporit, într-o viziune racordată total la mediul economic în
care acţionează întreprinderea. Interpretarea porneşte de la conţinutul obiectivelor specifice
asigurării materiale care sunt subordonate realizării
obiectivelor generale ale strategiei de dezvoltare a întreprinderii.
61. Analiza eficienţei utilizării resurse materiale.???????????????????????????????????????????
62. Analiza şi calculul costurilor relative privind obţinerea creditului comercial. ??????????????????

63. Analiza influenţei creditului comercial asupra situaţiei financiare a întreprinderii???????????

64. Analiza factorială a decalajului dintre rezultatele financiare şi fluxul net de mijloace băneşti.???????

65. Analiza şi calculul influenţei factorilor la devierea consumurilor întreprinderii.

Agricultura Moldovei reprezintă cea mai importantă ramură a economiei ţării, totodată principala problemă, ce
reduce tempoul dezvoltării agriculturii în republică este parcelarea excesivă a terenurilor agricole, apariţia a
multor gospodării incapabile de a lucra solurile eficient, aplicând tehnologii moderne. Aceasta este un rezultat
al privatizării în grabă, fără cercetarea a consecinţelor posibile. Prin implementarea programului de privatizare
“Pământ” în (1991), un sector agrar puternic a fost demolat. Sătenii au devenit săraci: fără tehnică şi tehnologii,
cu loturi de circa 1,5 ha, fragmentate în 3-5 sectoare. Evident dezvoltarea sectorului agrar în perioada de
tranziţie a fost neunivocă cu fluctuaţii considerabile de la an la an, confruntându-se cu o serie de obstacole care
au cauzat productivitatea şi randamentul scăzut al exploataţiilor agricole, a adus la reducerea gradului de
asigurare a gospodăriilor cu resurse de producţie, la decăderea bazei tehnico-materiale a gospodăriilor şi la
micşorarea potenţialului de producere.
Din lipsa tehnicii agricole necesare gospodăriile agricole sunt nevoite să reducă suprafeţele semănate cu
anumite culturi, să efectueze lucrările de câmp după tehnologii simplificate, să depăşească termenele
agrotehnice de efectuare a lucrărilor, ceea ce a condus la reducerea recoltei culturilor agricole şi calităţii
producţiei, la majorarea consumurilor de producţie.
Aplicarea fondului funciar a acţionat ca un şoc asupra relaţiilor agrare, asupra dimensiunii proprietăţii şi a
circulaţiei terenurilor, a modului de exploatare agricolă, a înzestrării tehnice a agriculturii, a resurselor de
muncă şi mai ales asupra statutului de ţăran-producător agricol. Transformările profunde pa care le determină
angajarea progresivă şi consecvenţă a agriculturii pe făgaşul economiei de piaţă cuprinde printre altele şi
modificarea rolului şi statutului gospodăriilor rurale, metamorfozarea acestora din participanţii lipsiţi de
“personalitate” la circuitul economic trecut, într-un sistem egalitarist, uniformizator, în agenţi economici care
trebuie să-şi desfăşoare activitatea într-un mediu concurenţial cu o individualitate mai marcantă sau mai
estompată, afirmată pe planul iniţiativei, creativităţii şi eficienţii. În faţa agenţilor economici se pune problema
consolidării bazei tehnico-materiale, procurării noilor mijloace modernizate cu o productivitate majoră, pornind
de la posibilităţile sale şi totodată să fie orientate eforturile spre folosirea raţională a mijloacelor existente.
Producerea bunurilor materiale inclusiv şi în agricultură se datorează mijloacelor de producţie, care de fapt şi
depinde de dezvoltarea progresului tehnico-ştinţific, intensificării, specializării producerii agricole, de creşterea
atât a mijloacelor fixe precum şi a celor circulante. Având o cantitate suficientă de mijloace de producţie şi
folosindu-le raţional, activitatea gospodăriei agricole se va caracteriza printr-o eficienţă economică sporită.
Din arsenalul de modele de dezvoltare economică înregistrate în practica mondială, Republica Moldova l-a ales
pe cel mai viabil şi anume pe cel bazat pe ştiinţă, inovare şi transfer tehnologic, astfel a fost aprobat Codul cu
privire la ştiinţă şi inovare şi Acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de Ştiinţe a Moldovei pentru anii
2005-2008, prin care se dă prioritate implementării tehnologiilor avansate, soiurilor şi hibrizilor performanţi a
altor realizări ale ştiinţei şi inovării în agricultură şi spaţiul rural, toate acestea fiind considerate drept vector al
considerentelor de ordin atât social-economic cât şi politic, ecologic.

66. Analiza şi calculul influenţei factorilor la devierea cheltuielilor întreprinderii. ??????????

67. Analiza factorială a rentabilităţii.

Rata de rentabilitate reprezintă un raport între un indicator de rezultate (profit sau pierdere)
şi un indicator care reflectă un flux de activitate (cifra de afaceri netă, resurse consumate etc.)
sau un „stoc“ (capital propriu, active totale etc). Principalele rate de rentabilitate operaţionale în
analiza financiară a firmei sunt: rata rentabilităţii comerciale, rata rentabilităţii resurselor consumate,
rata rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare. Aceste rate de rentabilitate au
valenţe informaţionale diferite şi oglindesc multiplele laturi ale activităţii economico-financiare
ale firmei.Rentabilitatea depinde de activitatea firmei firmei, cit si de factori exogeni , independenti de fima .
Rentabilitatea se apreciaza sub aspect absolut si relativ, pe produs , pe firma si uneori pe ramura .
68. Determinarea pragului de rentabilitate.
Riscul economic evaluează posibilitatea obtinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Această
eventualitate este legată de importanţa cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea intrprinderii respectiv
capacitatea acesteia de a se adapta la variaţia cifrei de afaceri. Riscul nu depinde numai de factorii generali
(preţ de vânzare, cost, cifra de afaceri), ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de
volumul de activitate. Structura cheltuielilor, şi în special repartiţia între cheltuielile fixe şi cheltuielile
variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii, ceea ce justifică
determinarea unui ”efect de levier” şi mai mult formularea modelului de analiză al ”punctului mort”.
Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei (materiile prime şi materialele directe,
salariile personalului direct productiv, etc.). Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii sunt
angajate în scopul funcţionării normale a intreprinderii fiind plătite chiar în absenţa cofrei de afaceri (apă,
electricitate, întretinere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea, etc.). Această grupare trebuie
abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile şi
numai pe termen scurt unele sunt variabile şi altele fixe. Riscul de exploatare depinde în special de
nivelul cheltuielilor fixe, acelaşi nivel al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri
mai mare. Importanta cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoarea absolută, ci numai în raport de
marja generată de intreprindere, deoarece există sectoare, cum ar fi acela al serviciilor, în care raportul
Cifra de afaceri /cumpărări, este foarte mare, deci cheltuielile fixe sunt mult mai absorbite prin Cifra de
afaceri. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe şi cel al marjei o realizează punctul mort, evidenţiat prin
analiza Cost – Volum – Profit. Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri)
care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort,
denumit şi ”prag de rentabilitate” evidenţiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze
intreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depăşind acest nivel activitatea intreprinderii devine rentabilă.
Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de
rentabilitate se poate face, dupa caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs
sau pentru întreaga activitate a intreprinderii.
a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în unităţi fizice
se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant (v=ct) în raport cu creşterea
volumului producţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Q),
cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (CV).
CV = v x Q De asemenea, se porneşte şi de la ipoteza constantei preţului unitar de vânzare (p)
indiferent de volumul produselor fizice vandute (Q). Altfel spus piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi
preţ. CA=p x Q În baza acestor ipoteze pragul de rentabilitate, reprezentând volumul fizic al producţiei
vândute care acoperă totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile; CT = CF + CV) iar
rezultătul exploatării este nul (RE = 0), se determÎnă dupa relatia: CA = CT iar RE = ø
CA = CV + CF
p x Q = v x Q + CF

p x q – v x Q = CF
În care = volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate
p – v = marja unitară asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută acumulare pe unitatea de produs.

Rezultă că:
Graficul oferă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului
- În intreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu
cât intreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (CA) se situează în
vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare variaţie a profitului:
- când costurile depăşesc CA, iar intreprinderea lucrează în pierdere.
- când costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja şi profit.
Cu cât Q este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult profitul va creşte, înglobând marjele unitare
brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până în
punctul mort). Cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse cu unitatea de
produs, cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări realizate până
la atingerea punctului critic). Dar, în realitatea, cheltuielile fixe nu reprezintă o anumită constanţă pentru toate
nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile variabile respectă regula
proporţionalităţii, modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate. Totodată, în
realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece concurenţa oferă situaţii
diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de intreprindere), preţurile vor scădea. Acest
fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât
şi acelor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul
va înregistra o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în
reprezentarea grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de
produse pe piaţă creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinănd o scădere a punctului critic, deci
o deplasare spre stânga pe axa absciselor. Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept static, nu
există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.
69. Determinarea a venitului marginal.
Sporul de venit obtinut in urma folosirii unei unitati suplimentare dintr-un factor de productie, respectiv a unei
unitati din toti factorii de productie implicati, din toate resursele atrase si folosite. Venitul marginal se poate
urmari si calcula la toate nivelurile de structurare a activitatilor economice. Modificare a venitului total, ca
urmare a creşterii producţiei cu o unitate. În condiţii de concurenţă perfectă, venitul marginal este egal cu preţul,
deoarece firma se confruntă cu o curbă a cererii elastice la infinit, adică poate să vândă orice cantitate de
producţie la preţul care domină pe piaţă. În structurile de piaţă de tipul concurenţei imperfecte, firma se
confruntă cu o curbă a cererii descendentă şi, pentru a vinde o unitate suplimentară de producţie, trebuie să
reducă preţul întregii producţii vândute. Venitul marginal este, în acest caz, egal cu noul preţ minus reducerea
venitului la unităţile care au fost vândute la un preţ mai mare. Venitul marginal este un concept important în
analiza firmei. O condiţie necesară a echilibrului cu maximizare a profitului este ca venitul marginal să fie egal
cu costul marginal.Valoare adăugatăValoare capitalizatăValoare contabilăValoare contabilă netăValoare de
întrebuinţare şi valoare de schimbVenit marginal – venit suplimentar obtinut de o firma care urmarea vânzarii
unei unitati suplimentare de produs. Calcularea venitului marginal este deosebit de importanta pentru
producator deoarece cu ajutorul acestei marimi se determina cantitatea optima de produse care aduce profit
maxim. Astfel o firma îsi mareste productia pâna în momentul în care costul marginal se identifica cu venitul
marginal. Punctul de intersectie al curbei costului marginal (în crestere) cu curba venitului marginal (în
descrestere) poarta denumirea de punct optim. Pentru orice nivel de productie care depaseste acest punct optim,
costurile marginale vor fi mai mari fata de venitul marginal, iar firma va înregistra pierderi.
70. Analiza rapoartelor economico-financiare ale activităţii de producere a întreprinderii.
Întocmirea rapoartelor financiare constituie principala etapă de finalizare a procesului contabil. Rapoartele
financiare reprezintă un sistem de indicatori interdependenţi, care caracterizează activitatea economică a
întreprinderilor desfăşurată în cursul perioadei de gestiune. Indicatorii din rapoarte se reflectă ca un ansamblu
de date comparabile şi veridice privind situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii, veniturile, cheltuielile
şi rezultatele activităţii acesteia, structura şi modificările în capitalul propriu, fluxul mijloacelor băneşti. Această
informaţie este necesară unui cerc larg de utilizatori atât interni, cât şi externi, pentru luarea deciziilor de
gestiune, evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate în perioadele de gestiune precedentă şi curentă, analiza
situaţiei financiare a întreprinderii.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de Ministerul Finanţelor, se prezintă în
termenele prevăzute de legislaţia Republicii Moldova, cuprind “Bilanţul contabil” (formularul nr.1), “Raportul
privind rezultatele financiare” (formularul nr.2), “Raportul privind fluxul capitalului propriu” .Raportul privind
fluxul mijloacelor băneşti” , nota explicativă şi anexele respective. Pentru prezentarea obiectivă a informaţiei,
rapoartele financiare trebuie să corespundă unor cerinţe anumite, bazate pe următoarele principii de
contabilitate: continuitatea activităţii, prudenţa, neadmiterea casării reciproce a activelor şi datoriilor, veniturilor
şi cheltuielilor, prioritatea conţinutului asupra formei, esenţialitatea etc.
Pentru toate întreprinderile anul de gestiune cuprinde perioada de la 1 ianuarie până la 31 decembrie inclusiv.
Informaţia conţinută în rapoartele financiare se obţine în urma prelucrării datelor furnizate de contabilitatea
sintetică şi analitică şi trebuie să corespundă integral cu aceasta.
71. Analiza bilanţului contabil pe întreprindere.
Bilanul contabil i anexele sale răspund multiplelor exigene de ordin juridic, contabil i fiscal, fiind stabilite pe
baza reglementărilor legale. Între datele furnizate de bilanul contabil i realitatea economico-financiară a
întreprinderii analizate pot să apară diferene. Din acest motiv, majoritatea analitilor financiari consideră că
se impune operarea cu un aa zis “bilan suport al analizei”. Prin valoarea teoretică i utilitate practică se disting:
bilanul patrimonial i bilanul funcional. Bilanul patrimonial prezintă o importană deosebită pentru acionari
(care doresc să cunoască valoarea averii lor) i creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanie
pentru realizarea drepturilor lor). Dintre cele trei concepii cunoscute de teoria contabilităii (juridică,
economică i financiară) privind coninutul bilanului, pentru analiza situaiei financiar-patrimoniale a
întreprinderii prezintă o importană deosebită concepia financiară, care definete activul bilanului ca un
ansamblu de mijloace folosit pentru achitarea datoriilor la scadenă, în timp ce pasivul reflectă
totalitatea datoriilor grupate în funcie de termenul lor de exigibilitate. Bilanul patrimonial este folosit în analiza
financiară pentru evaluarea firmei, analiza structurii mijloacelor economice i a surselor de finanare a
acestora, analiza lichidităii i solvabilităii, analiza echilibrului financiar etc. Principiile care stau la baza
determinării bilanului patrimonial, sunt:
pentru activ: ordinea inversă a lichidităii (aptitudinea posturilor de activ de a se transforma în numerar);
pentru pasiv: ordinea inversă a exigibilităii (timpul cât sursa respectivă rămâne la dispoziia întreprinderii).
Bilanul funcional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcionare din punct de vedere
economic a întreprinderii, punând în evidenă utilizările i sursele corespunzătoare fiecărui ciclu de
funcionare. Ciclurile întreprinderii sunt: de investiii, de exploatare, de finanare i de trezorerie. Ciclul de
investiii cuprinde achiziionarea de active imobilizate, iar ciclului de exploatare îi corespund fluxurile de
aprovizionare, producie i distribuie (vânzări) atât sub forma unor fluxuri fizice, cât i a unor fluxuri financiare.
Ciclul de finanare cuprinde ansamblul operaiunilor dintre întreprindere i proprietarii de capital (acionarii i
creditorii întreprinderii). Fluxul de finanare permite ca întreprinderea să facă faă decalajului dintre fluxul de
lichidităi de intrare i de ieire provocat de ciclul de exploatare. Stabilirea bilanului funcional se realizaeză
avându-se în vedere următoarele principii:
 activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută (valoarea de intrare);
 imobilizările închiriate, deinute în leasing sau în locaie de gestiune sunt integrate în activ i,
corespunzător, în pasiv la “Împrumuturi i datorii asimilate” datorită faptului că ele servesc ciclului de
exploatare;
 conceptul de activ fictiv nu mai este operaional;
 cheltuielile ce privesc exerciiile financiare următoare se asimilează activelor imobilizate;
 efectele scontate neajunse la scadenă, debitorii privind capitalul subscris i nevărsat, primele privind
rambursarea obligaiunilor i diferenele de conversie de activ i de pasiv se tratează în acelai mod ca i la
elaborarea bilanului patrimonial;
 amortizarea i provizioanele sunt incluse în pasivul bilanului funcional ca surse aciclice (care rămân la
 dispoziia firmei o perioadă mai mare de 1 an).
72. Analiza gradului de eficienţă a folosirii mijloacelor economice. ??????????????????????????

73. Analiza rotaţiei activelor curente precum şi dependenţa rezultatului obţinut de viteza de rotaţie a
activelor curente.
Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în
majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fixe, în cea de
creanţe şi apoi disponibilităţi. Aşa după cum s-a mai arătat activele circulante au în componenţa lor:
- stocuri;
- creanţe;
- disponibilităţi şi plasamente;
În vederea aprecierii comportamentului fiecărei componente a nevoii de fond de rulment se face analiza
ratelor de rotaţie, deoarece acestea măsoară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv
lichiditatea stocurilor şi creanţelor comerciale pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor pe de altă parte. Pentru
analiza activelor şi pasivelor mai mici de un an, pot fi utilizate rate de rotaţie exprimate în număr de rotaţii
(Kr= coeficient de rotaţie) dar şi în număr de zile (D = durata unui circuit de rotaţie a capitalurilor prin cifra de
afaceri). Relaţia de legătură între cele două forme ale vitezei de rotaţie este dată de raportul:

Unde:
Vz – viteze de rotaţie exprimată în număr de zile;
Kr – viteza exprimată în număr de rotaţii.
În cele ce urmează vom calcula viteza de rotaţie (numărul de rotaţii) calculată pentru fiecare element
corespunzător activelor circulante.
1). Viteza de rotaţie a stocurilor.

În care: Vr – viteza de rotaţie globală;

Stoc mediu global =

În scopul identificării aspectelor favorabile dar mai ales celor nefavorabile ale gestiunii resurselor, se
recomandă determinarea viteyei de rotaţie pe fiecare categorie de stoc, astfel:

2). Viteza de rotaţie a creanţelor pune în evidenţă numărul reînnoirilor portofoliului mediu de creanţe,
prin fluxul anual de vânzări.

3). Viteza de roteţie a datoriilor către furnizori evidenţiază numărul de rotaţii ale creditelor furnizori,
respectiv reînoire (achitate) a datoriilor către furnizori, generate prin fluxurile de aprovizionare.

Relaţiile exprimate prin coeficienţi de rotaţie au o putere informativă redusă, rămânând totuşi sub aspectul
conţinutului nişte mărimi abstracte, care redau în termeni concreţi realitatea economică. Aceste limite pot fi
depăşite dacă în analiza financiară se utilizează ratele de rotaţie exprimate în număr de zile:
 Unde:
Dz - durata de rotaţie în zile;
T – 360 zile, 180 zile, sau 90 în funcţie de perioada pentru care se face calculul.
74. Analiza indicatorilor de lichiditate a întreprinderii.
Pentru ca un agent economic să-i desfăoare activitatea în mod fluent este necesar să dispună în permanenă de
resurse băneti (lichidităi) care să asigure capacitatea efectuării plăilor la termenele scadente. Sau, cu alte
cuvinte, prin lichiditate se înelege proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani. În
practica de analiză economico-financiară se utilizează următorii indicatori ai ratei lichidităii:
a) Rata lichidităii curente (Lichiditatea generală) reprezintă capacitatea activelor curente de a face faă
datoriilor curente ale întreprinderii:
RLC = (Active curente / Datorii curente) x 100;
RLC [150, 200%]
Active curente = Active circulante + Cheltuieli în avans
Datorii curente = Datorii pe termen scurt + Venituri în avans
b) Rata lichidităii reduse (intermediare) evideniază capacitatea activelor curente, mai puin stocurile de a
face faă datoriilor curente ale întreprinderii:
RLR = (Active curente- stocuri / Datorii curente) x 100;
RLR [80, 100%]
c) Rata lichidităii imediate (efective) măsoară gradul în care trezoreria acoperă datoriile scadente:
RLI = (Trezorerie / Datorii curente) x 100;
RLI [50, 100%]
Se precizează, că trezoreria, este constituit din: cecuri de încasat; conturi la bănci în lei; conturi la bănci în
valută; sume în curs de decontare; casa în lei; casa în valută; timbre fiscale i potale; tichete i bilete de
călătorie; acreditive în lei; acreditive în valută; avansuri de trezorerie i alte valori.
75. Analiza indicatorilor de solvabilitate a întreprinderii.
La fel ca i în cazul indicatorilor care dimensionează nivelul relativ al lichidităii, indicatorii de
solvabilitate-îndatorare se calculează pe baza informaiilor sintetizate în bilanul contabil sau în situaia
patrimoniului. În principiu, prin solvabilitate se înelege capacitatea unui agent economic de a-i onora la
scadenă obligaiile asumate faă de creditorii săi. În mod concret însă această capacitate este interpretată
prin posibilitatea agentului economic de a face faă cu totalul activelor de care dispune oricăror obligaii de
plată i rambursării de datorii. O formă generală a nivelului relativ de solvabilitate-îndatorare, pe care îl
înregistrează un agent economic, este dată de una din următoarele forme ale aceleai expresii indicative:

Existena unei mărimi subunitare a indicatorului formalizat prin relaia “a)” reflectă capacitatea agentului
economic de acoperire financiară a datoriilor cu activele de care dispune, în timp ce un nivel
supraunitar exprimă incapacitatea acestuia de a-i îndeplini obligaiile de achitare a datoriilor prin prisma
activelor totale înscrise la un moment dat în bilansau în situaia activelor, datoriilor i capitalurilor
proprii. Indicatorii care exprimă gradul de solvabilitate-îndatorare pot fi individualizai în două subgrupe
formale, astfel:
a) Indicatori ai solvabilităii:
a1) Rata solvabilităii = (Datorii totale / Capitaluri proprii) x 100
RLI [80, 180%]
Uneori se aplică i o relaie de calcul cu o semnificaie extinsă la datoriile curente denumită “Rata solvabilităii
generale”,
a2) Rata solvabilităii generale = (Total active / Datorii curente) x 100
Rata solvabilităii a1) exprimă măsura procentuală a proporiei sumei datoriilor totale în capitalurile
proprii, în timp ce Rata solvabilităii a2) dimensionează proporia în care activele totale asigură
acoperirea financiară a datoriilor curente.
b) Indicatori ai îndatorării
Rata îndatorării (Rata datoriilor), poate fi determinată în următoarele variante:
b1)
b2) Rata autonomiei financiare totale pune în evidenă gradul în care întreprinderea poate face faă
obligaiilor de plată.

Indicatorii de solvabilitate-îndatorare se exprimă de obicei procentual i se consideră ca având un nivel

care confirmă o stare financiară consolidată atunci când mărimea lor se situează sub limita de 30-40%.
Mărimea “Ratei autonomiei financiare”, este considerată ca fiind foarte bună atunci când nu depăete 30%. În
timp ce rata datoriilor b1) este acceptată ca fiind de o mărime care confirmă în mod practic că nu există
riscul de a intra în incapacitate de plată, atunci când are o expresie cifrică situată sub 40%. Pentru
indicatorul denumit “Rata autonomiei financiare” se recurge uneori i la o altă formă de calcul care
dimensionează proporia capitalurilor proprii în capitalurile permanente sau, în resursele financiare
permanente, astfel,

Referitor la această modalitate de calcul a ratei autonomiei financiare, notată cu indicativul b2)*, se
precizează că diferena dintre capitalurile permanente (resursele financiare permanente) de la numitorul
raportului i capitalurile proprii de la numărător este formată din următoarele elemente financiare: datoriile ce
trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an i subveniile pentru investiii. În aceste condiii expresia b2)* a
ratei autonomiei financiare este cu atât mai bună cu cât are o mărime mai apropiată de unitate (100%) i
respectiv, proporia elementelor care difereniază cele două tipuri de capitaluri, în capitalurile permanente,
este mai redusă. Sau, altfel spus, cu cât datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an sau
subveniile pentru investiii, au o valoare mai redusă, cu atât autonomia financiară a agentului economic
este mai consolidată. O informaie utilă este dată i de indicatorul care compară totalul dobânzilor datorate
aferente împrumuturilor contractate, la nivelul unui an, cu capitalurile proprii, astfel:

De asemenea, un indicator cu semnificaie practică de cunoatere a gradului de acoperire a dobânzilor

de plătit la un moment dat, pentru toate creditele contractate, din rezultatul exploatării este următorul:

Valoarea minimă, considerată ca limită optimă, pentru indicatorul “Capacitatea de acoperire a dobânzii”
este de 2. În practică însă, mărimea capacităii de acoperire a dobânzii, pe seama rezultatului din
exploatare, se situează de foarte multe ori la nivelul critic de 1, ceea ce atenionează asupra unei activităi
economice cu slabe performane financiare, în timp ce o mărime subunitară a acestui indicator este
foarte periculoasă, exprimând o situaie financiară dificilă determinată de contractarea unui volum de
credite care depăete posibilităile de plată a dobânzilor aferente, calitatea managementului financiar este
în acest caz deficitară i se impune o reconsiderare a echipei manageriale.